Reconstituirea dreptului de proprietate al
comunităţilor  minoritare

Emőd Veress

„Proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”

Art. 480, Codul civil român

1. Premisele reprivatizării

Regimul comunist, clădit pe ideologia marxist-leninistă conform căreia eliminarea tuturor formelor de exploatare poate fi realizată doar prin abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, a făcut din principiul etatizării o valoare absolută. Astfel, prin diferite procedee specifice sistemelor totalitariste (ca naţionalizarea, cooperativizarea etc.) proprietatea privată a fost abolită sau sever limitată.

După schimbările din decembrie 1989 era de aşteptat să apară, prin democratizarea regimului politic, un proces invers — reprivatizarea — ca premisă a statului de drept, a pieţei libere şi concurenţiale. Acest proces al perioadei postdecembriste, în general, poate fi caracterizat prin următoarele:

a) caracterul limitat şi treptat al soluţiilor, prin punerea sub semnul întrebării a principiului restitutio in integrum, şi soluţii conjuncturale;

b) întîrzierea adoptării actelor normative reparatorii în raport cu majoritatea ţărilor foste socialiste.¹ Se poate realiza un întreg inventar al promisiunilor politice, chiar cuprinse în textul unor acte normative, neonorate sau nejustificat de întîrziate.²

c)  probleme de aplicare a actelor normative în materie;

d) contestarea ideii de reprivatizare („lipsa de respect faţă de proprietatea privată manifestată în timpul regimului comunist, ca şi propaganda ideologică efectuată în acel timp nu puteau să nu lase şi urme adînci în mentalitatea unei mari părţi a populaţiei, îndeosebi a celei care nu are proprietăţi de recuperat şi care îşi vede uneori propriile interese, mai mult sau mai puţin legitime, ameninţate prin retrocedările solicitate de proprietari”³);

e) datorită tergiversărilor şi ezitărilor, complexitatea problemei reprivatizării a crescut continuu. Aplicarea primelor legi de reprivatizare limitată (Legea nr. 18/ 1991 sau Legea nr. 112/1995), precum şi abuzurile în aplicarea acestor legi au făcut imposibilă punerea în practică în mod normal şi deplin a legislaţiei ulterioare de reprivatizare.

2. Tipuri de proprietate în Constituţia din 1991

Constituţia adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991 recunoaşte două forme ale dreptului de proprietate: proprietatea privată şi proprietatea publică. Aşa cum s-a subliniat, „proprietatea privată este regula, iar proprietatea publică excepţia”.

2.1. Proprietatea privată

Art. 41 din Constituia din 1991, avînd titlul „Protecţia proprietăţii private”, cuprins în capitolul referitor la drepturile şi libertăţile fundamentale, prevede:

„(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sînt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi se stabilesc prin lege.

(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.⁴

Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

(4) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (4) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.

(5) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

(6) Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se prezumă.

(7) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.”

La rîndul său, art. 135, avînd titlul „Proprietatea”, cuprins în titlul referitor la economie şi finanţele publice, dispune:

„(1) Statul ocroteşte proprietatea.

(2)  Proprietatea este publică sau privată.

(3)  Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

(4)  Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi a platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

(5)  Bunurile proprietate publică sînt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

(6)  Proprietate privată este, în condiţiile legii, inviolabilă.”

Alineatul (6) din art. 135 nu a figurat în proiectul iniţial al legii fundamentale, fapt care caracterizează atitudinea generală faţă de proprietatea privată a celor care au elaborat textul proiectului.

S-ar putea reproşa textului constituţional că a omis principiul reprivatizării, ca modalitate de desfiinţare a abuzurilor regimului comunist. Consacrarea acestui principiu la nivel constituţional ar fi influenţat atît evoluţia legislaţiei în privinţa retrocedărilor, cît şi practica instanţelor. Însă în condiţiile ideologice post-comuniste acest principiu nu a fost considerat ca o valoare constituţională.

Pe baza prevederilor constituţionale, dreptul de proprietate privată a fost definit ca „dreptul de proprietate privată aparţinînd persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular, dreptul de proprietate al societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat şi dreptul de proprietate privată al statului, unităţilor administrativ-teritoriale şi al persoanelor juridice înfiinţate de autorităţile centrale ale statului sau de autorităţile locale, cum sînt regiile autonome.”⁵ În privinţa domeniului privat al statului, în perioada interbelică s-a concluzionat că „statul le stăpîneşte ca orice proprietar particular, adică de care se foloseşte, care îi produc venituri şi pe care de obicei le poate înstrăina. Aceste bunuri nu sînt afectate uzului public. Ele nu se deosebesc de bunurile particularilor decît prin aceea că proprietarul lor este statul, judeţul sau comuna în loc de a fi o persoană particulară.”⁶ Din punct de vedere economic prezintă importanţă proporţia capitalului de stat în economie.

2.2. Proprietatea publică

Din articolul citat mai sus rezultă caracterul constituţional al dreptului de proprietate publică. Acest drept diferă esenţial faţă de dreptul de proprietate socialistă.

Din prevederile constituţionale reiese faptul că titular al dreptului de proprietate publică poate fi exclusiv statul sau unităţile administrativ-teritoriale (comunele, oraşele şi judeţele).

Regulile detaliate se găsesc în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.⁷ Potrivit art. 1 din Lege, dreptul de proprietate publică „aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sînt de uz sau de interes public.” Statul apare ca titular în cazul domeniului public de interes naţional, iar unităţile administrativ-teritoriale, în cazul domeniului public de interes local.

