De la intoleranţă la toleranţă

Dezső Buzogány

Preambul

Nu mai este nevoie să subliniem, cred, importanţa toleranţei pentru Transilvania de astăzi. Dimpotrivă, este necesar să reevaluăm acel trecut care confirmă pînă azi, prin exemple pozitive, viabilitatea instituţiei coexistenţei, ca rod al eforturilor unor persoane de bună credinţă, animate de o gîndire europeană, capabile să vegheze cu sinceritate la funcţionarea sa. În consecinţă, referirile la proverbiala „toleranţă transilvană” sînt de actualitate şi pentru a corecta anumite erori înrădăcinate. Înainte de toate, pe aceea că anul 1568, devenit clasic în referirile la toleranţa transilvană, este doar una — e drept, în Transilvania, ultima — din etapele dezvoltării istorice a toleranţei religioase. Nevoia de toleranţă faţă de bisericile noi ale reformei religioase a apărut mult mai devreme, şi, cum se întîmplă adesea, a fost pornită — uneori chiar revendicată — de partea mai puţin numeroasă, mai slabă.

O altă viziune eronată este că declararea toleranţei de către Dieta transilvană a asigurat de la sine toleranţa absolută faţă de toate învăţăturile şi confesiunile reformatoare. Ceea ce transpare din rezoluţiile Dietei, după cum se va vedea în cele ce urmează, este că se garantau drepturi egale cu biserica catolică (medievală) doar acelor confesiuni ai căror adepţi din Dietă reuşiseră să şi le obţină. Toleranţa, aşa cum fusese ea declarată iniţial, nu oferea deci tuturor, în Ardeal, o umbrelă protectoare. Din acest motiv se impune să nu ne limităm la analiza anului 1568 şi a fenomenelor premergătoare lui, ci să urmărim linia evolutivă ulterioară a toleranţei reflectată în hotărîrile Dietei, mai precis calea de la intoleranţă la toleranţă. O vom face pe baza primelor două volume ale Analelor Dietei Transilvane (Erdélyi Országgyűlési Emlékek — EOE —, red. Szilágyi Sándor, Budapesta, 1876). Pentru fidelitate, prezentăm în note textul original al rezoluţiilor formulate, cu excepţia unuia, în latină.

Evenimentele premergătoare

Ideea tolerantei a apărut odată cu mişcarea universală de schimbare iniţiată de Reforma secolului al XVI-lea, a cărei esenţă poate fi rezumată în înnoirea ritualului, a serviciului, a ordinii bisericeşti, conform preceptelor biblice. Aceste trăsături caracterizează şi Reforma începută în Transilvania. Această înnoire a antrenat schimbări profunde în ceea ce priveşte învăţătura şi organizarea bisericească, în urma cărora s-au născut cele trei biserici protestante „istorice” (în ordinea înfiinţării: cea evanghelică sau luterană, cea reformată şi cea unitariană). Conturarea şi consolidarea (1557—1571) structurilor bisericeşti fondate pe aceste trei curente teologice specifice a fost precedată de o perioadă pregătitoare, care coincide cu Reforma propriu-zisă în Transilvania. Aceasta a cuprins anii 1542—1557, o perioadă tulbure, de încleştare, numită îndeobşte perioada reformelor locale.

Formarea treptată a bisericilor şi delimitarea lor teologică şi organizaţională au adus în actualitatea preocupărilor Dietei transilvane ideea de toleranţă. Rezoluţii referitoare la propagarea învăţăturii reformatoare apar doar în cel de- al cincelea deceniu, ceea ce arată că, chiar dacă ideea înnoirii bisericii apăruse în anii anteriori, ea nu a devenit o cauză generală pe întreg teritoriul ţării. Prima informaţie referitoare la faptul că Reforma devenise o preocuparea a însăşi conducerii statului apare în anul 1538, cînd, în prezenţa regelui Ioan, a fost organizată o dispută teologică la Sighişoara între reprezentanţi ai bisericii vechi şi noi: István Szántai, magister la Kassa (Kosice, n. trad), „cel care predica cel mai deschis” între toţi reformatorii din Ardeal şi Gergely Szegedi, călugăr franciscan, unul dintre puţinii polemişti capabili să apere ideologia bisericii catolice, începînd din 1524, cu o oarecare erudiţie şi talent literar.

Edictele Dietei din Ungaria

În anul 1523, Dicta de la Buda, prin articolul 54, îi declară pe adepţii lui Luther „eretici şi duşmani ai Sfintei Fecioare Maria”. Ei, împreună cu aderenţii lor, sînt condamnaţi la decapitare şi pierderea bunurilor. În următorul an, Dieta de la Pesta a asprit hotărîrea, decretînd arderea pe rug a celor incriminaţi.

Dieta de la Rákos, convocată în 1525, care a însumat şi a reînnoit hotărîrile anterioare, prin articolul 4 al rezoluţiei sale a decis ca „Luteranii să fie eradicaţi din întreaga ţară. Să fie prinşi şi arşi, oriunde s-ar găsi, fie de autorităţile bisericeşti, fie de cele laice.”

Ceea ce nu înseamnă că aceste hotărîri au fost aplicate întocmai. De altfel, nici nu au fost ridicate la rang de lege, deoarece înalta nobilime nu şi-a dat acordul. Totuşi au existat nobili care s-au identificat cu aceste prevederi. Se ştie despre István Werbőczi, că pe propria lui moşie a luat măsuri cumplite împotriva adepţilor lui Luther, iar palatinul István Báthori a ars pe rug trei „luterani”, sau cel puţin aşa s-a transmis prin tradiţia istoriografică bisericească. Tot în acel an (1525) şi la Buda era condamnat la moarte un luteran, dar nu se ştie dacă sentinţa a fost sau nu executată.

Toleranţa nici nu era de aşteptat pînă la amplificarea mişcării protestante. Acest lucru s-a datorat în mare măsură faptului că reformatorii au reuşit să atragă de partea lor pe mulţi dintre membrii marii nobilimi. În anii care au urmat catastrofei de la Mohács (1526), rolul marilor feude atît în stabilizarea economică a ţării, cît şi la apărarea ei a crescut simţitor, din cauza paralizării administrative şi militare a puterii centrale. Marea nobilimea nu-şi apăra doar propriile vetre şi bunuri, nu-şi guverna doar proprii iobagi, ci odată cu acestea şi o bună parte a ţării.

În această perioadă, 40—45% din proprietăţi se concentra în mîna a 16 familii ale marii nobilimi, iar restul era împărţit între 1232 familii nobiliare. Începînd cu prima treime a secolului, în decursul cîtorva decenii, majoritatea covîrşitoare a celor 16 mari familii nobiliare (între ele şi o ramură a familiei Báthori, cu 4299 de loturi iobăgeşti) au trecut la protestantism.

Nobilul convertit la credinţa protestantă, asigura nu numai premisele juridice şi materiale ale funcţionării noii confesiuni pe propria sa moşie, ci ocrotea totodată cu forţa armelor viaţa bisericii şi a şcolii. Avea drept suveran nu numai asupra angajării predicatorilor şi dascălilor, dar putea să convoace sinoduri, prezidînd chiar disputele religioase, şi pronunţîndu-se în probleme de dogmă şi liturgice.

Istoricii, cercetînd motivaţia susţinerii ideilor reformatoare şi sprijinirea, în Transilvania, a reformatorilor, au ajuns la concluzia că unii din marii nobili erau conduşi de propria lor convingere, dar alţii, nu puţini, erau minaţi de interes. Mulţi şi-au însuşit foste bunuri, ale bisericii, iar prin susţinerea noii „religii”, încercau dejucarea consecinţelor juridice ale acestor fapte, şi, folosindu-se de principiul cuius regio, îşi converteau supuşii la noua confesiune. Este de înţeles, astfel, că ideea toleranţei a găsit o susţinere totală din partea lor în cadrul Dietei, ba chiar a fost revendicată din ce în ce mai hotărît.

