Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL I. 1995, nr. 3 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Creştinismul şi democraţia

Creştinismul şi democraţia

Veniamin Novik

Recent, în Rusia au apărut realităţi social–politice, care nu existau mai demult: economia de piaţă, proprietatea privată, democraţia. (Nu vom iniţia aici o dezbatere mai profundă în legătură cu faptul, dacă şi în ce măsură au mai existat vreodată. Chiar dacă au mai fost cîndva, comunismul le-a desfiinţat fără milă). Tot mai mult începe să se vorbească despre primordialitatea individului faţă de stat, despre drepturile omului. Din păcate, premisele moral–religioase pentru perceperea acestor realităţi sînt absolut insuficiente. Mai mult decît atît, în Rusia, aceste iniţiative determină o reacţie negativă hotărîtă la o parte semnificativă a ortodocşilor. Şi este de înţeles din ce motive: pînă de curînd, chiar dacă doar la nivelul intuiţiei, purtam în conştiinţă, într-o formă sau alta, cunoscuta paradigmă a lui Uvarov: „ortodoxie, absolutism, specific naţional”, adică un fel de simbioză a factorului religios cu cel statal şi naţional. Desigur, nu se poate spune acelaşi lucru despre ortodocşii din Occident. Ei au înţeles, practic demult, că democraţia nu numai că nu dăunează religiozităţii, ci dimpotrivă, creează pentru aceasta condiţii relativ favorabile. (Este suficient să ne amintim ce a scris despre viaţa religioasă din America arhiepiscopul Ioan Sahovskoi). Apare întrebarea: a devenit creştinismul incompatibil cu democraţia?

Din punct de vedere metafizic, dar şi practic, cea mai complicată problemă a fost şi rămîne cea a corelaţiei, a interacţiunii dintre cele două niveluri ale realităţii: cel spiritual şi cel material, al divinităţii cu omenescul, iar în plan etic, al celor de cuviinţă faţă de realitatea faptelor. Este evident că ceea ce numim „spiritualitate” nu se reflectă în categoria „celor de cuviinţă” pe plan social, sub forma instituţiilor politice corespunzătoare. În Biblie se spune: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan, 18, 36). În acest sens, între religie şi politică este o distanţă de neînlăturat. Religia însăşi, mai ales în accepţiunea ei orientală, este o tendinţă, o orientare spre transcendental şi nu spre palpabil, spre pămîntesc. În acelaşi timp însă, marxismul şi universalismul creştin necesită conceperea unei imagini complete a realităţii înconjurătoare, incluzînd şi sfera social–politică, ceea ce presupune o abordare şi o interacţiune corespunzătoare cu ea. Măsura acestei condiţionări reciproce este chiar măsura relaţiilor dintre cele două niveluri ale realităţii.

Cunoaştem două extreme: prima este năzuinţa spre divinitate prin ignorarea ordinii pămînteşti. Aceasta se poate observa în unele religii orientale. Aici, lumea materială este privită ca ceva necuviincios, o consecinţă a căderii în păcat. Şi din acest motiv, nivelul material nu este luat în seamă. Este evident că pe această cale dezvoltarea civilizaţiei este imposibilă, deşi cîteva persoane evoluate spiritual pot deveni sfinţi. Această tendinţă poate fi denumită monofizitist–spirituală („pur spirituală”).

Cealaltă extremă este înclinaţia spre material prin ignorarea începutului spiritual. Motivarea filosofică a acestei concepţii este, în mod corespunzător, materialismul, iar proiecţia cea mai consecventă în plan politic a acesteia este comunismul, care afirmă că ar fi preluat de la creştinism principiile libertăţii, egalităţii, fraternităţii şi dreptăţii. Se afirmă că acţiunea de transformare nu este îngrădită de nimic (datorită inevitabilului ateism) în conformitate cu concepţia unilateral definită (doar de judecata omenească) a „binelui general”. Lumea nu mai este privită ca o creaţie a Divinităţii. De aici apare atitudinea forţat- constructivistă faţă de realitate. Este evident că o asemenea concepţie despre lume este posibilă ca urmare a transpunerii forţate a metodelor tehnico– reducţioniste ale gîndirii mecaniciste în sfera social–politică, văzută ca obiect al manipulării. Apare tentaţia totalitarismului: crearea unei „societăţi–incubator” ideale, rezervaţia naturală condusă de anumiţi oameni care, chipurile, cunosc legităţile dezvoltării istorice (pe care le schimbă pe parcursul evenimentelor după plac).