Caracteristicile cele mai importante ale dreptului de proprietate publică⁸ sînt (art. 11 din Legea nr. 213/1998):

a) inalienabilitate – adică aceste bunuri nu pot fi înstrăinate în nici un mod, fiind scoase din circuitul civil. Valorificarea lor este posibilă prin darea în administrare sau folosinţă, concesionare, închiriere.⁹

b) insesizabilitate – adică nu pot fi urmărite de creditorii statului sau unităţilor administrativ-teritoriale sau al persoanelor care le posedă cu orice titlu, şi nu pot servi ca garanţie pentru creanţe.

c)  imprescriptibilitate – atît sub aspect extinctiv (acţiunea în revendicare nu se prescrie) cît şi achizitiv (dreptul respectiv nu poate fi dobîndit prin uzucapiune).

În schimb, bunurile proprietate privată sînt alienabile, sesizabile, imprescriptibile extinctiv, dar prescriptibile achizitiv (adică acţiunea în revendicare poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii).

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia este însă importantă şi din punctul de vedere al reprivatizării, fiindcă a reluat la nivelul unei legi şi a extins posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru restituirea imobilelor preluate fără titlu, adică fără respectarea legislaţiei în vigoare la data preluării.

Astfel, art. 6 alin. (2) prevede că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţămîntului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.”

În privinţa domeniului public al statului, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/ 1998 stabileşte că fac parte din domeniul public „bunurile dobîndite de stat în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil...” Prin titlu valabil se înţelege că manifestarea de voinţă de preluare a respectat Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.¹⁰ Conform alin. (3) din articolul citat, instanţele judecătoreşti sînt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Condiţiile de valabilitate se raportează la:

-  respectarea Constituţiei în vigoare la data preluării (Constituţiile din 1948, 1952, 1965);

-  respectarea tratatelor internaţionale la care România era parte;

-  respectarea legilor în vigoare.

Dacă nu au fost respectate aceste prevederi, se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru a aprecia valabilitatea titlului. Dacă titlul nu este valabil, se poate obţine retrocedarea. „Legea îndritueşte instanţele de judecată să cerceteze doar dacă legile de preluare de către stat, în perioada analizată, au fost respectate, în sensul aplicării lor corecte, şi nu raţiunea pentru care astfel de legi au fost edictate, aspect care intră deja în sfera politicului, fiind străin controlului judecătoresc.”¹¹

Un aspect diferit reprezintă cazul imobilelor trecute în proprietatea statului prin vicierea consimţămîntului. Vicierea consimţămîntului este sancţionată printr-o acţiune de anulare, care este prescriptibilă în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani. Însă, în acest caz special, acţiunea de anulare devine acţiune în nulitate absolută, cu caracter impresciptibil, prin efectul Legii nr. 213/1998, care se referă la „revendicare”. Sîntem în prezenţa unui caz de nulitate absolută pentru vicii de consimţămînt, alături de cele reglementate de Codul civil (error in corpore şi error in negotio).¹² Există şi părerea conform căreia legiuitorul a operat o repunere în termenul general de prescripţie,¹³ asemănător situaţiilor prevăzute de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 112/1995. În aceste cazuri repunerea în termen este expres prevăzută; în cazul nostru acest lucru nu este prevăzut; în schimb legea însăşi se referă la revendicare („pot fi revendicate”), care implică imprescriptibilitatea unei acţiuni cu acest scop.

3. Reprivatizarea în România postcomunistă

Reprivatizarea, în funcţie de obiectul său concret, poate fi clasificată în:

a)   reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă, forestieră sau de altă natură. Actele normative care reglementează acest aspect: Decretul-lege nr. 42/1990, Legea nr. 18/1991, Legea 169/1997, Ordonanţa de urgenţă nr. 198/1999, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică sau privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului etc.

b) restituirea în natură sau prin echivalent a unor imobile (clădiri şi terenuri) preluate abuziv. Actele normative care reglementează acest aspect: Legea nr. 112/ 1995, Legea nr. 10/2001 etc.

c)  reprivatizarea unor bunuri mobile preluate în mod abuziv (de exemplu: metale preţioase). Actele normative care reglementează acest aspect: Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, Ordonanţa de urgenţă nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase etc.

3.1. Atitudinea U.D.M.R. faţă de reprivatizare

Primul program al U.D.M.R., adoptat la Oradea în aprilie 1990 (la primul Congres al Uniunii) comportă aspectele specifice acelor vremuri. Astfel, potrivit programului, economia României nu poate fi făcută funcţională fără schimbarea relaţiilor de proprietate. „Este necesară realizarea unei economii de piaţă în care proprietatea de stat, cea cooperatistă, cea colectivă şi cea privată există paralel, în mod egal şi cooperează. Proporţia dintre formele de proprietate să fie decisă de concurenţa liberă.” Proprietatea de stat trebuie limitată în funcţie de necesităţi raţionale. Se poate observa încă o abordare mai puţin radicală în privinţa limitării proprietăţii de stat, fapt uşor explicabil prin condiţiile politice, ideologice existente în aprilie 1990. Totuşi, în acest program se acordă o atenţie sporită reprivatizării.

Programele adoptate la Tîrgu Mureş (mai 1991 – Congresul al II-lea) şi la Braşov (ianuarie 1993 – Congresul al III-lea) au dezvoltat ideile U.D.M.R. despre proprietatea privată şi reprivatizare exprimate în primul program.