Rezoluţiile Dietei în probleme religioase

Începînd cu deceniul al cincilea al secolului al XVI-lea, Dietele transilvane s-au ocupat şi ele din ce în ce mai mult cu problema religiei, deoarece trimişii înşişi erau adepţii unor convingeri religioase diferite. Aceste rezoluţii poartă amprenta opoziţiei înverşunate a episcopului catolic de Oradea, Frater György Martinuzzi, un adversar îndîrjit al înnoirilor, care, datorită rolului politic jucat (era principalul şi cel mai consecvent propagator în Transilvania al ideii unei alianţe antiotomane, nu în ultimul rînd şi cel mai talentat politician al ei), avea un cuvînt greu în hotărîrile Dietei.

În contextul propagării noilor învăţături, problema religiei a fost pusă pentru prima oară în Dieta de la Turda din aprilie 1545, unde „în chestiuni religioase” s-a hotărît ca: „de-acum încolo nimeni să nu îndrăznească a înnoi, să nu cuteze a aduce nimănui ofensă prin trai, morală sau fel de viaţă [...], ci mai degrabă să servească sprijinirea aproapelui său. Nimeni să nu îngrădească călugări sau alte persoane bisericeşti în activităţile legate de misiunea lor sfîntă.”¹

Pentru a putea înţelege fundalul acestei legi, trebuie să examinăm pe de o parte ritmul propagării doctrinelor reformatoare, pe de altă parte situaţia politicii bisericeşti din epoca respectivă.

În spatele reformei iniţiale la Braşov în toamna anului 1542, s-a aliniat, după scurt timp şi preoţimea din Partium, deşi posibilităţile de aici erau mult sub cele existente la Braşov. Preoţimea din zona Oradeei se afla cu un pas în urmă: reforma de abia fusese lansată, pe cînd în oraşele săseşti era pe terminate. La reşedinţa episcopului Frater György Martinuzzi, cel mai consecvent anti-reformist al Ardealului secolului XVI, începuse convingerea preoţimii pro-reformiste, de cultură umanistă, în 1544, prin documentul numit Tezele de la Oradea („Teze pentru cei care propovăduiesc Evanghelia lui Christos, şi care vor polemiza în duminica care urmează după sărbătoarea despărţirii apostolilor”).

Acest document, cuprinzînd 25 de teze înglobate în trei capitole, vorbeşte despre cinstirea sfinţilor, despre biserică şi ritualul bisericesc, făcînd o fină aluzie şi la intoleranţa adesea prezentă a bisericii catolice medievale, afirmînd că adevărata autoritate a bisericii rezidă nu în impunerea forţei, ci în propovăduirea Cuvîntului Domnului. Tezele redactate de reformatorul maghiar anonim, sînt susţinute prin citate din Nicolaus Lyra, Toma de Aquino şi Augustin, ceea ce dovedeşte că lucrarea a fost dedicată unor preoţi erudiţi, bine pregătiţi, cu o vastă cultură umanistă. Autorul încerca să-i determine să ia o decizie, avertizîn- du-i că acei care tăinuiesc şi nu mărturisesc adevărul aflat, vor fi la rîndul lor renegaţi de Christos în faţa lui Dumnezeu.

Rezoluţia mai sus citată a Dietei de la Turda, din aprilie 1545, s-a născut probabil ca răspuns la această iniţiativă reformatoare, rezoluţie care, în interiorul protoieriei lui Martinuzzi a fost înăsprită prin acordarea libertăţii totale de persecuţie a adepţilor lui Luther.

Blocarea cauzei reformei, tocmai datorită acestei rezoluţii, este reflectată în scrisoarea lui Gergely Belényesi adresată lui Calvin în 1545. Peregrinul din Strasbourg, simpatizant al lui Calvin, îi scrie reformatorului Genevei că, după re- centele sale informaţii, în Ungaria, propovăduitorii Evangheliei sînt persecutaţi, în afară de turci, şi de către tiranii samavolnici ai ţării. Angajamentul lui reformator şi conştiinţa misiunii reiese şi din următoarele rînduri: „Mă întorc acasă pentru a mă înrola în slujba bisericii împovărate de nenorociri. Sînt conştient de pericolele care mă ameninţă din partea turcilor, a tiranilor, a acelora care prigonesc adevărul, dar le voi privi în faţă şi nu mă voi abate de la drumul asumat.”

Aceste interdicţii nu au putut stăvili însă nici pătrunderea ideologiilor inovatoare, nici începerea organizării noii biserici, nici chiar pe domeniile aparţinînd episcopatului lui Martinuzzi. Referitor la (aceasta, trebuie să amintim sinodul care a avut loc în acelaşi an (20 septembrie) la Ardud, lîngă Satu Marc. Aici s-au adunat 29 de pastori sub ocrotirea lui Gáspár Drágffy, care la aceea vreme era comes al judeţelor Kraszna şi Szolnok, pentru a clarifica în 12 puncte minimul doctrinar protestant, în a cărui respectare se obligau.

În această vreme, în jurul introducerii reformelor au apărut în mai multe locuri divergenţe atît de mari între pastorii şi credincioşii celor două culte, încît exista pericolul izbucnirii unui război civil. Această situaţie confuză, de multe ori periculoasă a începuturilor, este relatată de către Gáspár Heltai printr-o scrisoare de la sfîrşitul anului 1548, în care se scuză în faţa magistratului din Bistriţa, că, în ciuda promisiunilor, nu poate ocupa parohia respectivă, deoarece, susţine el, judecătorul, consiliul, populaţia Clujului îl obligă să rămînă, ba prin rugăminţi, ba prin ameninţări cu furia lui Dumnezeu. Iar el nu poate să renunţe la munca începută între atîtea primejdii, şi nu-şi poate asuma riscul să lase după el o baie de sînge.

Curmarea aceastei situaţii nefericite este grăbită şi de rezoluţia Dietei din Turda (mai 1548), prin interzicerea înnoirilor: „Aşteptînd hotărîrile principilor creştini în treburile religioase, se decretează: să nu se aducă nici o înnoire, ci totul să rămînă în starea hotărîtă cu doi ani înainte, iar predicatorii să nu aibă voie să-şi părăsescă locul [de serviciu] desemnat cu scopul de a predica în alte părţi.”²

Reforma în perioada Contrareformei

Datorită cauzelor amintite, în Partium nu s-a putut încropi nici o organizaţie embrionară a bisericii protestante. Aici deci, în privinţa serviciului pastorilor dedicaţi înnoirii, s-a format un fel de status confessionis prin care doar acei cîţiva patroni simpatizanţi ai Reformei au oferit o oarecare ocrotire predicatorilor. Încercarea cea mare pentru ei abia urma, în prima perioadă, destul de militantă, a Contrareformei din Transilvania, între 1551—1556.

Mişcarea reformatoare, lipsită de un cadru instituţional, este pusă la grea încercare atunci cînd în 1551 Ferdinand de Habsburg ocupă Transilvania, şi ca o importantă măsură a instalării sale, în 1553 numeşte trei noi episcopi în scaunele rămase între timp vacante: pe Pál Bornemissza la Alba Iulia, pe Mátyás Zabárdi la Oradea şi pe Miklós Oláh (Nicolaus Olahus) la Esztergom. Episcopii nou-numiţi, refuzînd să ia în considerare schimbările petrecute în ultimii ani pe plan religios, doreau să atragă şi pe liderii comunităţilor reformate sub tutela episcopală. Saşii au încercat evitarea extinderii jurisdicţiei asupra comunităţilor de protestanţi din teritoriile săseşti prin urgentarea numirii unui superintendent (episcop) de către fonii politic al Universitas Saxonum, pentru accelerarea separării religioase.