Ca urmare, în numele „viitorului luminos” se construieşte societatea actuală de coşmar, care are înfăţişarea unui lagăr de concentrare. (Ceea ce reuşiseră să facă cîţiva oameni în acest lagăr numit „socialist”, doar datorită nebăgării de seamă a paznicilor, nu a schimbat esenţa lucrurilor).

După cum se ştie, extremele se ating: monofizismul religios duce la ignorarea factorului individului uman, la depersonalizare, şi creează premisa pentru totalitarism, atît sub forma despotismelor antice orientale, cît şi sub forma despotismului modernizat –– comunismul. Schema gîndirii monofiziste se menţine, este doar umplută cu alt conţinui, de astă dată materialist. Modernismul comunismului se dezvoltă chiar pe această linie occidentală. Paternalismul arhaic însă, pe linie orientală. Nu întîmplător, comunismul, într-o formă sau alta, uneori cu o tentă religioasă, a prins rădăcini în Est: în Coreea, China, Vietnam, Cambogia, Albania şi — în sfîrşit — în Rusia, principala pepinieră a comunismului pentru întreaga lume (ordinea enumerării ţărilor nu reflectă cronologia apariţiei regimurilor comuniste). Indiferent pe ce cale ar fi pătruns această concepţie în ţările respective, condiţiile pentru însuşirea ei au existat. Tradiţia creştină, o foarte dezvoltată conştiinţă a dreptului, au preîntîmpinat pătrunderea comunismului în Apus. (În Rusia predomina interpretarea bisericească a creştinismului, iar evanghelizarea vieţii însăşi, înţelegerea aplicării principiilor biblice în realitate nu a fost suficientă).

Este deosebit de important în acest sens punctul de vedere al raţionamentului: este oare omul doar „o sumă a relaţiilor sociale”? În practică un asemenea reducţionism sociologic duce la efectul contrar, în sensul că societatea începe să fie privită ca un ansamblu de oameni–rotiţe; or, el nu se poate „reduce” la nimic altceva fiind creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Întotdeauna întregul este mai mare decît suma părţilor sale? Chiar şi in teoria matematică a mulţimilor se ştie că nu este întotdeauna aşa. Tot astfel, caracteristicile cantitative nu reflectă întotdeauna realitatea „binelui general”. După „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” a fost creat omul, dar nu societatea şi nici statul. Ceea ce acum se exprimă în cîteva fraze s-a petrecut cu umanitatea de-a lungul a zeci de milioane de vieţi omeneşti.

În plan filosofic problema se împiedică de cea a libertăţii omului şi de riscul inevitabil legat de ea. Acest fapt a fost înţeles în mod genial de Dostoievski şi Berdiaev. Cum să pui laolaltă libertatea omului cu „binele general”, sau cum s-ar putea reduce la minimum inevitabila limitare a libertăţii oamenilor în cadrul comunităţii lor? După eşecul experimentului comunist, a devenit deosebit de clar că teoria orînduirilor sociale trebuie să pornească de la o antropologie adecvată, adică de jos în sus şi nu invers. „De la Dumnezeu” (de sus în jos) poate construi (o împărăţie) numai Dumnezeu, iar noi nu trebuie să ne asumăm funcţiile divine, şi putem porni doar de la om la om, creaţia după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Ce este omul? Conform antropologiei creştine omul are o natură dublă, mai precis, o natură bună deteriorată de păcatul originar. Pe de-o parte, omul este creat după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, liber. El are în sine infinitul potenţial, este chemat spre desăvîrşire. Pe de altă parte datorită chiar acestei voinţe libere, este liber să se mişte în direcţia opusă, spre rău. În consecinţă, orînduirea socială optimă ar trebui să fie de aşa natură încît, pe de o parte să dea omului posibilitatea dezvoltării sale libere, iar pe de alta, să-i limiteze posibilităţile de a înfăptui răul. Întrucît hotărîrea în legătură cu o asemenea orînduire poate fi luată de societatea însăşi, ea nu poate fi impusă din afară de nişte oameni foarte inteligenţi cărora, desigur, nu le-ar fi barată calea de a influenţa societatea pe căi legale. Sarcina se complică şi din cauza procedurii. Însuşi modul de a lua hotărîrea trebuie să corespundă nivelului problemei care se pune. (Aici, desigur, avem de-a face cu un paradox: prin ce metodă se poate stabili procedura „bună”? Din acest paradox se poate ieşi prin metoda apropierilor consecutive, datorită principiului autodezvoltării societăţii prin legături inverse). Noţiuni ca: „principiul separării puterilor”, „proprietate privată”, „drepturile omului” apar ca nişte mecanisme protectoare din principiul de bază al respectului şi încrederii faţă de om. Separarea puterilor protejează împotriva uzurpării puterii, proprietatea privată limitează atentatele statului asupra persoanei.