La Congresul al IV-lea (martie 1995, Cluj) s-a adoptat un nou program, care conţine un punct de vedere mult mai bine conturat, definitivat. (Programele ulterioare dezvoltă şi readaptează doar ideile formulate atunci). Elementele principale referitoare la reprivatizare pot fi rezumate astfel:

- necesitatea înfăptuirii economiei moderne de piaţă, bazată pe proprietatea privată;

- diminuarea treptată, pînă la nivelul minim, a rolului asumat de stat (la nivel central şi local) în economie;

- o reglementare a raporturilor de proprietate incluzînd reprivatizarea bunurilor, respectiv, după caz, despăgubirea şi/sau recompensarea;

- în arhive: accesul cercetătorilor şi al altor persoane interesate la întregul fond arhivistic român, retrocedarea către proprietarii de drept a materialelor confiscate, în special a registrelor de stare civilă şi a proceselor verbale parohiale întocmite în limba maghiară;

- retrocedarea către proprietarii de drept a averilor bisericeşti, mobile sau imobile (terenuri agricole, clădiri, păduri, fundaţii, biblioteci, arhive, obiecte de cult etc);

- ca principiu de bază al politicii U.D.M.R. în privinţa locuinţelor a fost restabilirea siguranţei dreptului de proprietate. Oricine are dreptul la condiţii existenţiale minime, la o locuinţă proprie, pe cît posibil, proprietate personală. Chiriaşii locuinţelor proprietate de stat să fie cointeresaţi în cumpărarea acestora. S-a considerat necesară reprivatizarea caselor familiale naţionalizate. Chiriile datorate de cei cu venituri mici să fie subvenţionate. Statul să asigure credite avantajoase, pe termen lung, pentru tineri şi pentru cei aflaţi la începutul carierei, în vederea cumpărării sau construirii de locuinţe.

Aceste idei sînt reluate şi în Programul adoptat de cel de-al V-lea Congres al U.D.M.R. (octombrie 1997, Tîrgu-Mureş), cu mici actualizări, cu luarea în seamă a schimbărilor sociale.

Programul în vigoare a fost adoptat în mai 1999, la Congresul al VI-lea (Miercurea Ciuc). În acest program este reafirmată concepţia Uniunii privind proprietatea privată, statuînd că „edificarea economiei de piaţă care se bazează pe proprietatea privată, modernizarea structurii economice şi descentralizarea acesteia” se înscriu între principiile şi scopurile fundamentale ai Uniunii.

Un capitol distinct din program se ocupă cu „reconfigurarea” formelor de proprietate: privatizarea („rapidă” – dat fiind lentoarea şi fluctuaţiile acestui proces economico-juridic), respectiv reîmproprietărirea (cu ideea de bază a restituirii integrale în natură). Merită citată cel puţin această parte care consacră principiul restitutio in integrum: „sprijinim şi promovăm reîmproprietărirea pe baza restituirii integrale în natură în cazul magazinelor, atelierelor, morilor, hotelurilor, locuinţelor, instituţiilor de învăţămînt şi sociale, farmaciilor, imobilelor aparţinînd bisericilor, societăţilor ştiinţifice şi culturale, asociaţiilor, fundaţiilor etc; în situaţiile în care acest lucru nu este posibil, considerăm necesară despăgubirea integrală a foştilor proprietari; restituirea integrală a averii cooperativelor în proprietatea acestora sau a organizaţiilor cooperatiste desfiinţate şi naţionalizate”. Un alt aspect principal se referă la reconstituirea dreptului de proprietate asupra averilor bisericeşti naţionalizate, care se regăseşte şi ea în program.

3.2. Acte de reprivatizare

1§. Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii

În ianuarie 1990 a fost adoptat decretul-lege nr. 42/1990.¹⁴ Art. 8 din acest decret-lege a dispus că „terenul aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, în zonele cooperativizate, constituie proprietatea particulară a deţinătorilor; acestea pot fi înstrăinate şi lăsate moştenire.” Alineatul (2) din articolul citat mai dispune că terenul prevăzut la alin. (1), împreună cu lotul atribuit în folosinţă membrului cooperator¹⁵, nu poate depăşi suprafaţa de 6.000 metri pătraţi pentru deţinătorul casei de locuit. De ce a însemnat o astfel de regulă o noutate? Art. 5 din Statutul Cooperativei Agricole de Producţie¹⁶ a limitat proprietatea personală a ţăranilor cooperatori la casa de locuit şi construcţiile gospodăreşti anexe, şi terenul pe care se află acestea şi curtea, a căror suprafaţă totală nu putea depăşi 250 mp. Dacă acest teren depăşea această suprafaţă, era considerat atribuit în folosinţă.¹⁷ Prin decretul-lege însă, dreptul de proprietate privată a ţăranilor cooperatori s-a extins: el cuprindea şi terenul ocupat de casă şi anexe, chiar dacă acestea au depăşit 250 mp, şi grădina din jurul acestuia, limita fiind stabilită la 6000 mp.

Terenurile respective au trecut de drept (ope legis) în proprietatea privată a ţăranilor cooperatori, nefiind necesar un titlu translativ de proprietate din partea cooperativei sau al altor autorităţi¹⁸, astfel realizîndu-se prima reprivatizare postdecembristă. Efectele în acest sens ale decretului-lege nr. 42/1990 au fost reiterate prin Legea nr. 18/1991. Legea nr. 18/1991 cere şi eliberarea titlului de proprietate ca dovadă a dreptului de proprietate.

2§. Legea nr. 18/1991 a fondului funciar

De la 1989 încoace, reglementarea regimului juridic al terenurilor agricole şi forestiere s-a făcut prin mai multe acte normative. Trebuie însă subliniat că „prevederile acestora n-au fost aduse la îndeplinire nici pînă în prezent, astfel încît operaţiunile juridice, inclusiv litigiile privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri sînt încă în curs de finalizare sau desfăşurare.”¹⁹ În momentul actual, sînt pe rolul instanţelor mai mult de 1 milion de procese.²⁰

Legea nr. 18/1991 a reglementat două căi de trecere în proprietate privată a terenurilor avînd destinaţie agricolă sau forestieră: reconstituirea dreptului de proprietate şi constituirea dreptului de proprietate. Constituirea dreptului de proprietate constă în împroprietărirea unor categorii de persoane, în condiţiile legii, cu terenuri care s-au aflat în patrimoniul fostelor cooperative agricole sau în proprietatea privată a statului, şi nu prezintă interes din punctul de vedere al reprivatizării. De fapt, este vorba de o reformă agrară.