Situaţia a devenit însă critică în Bihor, unde episcopul nou numit a folosit forţa armată pentru înfrîngerea adversarilor. Evoluţia Contrareformei a reprezentat o presiune permanentă asupra comunităţilor protestante, ceea ce se simte şi prin hotărîrile sinodale ale epocii. Martinuzzi pierde încrederea lui Ferdinand, care îl şi ucide cu ajutorul mercenarilor în 1551, ceea ce nu înseamnă însă sfîrşitul rezoluţiilor antireformatoare ale Dietei. Intoleranţa, respectiv toleranţa impusă de o politică realistă, determină în continuare tonul rezoluţiilor.

Pentru exemplificare, să ne referim la rezoluţia Dietei din Tîrgu-Mureş, datată 31 decembrie 1551, care afirmă că tensiunile existente în ţară din cauza religiei se cer rezolvate prin consensul reprezentanţilor. Al doilea punct prevede: „Hotărîm deci, ca în spiritul rezoluţiilor episcopului de Oradea [Frater György Martinuzzi], toţi să rămînă în credinţa care le-a fost hărăzită şi îngăduită de Dumnezeu, dar nici unul să nu-l hărţuiască pe celălalt cu pretinsa întîietate a credinţei sale; domnii ţării îl roagă pe Johannes Baptista Castaldo, să binevoiască să încuviinţeze această rezoluţie a ţării.”³

Aceeaşi toleranţă reţinută, mai degrabă impusă, a perioadei Contrareformei se simte şi într-una din rezoluţiile Dietei de la Turda (22 mai 1552): (15) „În chestiunea religiei corpurile şi stările Dietei au hotărît în unanimitate, [...] ca adepţii [religiei] evanghelice să nu aplice nici un fel de forţă asupra credincioşilor papei, similar nici cei din urmă să nu se grăbească în a acţiona împotriva acelora şi în a-i tulbura fără pricină; ba chiar să se poarte unii faţă de ceilalţi cu blîndeţe şi respect.”⁴

Primul semn într-adevăr pozitiv, care arată o modificare a mentalităţii, printr-o formulare concesivă şi nu restrictivă, a fost adoptat tot de această Dietă: „Referitor la populaţia Tîrgului Secuilor [Tîrgu-Mureş, n. trad.] corpurile şi stările Dietei au hotărît să încuviinţeze tocmirea la capela Sfînta Elisabeta pentru cei care doresc să asculte şi să înveţe conform credinţei evanghelice a unui preot care să predice Sfînta Evanghelie a lui Cristos, să slujească potrivit învăţăturii lui Cristos şi împartă sfintele taine.”⁵

Peste doi ani, rezoluţia care a permis angajarea unui pastor al credinţei noi a fost completată. În data de 10 iunie 1554, la Mediaş, corpurile şi stările au hotărît să permită serviciul preoţilor ambelor părţi, cu condiţia severă ca ei să se tolereze reciproc, şi nici pastorul, nici enoriaşii vreunei biserici să nu adreseze injurii sau jigniri celeilalte părţi.⁶

Această rezoluţie deci a recunoscut existenţa pastorilor credinţei noi, slujbele lor primind şi o oarecare legitimitate. Efectul hotărîrii s-a şi simţii în evoluţia bisericii protestante din aceea vreme. Acest semn a fost pozitiv, marcînd un pas înainte, chiar dacă deocamdată Contrareforma i-a obligat pe pastorii comunităţilor reformate la un compromis care poate fi interpretat şi ca o încercare de supravieţuire. După extincţia familiei Gáspár Drágffy (1545), moşiile lui sînt transferate familiei Báthori (soţia lui Gáspár Drágffy, Anna Báthori din Şumuleu, a devenit soţia lui György Báthori din Ecsed). Astfel, în martie 1554 s-au adunat la Oar 88 de pastori sub ocrotirea lui Báthori (fratele voievodului recatolicizat András Báthori, numit de casa Habsburg).

Cu toate că şi-a asumat rolul de apărător al pastorilor, pentru justificare personală, a introdus unele modificări în rezoluţiile sinodului anterior.

Pastorii adunaţi la Oar au acceptat folosirea plinii nedospite, instituţia spovedaniei şi a năşiei, respectarea sărbătorilor anterioare, tolerînd şi altarele (mai precis, sarcina de a le îndepărta a fost încredinţată magistraţilor).

Dintre hotărîrile sinodului, poate cea mai interesantă este cea adoptată în privinţa împărtăşaniei, prin care pastorii s-au îndepărtat de la doctrinele elveţiene — tot mai prezente în zonă —, adoptînd doctrina împărtăşaniei conform concor- datului de la Wittenberg. (Autorii acestui concordat, pastorii Bucer şi Capito din Strasburg, care au făcut concesii importante lui Luther privind împărtăşania, acceptînd pînă şi în formă doctrina luterană. Acordul a fost cuprins în declaraţia de credinţă din ultimele zile ale lunii mai 1536. istoriografia cunoscîndu-1 sub denumirea de Concordatul de la Wittenberg). Rezoluţia de la Oar a prelucrat această declaraţie de credinţă, conform textului din 1530, formulat în Confessio Augustana Invariata (CAI). Astfel s-a adoptat o doctrină care oarecum a revenit la învăţăturile bisericii catolice în problema împărtăşaniei, ceea ce a însemnat o stagnare a evoluţiei doctrinare. Deci, absenţa toleranţei, în această perioadă a Contrareformei, a paralizat evoluţia naturală a diferitelor doctrine.

Această stare este conservată şi de rezoluţia Dietei din Tîrgu-Mureş din 24 aprilie 1555: „3. Deoarece în problemele religiei apar dese gîlcevi în toate părţile Principatului, pentru a îndrepta aceast rău, am hotărît ca acel articol de lege, care a fost adus de Dieta de la Turda pe vremea episcopului orădean Frater György, în ziua de naştere a lui Ioan Botezătorul în 1551⁷, să rămînă în vigoare fără schimbări, şi, dacă una dintre părţi ar comite de acum încolo vreo nedreptate sau forţare faţă de cealaltă, partea vătămată să-şi aducă cauza în faţa voievodului [transilvan]. În această chestiune, voievodul are îndatorirea neîntîrziată de a aduce o judecată şi de a face dreptate pentru partea vătămată.”⁸

Rezoluţia Dietei se referă la o hotărîre din 1551, anul fiind scris greşit fie din cauza diacului, fie din cea a editorului, căci în luna iunie a anului menţionat nu s-a ţinut Dietă. Dar merită să zăbovim puţin asupra hotărîrii, deoarece ne oferă interesante date suplimentare asupra treburilor bisericeşti ale anului 1550. Conform rezoluţiei, partea vătămată putea cere să i se facă dreptate din partea voievodului Transilvaniei. Ori, la momentul respectiv, voievodul secund al Transilvaniei era însuşi Martinuzzi, astfel că prin rezoluţia adoptată în 1550 şi-a conferit sieşi dreptul de a judeca în chestiunile religioase.

