Reglementarea constituţională

a bisericilor din România

începînd cu 1918

Attila Varga

După 1918, reglementările constituţionale referitoare la biserică în calitate de instituţie cu autonomie specifică, au plasat confesiunile maghiare din Ardeal într-o situaţie minoritară, atribuindu-le totodată un statut juridic distinct.

Ca urmare, drepturile referitoare la viaţa bisericească, la libertatea practicării religiei au fost înglobate în sistemul drepturilor minorităţilor, bisericile rămînînd cele mai importante instituţii care asigurau păstrarea limbii, a identităţii naţionale, iar mai tîrziu singurele care au dispus de o relativă autonomie.

Orice perioadă mai lungă necesită o anumită etapizare, mai ales dacă sîntem nevoiţi să parcurgem un interval de timp de aproape un secol. În cadrul perioadei studiate am putea defini două mari etape, evident cu nuanţările corespunzătoare, şi anume: din 1923 pînă în 1940 şi din 1945 pînă în 1989. Pe lîngă acestea trebuie amintite şi două etape tranzitorii: cea dintre 1918—1923, caracterizată prin reglementările juridice ale anilor ce pregătiseră prima perioadă propriu-zisă, respectiv, măsurile juridice şi politice ale etapei de după 1989, care ne conduc spre zilele noastre.

Am omis în mod conştient perioada dintre 1940—1945 care, datorită eveni- mentelor datorate războiului, necesită o evaluare specifică, dintr-un alt unghi de vedere.

I. Perioada promisiunilor (1918—1923)

În această perioadă, de patru-cinci ani, trebuie să ne referim la două documente fundamentale (sau presupuse a fi fundamentale), şi anume la Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1918, respectiv la Tratatul de la Paris, încheiat cu România în anul 1919.

1. Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia este un document constitutiv al statului român (cel puţin spiritual şi afectiv) care, la punctul III/2, prevede: „egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat”. Se formulează astfel un principiu de bază al egalităţii în drepturi, care în sine nu valorează prea mult în plan declarativ, în situaţia în care forţa juridică a documentului, ca izvor de drept, este cea mai discutată problemă a dreptului constituţional românesc. Din punctul de vedere al jurisdicţiei, Rezoluţiunea nu constituie izvor de drept în totalitate valid, deşi, indiscutabil, legislaţia a integrat o anumită parte a acesteia.

Se poate constata că unele reglementări cu valoare de lege fundamentală, care conţin problemele esenţiale ale teoriei statului (de exemplu, autonomia teritoriilor atribuite, unele activităţi legislative, exercitarea dreptului de alegător, reforma agrară, etc.) din cadrul legislaţiei române au preluat unele părţi ale Rezoluţiunii Adunării Naţionale de la Alba Iulia.

Dintre reglementările preluate în conţinutul lor, unora li se conferă un caracter de lege fundamentală de către constituţiile dintotdeauna, în timp ce altele au doar un caracter de lege ordinară, astfel jurisdicţia constituţională dintotdeauna, respectiv legiferarea ordinară se află într-o contradicţie care poate să ducă oricînd la anularea celei din urmă. Analizînd aceste părţi, evaluate şi apreciate cu unităţi de măsură diferite, se poate constata că reglementările care au obţinut o valoare şi o putere de drept constituţional sînt reglementările referitoare exclusiv la românitate şi la statalitatea românească. Celelalte părţi, care au fost reglementate prin legi ordinare (dacă au fost reglementate), se referă cu precădere la drepturile omului, la drepturile şi statutul juridic al minorităţilor.

Concluzionînd, putem afirma, folosind cuvintele eminentului jurist Lajos Nagy, că „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia nu are caracter de lege fundamentală; numai acele articole au dobîndit forţă juridică şi au fost preluate ulterior de către puterea legislativă regală românească, care au servit intereselor româneşti. Ca atare, Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, în context juridic, nu a corespuns asigurării drepturilor egale ale popoarelor conlocuitoare”.