Reconstituirea dreptului de proprietate semnifică reîmproprietărirea foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora cu terenurile care le-au aparţinut, terenuri care se aflau în patrimoniul fostelor cooperative agricole sau în proprietatea privată a statului.²¹ Adică reconstituirea dreptului de proprietate este o formă a reprivatizării.

Trebuie făcută distincţie şi între situaţiile în care obiectul reconstituirii sau constituirii dreptului de proprietate este un teren care a aparţinut fostelor cooperative agricole sau statului (proprietate privată).

1. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care s-au aflat în patrimoniul fostelor cooperative agricole.

S-au restituit terenuri care au intrat în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producţie, indiferent prin ce titlu, prin cooperativizare sau orice altă cale. Au avut dreptul să solicite reconstituirea dreptului de proprietate:

- membrii cooperatori care au adus pămînt în cooperativă sau aceia cărora li s-au preluat, în orice mod, terenuri de către aceasta, indiferent dacă au muncit sau nu în cooperativă, au părăsit cooperativa şi chiar dacă nu locuiesc în localitatea respectivă

- persoanele care nu au fost membri cooperatori dar ale căror terenuri au trecut, cu titlu sau fără titlu, în patrimoniul cooperativei

- proprietarii particulari a căror terenuri au fost comasate, în măsura în care nu au preluat în schimb alte terenuri

- cetăţenii români aparţinînd minorităţii germane, precum şi persoanele care au fost deportate sau strămutate, deposedate de terenuri prin acte normative intervenite după anul 1944, dacă terenurile respective se aflau în patrimoniul fostei cooperative agricole

- moştenitorii tuturor persoanelor din categoriile arătate mai sus, potrivit vocaţiei lor succesorale sau testamentare stabilită de legea civilă.

Este importantă limita reconstituirii dreptului de proprietate: maxim 10 ha de familie (prin familie înţelegîndu-se soţii şi copii necăsătoriţi, dacă se gospodăresc împreună cu părinţii).²²

O situaţie specială au avut cultele recunoscute de lege. La cererea lor, li s-au atribuit, la cerere, parohiilor din mediul rural pînă la 5 ha teren în echivalent arabil, iar mănăstirilor pînă la 10 ha teren, dacă şi în măsura în care au posedat în trecut terenuri cu destinaţie agricolă, preluate de cooperative. O condiţie a acestei reconstituiri era ca parohiile şi mănăstirile vizate să nu fi avut la data înaintării cererii terenuri agricole, sau să aibă terenuri cu o suprafaţă mai restrînsă.

2. Constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care s-au aflat în patrimoniul fostelor cooperative agricole.

Spre deosebire de reconstituire, aici ne aflăm în prezenţa unui act translativ de proprietate cu titlu gratuit în favoarea următoarelor categorii de persoane:

- membri cooperatori activi care nu au adus terenuri în cooperativă ori au adus o suprafaţă de teren mai mică de 0,5 ha

- persoanele fizice care nu au avut calitatea de cooperatori dar au lucrat în cooperativa agricolă sau într-o asociaţie intercooperatistă, în orice mod, în ultimii trei ani înaintea intrării în vigoare a legii nr. 18/1991, dacă sînt stabilite sau urmează să se stabilească în localitatea respectivă şi nu au avut terenuri în proprietate

- persoanele care au fost deportate şi nu au avut terenuri în proprietate

- persoanele care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă, moştenitorii celor care au decedat ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989 şi alte persoane participante la Revoluţie stabilite de legislaţia specială pot primi în proprietate, la cerere, terenuri în suprafaţă de pînă la 10.000 mp, în echivalent arabil.

În general, în privinţa Legii nr. 18/1991, în forma sa iniţială, se poate reţine faptul că a limitat nejustificat atît sfera beneficiarilor, cît şi întinderea terenurilor restituite. Astfel, s-a subliniat că „limitele reconstituirii dreptului de proprietate au fost foarte mici în raport cu suprafeţele de teren preluate sau trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producţie sau a statului”.²³ Iar unul dintre factorii politici de limitare a reconstituirii dreptului de proprietate a fost „pericolul maghiar”, în cazul reprivatizării pămînturilor din Transilvania.

3§. Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991²⁴

Art. 10 alin. (5) din Legea 18/1991 prevedea că stabilirea dreptului de proprietate se va încheia în termen de cel mult 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Acest termen s-a dovedit a fi utopic.

În anul 1997 a fost adoptată Legea nr. 169 cu scopuri multiple: dinamizarea retrocedărilor şi eliminarea limitelor mult prea restrictive prevăzute în Legea nr. 18. Legea nr. 169/1997 a adus modificări pozitive în privinţa următoarelor aspecte:

-s-a lărgit sfera persoanelor fizice, dar în principal juridice care au putut astfel beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate de care au fost private de regimul dictatorial;

-     s-au stabilit alte limite maxime în privinţa reconstituirii dreptului de proprietate. Persoanele fizice pot beneficia de max. 50 de ha teren agricol pe familie, iar pentru terenuri forestiere, de max. 30 ha. Aceasta este limita maximă şi în cazul instituţiilor de învăţămînt. Fostele composesorate, moşneni, răzeşi, terenurile cu destinaţie forestieră, aflate în proprietate comună în devălmăşie „se restituie în limitele suprafeţelor prevăzute în actele de proprietate care le atestă această calitate” (art. 46).