Reîntorcîndu-ne la perioada rezoluţiei prezentate, trebuie amintit că se face simţită o oarecare slăbire a presiunii exercitate asupra credinţei noi. Acest fapt a permis pătrunderea unor doctrine în biserica înnoită, care ulterior au dus la separarea celor două confesiuni: a celei luterane şi a celei reformate. Formarea bisericii reformate din Transilvania poate fi înţeleasă doar în lumina unui şir de evenimente înlănţuite, pornite de Confessio Augustana Invariata (CAI, 1530), prin taina împărtăşaniei enunţate în Confessio Augustana Variata (CAV, 1540), ajungîndu-se mai întîi la doctrina împărtăşaniei lui Zwingli şi Bullinger, iar ulterior la cea a lui Calvin. Primul pas al acestui proces a fost rezoluţia sinodului de la Oar (1554), iar cei de al doilea, acceptarea împărtăşaniei conform CAV, a avut loc cu ocazia sinodului de la Ardud din 1555. În cazul ambelor sinoduri trebuie subliniată preluarea doctrinelor din mărturisirea de credinţă adoptată de Adunarea Imperiului German. Intoleranţa Contrareformei i-a obligai pe pastorii din Partium să-şi însuşească doctrine acceptate deja în ţară şi astfel să evite porecla de „sacramentari” prin care să fie înglobaţi printre antitrinitarienii, care negau Sfînta Treime, sau anabaptişti. Această măsură le-a asigurat o oarecare protecţie atunci, cînd pastorii protestanţi, din cauza îndepărtării altarelor, respingerii ostiei etc, puteau fi învinuiţi pentru încălcarea dreptului comun. (Refuzul de a primi trupul lui Dumnezeu putea fi interpretat şi ca ofensă împotriva atotputerniciei şi caracterului divin al unei părţi din Sfînta Treime.) Acest lucru s-a întîmplat atunci cînd Kálmáncsehi şi episcopul ales, Demeter Thordai, au distrus altarul. Referirile la Confessio Augustana au redus suprafeţele vulnerabile la atacurile Contrareformei.

Anul decisiv în chestiunea toleranţei a fost 1556. În acest an începe procesul care, ca prim rod al toleranţei religioase, a acordat drepturi depline, acceptate şi de stat pentru noua biserică, devenită astfel biserică oficială cuprinsă în legislaţia dietală (recepta religio). Dieta de la Sebeş din martie 1556 a reprezentat piatra de hotar care a oficializat domnia Isabelei, soţia regelui Ioan, şi a fiului lor, Ioan Sigismund, ei putînd astfel să se reîntoarcă din pribegie. Prin acest act Contrareforma a încetat pentru o vreme, şi în noua atmosferă proiectoare, mai tolerantă, creată de curtea domnitorului, dezvoltarea religioasă şi-a putut urma cursul normal atît în domeniul învăţăturii, cît şi în cel al organizării bisericeşti. Această întorsătură poate fi numită pe drept cuvînt o victorie a forţelor protestante. Astfel s-a creat posibilitatea ca reprezentanţii noii biserici să organizeze curînd un sinod la Cluj. Deşi rezoluţia Dietei de la Turda (1—10 iunie 1557) nu diferă mult faţă de cele anterioare, forţele decizionale nu mai erau conduse de o presiune a toleranţei dictată de raţiuni politice, ci de propria lor conştiinţă. Această afirmaţie reiese cu pregnanţă din faptul că nu doar majoritatea reprezentanţilor, dar pînă şi guvernatorul Péter Petrovics aparţinea taberei simpatizanţilor noilor doctrine, care nu cu mult înainte au putut simţi pe propria lor piele apăsarea intoleranţei.

„Deoarece noi şi preamăritul nostru fiu, la cererea insistentă a reprezentanţi/or, ne-am învoit cu îndurare ca fiecare să-şi urmeze credinţa pe care o voieşte, dimpreună cu ritualurile vechi ori noi, acordînd şi dreptul ca în privinţa religiei ambele părţi să procedeze conform propriei hotărîri, fără ca prin aceasta să ofenseze pe cineva; adepţii religiei noi să nu-i atace pe credincioşii religiei vechi, dar nici aceştia să nu-i vătăme în niciun chip pe adepţii religiei noi; aceasta a fost hotărîrea mai marilor ţării ca să restabilească unitatea bisericii şi să pună capăt disputelor născute în jurul învăţăturilor evanghelice” — decretase Dieta.⁹

Pentru remedierea definitivă a diferendelor doctrinare, Dieta propune un sinod naţional, în cadrul căruia erudiţii să clarifice detaliile învăţăturii.¹⁰

În cazul călugărilor tîrgumureşeni, aceeaşi Dietă a hotărît: „după cum ne-am mai învoit cu milă ca fiecare să-şi păstreze în libertate credinţa pe care o doreşte, călugării pot rămîne în siguranţă în mănăstire, mai cu seamă pentru că mulţi dintre ei provin din familii nobiliare, care nu se cade să fie trataţi nevrednic”.¹¹

Efectul autentic al toleranţei religioase depline s-a manifestat prin apariţia mai liberă, după 1556, a chestiunilor religioase de detaliu din interiorul protestantismului. În această perioadă au apărut doctrinele helvetice şi pe teritoriul transilvan, care au divizat prima şi a doua generaţie de reformatori maghiari, îndeosebi în privinţa împărtăşaniei. Datorită acestor diferenţe doctrinare s-au separat comunităţile pastorale adepte ale doctrinelor luteriene şi sacramentariene (mai tîrziu bullinger-calviniene), şi pornind pe căi diferite au creat bisericile luterane şi reformate.

În ce consta disputa referitoare la împărtăşanie? O caracteristică a disputelor teologice — sursă a nenumărate polemici în secolul al XVI-lea — a fost chestiunea naturii corpului uman al lui Cristos. Chestiunea nu era nouă, dar nou era modul de aplicare şi clarificare a prezenţei lui Cristos în împărtăşanie. Conform luteranilor, această prezenţă se explica prin omniprezenţa corpului lui Cristos, căutînd sprijin în pasaje biblice favorabile acestei argumentări, pe cînd Zwingli şi adepţii lui negau prezenţa corpului lui Cristos în pîine şi vin, oferind o altă interpretare a naturii corpului divin. Aceste două poziţii s-au înfruntat la Colocviul de la Marburg (1529) devenind hotărîtoare în disputa teologică a celor două tabere.

Nucleul disputelor l-a constituit îndeosebi interpretarea lui hoc est corpus meum, explicaţiile diferite ducînd la separarea învăţăturii celor doi reformatori. Zwingli şi Luther, iar mai tîrziu la eşuarea unificării celor două tabere de teologi. Citatele biblice au fost interpretate deci, în mod diferit de cei doi lideri ai reformei pornite pe teritorii germane sau helvete, în funcţie de criterii de selectarea partizane.

Mărturisirea de credinţă a bisericii luterane, Confessio Augustana, valabilă pînă astăzi, s-a născut în 1530 cu scopul clarificării fundamentelor biblice ale noilor biserici faţă de biserica catolică (medievală), a purităţii şi validităţii lor conform textelor canonice. Astfel la punctul 10, referitor la doctrina împărtăşaniei, şi-au găsit loc mai degrabă nuanţe interpretative preferenţiale. Textul a fost redactat nu de către Luther, ci de către tovarăşul şi bunul său prieten Melanchton, mai ponderat şi mai tolerant. De aici înclinaţia sa spre compromis, sau mai exact dorinţa de a obţine acceptarea exprimată astfel delegatului papal Campegius: dogma nullum habemus diversum ab Ecclesia Romana (nici o teză doctrinară nu se deosebeşte de cele ale Bisericii din Roma).