2. Tratatul între Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România, referitor la minorităţi, este unul dintre documentele constitutive ale statului român, care garantează totodată drepturile persoanelor ajunse în stare de minoritate.

Deşi prin paragrafele Tratatelor de la Paris s-a creat un text ca bază juridică cu valoare de izvor de drept, guvernanţii nu au făcut aproape nimic pentru respectarea obligaţiilor asumate prin Tratat, evitînd să atribuie un caracter şi o garanţie juridică constituţională acestuia. Astfel au fost emise numeroase reglementări juridice interne în contradicţie cu Tratatul minorităţilor. Prevederile lui au fost ignorate în mod tacit, puterea judecătoreasă consfinţind această situaţie.

În materie de tratate internaţionale, concepţia juridică supremă a încetăţenit practica după care tratatele internaţionale nu au decît valoare de lege ordinară, din punctul de vedere al dreptului intern, şi, ca atare, acestea pot fi modificate de către orice lege internă ulterioară, în baza principiului lex posterior deregat prior.

Cea mai importantă problemă în legătură cu acest Tratat este validitatea, aplica- bilitatea lui în condiţiile legislaţiei, jurisdicţiei şi sistemului de norme interne.

Prin adoptarea Tratatului cu principalele Puteri Aliate şi Asociate, România s-a angajat să nu adopte nici o lege, hotărîre, sau să iniţieze vreo acţiune care să contravină acestuia, chiar s-a obligat ca cetăţenii minoritari să beneficieze de acelaşi tratament şi de aceleaşi garanţii, atît din punct de vedere juridic, cît şi real, ca şi restul cetăţenilor români. Dar nici textul iniţial al legii, nici legislaţia ulterioară — în conformitate cu concepţia juridică românească — nu conţin prevederi care să garanteze sub aspect formal caracterul de lege fundamentală al Tratatului.

Să urmărim deci prevederile referitoare la acest aspect.

Primul articol al Tratatului stabileşte că: „România se angajează să recunoască stipulările conţinute în articolele 2 şi 8 ale prezentului capitol ca legi fundamentale”.

Imediat, conform alineatului 2 al articolului 2: „Toţi locuitorii României vor avea dreptul la exercitarea liberă, atît publică cît şi privată a oricărei credinţe, religii sau convingeri.” Alineatul 2 al articolului 8 prevede că: „Deosebirea de religie, credinţă sau confesiune nu va trebui să dăuneze nici unui cetăţean român în cea ce priveşte drepturile civile şi politice”. Trebuie menţionat şi articolul 11, conform căruia „România consimte să acorde, sub controlul Statului român, comunităţilor secuieşti şi săseşti din Transilvania, autonomia locală în cea ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare”.

Referitor la aceste prevederi se impun cel puţin două observaţii:

a) Tratatul statuează principiul egalităţii în drepturi sub toate aspectele sale şi obligă România la asigurarea practicării libere a religiei (modul original de interpretare a acestei prevederi de către legislatorul român va reieşi din paragrafele constituţiilor viitoare);

b) Încearcă să impună recunoaşterea statutului de subiect de drept public pentru anumite comunităţi naţionale, respectiv ca ele să dispună de libertate decizională şi executivă (autonomie) în anumite probleme determinate (religie, învăţămînt).

II. Epoca negării unor obligaţii contractuale într-un mediu cvasi-democratic (1923—1940)

1. În 1923 s-a adoptat prima Constituţie a României Mari, care nu defineşte conceptul de minoritate naţională — ce-i drept nici nu le recunoaşte —, spre deosebire de minorităţile religioase pe care, deşi nu le defineşte, le recunoaşte într-un mod original, aplicînd o diferenţiere între aceste entităţi, ierarhizîndu- le. Baza acestei discriminări o constituie diferenţierea naţională. Formal, Constituţia recunoaşte dreptul la practicarea liberă a religiei, precum şi egalitatea dintre confesiuni. Primul alineat al articolului 22 afirmă: „Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune”.