Unităţile de cult au putut formula cereri pentru redobîndirea următoarelor suprafeţe agricole: 10 ha în cazul parohiilor şi al filiilor oricăror unităţi de cult, recunoscute de lege, din mediul rural sau urban; 50 ha pentru schituri, mănăstiri şi protoierii; 100 ha pentru centrele eparhiale; 200 ha pentru centrul patriarhal (această ultimă prevedere va fi eliminată prin Legea nr. 1/2000).

4§. Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997²⁵

Legea nr. 1/2000 era menită să aducă un impuls nou procesului de retrocedare şi să pună în aplicare prevederile Legilor 18 şi 169.

Acest act normativ s-a referit la cererile de retrocedare formulate în conformitate cu prevederile Legilor nr. 18/1991 şi 169/1997, prevăzîndu-se că dreptul de proprietate se stabileşte în condiţiile prevăzute de Legea nr. 1/2000. Desigur, drepturile anterior stabilite (prin adeverinţe de proprietate, punere în posesie sau titlu de proprietate) au rămas valabile fără nici o altă confirmare. În acest sens, Legea nr. 1/2000 este în primul rînd o lege procedurală: aduce elemente noi în privinţa procedurii retrocedării, fiindcă procedurile anterior stabilite nu s-au dovedit eficiente pentru realizarea restituirii. În plus, aşa cum s-a reţinut, Legea nr. 10 constituie etapa a doua în procesul de reprivatizare, fiindcă după stabilirea suprafeţelor de teren disponibile şi a celor solicitate este posibilă, pe baza balanţei fondului funciar, stabilirea suprafeţelor efectiv restituibile.²⁶

Art. 2. din lege stabileşte o regulă cu valoare de principiu: reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea sînt libere. În privinţa terenurilor cu destinaţie forestieră, acest principiu este preluat de art. 24. Există probleme legate de practica aplicării acestui principiu.

În general, situaţia aplicării legilor 18, 167 şi 1 arată existenţa unor priorităţi, explicabile doar din prisma unei voinţe politice de a tergiversa retrocedările în Transilvania.

În clasamentul după procentul suprafeţei pentru care proprietarii au fost puşi în posesie pînă la 31 decembrie 2001, cinci judeţe se află cu un procent de peste 90%: Olt, Bacău, Bucureşti, Tulcea, Galaţi. Între ultimele zece judeţe, cu procente sub 60%, se află opt judeţe din Transilvania şi Banat: Mureş, Harghita, Hunedoara, Covasna, Bistriţa Năsăud, Braşov, Maramureş şi Caraş Severin. La fel, în clasamentul după procentul suprafeţei pentru care s-au emis titluri de proprietate pînă la 31 decembrie 2001, între primele şase judeţe (cu procente peste 80%) se află judeţele Bucureşti, Galaţi, Olt, Tulcea, Brăila, Suceava, iar între ultimele 16 (cu procente sub 60%) sînt 12 judeţe din Transilvania şi Banat (Arad, Covasna, Cluj, Alba, Hunedoara, Maramureş, Sibiu, Mureş, Caraş Severin, Braşov, Bistriţa Năsăud, Harghita. În clasamentul după suprafaţa pentru care s-au emis titluri de proprietate pînă la 31 decembrie 2001, între primele cinci judeţe (cu suprafeţe peste 30.000 ha) se află Dolj, Timiş, Teleorman, Constanţa, Olt, iar între ultimele 11 (sub 10.000 ha) sînt opt judeţe ardelene şi bănăţene: Alba, Maramureş, Hunedoara, Caraş Severin, Harghita, Covasna, Bistriţa Năsăud, Braşov.

5§. Legislaţia privind circulaţia juridică a terenurilor

Prin circulaţia juridică a terenurilor înţelegem constituirea, modificarea, transferul şi stingerea dreptului de proprietatea sau altor drepturi reale principale sau accesorii. Aceste aspecte interesează problematica reprivatizării, în mod special exerciţiul liber al dreptului de proprietate.

Iniţial, în legislaţia postdecembristă, circulaţia juridică a terenurilor era stabilită de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, depăşind limitările stabilite în perioada dictaturii comuniste.

Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor²⁷ a adus reglementări noi în acest domeniu. Cîteva idei ale legii trebuie reţinute:

-  pentru înstrăinarea terenurilor situate în extravilan şi în intravilan pot fi înstrăinate şi dobîndite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică;  în cazul dobîndirii prin acte juridice între vii, proprietatea funciară a dobînditorului nu poate depăşi 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie, iar sancţiunea este reducţiunea. Legea nr. 18/1991 limitase această suprafaţă la 100 ha;

- reiterînd regula constituţională, Legea nr. 54 dispune că cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice străine nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Însă legiuitorul a rezolvat definitiv o problemă mult controversată: persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străinătate pot dobîndi în România, prin acte juridice între vii şi prin moştenire, terenuri de orice fel;

-  Legea nr. 54 reglementează un drept de preemţiune şi o procedură de valorificare a acestui drept în favoarea coproprietarilor, vecinilor ori arendaşilor. Faţă de reglementarea din Legea 18/1991, statul nu mai beneficiază de acest drept, iar ordinea de prioritate a dispărut;

-  sînt interzise înstrăinările, sub orice formă, ale terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele judecătoreşti, pe tot timpul soluţionării acestor litigii.

Circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră este stabilită prin acte normative speciale: Ordonanţa de urgenţă nr. 226/2000 aprobată, modificată şi completată.

6§. Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului

Legea nr. 112/1995, a fost caracterizată ca „o nouă naţionalizare”. Prin parţialitatea soluţiilor date şi favorizarea chiriaşilor caselor naţionalizate în defavoarea foştilor proprietari, legea s-a dovedit o soluţie nefericită. Cuprinsul său normativ are un caracter hibrid: se regăsesc idei limitate de reprivatizare alături de soluţii menite să păstreze proprietatea socialistă.