Se înţelege din ce cauză se construieşte atît de greu societatea democratică: dacă pentru crearea unei autocraţii este nevoie mai întîi de toate de forţă, pentru crearea societăţii democratice este necesar un nivel înalt al conştiinţei sociale, determinat mai întîi de toate, de prezenţa respectului faţă de om. Problema credinţei şi concepţiei despre lume este, în general, deosebit de complexă. În acest domeniu nu poate apărea ceea ce numim „consens”, ba chiar această circumstanţă stă la baza principiului că „religia este o problemă personală” şi respectiv a necesităţii „separării religiei de stat”, ceea ce pînă acum a fost interpretat în mod greşit ca o abandonare a religiozităţii în societate. Cîte vorbe usturătoare nu au fost pronunţate (de exemplu, de către Leontiev) la adresa religiozităţii burghezului mijlociu? Îndeplinirea onestă a datoriei în viaţă (familia, munca) pierd din punct de vedere estetic în faţa triumfalismului, păgîn în esenţa sa, şi a misticismului ritual. Căci Dumnezeul revelaţiei poate apărea şi într-un susur blînd şi subţire de vînt (1 Împăraţi, 19,9–13). În creştinism, primatul interiorului faţă de exte- rior este dus la extrem: nu există aproape nici un indiciu al aflării adevărului (Luca, 16,15). Putem avea, desigur, nostalgia epocilor eroice, însă nu le putem crea. Istoria arc categorii proprii de vîrstă, iar de acestea trebuie să ţinem seama.

De nenumărate ori oamenii au încercat să facă din creştinism „un program”, să construiască cu forţe proprii o împărăţie a Domnului pe pămînt. Au încercai să identifice comunismul cu creştinismul. Ca şi cum, comunismul nu ar fi altceva decît un creştinism demistificat care îşi propune construirea „adevăratului regat al binelui şi al dreptăţii” pe pămînt. Însă în locul împărăţiei lui Dumnezeu a apărut, parcă inspirai de o forţă a răului, cu totul altceva care semăna mai mult cu o închisoare; de unde a răsărit vechiul paternalism, noul lip monstruos de pseudosacralitate şi altele în acelaşi sens, deja descrise pe larg în literatură. Este interesant de menţionai că regimurile totalitare nu renunţă la frazeologia democratică.

Toate încercările titanice de a creştina vechea autocraţie au fost, de asemenea, fără succes, întrucît autocraţia nu este altceva decît o piramidă politică, pagină în esenţa ci. Din aceste motive s-a prăbuşii imperiul ortodox Bizantin, iar apoi şi Rusia. Piramida monarhică vizibilă fizic (sub forma chipului sacralizat al Ţarului) corespunde mai mult caracterului exterior al religiilor păgîne în comparaţie cu creştinismul care şi-l reprezintă pe Zeu sub forma unui obiect.

Unii ar putea pune întrebarea: oare caracterul individual al creştinismului nu duce cumva la anarhie absolută alunei cînd fiecare are o imagine personală asupra a ceea ce se cuvine şi ce nu? Aceasta, de vreme ce cîteodată, din religia creştină este foarte greu să se tragă concluzii echivalente la una şi aceeaşi întrebare. Sînt însă concepte evidente şi echivalente, exprimate încă în poruncile Vechiului Testament (să nu ucizi, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă).