Următoarele alineate contrazic îndată această egalitate, alineatul 3 al articolului 22 enunţînd: „Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserică dominantă în Statul român, iar cea greco-catolică are întîietate faţă de celelalte culte.” Cu alte cuvinte, se creează o ierarhizare a bisericilor în „principale” şi de rangul doi, iar reglementările ce urmează se referă în exclusivitate la biserica ortodoxă.

Această discriminare contravenea atît Tratatului minorităţilor cît şi paragrafelor Constituţiei referitoare la garantarea egalităţii în drepturi, ofererind legislaţiei posibilitatea de a aplica noi discriminări, în spiritul paragrafului 22 (Astfel, spre exemplu, legea referitoare la structura bisericii ortodoxe, adoptată în 1925, acorda arhiepiscopiilor ortodoxe mai multe sute de hectare de pămînt).

La 22 aprilie 1928 s-a adoptat noua lege a cultelor. Atît demersurile pregătitoare, cît şi dezbaterile parlamentare au fost urmărite cu mare îngrijorare de reprezentanţii Partidului Naţional Maghiar. În Senat, alături de Elemér Gyárfás, poziţia bisericilor protestante a fost exprimată de către episcopul reformat Sándor Makkai, care subliniase că cel mai mare viciu al proiectului este suspiciunea manifestată faţă de biserici, iar prin dreptul exagerat al statului de intervenţie şi control se încalcă tradiţionala autonomie a bisericilor din Transilvania. Proiectul de lege subordona ordinii publice funcţionarea bisericilor istorice, permitea primirea donaţiilor din străinătate numai cu avizul ministerului, limita donaţiile enoriaşilor, nu acorda sprijin suficient la aplicarea sentinţelor judecătoreşti ale bisericii, iar organizarea teritorială ale bisericilor devenea dependentă de legile statului.

La 10 martie 1927 s-a semnat Concordatul dintre Sfîntul Scaun şi guvernul României, care a însemnat o grea lovitură dată catolicilor din Transilvania, cu toate că Sfîntul Scaun nu a fost de acord cu poziţia românească într-o serie de probleme, ţinînd cont tocmai de interesele catolicilor maghiari. Marginalizînd episcopiile ardelene, vechi de 1000 de ani, care concentrau 1,5 milioane de enoriaşi, Concordatul a creat singura arhiepiscopie la Bucureşti, unde nu existau decît 26 de parohii. Arhiepiscopul Cisor din Bucureşti a devenit astfel reprezentantul în Senat al romano-catolicilor. Concordatul a unit Episcopia de Oradea — veche de 900 de ani — cu Episcopia din Satu Mare, aprobînd în locul ei înfiinţarea unei noi episcopii greco-catolice.

Prin încălcarea egalităţii, s-a născut la 30 iulie 1921 şi legea moşiilor, care reglementa în mod diferenţiat reforma agrară în Ardeal şi în Regat.

Pe parcursul exproprierilor, efectuate pe diverse căi, bisericile maghiare din Ardeal au pierdut teritorii imense: 95% din domeniile episcopiilor romano-catolice din Oradea, Alba Iulia, Timişoara şi Satu Mare; 45% din domeniile episcopiilor reformate din Ardeal şi Partium. Din cele 371.614 iugăre ale domeniilor bisericilor maghiare din Ardeal, au fost confiscate 314.199 iugăre, adică 84,5%.

Pierderea domeniilor bisericeşti şi diminuarea subvenţiei de stat au creat pro- bleme materiale deosebit de grave bisericilor minoritare. Greutăţile s-au amplificat cu atît mai mult cu cît li s-au extins atribuţiile. Bisericile maghiare erau nevoite să susţină şcolile confesionale abia sprijinite de către statul român, să îndeplinească atribuţiile culturale asumate, doar din resturile neconfiscate ale averii lor.