Caracterul restrictiv al Legii nr. 112/1995 rezultă în primul rînd din:

a) sfera beneficiarilor legii;

b) sfera de aplicare a legii;

c)  caracterul excepţional al restituirilor în natură;

d) posibilitatea de cumpărare a apartamentelor de către chiriaşi.

Beneficiarii legii sînt foştii proprietari persoane fizice şi moştenitorii foştilor proprietari, fiind excluse de la început persoanele juridice.²⁸ Legea dispune fără echivoc că de prevederile ei beneficiază numai cetăţenii români.²⁹ Probleme deosebite au fost ridicate de această prevedere. Astfel, în practica mai multor instanţe s-au respins cererile înaintate de moştenitorii proprietarului care nu a avut cetăţenia română la data decesului, statuînd că aceşti moştenitori nu pot beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 chiar dacă ei sînt cetăţeni români sau au declanşat procedura legală în vederea obţinerii cetăţeniei române.

Alte instanţe, dimpotrivă, au admis asemenea plîngeri, considerînd că aplicarea dispoziţiilor reparatorii ale Legii nr. 112/1995 nu este condiţionată de calitatea de cetăţean român a fostului proprietar, ci de calitatea de cetăţean român a celui care formulează cererea prevăzută la art. 14 din această lege. Această din urmă soluţie este cea legală,³⁰ în primul caz instanţele au interpretat şi au aplicat greşit legea. Astfel, s-a reţinut că, din prevederile Legii nr. 112/1995, coroborate cu reglementările cuprinse în art. 2 din normele metodologice de aplicare a acestei legi³¹, trebuie să aibă cetăţenia română sau să facă dovada declanşării procedurii legale pentru obţinerea cetăţeniei române numai moştenitorii fostului proprietar şi fostul proprietar în viaţă, care solicită în nume propriu restituirea imobilului. Din nici o prevedere a Legii nr. 112/1995 şi nici din normele metodologice de aplicare a acestei legi nu reiese însă că, în cazul revendicării imobilelor de către moştenitori, fostul proprietar ar fi trebuit să aibă cetăţenia română la data decesului. De altfel, dacă posibilitatea revendicării imobilului preluat abuziv de stat ar fi condiţionată şi de apartenenţa proprietarului, la data survenirii decesului, la cetăţenia română, s-ar contraveni principiului ocrotirii proprietăţii private în mod egal de către lege, înscris în art. 41 alin. (2) din Constituţie. Împrejurarea că la data decesului fostului proprietar, aparent, nu mai avea un drept propriu asupra imobilului nu îi poate împiedica pe moştenitori să îl revendice după ce au făcut dovada calităţii lor, deoarece ei sînt îndreptăţiţi să beneficieze de măsurile reparatorii în temeiul legii.³²

În privinţa sferei de aplicare a Legii, trebuie reţinut că s-a aplicat în mod exclusiv pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe, care au fost trecute ca atare, cu titlu³³ în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 (art. 1 din Legea nr. 112/1995).

Foştii proprietari au putut beneficia de restituirea în natură sau despăgubiri. În privinţa restituirii în natură, condiţiile sînt, după cum se observă, foarte restrictive. În primul rînd, s-a cerut a fi îndeplinite următoarele condiţii alternative:³⁴

a)  foştii proprietari (sau moştenitorii acestora) trebuie să locuiască în apartamentul vizat, în calitate de chiriaşi, sau;

b)  apartamentul trebuie să fie liber.

Astfel au fost exceptate de la restituire în natură toate apartamentele ocupate de chiriaşi, alţii decît beneficiarii legii. Condiţiile cerute pentru restituirea în natură erau extrem de rare.

În cazul apartamentelor trecute în proprietatea statului pentru care s-au primit despăgubiri, dacă sînt ocupate de foşti proprietari sau sînt libere, ele se restituie în natură. Redobîndirea dreptului de proprietate în acest caz este condiţionată de restituirea sumei primite ca despăgubire, actualizată.³⁵ Efectul restituirii în natură este redobîndirea dreptului de proprietate asupra apartamentului trecut în proprietatea statului.

Dacă restituirea în natură nu era legal posibilă, sau persoana îndreptăţită, în pofida faptului că erau îndeplinite condiţiile restituirii în natură, a optat pentru despăgubiri, s-au putut acorda despăgubiri băneşti plafonate.

Art. 9 (sever criticat de adepţii reîmproprietăririi) prevede că, în cazul apartamentelor ce nu s-au restituit în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, chiriaşii titulari de contract au putut opta pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.³⁶

Procedura de restituire era una administrativă.

7§. Importanţa distincţiei dintre imobilele preluate cu titlu sau fără titlu

Distincţia preluărilor făcute cu titlu, respectiv fără titlu, la care ne-am referit mai sus, are incontestabile consecinţe practice.

Din caracterul dictatorial al regimului rezultă că preluarea imobilelor chiar cu titlu, respectîndu-se sistemul normativ comunist, constituie un abuz. Astfel de fapte nu s-ar fi produs în cadrul unui regim democratic. De aceea legiuitorul a considerat abuzive şi preluările de imobile realizate cu titlu, adică cu respectarea şi pe baza actelor normative valabile din acea perioadă. În doctrină s-a considerat că „caracterul abuziv al respectivei legislaţii este dat de absenţa oricăror despăgubiri sau a unor despăgubiri echitabile…”³⁷ După părerea noastră, problema are un caracter mult mai complex. Chiar preluările masive cu despăgubiri, justificate teoretic prin teoria socialistă a proprietăţii statului, ca proprietate a întregului popor, ar fi trebuit considerate abuzuri, căci şi în aceste cazuri este vorba de învingerea consimţămîntul proprietarilor, încălcînd astfel caracterul inviolabil al dreptului de proprietate.