În legătură cu care statul trebuie să manifeste un control deplin privind respectarea acestora de către cetăţeni. Este clar. de asemenea, că limita libertăţii omului este libertatea celuilalt. După cum scrie Bulgakov: „dreptul este libertatea condiţionată de egalitate”. În această definiţie de bază a dreptului, originea individuală a libertăţii este indisolubil legată de originea socială a egalităţii, încît se poate spune că dreptul nu este altceva decît o sinteză a libertăţii şi egalităţii. Noţiunile de individ, libertate, egalitate constituie esenţa aşa-numitului „drept natural”, În continuare Bulgakov arată că „dreptul natural” în realitate nu este chiar natu- ral, ci are o bază religioasă.

Se pune o altă întrebare importantă: din ce cauză legile a căror respectare este supusă controlului acţionează doar în domeniul exterior (crima, hoţia), iar în cel interior (al credinţei, concepţiei despre lume şi chiar al moralei) statul demo- cratic nu întreprinde nici o acţiune fermă. Oare, conform Evangheliei, răul nu vine din inima omului? Chiar aşa este: însă nici omului luat individual, nici maselor de oameni nu le este dat să ţină sub control reacţiile sufleteşti ale semenilor lor. („Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintîi cu piatra în ea” Ioan 8, 7).

Domeniul moralei rămîne cu predilecţie o prerogativă a opiniei publice şi nu a acţiunilor judecătoreşti.

„Omul trebuie să fie liber pentru că acest fapt corespunde demnităţii sale umane; libertatea exterioară este un mijloc, mai precis condiţia negativă a libertăţii interioare, morale, care constituie chipul lui Dumnezeu în om” (Bulgakov). Delimitînd ferm interiorul de exterior, sistemul democratic, chiar dacă nu este un corelat politic al creştinismului, cu atît mai puţin va fi în antagonism cu acesta din urmă. Prin vot deschis care atrage atîta dispreţ din partea esteţilor religioşi (căci oamenii inteligenţi sînt întotdeauna în minoritate) se iau hotărîri nu în privinţa problemelor de concepţie şi religios–filosofice, ci a celor externe prin excelenţă, cum ar fi: cele personale (alegerile), financiare, administrative, etc, cu ajutorul unanim acceptatelor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului a căror sursă nu este statul, ci Dumnezeul. Statul democratic nu garantează oamenilor dezvoltarea spirituală, care nu poate fi decît liberă, însă se străduieşte în mod onest să-i creeze condiţiile necesare, mai înainte de toate, în domeniul vizibilului: să zicem, declarînd dreptul omului la viaţă, statul îşi asumă obligaţiile poliţistului care ocroteşte pe om împotriva criminalilor. Din acest motiv atitudinea de forţă faţă de criminal este îndreptăţită chiar şi din punct de vedere creştinesc. Acelaşi poliţist, însă, nu are nici un drept să vă oblige să aveţi o părere sau alta, o concepţie sau alta, să instaureze cenzura, să controleze gîndurile sau stările de spirit. Domeniul confesional, al concepţiilor despre lume rămîne în principiu neîngrădit din partea statului, şi în aceasta se relevă (ca să folosim termenul teologic) „kenosis”-ul (autodesconsiderare) statului democratic care îşi cunoaşte limitele şi nu se consideră împărăţie.

Potrivit concepţiei conform căreia statul este un instrument, acesta este destinat doar creării condiţiilor necesare pentru o viaţă demnă a oamenilor, iar în limbaj biblic — a condiţiilor necesare pentru dezvăluirea chipului şi asemănării lui Dumnezeu în oameni. O asemenea părere despre putere îşi găseşte argumentare solidă în Vechiul Testament: refuzul teocraţiei şi dorinţa poporului israelit de a avea un rege pămîntesc (tipul de stat dominant) este considerat în Biblie ca o întoarcere la păgînism, îndepărtare de Dumnezeu (vezi 1 Samuel, 8). Se ştie, de asemenea, că renumiţi pustnici ortodocşi au fost partizani ai monarhiei ortodoxe care ar fi un fel de „oglindire a împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt”. Acum, însă, avem o experienţă istorică — experienţă necunoscută celor de atunci —, iar învăţătura despre monarhia ortodoxă nu poate fi dogmatizată.

În limbajul contemporan tipul de stat în exerciţiu este numit democratic.