Exproprierea domeniilor (în iugăre)

Înainte de reformă      Domenii expropriate   După reformă

Romano-catolice       290.649                                  277.645             13.004

Reformate                   62.148                                    25.222             36.926

Unitariene                    17.916                                    11.389               6.527

Evanghelice                   1.041                                           73                  968

2. Fundalul spiritual şi politic al elaborării Constituţiei din 1938 l-au constituit principiile conducerii dictatoriale şi ideologia fascismului.

În perioada dictaturii regale, Constituţia era produsul de vitrină al conducerii politice, care nu mai era interesată nici măcar de aparenţa democraţiei. Ca atare, s-au produs schimbări îngrijorătoare şi în situaţia juridică a minorităţilor. Nu se mai recunoştea conceptul de minoritate naţională, iar în privinţa drepturilor cetăţeneşti se prescria un statut juridic special (deosebit de dezavantajos pentru cei vizaţi) pentru minorităţile rasiale şi religioase.

Conform explicaţiei oficiale, Constituţia proclama egalitatea tuturor cetăţe- nilor în faţa legii doar în privinţa îndatoririlor cetăţeneşti; dar în privinţa dreptu- rilor cetăţeneşti, făcea deja distincţii între cetăţenii de origine română şi nero- mână, reglementînd ulterior această distincţie şi prin legislaţia ordinară.

În 1938 a apărut legea cu privire la împroprietărirea cu păduri a ordinelor monahale, împărţind ordinelor monahale româneşti în total 18.000 ha de pădure şi 6.000 ha de teren arabil, în timp ce pentru instituţiile similare ale bisericilor minoritare nu s-a întreprins nimic.

Decretul-lege privind administrarea averii ordinelor monahale neautohtone din 1938 dădea în administrarea patriarhului averile tuturor ordinelor monahale de provenienţă externă. Aceste măsuri erau îndreptate în primul rînd împotriva ordinelor monahale de provenienţă străină, cu caracter maghiar (cum ar fi Ordinul Piarist din Oradea).

Legea privind reglementarea fondului religios din Bucovina datează din 1939; aceasta acorda acestui fond o poziţie preferenţială faţă de celelalte instituţii bisericeşti, conferîndu-i personalitate juridică distinctă. Funcţionarii lui erau consideraţi funcţionari publici, fondul beneficiind de tratament juridic preferenţial. Ca şi Constituţia din 1923, se ierarhizează confesiunile, şi se atribuie un statut juridic distinct bisericilor minoritare. Paragraful 19 recunoştea libertatea conştiinţei, dar enunţa caracterul naţional al bisericii ortodoxe şi greco-catolice, iar în consens cu Constituţia din 1923 prevedea: „Biserica creştină ortodoxă este biserica dominantă în statul român, în timp ce biserica greco-catolică are prioritate în faţa celorlalte Biserici.”

Privind activitatea preoţilor, apar unele restricţii: paragraful 8 interzice preoţilor tuturor confesiunilor să-şi folosească autoritatea spirituală în scopuri de propagandă politică, atît în spaţiile destinate vieţii spirituale şi slujbelor, cît şi în afara acestora. Tuturor persoanelor le este interzisă propaganda politică în spaţiile destinate slujbelor religioase, sau în timpul manifestărilor religioase. Este interzisă orice asociere politică pe bază religioasă sau sub titlu religios.

Odată cu sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, se încheie perioada democraţiei relative şi formale a societăţii burgheze româneşti. Reglementarea constituţională a caracterului naţional al statului, sacralizarea sa ideologică şi expresia normativ-juridică a acestuia au avut efecte distructive neîntrerupte asupra bisericilor maghiare din Ardeal.

III. Constituţiile dictaturii comuniste (1945—1989)

Această perioadă este dominată de ideologia ateistă, de opoziţia faţă de biserică, religie şi cler, toate acestea conducînd la o serie de interdicţii în domeniul reglementărilor juridice, la hărţuire legalizată şi atrocităţi faţă de reprezentanţii clerului şi enoriaşi. În pofida tuturor acestor împrejurări, bisericile au rămas ultimele instituţii, relativ autonome, ale minorităţii naţionale maghiare.