În privinţa imobilelor preluate fără titlu, după abolirea regimului comunist, practica judiciară s-a exprimat contradictoriu. Într-o primă fază unele instanţe au admis acţiuni de revendicare a acestor imobile.

Preşedintele României, Ion Iliescu, la data de 20 mai 1994, la Satu-Mare a făcut o declaraţie publică contestată: „Legea (caselor naţionalizate – n.n.) se află în dezbaterea Parlamentului. De aceea, cea care a fost emisă şi promulgată, privind protecţia chiriaşilor pe următorii cinci ani de zile, are în vedere ca rezolvarea pe fond să se facă pe baze legale. şi este la Parlament în dezbatere. Parlamentul nu s-a grăbit tocmai pentru că au apărut foarte multe situaţii diverse şi, în această perioadă, comisiile parlamentare, împreună cu organele de specialitate de la guvern, s-au consultat cu reprezentanţii proprietarilor, ai chiriaşilor, căutînd să elucideze toate aceste situaţii diferite. O să iasă legea; se vor crea fundamentele legale pentru rezolvarea pe fond a problemei. De aceea, spuneam: n-avea voie, în această perioadă, instanţa juridică să se pronunţe pînă ce, pe fond, pe bază legală, nu se stabileşte cadrul de reglementare (subl. n.). Deocamdată e valabilă legea existentă pînă la apariţia unei legi noi. De aceea, eu sînt de acord cu dumneavoastră, aveţi dreptate: este un abuz care se săvîrşeşte faţă de dumneavoastră. şi asta ar merita – administraţia locală, unităţile de specialitate trebuie să-şi îndeplinească funcţia pe care o au: de apărători ai interesului public. Deci, administraţia locală şi unităţile specializate - ICRAL-ul. Am auzit, şi-n Bucureşti, se deschid procese, iar ICRAL-ul, care este reprezentantul interesului public, nu se prezintă la proces. şi aici, fără îndoială că apar abuzuri şi mercenariate. Sînt plătiţi. Ei ca persoane, funcţionari din aceste instituţii, care nu mai merg să apere interesul chiriaşilor şi interesul public. şi, atunci, instanţa judiciară n-are decît o parte care pledează „pentru” şi cedează. N-ar trebui să cedeze. Pentru că n-are acoperire legală. Toate hotărîrile adoptate de judecători sînt în afara legii (subl. n.), n-au acoperire legală pentru a repune în proprietate cîtă vreme o lege nu stabileşte în ce context, cum se repune în proprietate un fost proprietar naţionalizat sau aflat într-o altă situaţie legală. Asta e problema de fond. şi trebuie să aibă răbdare să vină legea şi doar pe baza legii să poată acţiona cu acoperirea corespunzătoare, atît instanţa judecătorească, cît şi administraţia locală. Administraţia nu trebuie să aplice o hotărîre judecătorească care nu are acoperire legală (subl. n.) şi n-are voie să evacueze cetăţeanul din casă. Au venit la noi în audienţă oameni care, tot aşa, abuziv, cu o rapiditate extraordinară, au fost evacuaţi; altminteri nu se mişcă – nici administraţie locală, nici judecătorie, să se pronunţe în cazuri diverse; aici, cu o rapiditate extraordinară, într-o zi, au obţinut hotărîre judecătorească, a doua zi administraţia a şi venit şi l-a dat pe om afară din casă, a treia zi cel care de fapt interesat a intrat cu buldozerul, a demolat casa ca să construiască. Nu dau nume, este vorba de un demnitar, parlamentar, care se ţine de afaceri locative şi care a obţinut sprijinul judecătorului şi sprijinul ICRAL-ului, al tuturor, ca să elibereze terenul şi să construiască, să facă afaceri. Asta este sursa de care vorbea dînsul a abuzului şi corupţiei. şi trebuie să unim forţele oamenilor cinstiţi, şi din administraţie şi din puterea judecătorească, să apărăm legea, să apărăm interesul public şi al cetăţeanului.”

Acest discurs a determinat o încercare de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.³⁸

Important este efectul acestui discurs: schimbarea practicii judiciare. Instanţele, pînă atunci, în unele cazuri, au retrocedat imobile preluate în mod abuziv de către regimul comunist. Procurorul General a promovat recursuri în anulare împotriva hotărîrilor definitive şi irevocabile de retrocedare, iar Curtea Supremă de Justiţie a anulat aceste hotărîri.

Curtea Supremă de Justiţie („din motive extrajudiciare”³⁹) a adoptat Hotărîrea nr. 1/1995 a secţiilor unite, prin care s-a decis că „instanţele judecătoreşti nu au atribuia de a cenzura şi a dispune restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 şi listele anexe la acest decret”. În concepţia Curţii Supreme de Justiţie, restituirea se poate efectua doar „prin efectul unor legi speciale”. În privinţa acestei hotărîri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a stabilit că excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti în privinţa soluţionării revendicărilor iniţiate de foştii proprietari contravine dreptului de acces la justiţie garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie.⁴⁰ Adăugăm noi că hotărîrea respectivă era şi neconstituţională, din aceleaşi considerente.

Ulterior, Curtea Supremă de Justiţie şi-a schimbat punctul de vedere (după trecerea unui timp de doi ani de la alegerile generale din 1996), adoptînd Hotărîrea nr. 1/1998 a secţiilor unite, prin care a statuat că „instanţele judecătoreşti sînt competente să judece, în condiţiile legii, litigiile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, intervenite în perioada 1944-1989.”

Prima consacrare legislativă a dreptului de a se adresa instanţei în cazul litigiilor privitoare la imobilele preluate fără titlu s-a făcut prin Legea nr. 213/1998. Art. 6 alin. (2) prevedea că „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţămîntului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.” Potrivit alin (3) din art. citat, instanţele sînt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Legea nr. 10/2001 tranşează în mod definitiv problema (a se vedea partea referitoare la această lege).