Este evident că democraţia contemporană, prin caracteristicile sale formale nu are nimic în comun cu teocraţia, însă e important de subliniat că cea dintîi, în virtutea deschiderii ei principiale nu exclude posibilitatea celei de-a doua care este o înfăptuire nu numai a oamenilor. (Prin teocratic avem în vedere nu clericalismul, ci înţelesul ei ad literam: Împărăţia Divină. Reprezentarea unei astfel de teocraţii se găseşte în Vechiul Testament). Perfecţionarea, dezvoltarea poate fi, după cum s-a spus deja, numai liberă căci Dumnezeu n-a atribuit omului libertatea pentru ca oamenii să şi-o răpească unul altuia.

Uneori democraţiei i se reproşează că ar distruge structura ierarhică a universului, că o aplatizează, unii o învinuiesc chiar de ... ateism. În acest caz nu se ia în considerare faptul că democraţia. în principiu, nu este mistică, însă nu în sensul că ar nega mistica ca atare, ci în acela că nu are nici un fel de pretenţii asupra celorlalte nivelurilor de profunzime ale structurii ierarhice a lumii. Democraţia nu este vinovată de faptul că unii oameni nu percep adîncimea, ierarhizarea, la fel ca — de exemplu — ştiinţa, care chipurile, ar da naştere la ateism. Ε clar că nu cunoaşterea ştiinţifică ca atare este cauza ateismului, ci legea psihologică a eliminării, conectarea atenţiei la conţinutul unui alte sfere de competenţă. (Dacă, de exemplu, omul priveşte toată viaţa în microscop, cu timpul i se poate părea că nici nu există o altă realitate.)

Şi totuşi, de-a lungul istoriei apare aceeaşi întrebare: dacă adevărul se găseşte în revelaţie, de ce să nu-i „ajutăm” să triumfe şi în viaţă? Şi iată, devine evident că nu ştim prea multe despre legile vieţii spirituale (mai ales în dimensiunea ei socială), nu putem stabili într-o formă evidentă gradul necesar al interacţiunii cu realilate socială, ceea ce serveşte ca premisă filosofică negativă pentru noţiunea de „libertate a conştiinţei”.

Partizanilor modelării structurii de stat după modelul bisericii trebuie să le amintim că bisericii îi este contraindicată utilizarea forţei, pe cînd statul nu poate exista fără forţă. Este important de înţeles că raporturile dintre stat şi biserică sînt extrem de importante din cauza paradoxului libertăţii, deşi la modul empiric ele pot părea simple. Foarte puţin probabil e ca în condiţiile pămînteşti să fie posibilă renumita „simfonie” a bisericii şi statului, căci statul, amintindu-şi de idealul religios, este obligat să se îngrijească de situaţia reală a lucrurilor, preîntîmpinînd mai înainte de toate, cum spunea Soloviov, instaurarea înainte de vreme a iadului pămîntesc. În aceasta constă funcţia negativă necesară a statului. În plan constructiv, statul ar putea să înveţe cîte ceva de la Biserică: democraţia ar putea fi privită ca o proiecţie secular–socială a „sobornicescului” (derivat de la cuvîntul adunare), însă aceasta nu se întîmplă din cauză că biserica noastră nu arc doctrină socială contemporană. La ultimul Sobor arhieresc (Moscova, 29 XI–2 XII 1994) s-a luat hotărîrea de a se elabora această doctrină.

Desigur, în politică acţionează iminentul „principiu al nedeterminării”. De exemplu, într-o formulare ca: este posibilă fie o determinarea formală a sistemului de drept în absenţa violării sensului celui mai înalt al existenţei, fie determinarea mersului omenirii spre sensul suprem, în absenţa semnificaţiei normelor de drept considerate ca ceva convenţional. Însă, întrucît a doua variantă este posibilă numai în teocraţie care, practic este irealizabilă pe pămînt (sînt lucruri despre care putem doar să ne rugăm!), evident, va fi preponderentă prima cale. Atunci democraţia rămîne dacă nu cea mai bună, măcar orînduirea optimă pentru societate.