În realitate, Statul a închis bisericile minorităţilor între zidurile lăcaşelor de cult, le-a deposedat de cea mai mare parte a averii, de instituţiile care serveau învăţămîntul şi cultura naţională, precum şi de toate posibilităţile de contact instituţional cu bisericile din afara ţării, în primul rînd din patria mamă.

1. În perioada dictaturii comuniste dintre anii 1945—1989 s-au născut trei Constituţii. Prima în 1948, care la articolul 27 prevedea garantarea de către stat a libertăţii conştiinţei şi a religiei. Confesiunile se puteau organiza în mod liber, în condiţiile în care activitatea şi ceremoniile lor nu erau în contradicţie cu Constituţia, cu siguranţa publică şi cu bunele moravuri.

Nici o confesiune nu avea dreptul să deschidă sau să susţină instituţii de învăţămînt, în afara şcolilor speciale în care îşi pregăteau propriul personal.

Biserica ortodoxă română era numită unitară şi independentă în structura sa.

Modalitatea de organizare şi funcţionare a şcolilor confesionale era reglementată de lege.

Aceste prevederi constituţionale sînt expresia faptului că rolul bisericilor în societate şi stat a fost reconsiderat, bisericile au devenit doar tolerate, iar datorită caracterului regimului, nu-şi puteau respecta nici propriile norme. Şi în această perioadă, deşi într-un mod mai mascat, se înfăptuieşte o discriminare intre biserica ortodoxă şi celelalte biserici, evident în favoarea primului. Totodată statul a interzis biserica greco-catolică.

Se poate observa de asemenea că prevederile constituţionale scot din sfera de competenţă a bisericilor susţinerea şcolilor şi a instituţiilor de cultură şi de educaţie. Conflictul dintre biserică şi stat se datorează nu doar diferenţelor ideologice, dar şi rolului jucat de către biserică în păstrarea limbii, culturii şi identităţii naţionale.

2.   Constituţia din 1952 este legea fundamentală elaborată de noua conducere politică deja consolidată.

Paragraful 84 prevede că libertatea conştiinţei este garantată în Republica Populară Română, pentru toţi cetăţenii săi. Reafirmă cu fermitate separarea şcolii de biserică, şi reformulează şi reia textele identice din Constituţia precedentă conform cărora bisericile, confesiunile nu pot înfiinţa şi întreţine şcoli. În acest caz nu apare o referire separată la biserica ortodoxă.

3.   În final, trebuie să ne referim la Constituţia din 1962. La articolul 17 este enunţată egalitatea în drepturi, iar paragraful 38 declară libertatea conştiinţei. Oricine are dreptul să aibă sau nu, o credinţă.

Dreptul la practicarea liberă a religiei este garantat, confesiunile se pot organiza şi funcţiona liber. Modalităţile acestora sînt reglementate prin lege.

Prevederile constituţionale în cadrul acestui sistem nu puteau însemna prea mult, pentru că în afara faptului că statul respinsese pe plan ideologic credinţa, tolera totuşi bisericile şi confesiunile (chiar folosea biserica ortodoxă în slujba scopurilor sale), le îngreuna funcţionarea sau, în multe cazuri, o făcea imposibilă prin diferite mijloace administrative.

Nu au importanţă nici prevederile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi sau la libertatea conştiinţei şi religiei, deoarece acestea au fost încălcate în primul rînd de către instituţiile şi organele statului.

Tocmai de aceea, alături de analiza juridică a Constituţiei (sau chiar în locul ei) este necesară descrierea atitudinii practice faţă de biserici.

