Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL II. 1996, nr. 5 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
O recomandare specifică

O recomandare specifică

pentru o minoritate aparte

Renate Weber

Într-o Europă cu un număr impresionant de minorităţi naţionale, romii au o situaţie cu totul aparte, iar recunoaşterea acestei realităţi este obligatorie pentru elaborarea şi adoptarea unor decizii viabile. Acesta, cred, a fost raţionamentul care a stat la baza deciziei adunării Parlamentare a Consiliului Europei cînd a decis elaborarea Recomandării 1203 (1993), referitoare la ţiganii din Europa (termenul folosit în versiunea engleză este cel de „gypsies”, iar versiunea franceză „les tziganes” — evident fără nici o conotaţie peiorativă).

După constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului Europei, în cadrul problematicii generale privind protecţia drepturilor omului, drepturile minorităţilor naţionale au fost tot mai des aduse în discuţie, iar după prăbuşirea regimurilor comuniste din centrul şi estul Europei eforturile de codificare a drepturilor specifice acestora au fost impresionante. De necontestat, toate aceste texte din dreptul internaţional se aplică şi romilor. Şi totuşi, Consiliul Europei a simţit nevoia unei recomandări speciale, care să se refere exclusiv la romi. Firesc, se ridică întrebarea „de ce?”. Încerc să ofer un posibil răspuns.

Între minorităţile naţionale care există pe teritoriul unei ţări, sau Europa în general, există numeroase diferenţe — conştiinţa identităţii proprii, felul în care a fost păstrată de-a lungul timpului, dorinţa afirmării acestei identităţi, mărimea minorităţilor, dispunerea lor geografică care determină cereri specifice, considerate necesare pentru protecţia minorităţilor. Oricît de diferite ar fi însă minorităţile între ele, specialiştii au identificat măsuri şi drepturi care sînt necesare fiecăreia dintre minorităţi, şi au încercat să le codifice în instrumente juridice. Toate li se aplică şi romilor, aşa cum însăşi Recomandarea 1203 precizează. Şi-atunci, de ce s-a simţit nevoia unei recomandări specifice pentru romi? Nu îmi propun să identific toate caracteristicile care fac ca minoritatea romilor să fie diferită de celelalte, dar trei din acestea îmi par foarte importante:

1. Romii nu constituie o minoritate naţională în înţelesul clasic al cuvîntului. Fără a mă aventura în dezbaterea privind considerarea lor ca etnie aparte sau ca rasă diferită, mă mulţumesc să afirm că trăsăturile lor aparte i-au făcut victime predilecte atacurilor rasiste. În susţinerea acestei afirmaţii este suficient să amintesc că romii au fost victime ale Holocaustului — recunoaştere ce a avut loc cu ani în urmă —, şi că, după 1989, în numeroase ţări foste comuniste ei au fost, individual sau în grup, victime ale unor atacuri rasiste.

2. Romii au un stil de viaţă categoric diferit de cel al celorlalte populaţii trăitoare în Europa. Faptul că, mulţi dintre ei vreme de sute de ani, au fost nomazi, a influenţat actualele condiţii de viaţă. În Europa Occidentală, unde nivelul de dezvoltare economică a permis acest lucru, organizarea de tip „caravană” păstrează, într-o oarecare măsură, tradiţiile stilului de viaţă nomad, dar îmbinate cu confortul civilizaţiei moderne. În ţările Europei centrale şi de răsărit, unde condiţiile economice şi sociale sînt foarte modeste (acolo unde nu sînt dezastruoase), influenţa stilului de viaţă nomad s-a combinat cu sărăcia comunităţilor de romi. Sigur, nu toate comunităţile de romi trăiesc astfel, dar există o tendinţă de a ne referi mai ales la astfel de grupuri, care trăiesc în condiţii mizere, şi care sînt, într-un fel sau altul, marginalizate de societate.