Utilizînd terminologia teologică, se poate spune că în orînduirea democratică îşi găseşte oglindirea principiul apofantismului, ceea ce în mod corespunzător ne permite să vorbim despre negativismul social al democraţiei. Sau, exprimîndu-ne mai simplu, în democraţie se manifestă autolimitarea conştientă a puterii statului de dragul libertăţii dăruite nouă de divinitate. Ε posibilă, desigur, o monarhie în frunte cu o figură sacralizată, iar prin prezenţa unei personalităţi remarcabile pe tron, aceasta poate da rezultate mai bune decît o democraţie. Este posibil că un monarh puternic, strălucit, să poată însufleţi mai mult poporul decît principiul abstract al „separării puterilor”. Însă în cazul unei schimbări nefericite la tron monarhia ar începe să se frămînte şi, din cauza intrigilor de palat, poate slăbi şi se poate prăbuşi sub presiunea duşmanilor care există oricînd. Ritualul ungerii la împărăţie nu îndepărtează de păcate şi greşeli cum se întîmplă în taina botezului. Dacă ar fi să folosim un termen tehnic, monarhia politică este instabilă (deşi poate exista timp îndelungat datorită forţei) în comparaţie cu analoaga sa fizică — piramida. Dacă am încerca să excludem pe cale legală posibilitatea abuzurilor evidente şi să introducem înainte de toate principiile transparenţei şi a legăturilor inverse, adică să facem sistemul dinamic şi autoreglabil, s-ar obţine chiar un sistem democratic. În acest caz ar fi posibil să joace chiar un monarh, nu atît un rol al puterii, cît unul spiritual–simbolic, ca în ţările nord–europene.

Să analizăm cel mai „înspăimîntător” argument împotriva democraţiei: aceasta s-ar zice că echivalează drepturile adevărului şi minciunii, binele şi răul.

Dar este chiar aşa? Există un criteriu foarte simplu după care se poate judeca gradul de dezvoltare a organizării statale, orientate nu asupra ei însăşi (totalitarismul) ci spre bunăstarea oamenilor. Acestea sînt legile şi respectarea lor, acesta este rolul puterii judecătoreşti în societate. Căci doar o legislaţie penală şi civilă, aplicarea ei în practică, reflectă ideea pe care o are societatea despre dreptate, despre bine şi rău. Este suficient să comparăm datele statistice care reprezintă procedura judiciară şi regulile ci în diferite ţări pentru ca să înţelegem că. în spatele indiferenţei faţă de drept şi legi stă indiferenţa elementară faţă de oameni. S-ar părea că acest fapt este evident. Însă tipul de conştiinţă utopică ce stă la baza totalitarismului contemporan se străduieşte în permanenţă să substituie ilegal legea — veşnic imperfectă — cu morala care îi captivează pe oamenii naivi datorită clarităţii şi perfecţiunii cu care se exprimă cele ce se cuvin. (În aceasta constă cauza principală a viabilităţii ideilor utopice şi. în particular, comuniste). Nu întîmplător, în toate sistemele totalitare se vorbeşte atît de mult de morală, educaţie, conştiinţă care trebuie ridicată necontenit şi, desigur, despre binele poporului. În cazul acesta lipseşte cu desăvîrşire înţelegerea legii ca garant al drepturilor individului. în general prin lege înţelegîndu-se doar supunerea faţă de stat, ceea ce duce la subordonarea puterii juridice faţă de ideologia statului. Puterea supremă juridică în sistemele totalitare este însuşită de un mic grup de „iniţiaţi”, care, chipurile, cunosc binele şi răul (vezi: „Marele Inchizitor” de al Dostoievski). „Nedreptatea religioasă de concepţie mistică a absolutismului constă în aceea că el pune povara libertăţii şi a responsabilităţii pe umerii unui singur om luînd această povară poporului creştin” (Berdiaev). Teoretic, în societatea civilă democratică este clar conştientizat faptul că nimeni nu are dreptul să-şi asume funcţia divină, iar biserica şi clerul nu trebuie să aibă puterea statală.

Puterea de „a lega şi a deslega” (Matei 18, 18) dată de Cristos apostolilor nu este administrativă, ci spirituală sau, vorbind mai simplu, morală. Noţiunea de bine şi rău se amestecă parcă mai mult nu în statul democratic, ci în cel totalitarist unde oamenii de rînd supuşi păcatului îşi asumă însuşirea de infaibilitate, încep să propovăduiască în numele lui Dumnezeu, al dreptăţii supreme sau al poporului.