Cînd toate tentativele de păstrare a unităţii cu biserica catolică (medievală) venite din partea luteranilor au eşuat, Melanchton şi-a îndreptat pe de-a întregul atenţia spre bisericile helvete, mai ales după concesiile făcute de acestea. Prin modificarea punctului 10 al CAI, după unii, ei deschid o poartă către helvetici. Persoana lui Melanchton este importantă în acest context nu doar pentru că în martie 1558 Dieta de la Turda şi-a luat deciziile invocîndu-i numele şi învăţăturile, ci mai ales datorită faptului că în timpul disputelor legate de împărtăşanie a avut o atitudine mai tolerantă, mai răbdătoare faţă de învăţăturile şi reprezentanţii bisericii helvete. Acest aspect este important din punctul de vedere al Reformei din Transilvania, deoarece mult mai mulţi studenţi din Transilvania şi Ungaria urmau cursurile lui Melanchton la Universitatea din Wittenberg, decît pe cele ale lui Luther, din motivul că tînărul erudit umanist, prieten al lui Reuchlin, admirator al lui Erasmus, vorbea la perfecţie latina, în timp ce Luther nu excela sub acest aspect, introducînd cuvinte sau întregi propoziţii germane în discursurile sale latine. În Transilvania, educaţia în limba latină avea o veche tradiţie, şi graţie excelentului învăţămînt şcolar inferior, studentul pelerin ajuns în străinătate vorbea fluent limba. Iată motivul entuziasmului studenţilor transilvani pentru latina umanistă cultivată a lui Melanchton. Urmarea a fost că, mai tîrziu, de la el au auzit doctrina tolerantă, aşa-zis mediatoare, a împărtăşaniei, aşezată între cele două învăţături extreme (helvetă şi lutheriană). Revenind acasă şi dezvoltînd această învăţătură, au ajuns la doctrina bullinger-calviniană a împărtăşaniei, care a reprezentat totodată şi naşterea bisericii reformate.

Aceste două poziţii s-au confruntat după 1556 şi printre pastorii ardeleni. Documentul de bază al disputei (Consensus doctrinae de sacramentis Christi) a fost dus de către o solie specială la Wittenberg în toamna lui 1557, cerîndu-li-se părerea despre acesta. Scrisoarea lui Melanchton din ianuarie 1558, scrisă pe un ton împăciuitor, încearcă să refacă unitatea dintre pastorii partidului helvet şi cel luteran. Ce-i drept, e cam ciudat faptul că, cu tot tonul ironic al textului, Dicta interzice doctrina sacramentarienilor (adică a helveţienilor) tocmai făcînd referire la scrisoarea tolerantă a lui Melanchton. Cunoscînd bine personalitatea şi activitatea lui Melanchton, cît şi cele peste 7000 de scrisori semnate de el, e greu de crezut că reflecţiile sale asupra mărturisirii de credinţă a clujenilor să fi urmărit o astfel de intenţie. Iată rezoluţia Dietei de la Turda din 27 martie — 3 aprilie 1558: „După cum mai devreme Înălţimea Sa cu milostenie a îngăduit ca oricine să-şi urmeze religia pe care o voieşte, fie cea a Papei, fie cea lutherană, astfel cu bunăvoinţă ne îngăduie să urmăm oricare dintre aceastea două. Prin aceasta doreşte, să se pună capăt certurilor şi vătămărilor dintre cele două, interzicîndu-le. În acelaşi timp interzice secta sacramentarienilor şi, în conformitate cu Hotărîrea adusă de la biserica din Wittenberg şi semnată de Filip Melanchton, decide s-o sisteze.”¹²

Rezoluţia a fost ulterior oarecum atenuată, cel puţin în rezoluţia Dietei de la Alba Iulia (5—21 iunie 1558) nu a fost formulată interdicţia doctrinei helvete referitoare la împărtăşanie. Cauza probabilă a acesteia a fost convertirea lui Ferenc Dávid de la doctrina luteriană la cea helvetă, produsă în această perioadă, iar datorită influenţei sale la curte, textul rezoluţiei s-a modificat astfel: „În chesti- unea religiei, Domnia Sa Sfîntă a binevoit a aproba rezoluţia Dietei anterioare întocmai. Să fie admisă fie introducerea unor ceremonii sau obiceiuri vechi în biserica veche, fie întregirea credinţei lutherane după doctrinele bisericii de la Wittenberg. Hotărîm totodată să fie evitate sectele şi religiile noi, mai întîi de toate pentru a se feri de izvoarele şi cuiburile tulburărilor [...]”¹³

Separarea bisericii luterane şi reformate

Atitudinea unitară a reformatorilor maghiari din Transilvania în favoarea împărtăşaniei conforme cu doctrina melanchton–bullingeriană după 1560 a accelerat procesul de formare a bisericii reformate autonome. Şi la cele două sinoduri de la Mediaş (ianuarie 1560 şi februarie 1561), organizate împreună cu saşii, s-au desfăşurat tratative detaliate, fără rezultate concrete însă. După moartea lui Melanchton, saşii din Transilvania se adresează lui Hesshusius pentru clarificarea problemelor teologice şi, probabil, datorită acestor influenţe, au înclinat spre interpretarea lutheriană, mai ortodoxă, a doctrinei împărtăşaniei.

Maghiarii, după 1560, s-au raliat îndeosebi pastorilor care reprezentau doctrina helvetă, dezbinarea aceastei tabere nereuşind nici prin scrisorile adunate de la academiile străine susţinătoare ai doctrinei lutheriene tîrzii. Această acţiune a fost iniţiată în 1562 sub patronajul domnitorului Ioan Sigismund şi al cancelarului său de convingere luterană, Mihály Csáki, fără să se fi ajuns la rezultatul scontat. Mathias Hebler, energicul episcop al saşilor, a convocat un sinod la Sibiu, unde s-a adoptat o poziţie fermă împotriva doctrinelor helvete, fără ca aceasta să fi avut şansa să găsească ascultare în afara comunităţii săseşti. Lupta lui împotriva cuceririlor doctrinelor helvete printre saşi a durat încă ani de zile, în timp ce şi printre maghiari existau adepţi sporadici ai doctrinei luteriene pînă prin anii şaptezeci.

Tabăra helvetă, compusă în majoritate din maghiari, a ţinut un sinod în 1563 la Turda sub conducerea lui Ferenc Dávid, unde în afară de opinia diferită referitoare la doctrina împărtăşaniei, este afirmată dorinţa creării unei declaraţii de credinţă privitoare la întregul sistem al religiei creştine. Cea mai potrivită pentru acest scop a fost găsită mărturisirea de credinţă a teologului care a sistematizat doctrinele lui Calvin, Theodor Beza (în Confessio Christianae et eiusdem collatio cum papisticis haeresibus), redactată în 1560 în scop personal. Varianta aprobată însă a fost nu cea originală, ci una prescurtată şi pe alocuri prelucrată, fără ca aceasta să-i fi adus modificări importante sub aspect dog- matic. Dealtfel, cu un an mai devreme, şi sinodul de la Tarcal al bisericilor de dincolo de Tisa, a optat pentru această declaraţie ca fiind un model de urmat. Declaraţia a apărut la Cluj în 1563, sub titlul Compendium doctrinae christianae (a fost reeditată în 1655 la Sárospatak, cu sprijinul Zsuzsánnei Lorántffy, împreună cu o traducere în limba maghiară). Aceasta este mult pomenita Declaraţie de la Tarcal–Turda (cunoscută şi sub numele de Articuli Majores), a cărei dispoziţie finală declară: „Hotărîm ca, Corpul legislativ al bisericii să-l pedepsească pe cel care ar îndrăzni să refuze Declaraţia de credinţa helvetă [...], nu ar considera-o valabilă sau ar propovădui contrariul ei.”

Disputele aprige legate de împărtăşanie au lăsat urme şi în rezoluţiile Dietei. Astfel, la 11 noiembrie 1560, la Cluj s-a hotărît: „Deoarece în proble- mele religiei creştine, mai cu seamă în ceea ce priveşte împărtăşania, s-au produs dezbinări şi diferite rupturi între pastorii bisericilor [...], regina a ordonat o dispută publică la Mediaş.”