3. Romii nu au o ţară în care ei să constituie majoritatea populaţiei şi a cărei organizare statală să o determine. Acest fapt, care apare menţionat în cîteva rînduri în Recomandarea 1203, are două tipuri de consecinţe. În primul nu există aşa numita „ţară-mamă” care să ceară statelor avînd minorităţi de romi pe teritoriul lor respectarea drepturilor acestora. Chiar dacă foarte mulţi critică o astfel de practică a statelor, rămîne o realitate faptul că acest lucru se întîmplă, iar la ora actuală, prin codificarea dreptului internaţional al drepturilor minorităţilor ea este legală. Ea înseamnă că, în principiu, orice stat are posibilitatea de a cere altuia (dacă sînt membre ale aceluiaşi organism internaţional sau sînt semnatare ale aceloraşi tratate internaţionale) să respecte drepturile minorităţilor; în realitate, acest lucru este cerut mai ales de către acel stat în care naţiunea majoritară este aceeaşi cu minorităţile naţionale din alte state. Pentru romi nu există un astfel de stat. O a doua consecinţă este aceea că romii nu reprezintă un pericol sucesionist pentru nici unul din statele pe teritoriile cărora trăiesc. Oricît de cinic ar suna, lipsa acestui pericol face ca statele să privească problemele romilor într-un mod mult mai relaxat, dar care nu întotdeauna este benefic romilor.

Aşa se face că, la nivelul Consiliului Europei, s-a simţit nevoia unor reglementări speciale pentru romi. Este important de menţionat că această preocupare a Consiliului este anterioară momentului în care în această instituţie au pătruns ţările foste comuniste, toate iniţiativele luate în perioada 1969—1990 referindu-se numai la ţările Europei Occidentale. O dată cu lărgirea Consiliului, prim primirea ţărilor din Europa centrală şi de est, a crescut mult nu numai numărul romilor trăitori pe teritoriul ţărilor Consiliului, ci au apărut probleme specifice: atacuri rasiale exercitate de grupuri extremiste, dar şi atacurile unor grupuri de săteni (paşnici, altfel) împotriva unor comunităţi de romi. În aceste condiţii, şi avînd în vedere că oricum întreaga legislaţie internaţională referitoare la minorităţi se aplică şi romilor, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a simţit nevoia ca într-o recomandare aparte să accentueze două aspecte: pe de o parte renaşterea limbii şi culturii romilor, pe de altă parte cunoaşterea acestei culturi de către celelalte populaţii, astfel încît, cu timpul, să fie eliminate din mentalitatea generală stereotipiile referitoare la romi (că ar fi inadaptabili, că ar fi nesocializabili, că ar produce infractori, etc.).

Tocmai de aceea Recomandarea debutează cu propuneri în domeniul culturii, care să ajute, pe de o parte, romii să-şi găsească şi să-şi valorifice tradiţiile lor culturale, lingvistice, muzicale, iar, pe de altă parte, să îi ajute pe ceilalţi să cunoască această cultură, prin organizarea de „festivaluri ţigăneşti”, de „expoziţii itinerante în cadrul expoziţiilor de artă europene”, de „înfiinţarea de centre şi muzee de cultură ţigănescă”.

În domeniul educaţiei, o noutate a Recomandării o reprezintă ideea de pregătire specială a acelor romi care ar putea să acţioneze ca „intermediari pentru ţigani”. Apare aici o recunoaştere implicită a faptului că, pentru a fi eficient în soluţiile adoptate, trebuie să cunoşti realităţi specifice, iar cei mai indicaţi pentru aceasta sînt chiar cei din interiorul comunităţii.

Recomandarea 1203 are în vedere starea precară de educaţie a romilor, insisitînd asupra necesităţii informării acestora cu privire la drepturile pe care le au şi asupra felului în care acestea pot şi trebuie puse în practică. O noutate în raport cu alte documente internaţionale privind drepturile minorităţilor o constituie prevederea specială referitoare la educaţia femeilor din rîndul romilor, tocmai plecînd de la realitatea că în cadrul acestor comunităţi femeile sînt discriminate în raport cu bărbaţii. Regăsim aici, implicit, ideea că respectarea modului de viaţă a unei comunităţi nu constituie o justificare pentru a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale indivizilor ce alcătuiesc acea comunitate.