Este de înţeles, astfel, din ce motiv ideea de democraţie (deja în mare parte compromisă la noi) atrage o asemenea neîncredere din partea oamenilor religioşi din Rusia. Lor li se pare că dacă stalul va progresa pe calea democraţiei, religia se va dilua în ceva „lumesc” şi va dispărea. „Priviţi, vă rog, în Occident: în Europa sînt multe biserici goale, la fel va fi şi la noi”. Acolo, la drept vorbind, sînt cu mult mai multe biserici decît la noi. Gradul de creştinare a societăţii trebuie apreciat nu numai după frecventarea bisericilor, ci prin prezenţa normelor eticii creştine în viaţa privată şi cea socială. Nu e nici o pierdere dacă această etică va coincide în mare parte cu cea general umană, căci Domnul însuşi a repetat „regula de aur” a moralităţii elaborată în vechime de către oameni: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Matei 7, 12). Mult mai rău ar fi dacă întreaga lume s-ar diviza în sacru şi profan, sau în terminologie modernă în „lumesc” şi „duhovnicesc”. Atunci creştinismul bisericesc ar deveni de sine stătător fără să aibă o relaţie deosebită cu viaţa în general. În consecinţă, problemele legate de soarta ultimă a lumii, escatologia ei, ies din limitele competenţei noastre şi, în acest sens, trebuie să trăim pentru ziua de astăzi aşa cum ne-a poruncit Cristos: „Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6, 34) şi „să nu ne grăbim să alegem grîul de neghină” (Matei 13, 24–30). Desigur, am vrea ca oamenii să meargă mai des la biserică... Îi putem doar chema spre aceasta, dar nu-i putem obliga.

O importantă realizare a ştiinţelor sociale este noţiunea de „societate deschisă” care presupune nedeterminarea, dispoziţia spre schimbare a unor structuri sociale, de stat. Mai pe scurt, „societatea deschisă” este în principiu oarecum nepredeterminată. Este, de asemenea, important că însăşi concepţia religioasă este principial deschisă, mai ales spre bogăţia divină, respectiv, spre tot ce este binele. Doar concepţia religioasă îndepărtează geneza totalitarismului din spiritul raţionalismului de sine stătător, întrucît ea are în vedere o altă realitate — cea divină.

Conform unei legi din Vechiul Testament, în sabat şi în anii jubiliari sclavii trebuiau să fie eliberaţi, iar datornicii iertaţi, aceasta asigurînd posibilităţi noi de start unor oameni care în anumite circumstanţe n-au avut noroc (Levitic 25, 8– 12; Deuteronom 15, 2). Se poate imagina că aplicarea acestei legi ar putea determina o destabilizare temporară a societăţii care ar compensa o dezvoltare mai dinamică a acesteia din urmă. (...)

Din punct de vedere teologic, problema conducerii statului trebuie să se rezume la măsură. Gîndirea utopică, negru–alb, pentru care această problemă nu există, va construi inevitabil o piramidă sau va nega principiul adevărului sub pretextul totalei incompatibilităţi cu realitatea. În teologie există principiul „necontopirii şi al invidiziunii”. Se poate imagina că analogul politic al acestui principiu este sistemul democratic: el, spre deosebire de cel totalitar, nu încearcă să se contopească cu toate aspectele vieţii, dar este şi inseparabil de societatea care nu poate exista, în general, fără un sistem. □

Traducere de Mariana–Eugenia Ciurca

Bibliografie

1. Bulgakov, S.N., Despre idealul social, De la marxism la idealism, Culegere de articole, St.Petersburg, 1903.

2. Alexeev, N.N., Creştinismul şi ideea de monarhie, revista Puti, Paris, 1927, nr.6 (re- print Inform–Progress, Moscova, 1922).

3.  Ilin, I.A., Premisele democraţiei creatoare, Sarcinile noastre, vol.2, Moscova, 1922.

4.  Fedotov, G.P., Bazele democraţiei creştine, Opere complete, T.Z. YMCA–PRESS, 1982.

5.  Vîşeslavţev, B.P., Veşnicia în filosofia rusă (cap.5, Problema Puterii), Moscova, 1994.

*

Veniamin NOVIK, egumen, candidat al Academiei Teologice Ortodoxe din St. Peters- burg. Este călugăr ortodox rus şi predă la Seminarul Teologic din Sankt Petersburg.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006