Întrucît problemele religioase nu au ocolit nici marea nobilime, toleranţa a fost din nou proclamată cu ocazia adunării de la Turda din 6—13 iunie 1563: „Deoarece în cadrul nobilimii secuieşti s-au produs dezbinări în problemele religioase, Dieta întăreşte printr-o nouă rezoluţie libertatea religioasă de pînă acum, dispunînd cu severitate, ca ei să se simtă datori a o respecta.” Textul rezoluţiilor de pînă acum, în domeniul libertăţii religioase, se întregeşte cu libertatea acordată oricărui nobil de a contribui la întreţinerea predicatorului de acelaşi cult cu el (concionatores suae religionis libere alere possit) şi ia măsuri şi în problema ordinii slujbelor. Dacă foloseau aceeaşi biserică, pastorii diferitelor culte aveau obligaţia de a aştepta terminarea slujbei anterioare şi a acordării sfintelor taine, interzicîndu-le întreruperea serviciilor. Cine nu respecta această lege, putea să se aştepte la tragerea la răspundere personală a reginei şi la aplicarea severă a sancţiunilor.¹⁴

O hotărîre în spirit similar a fost adoptată şi de Dieta de la Sighişoara (21—26 ianuarie 1564). După ce sînt revalidate rezoluţiile anterioare privitoare la toleranţa religioasă, regulile liturgice, sau mai degrabă cele de convieţuire, sînt ridicate la rang de lege prin stabilirea zilnică a ordinii slujbelor oficiate de pastorii celor două confesiuni.¹⁵

În urma colaborării sistematice a lui Ferenc Dávid, Péter Méliusz Juhász şi a altor reformatori, Transilvania şi-a exprimat din nou unitatea de credinţă cu regiunile Tisei, şi anume pe baza unui document teologic pe de-a întregul calvinian.

La început, tînărul domnitor Ioan Sigismund a adoptat religia luterană: de exemplu, în 1563 la Braşov, a primit împărtăşania din mîna unui pastor luteran. După scurt timp însă, tînărul domnitor, receptiv la probleme religioase, a ajuns în cercul de atracţie a personalităţii lui Blandrata, iar această primă fază a evoluţiei sale religioase a favorizat pentru moment cauza taberei „sacramentariene” (helvete). În urma calmării disputelor politice interne şi după ce şi-a asigurat ţara împotriva atacurilor din partea Habsburgilor, la Dieta din 1564 a hotărît convocarea unui sinod comun pentru maghiari şi saşi, pentru aplanarea divergenţelor privitoare la chestiunea împărtăşaniei. Acesta s-a întrunit la 9 aprilie la Aiud.

Sinodul a fost prezidat în numele principelui de către Blandrata, care nu a susţinut cu destulă vigoare împăcarea. Adusese o scrisoare din partea principelui, care stipula că în cazul eşuării acordului teologic maghiarii să-şi poată alege propriul lor episcop. Încă înainte de începerea disputei l-a eliberat din funcţia de superintendent pe pastorul saso-maghiar al Curţii, Dénes Alesius, care oricum pierduse deja încrederea predicatorilor maghiari, şi al căror lider spiritual era considerat Ferenc Dávid. Acesta a şi fost ales în locul lui Alesius încă în timpul disputelor. Obţinerea unui acord teologic a fost îngreunat şi de faptul că pastorii curentului helvet — la sfatul lui Blandrata — au înaintat un document polemic semnat de Calvin împotriva lui Hesshisius (Optima ineundae concordiae ratio).

Rezultatul final al polemicilor sterile a fost separarea completă, consfinţită încă în acel an şi de către rezoluţia Dietei de la Turda din 4—11 iunie, asigurînd libertatea religioasă noii confesiuni: „Deoarece în privinţa sfintelor taine, mai precis în privinţa împărtăşaniei, au apărut felurite dispute, lupte, polemici şi doctrine între episcopii şi preoţii de naţionalitate maghiară din Cluj şi cei de naţionalitate saxonă din Sibiu, pentru liniştirea cetăţenilor ţării s-a adus hotărîrea ca, de acum încolo, să fie admisă mărturisirea atît a religiei şi doctrinei bisericii clujene, cît şi a celei sibiene, în aşa fel, încît nici un pastor al unui oraş, cetate sau sat să nu oblige pe nimeni la acceptarea religiei sau a doctrinei bisericii clujene, ci oraşul, cetatea sau satul să aibă libertatea de a accepta oricare religie, sau de a ţine un pastor potrivit religiei proprii şi de a refuza un pastor de altă credinţă; această regulă să fie respectată şi de biserica sibiană. Iar dacă cineva se converteşte şi doreşte să ia parte la împărtăşania bisericii sibiene sau clujene, să fie permis să treacă la pastorul bisericii respective fără vreo îngrădire sau şicană, sau dacă doreşte să devină din membrul bisericii sibiene membrul bisericii clujene, să i se dea voie fără vreun atac, ameninţare sau derîdere.”¹⁶

Formarea bisericii unitariene

Propagarea teologiei antitrinitariene în Transilvania se leagă în primul rînd de activitatea lui Giorgio Blandrata, născut în jurul anului 1515 la Saluzzo în Piemont. Activase ca medic la curtea regală poloneză, devenind medicul şi consilierul intim al reginei văduve, Izabella. Pentru prima dată s-a aflat în Transilvania între 1544—51, revenind pentru scurt timp în 1559. S-a reîntors în Italia, dar a trebuit să fugă din faţa Inchiziţiei, mai întîi la Geneva, apoi în Polonia. În cercurile nobilimii poloneze era vie încă amintirea luptei sale împotriva lui Stancaro din timpul primei sale şederi în Polonia, graţie căreia a fost ales senior al bisericii. Începîndu-şi activitatea antitrinitariană, a trebuit s-o părăsească din nou. Începînd cu prima parte a anului 1563 fusese medicul lui Ioan Sigismund, şi pînă la moartea domnitorului, consilierul lui intim.

Intenţia lui a fost, de la bun început, propagarea principiilor antitrinitariene. În favoarea acestui scop, a considerat că formarea bisericii reformate este pasul politic potrivit. Prin elocinţa sa deosebită, nu numai că l-a ţinut sub influenţă pe domnitor, dar în scurt timp a reuşit să-l atragă şi pe Ferenc Dávid pe partea ideilor sale.

Ferenc Dávid, ca nou episcop reformat, în 1564 îşi informează prietenii polonezi, împreună cu Blandrata, că gîndirea teologică antitrinitariană cunoaşte o evoluţie serioasă în toată Transilvania. Dar aceasta nu putea fi atunci decît ideologia unor cercuri restrînse, deoarece abia în cursul anului următor (1565) s-au manifestat în mod deschis. An în care Ferenc Dávid, împreună cu pastorii István Basilius şi Lukács Egri au adus la cunoştinţa clujenilor doctrinele lui Servet. Reacţia pastorilor luterani, în frunte cu Gáspár Heltai, este adversă, ei fiind susţinuţi şi de magisterul maghiar Balázs Szikszai Fabricius. Prestigiul lui Dávid, precum şi dialectica sa deosebită îl determină pe Szikszai să părăsească după scurt timp Clujul, lăsînd lupta teologică moştenire lui Péter Károli — unul dintre disipolii lui Melanchton —, care s-a opus curajos episcopului.

Péter Mélius Juhász, văzînd primele semne ale destrămării bisericii reformate, a reuşit să obţină de la domnitor organizarea unei dispute teologice la Alba Iulia în 1566. La această aşa-zisă „primă dispută teologică de la Alba Iulia” partea antitrinitariană a cerut eliminarea acelor termeni ai bisericii străvechi care nu figurează în Sfînta Scriptură, cum ar fi: trinitas, persona, essentia, substantia, generatio, natura etc. Reformatorii maghiari, chiar Mélius însuşi, au fost de acord cu modificarea cerută, considerînd că cererea nu conţine revizuiri esenţiale, ci doar terminologice. Au părăsit oraşul de reşedinţă a domnitorului cu convingerea succesului în menţinerea unităţii bisericii cu preţul unor concesii stilare.