Au fost desfiinţate congregaţiile, care în mod tradiţional jucau un rol im- portant în educaţie şi în activitatea pastorală. Paralel cu restrîngerea continuă a învăţămîntului teologic, a fost desfiinţată integral reţeaua şcolilor bisericeşti primare şi liceale. A fost desfiinţat Statusul Catolic din Transilvania, care, dispunînd de fonduri materiale proprii, administrase activitatea economică şi culturală a bisericii romano-catolice timp de secole. A fost restrîns, prin diferite manevre, învăţămîntul religios, a fost desfiinţat aproape integral caracterul public al bisericilor, presa şi editarea de carte. Dintre bisericile minoritare, doar cea reformată şi unitariană au avut, pînă aproape de sfîrşitul perioadei, o neînsemnată activitate editorială. Reformaţii, care numărau aproximativ un milion de suflete, editau într-un tiraj de 1100 de exemplare cu circulaţie internă „Református Szemle”. Între 1949—1987, biserica reformată a editat în total 53 de titluri, dintre care 37 în perioada 1945—1950, în timp ce între anii 1957 şi 1987 au apărut doar 11 titluri. La sfîrşitul anului 1989 nu exista nici un ziar sau revistă catolică în limba maghiară în România. De la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial nu a putut fi editată nici o biblie. Pătrunderea bibliilor trimise din străinătate a fost împiedicată de autorităţi prin toate mijloacele posibile; loturi de zeci de mii de exemplare au fost confiscate şi distruse.

După ce Statul Român a reziliat Concordatul cu Sfîntul Scaun, a încetat dreptul de jurisdicţie al Arhiepiscopiei de Bucureşti asupra eparhiilor maghiare. Catolicii maghiari şi-au putut păstra autonomia internă, statul avînd o influenţă slabă în numirea preoţilor şi ierarhilor. Biserica a procedat în mod autonom şi în problema instrucţiei religioase. Pentru a impune restricţii, statul a recurs în primul rînd la mijloace externe, sub forma măsurilor administrative şi adesea la violenţă.

Printre greutăţile cele mai mari ale bisericii catolice poate fi menţionată absenţa totală a presei bisericeşti, precum şi limitarea administrativă a legăturilor cu bisericile surori din Ungaria şi biserica universală.

În anii '80, numărul candidaţilor la Institutul Teologic din Alba Iulia a fost redus în mod drastic. Plafonul numeric stabilit de către stat a fost de 40 în 1977, 25 în 1983, iar în 1986 doar 16, ceea ce a dus în mod inevitabil la îmbătrînirea preoţimii şi agravarea lipsei de preoţi.

În perioada 1985—1986, cu sprijinul tacit al statului, a fost iniţiată o mişcare pentru introducerea liturghiei în limba română în cadrul eparhiilor catolice maghiare, argumentîndu-se cu numărul crescînd al romano—catolicilor de limbă maternă română.

Al doilea Conciliu al Vaticanului a proclamat limba naţională ca limbă liturgică. Această hotărîre a fost folosită de către autorităţi pentru a exercita presiuni asupra bisericii romano-catolice maghiare pentru introducerea ritualului în limba română alături de cea maghiară. Această tendinţă urma să pregătească românizarea treptată a bisericii catolice maghiare.

Codul bisericii reformate din România este Statutul bisericesc, adoptat şi de statul român, care asigură o anumită autonomie structurală şi funcţională, dar şi o sferă largă de drepturi pentru autorităţile laice de a se amesteca în viaţa internă a bisericii, în alegerea ierarhilor acesteia.

Graniţele celor două dioceze existente (cea din Transilvania şi cea din Partium) şi a parohiilor aferente au fost de numeroase ori reorganizate (1945; 1959; 1961; 1962; 1965; 1968) ceea ce le-a făcut adesea neguvernabile, datorită nevoii adaptării lor la desele schimbări administrative şi presiuni ale statului. Datorită nerezolvării cadrului de formare a preoţilor, în 1989 numai în Dioceza Reformată din Transilvania, existau 70 de posturi neocupate. Cauza lipsei de pastori a fost aplicarea unui numerus clausus, din ce în ce mai sever, introdus la Institutul de Teologie în 1979. Între anii 1949—1979, la Teologia din Cluj, au absolvit promoţii de 22—30 de pastori. Acest număr, scăzînd continuu începînd din 1979, a ajuns pe la mijlocul anilor '80 la o medie de 8—9 absolvenţi anual.