În capitolul referitor la egalitatea drepturilor, Recomandarea 1203 vine cu cîteva propuneri nu doar interesante, ci şi de un extraordinar impact. Ele merită analizate pe rînd. Astfel, se solicită elaborarea unei declaraţii prin care să se precizeze că o anume prevedere a Convenţiei Europene a drepturilor omului (CEDO) nu se aplică — în mod obligatoriu — persoanelor cu un mod de viaţă nomad. Despre ce este vorba? Articolul 5 din CEDO se referă la „dreptul la libertate şi securitate personală”, prevăzînd şi cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate. Printre acestea, la alineatul 1 litera e) se menţionează „detenţia legală a ... vagabonzilor”. Adunarea Parlamentară a considerat că din această dispoziţie legală reiese o „discriminare faţă de ţigani”, tocmai pentru că mulţi dintre ei au un mod de viaţă nomad, ceea ce însă nu înseamnă vagabondaj. Pînă la ora actuală o astfel de declaraţie nu a fost făcută, dar nici nu cred că ea ar fi cea mai importantă. În aplicarea Convenţiei Europene este important cum anume este interpretat art. 5 alin. 1 lit. e) de instanţele naţionale şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Nimic nu le va împiedica pe acestea să ţină cont de Recomandarea 1203 (1993) dacă vor avea de soluţionat cazuri privind astfel de situaţii.

O altă propunere se referă la ratificarea Protocolului 4 al CEDO, care prevede în art. 2 alin. 1: „Oricine se află în mod legal pe teritoriul unui stat va avea dreptul la libertatea de mişcare şi la libertatea de a-şi alege reşedinţa pe cuprinsul acelui teritoriul”, iar în art. 2 alin. 2: „Oricine va avea dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa”. Recomandarea 1203 consideră că respectarea acestor prevederi este esenţială pentru nomazi. Realitatea însă a dovedit că există două feluri în care aceste prevederi sînt puse în practică. Pentru statele în care nu este necesară acordarea unei vize de şedere aceste dispoziţii pot, în principiu, să se aplice fără dificultate. Pentru statele în care şederea legală este condiţionată de acordarea unor vize de şedere temporară, aplicarea textelor menţionate mai sus este extrem de restrictivă şi nici un stat, pînă în prezent, nu a recurs la adoptarea unor măsuri speciale care să îi favorizeze pe ţiganii nomazi.

În fine, aş mai menţiona propunerea de a se recunoaşte că, în anumite cazuri, „teama de a fi victimă (din motive rezonabile) a unui pogrom — atunci cînd autorităţile refuză sau se dovedesc incapabile să ofere o protecţie eficace —” constituie un argument pentru obţinerea statutului de refugiat politic. În legătură cu aceasă propunere ţin să precizez că numeroase state occidentale au avut o preocupare în acest sens şi că au fost cazuri în care unii romi au obţinut statutul de refugiat cu motivarea de mai sus.

Recomandarea 1203 insistă, de asemenea, asupra importanţei implicării romilor la elaborarea şi aplicarea deciziilor care îi privesc, atît la nivel central cît şi la nivel local, fiind pe aceeaşi linie cu alte documente internaţioanle referitoare la minorităţi.

Un ultim aspect la care doresc să mă mai refer priveşte forţa (obligativitatea) Recomandării 1203 (1993). Punctul 11 din capitolul referitor la „observaţii generale” menţionează că „Adunarea recomandă Comitetului de Miniştri să iniţieze, cînd este cazul, prin propuneri făcute guvernelor sau autorităţilor locale şi regionale competente” măsurile cuprinse în Recomandare. Aşadar, Recomandarea 1203 (1993) nu se adresează direct statelor, ci Comitetului de Miniştri. Ea nu este un document obligatoriu, cu un document politic care interesează statele membre ale Consiliului Europei. Trebuie să precizez însă că nu este necesar ca unui stat să-i spună Comitetul de Miniştri ce are de făcut în domeniul protecţiei romilor. Statul însuşi, acţionînd cu bună credinţă, poate lua toate măsurile necesare, cele cuprinse în Recomandare, precum şi altele, pentru a crea comunităţilor de romi de pe teritoriul său o situaţie în care aceştia să se simtă cetăţeni egali celorlalţi locuitori.

*

Renate Weber, avocată, absolventă a Facultăţii de Drept, 1979. Copreşedintă a Comitetului Helsinki Român, redactor şef al Revistei Române de Drepturile Omului. A publicat numeroase studii şi articole pe problemele drepturilor omului şi minorităţilor, în presa de specialitate din ţară şi străinătate.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006