După trei săptămîni, Ferenc Dávid a convocat pastorii bisericii reformate la Tîrgu-Mureş, unde a propus prelucrarea Catehismului de la Heidelberg, de curînd sosit, în spiritul acordului de la Alba Iulia, ceea ce s-a şi făcut. Înainte de a fi tipărit, textul a fost parcurs de Mélius, care şi-a dat seama că acesta conţine şi modificări de esenţă, mai ales în problemele referitoare la Sfînta Treime. La intervenţia lui Mélius, părţile în cauză au fost refăcute în forma lor iniţială, şi astfel a apărut în 1566 la Cluj sub titlul de Catechismus ecclesiarum Dei in natione Hungarica.

La sinodul de la Turda, din februarie 1567 însă, Ferenc Dávid şi adepţii lui s-au delimitat atît de compromisurile sinodului de la Tîrgu-Mureş, cît şi de ediţia din 1566 a Catehismului din Heidelberg. Declaraţia Apostolică de Credinţă era încă asumată, dar s-au arătat dispuşi să-L recunoască doar pe Tatăl, ca „Unică Divinitate”, în legătură cu Fiul acceptînd doar că Tatăl nu a existat niciodată fără Fiu, iar divinitatea Sfîntului Duh era categoric contestată.

La aceste hotărîri de la Turda, vine, printre alţii, răspunsul celor de dincolo de Tisa, cu ocazia sinodului de la Debreţin din 1567, amintit anterior. Însemnătatea acestui sinod, pe lîngă adoptarea celei de al II-lea Declaraţii Helvete de Credinţă şi a constituţiei bisericeşti, a fost şi recunoaşterea rafinamentului diplomaţiei politicii bisericeşti din Transilvania, care a reuşit să producă amintita mărturisire de credinţă bilingvă antitrinitariană.

În urma acestor evenimente, se declanşează o luptă doctrinară de dimensiuni între reprezentanţii celor două curente, rezultatele lor concretizîndu-se în polemici de limbă latină şi maghiară. Sinodul din septembrie 1567 de la Tîrgu-Mureş în cele din urmă a declarat că, Christos nu există din eternitate şi nu este de aceeaşi esenţă cu Tatăl. Lucrările teologice din timpul disputelor — sprijinindu-se pe de o parte pe Servet, pe de alta pe Socin —, au ajuns la concluzia că reforma poate fi încoronată doar prin respingerea „invenţiilor” doctrinei Sfintei Treimi şi a botezului copiilor.

După o astfel de evoluţie a avut loc a doua dispută teologică de la Alba Iulia, pentru a cărei loc de desfăşurare s-a propus iniţial Turda, dar în urma intervenţiei lui Ioan Sigismund, ea a fost convocată la curte, în prima parte a lunii martie a anului 1568. Doctrinele au fost prezentate de către pastorii celor două părţi, dintre care au fost aleşi şi magistraţii, în prezenţa domnitorului şi a curţii. În cursul disputelor, nici una dintre părţi nu a reuşit s-o convingă pe cealaltă. Ferenc Dávid încerca să-şi facă mai acceptabilă argumentaţia cu ajutorul citatelor din scrierile lui Calvin, prin care se exercita un efect deosebit asupra auditoriului neavizat, dar şi-a dezorientat adepţii, care nu cunoşteau suficient aceste scrieri. Cu ocazia disputei a devenit evidentă simpatia principelui faţă de tabăra antitrinitarienilor. Iar prin alăturarea lui Gáspár Heltai la grupul lui Dávid, biserica trinitariană a suferit o nouă pierdere.

Şirul disputelor teologice a fost continuat la Oradea în 1569, unde doctrinele au fost prezentate în limba maghiară. Nici această dispută nu a putut să prevină schisma, singurul rezultat pozitiv fiind o declaraţie de credinţă trinitariană, oferită lui Ioan Sigismund. Péter Mélius mai face o încercare pentru cîştigarea principelui în 1570, şi printr-o lungă scrisoare apără, contra lui Dávid şi Blandrata, divinitatea lui Christos, prin recurs la argumentaţia biblică, dedicîndu-i Declaraţia de credinţă a sinodului de la Oradea, împreună cu scrisoarea anexată a lui Theodor Beza. Scrisoarea nu a avut însă efectul scontat, nu l-a cîştigat pe Ioan Sigismund aceastei cauze.

În sfîrşit, în ianuarie 1571, Dieta s-a întrunit la Tîrgu-Mureş, unde stările s-au codit să ia măsuri împotriva „trinitarienilor”, dar majoritatea reprezentanţilor şi-au dat cu plăcere acordul pentru acceptarea legală a confesiunii noi. Rezoluţia Dietei referitoare la această chestiune spune: „S-a hotărît despre predicarea şi ascultarea Cuvîntului Domnului, precum şi pînă acum Domnia Voastră aţi hotărît cu ţara, ca să fie predicat cuvîntul Domnului peste tot în mod liber, pentru confesiunea lui nimeni să nu fie ofensat, nici predicatorii, nici auditorii; iar dacă vreun slujitor se va găsi în exces criminal, superintendentul să hotărească privarea lui de orice funcţie şi expulzarea lui din această ţară.”¹⁷

Deşi nu este nominalizată noua confesiune, rezoluţia constituie fundamentul juridic al bisericii unitariene. Prin aceasta se împlineşte toleranţa religioasă transilvană, pentru a cărei victorie înaintaşii au trebuit să ducă o luptă acerbă. Considerăm că este important să subliniem faptul că declararea toleranţei nu a însemnat toleranţă decît faţă de acele biserici sau confesiuni, în favoarea cărora stările s-au angajat în disputele dietale. Mai multe mici biserici sau comunităţi — numite „satelite” — ale familiei protestante au încercat să se ridice în această perioadă, dar, în lipsa unei susţineri şi protecţii adecvate, lupta lor nu a dat rezultat. Ar fi greşit să diminuăm importanţa toleranţei prezente în rezoluţiile dietelor, deoarece la aceea vreme (mai ales prin recunoaşterea legală a bisericii unitariene) a fost un fenomen unic, chiar dacă această toleranţă s-a născut dintr-o nevoie imperioasă şi presiune a coexistenţei confesionale, deoarece a demonstrat că se poate convieţui. Şi dacă trebuie să terminăm acest studiu cu o concluzie, aceasta ar putea să fie următoarea: se poate trăi şi împreună. □

NOTE

1.     „In negocio Religionis decretum eat, ut deinceps Nemo aliquid innovare audeat, neque vita, moribus aut Victu extra Civitates, aliquem offendat; sed quisque per omilia se ad aedificationem proximi accomodet. Monachos autem et alios Ecclesiasticos Viros Nemo aliquo impedimento afficiat, sed divina officia more solito, libere exercere possit.” (EOE vol. I. p. 217—218)

2.     „In causa Religionis, cum brevi deliberationes Principum Christianorum expectentur, decretum est: ut in ills quoque nihil innovetur sed quemadmodum ante biennium constitutum fuit, in eo statu nunc etiam causa Religionis consistat, nec Concionatoribus de loco eis constituto, ad alium concionandi gratia ire liberum sit.” (EOE vol. 1. p. 238. )

3.     „II. Conclusum est ut quemadmodum antea adhuc viventi condam reverendissimo domino episcopo Waradiensi conclusum erat, ita nunc quoque quilibet in tide sua, ipsi a Deo data et concessa permaneat, ne alter ab altero previa recione infestetur; quod autem illustrissimus dominus Joannes Baptista Castaldus etc, etc, hanc constitucionem regni approbare dignetur rogant domini regnicol[a]e.”

4.     „15. Ceterum conclusum est per dominos status et ordines regni unanimi eorum voto de religione observanda, ut quemadmodum in eorum conventu generali statutum erat, ne fautores partis Evangelic[a]e parte alteri papistie[a]e quid adversi inferre contendant, similiter et hit alteri parti preiudicare et eosdem indigne infestare studeant; quin pocius altera parcium partem alteram honore et mansuetudine prosequatur etc.” (EOE vol. I. p. 411).