Se poate constata deci că, din 1945 pînă în 1989, prevederile constituţionale referitoare la biserici sînt lipsite de semnificaţie, atîta timp cît reglementările juridice slujeau regimul dictatorial, astfel încît aparatul birocratic de stat şi partid putea să le încalce – şi le încălca – oricînd nepedepsit.

În această perioadă, bisericile, fără excepţie, au suferit mari pierderi în toate privinţele, fiind totuşi capabile să-şi îndeplinească dubla misiune: păstrarea credinţei şi credincioşilor, şi păstrarea identităţii minoritare maghiare.

IV. Duplicitatea legislatorului (după 1989)

Adunarea Constituantă, formată în 1990, a adoptat în 1991 noua Constituţie, care parţial se reîntorcea la tradiţiile de drept constituţional ale perioadei interbelice (ne referim în primul rînd la declararea caracterului de stat naţional care lipsea din constituţia comunistă), respectiv făcea unele tentative de modernizare, adoptînd reglementări de nivel european. Obiecţiile general valabile se referă la un întreg şir de prevederi cu caracter declarativ în spatele cărora nu există garanţii, reglementările fiind transferate pe seama legilor ordinare sau organice.

Articolul 4 prevede egalitatea în drepturi a cetăţenilor, iar articolul 29 declară libertatea de conştiinţă: „Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. Cultele religioase sînt libere şi se organizează potrivii statutelor proprii, în condiţiile legii.”

Confesiunile sînt autonome faţă de stat şi beneficiază de sprijinul acestuia. Articolul 32 prevede, la ultimul alineat, asigurarea libertăţii instrucţiei religioase de către stat, în conformitate cu specificul fiecărei confesiuni.

În şcolile de stat, învăţămîntul religios este garantat de lege. Nici nu ar fi nevoie de mai multe prevederi constituţionale, dar caracterul declarativ al reglementărilor, în sine, nu face posibilă aplicabilitatea şi aplicarea lor.

Aplicarea în practică a prevederilor constituţionale depinde de reglementări juridice ulterioare. Cunoscînd toate acestea, se poate constata însă, că legislatorul adesea nu urmează nici litera şi nici spiritul Constituţiei.

Noua lege a cultelor nu a fost elaborată, cu toate că bisericile au cerut-o. Guvernanţii nu s-au arătat dispuşi să retrocedeze averile bisericeşti şi să elaboreze proiectul de lege privind refacerea proprietăţilor bisericeşti, în pofida faptului că, în afară de cei vizaţi, au urgentat-o şi instituţiile europene (Consiliul Europei). Noua Lege a învăţămîntului nu face posibilă înfiinţarea şi funcţionarea şcolilor confesionale. În fine, discriminarea dintre biserica ortodoxă şi celelalte biserici există în continuare. Egalitatea dintre biserici dobîndeşte o interpretare originală atunci cînd guvernarea acordă bisericii ortodoxe sprijin material în mod preferenţial, atribuindu-i în chirie sau chiar în proprietate imobile, fără să întreprindă măsuri similare şi în favoarea celorlalte biserici.

Iată o prezentare succintă a prevederilor constituţionale referitoare la biserici, din care reiese că biserica ortodoxă a fost şi este într-o situaţie preferenţială, în multe cazuri a funcţionat şi funcţionează ca religie de stat, ceea ce lezează drepturile şi interesele celorlalte biserici. Prevederile constituţionale sînt formale, au doar un caracter declarativ, nefiind umplute prin legi cu un conţinut real; iar golindu-se, legile devin practic inaplicabile. □

*

Attila VARGA (n. 1963), a absolvit Facultatea de Drept, Universitatea Babeş—Bolyai din Cluj, şi este deputat în Parlamentul României din partea UDMR din anul 1990. Membru al Comisiei Permanente pentru Administraţie. A publicat mai multe studii in revistele A Hét, Korunk, etc.