5.     „16. Quantum attinet ad Incolas oppidi Székely-Vásárhely, per cosdem Status et Ordines Regni decretum est, ut omnibus illis, quicunque fidem evangelicam audire et ediscere voluerunt, licaet Praedicatorem eorum ad Sacellam Sanctae Elisabethae, prout superioribus quoque proximis in articulis continetur, constituere, qui Sancti Evangelii Christi concionare, omnesque ceremonias juxta verba Christi exercere et Sacramenta porrigere possit.” (EOE vol. I. p. 412)

6.     „...statutum est: ut dum in Castris fuerint constituti unaquaeque pars suos valeat habere ministros et Concionatores. Hoc tamen specialiter declarato, quod nullus ministrorum vel concionatorum, aut auditorum, alteram partem dissentientem, verbis illicitis dehonestare, aut aliis contumeliis et injuriis afficere sit ausus, modo aliquali, sub poenis in prioribus aliis articulis et eonstitutionibus declaratis.” (EOE vol. I. p. 527—528)

7.     În data de 23 iunie 1551 nu s-a ţinut nici o Dietă. Din greşeală s-a trecut anul 1551 în loc de 1550.

8.     „3. Quoniam in negocio Religionis sepius in tot partes certe controversi[a]e oriri solent, proinde ut hoc malum e medio tollatur, statutum est a dominis Regnicolis, ut ille Articulus qui tempore Reverendissimi quondam domini Fratris Georgij Episcopi Waradiensis etc. In generalibus Comicijs dominorum Regnicolarum Thordae profesio Nativitatis Beati Joannis Baptistae, in Anno domini 1551 super editus fuerat, inviolabiliter observetur, et si qua parcium ante hac forsitan vei deinceps aliquam iniuriam aut violenciam parti alteri intulisset et inferret, pars lesa contra illam iuris ordine coram dominis Waywodis causam prosequantur. In qua re domini Waywod[a]e offerunt se citra ullam dilacionem parti les[a]e judicium et iusticiam administraturos esse.” (EOE vol. I. p. 539—540. )

9.     „Et quoniam nos filiusque noster serenissimus ad instantissimam supplicationem dominorum regnicolarum clementer consensimus, ut quisque teneret earn fidem quam vellet cum novis et antiquis ceremoniis, permittcntcs in ncgotio fidei eorum arbitrio id fieri quod ipsis liberet, citra tamen iniuriam quorumlibet, ne nove religionis sectatores veterem professionem lacesserent aut illius sectatoribus lierent quoquo modo iniurii, itaque domini regnicolae ob concordiam ecclesiarum conciliandam et sopiendas controvcrsias in doctrina evangelica subortas, decreverunt...”

10.   (EOE, vol. p. II. 78. )

11.   „...De monialibus Wasarheliensibus placuit, quod quemadmodum placide decretum est, ut quisque libere maneat in ea fide quam tenere voluerit, moniales quoque in earum domicilio secure quiescere possint, praesertim cum sint nonnullae ex illis e familia nobilium, quas maxime iniuria carere par est.” (EOE vol. II. p. 82)

12.   „Quemadmodum autem antea quoque Maiestates sue benigne concesserant ut quilibet earn quam vellett, papisticam videlicet aut luthcranam religionem profiteretur, ita nunc quoque clementer liberam dedit facultatem omnibus alterutram harum sequi. Rixas tamen et iniurias inter utrosque sublatas esse vult, et prohibet, sacramentariorum quoque sectam arceri et pro iudicio ecclesiae Wittembergensis proxime sub chirographo Philippi Melanchton adducto tolli censet.” (EOE vol. II. p. 93. )

13.   „(... ) De articulo religionis placet sacris Maiestatibus idipsum quod in superioribus comitiis deliberatum est. Datur enim libertas vel complectendi antiquam religionem un cum ceremoniis et ritibus antiquis, vel lutheranam fidem juxta ecclesiae Wittebergensium institutionem Censent etiam novas sectas et religiones evitandas ob id praesertim ut fontes et seminaria tumultuum evitentur.” (EOE vol. II p. 98. )

14.   „Quorum dum alter concionem suam inceperit, ne ille impediatur, sed expectetur donec perficiat, perfecta concione alter suam concionem incipere et in ea utrinque libere procedere, sacramentaque ecclesiastica administrare possint. Turbatores vero evocentur in praesentiam Maiestatis sacrae Regiae per hos quibus iniuria illata fuerit, et juris ordine poena debita puniantur.” (EOE vol. II. p. 219. )

15.   „Cum in districto Karansebes sacro sanctum evangelium annunciari inceperit et in medio illorum inter Romanae religionis ac evangelii professores dissensio subnata sit, supplicarant domini regnicolae sacrae Maiestati regiae dignaretur dissensionis revisionem praestantibus aliquot viris committere. Sed cum non facile queant isthic tales reperiri, qui controversiam et diversitatem illam dirrimere aut sopire possint, placuit sacrae Maiestati eius, non debere cognitionem dissensionem pertibus litigantibus committere, sed publicis articulis cautum esse voluit, ut alternis diebus sacra in templo publico ab utraque parte eclebrentur. Ita ut uno die Romanae religionis, altero vero die evangelij professores in codem templo verbum dei audire et officia divina seu coeremonias peragere debeant, neque alterutra pars aliam suo die et tempore instantibus sacris officijs in concione aut coena domini peragentem turbare, iniuria afficere, aut quoquomodo impedire audeat sub poena in prioribus articulis superinde constitute.” (EOE vol. II. p. 224. )

16.   „Praeterea quia in negotio religionis communicationis praesertim coenae dominicae, quo usque variae disputationes, contentiones, rix[a]e et assertiones inter suprintendentes et pastores ecclesiarum Coloswariensis, nationis videlicet Hungari, et Cibiniensis gentis Saxonicalis habite fuerunt, ad tollendas igitur huiusmodi dissensiones, pacificandamque utriusque partis conscientiam, pro quiete regnicolarum statutum est, ut a modo in posterumn utrique parti liberum sit, sive Coloswariensis aut Cibiensis ecclesiarum religionem et assertionem tenere velit, its tamen quod si pastor alicuius civitatis oppidi aut villae religionem et assertionem ecclesiae Coloswariensis praedicare et populum ea vi cogere vellet, facere non possit, sed quamcunque religionem civitas, ipsa oppidum aut villa tenere volueirit, praedicatorem eius assertionis tenere, contrarientem vero ammovere valeat; hoc idem et in diocesi ecclesiae Cibiniensis observetur. Si qui vero ad assertionem eiusdem eccleasiae aut Coloswariensis accedere aut communicare voluerit, absque quorumliber impedimenta et molestia ad parochum religionis et assertionis lllius communicandi gratia ex possessione professionis ecclesiae Cibiniensis possessionem assertionis Coloswariensis absque omni offensione, subsonatione et derisione accedere valeat atque possit.” (EOE vol. II. p. 231—132. )

17.   În maghiară: „Az Isten igéjének prédikálása és hallgatása felől végeztetett, hogy mind ennek előtte is felséged országaival elvégezte, hogy az Isten Igéje mindenütt szabadon prédikáltassák, Az confessioért senki meg ne bántassék, se prédikátor, se hallgatók; de ha valamely minister criminális excessusba találtatik, az superintendens megítélhesse, minden functiojától priváltassék az után ez országból kiűzethessék”.

*

Dezső BUZOGÁNY (n. 1957) a absolvit Institutul Teologic Protestant din Cluj, după care timp de zece ani a fost pastor. Din 1990 predă istoria religiei protestante şi latina la Institutul Teologic Protestant din Cluj. In 1992 şi-a susţinut doctoratul la Budapesta. A publicat peste 30 de studii in domeniul istoriei religiei protestante în Református Szemle, Üzenet, Tanulmányok a teológiai tudományok köréből, Akik jó bizonyságot nyertek.