Legea nr. 112/1995, în forma sa iniţială, s-a referit şi la imobilele preluate fără titlu, însă Curtea Constituţională a considerat că precizarea fără titlu este neconstituţională (Decizia nr. 73/1995).

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995⁴¹ definesc imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului cu titlu ca „imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum şi alte asemenea acte normative, inclusiv hotărîri ale fostului Consiliu de Miniştri sau ale Guvernului” (art. 1 alin. (3)). Iar referitor la bunurile imobile preluate fără titlu, normele stabilesc că „locuinţele care au fost preluate de stat în fapt, în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, sînt considerate ca fiind trecute, fără titlu, în proprietatea statului şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.”

După modificare, art. 1 din norme a fost formulat astfel (reproducem textul deoarece cuprinde elemente noi, importante):

„(1) Beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 numai foştii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, precum şi moştenitorilor acestora, în condiţiile legii.

(2)  Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului, cu titlu, sînt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sînt Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974.

(3)  Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înţelege imobilul naţionalizat cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 şi ale art. II din

decret, precum şi cu respectarea identităţii dintre persoana menţionată ca proprietar în

listele-anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării.

Locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, sau care au intrat în posesia acestuia în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sînt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.

(4)  Imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.

(5)  În cazul în care pe rolul instanţelor judecătoreşti se află cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natură, de acordare de despăgubiri sau de vînzare de către chiriaşi, se suspendă de drept pînă la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererilor respective.”⁴²

Pentru a lămuri problema, de exemplu, sîntem în prezenţa unei preluări cu titlu valabil, dacă sînt respectate prevederile Decretului nr. 92/1950, care în art. I., prevede: „1) Pentru întărirea şi dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P.R.;

2) Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marei burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile;

3)  Pentru a lua din mîna exploatatorilor un important mijloc de exploatare;

4)  Se naţionalizează imobilele prevăzute în listele anexe, înregistrate la Cancelaria Consiliului de Miniştri sub Nr. 543 din 14 Aprilie 1950, care fac parte integrantă din prezentul decret şi la a căror alcătuire s-a ţinut seama de următoarele criterii:

1. Imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii;

2. Imobilele clădite care sînt deţinute de exploatatorii de locuinţe;

3.  Hotelurile cu întreg inventarul lor;

4.  Imobilele în construcţie, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum şi materialele de construcţie aferente oriunde s-ar afla depozitate;

5.  Imobilele avariate sau distruse pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop de exploatare şi ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau de reconstrucţia lor.”

Dacă preluarea a fost făcută respectînd aceste prevederi – desigur şi ele abuzive – preluarea a fost făcută cu titlu; dacă aceste prevederi au fost încălcate, preluarea nu are la bază un titlu valabil.

8§. Legea nr. 10/2001

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989⁴³ este în plin proces de aplicare, şi, aşa cum s-a reţinut, „se vor ridica probleme juridice numeroase şi diverse legate de interpretarea şi aplicarea acestei legi.”⁴⁴ Prin această lege s-a făcut încă un pas (întîrziat)⁴⁵ de a se recupera pe cît posibil prejudiciile cauzate de regimul totalitar de stînga.

Legea, în primul său articol, stabileşte: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/ 1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi.”⁴⁶ De aici rezultă obiectul de reglementare al acestei legi: restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, sau, în subsidiar, măsuri reparatorii prin echivalent în cazurile în care restituirea în natură nu este (material sau legal) posibilă.

Legea nr. 10/2001 prezintă deosebiri esenţiale faţă de Legea nr. 112/1995, primul act normativ care a reglementat o restituire în domeniul construcţiilor şi a terenurilor aferente.⁴⁷ Astfel, pot fi reţinute:

a)noua lege are o sferă de cuprindere mult mai largă: terenuri cu sau fără construcţii, imobile cu destinaţia de locuinţă sau avînd altă destinaţie.

b) în mod unanim, s-a susţinut că, spre deosebire de Legea nr. 112/1995, în Legea nr. 10/2001 „problema restituirii imobilelor preluate în mod abuziv este reglementată în mod integral”⁴⁸; după părerea noastră, nici Legea nr. 10/2001 nu rezolvă complet problema regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de către statul comunist, excluzînd imobilele preluate de la cultele religioase⁴⁹

c) sfera persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii este mult mai largă decît categoriile de persoane prevăzute în Legea nr. 112/1995; sfera beneficiarilor nu mai este limitată la cetăţenii români; se pot bucura de beneficiile legii şi cetăţenii străini sau apatrizii, mai mult, apar ca beneficiare şi persoanele juridice.

Această lege soluţionează nu numai problemele create de desproprietăriri, dar şi cele create de Legea nr. 112/1995, în modul următor:

- Dacă imobilul nu a fost vîndut, potrivit Legii nr. 112/1995, pînă la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), atunci persoana îndreptăţită poate solicita (numai) restituirea în natură, indiferent dacă îl deţine sau nu în calitate de chiriaş, sau dacă a primit ori nu despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 (conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001). Ca o condiţie a restituirii în natură, legea prevede obligaţia returnării sumei reprezentînd despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei. Pe data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, înstrăinările către chiriaşi a locuinţelor trecute în proprietatea statului, conform Legii nr. 112/1995 a fost oprită ex lege pînă la data expirării termenului de depunere a notificărilor privind cererea de restituire în natură. Actele încheiate cu nerespectarea acestei interdicţii implicite, dar de ordine publică, sînt lovite de nulitate absolută. Motivele care au condus la faptul că imobilul nu a fost cumpărat de către chiriaşi sînt următoarele: a). chiriaşii nu au optat pentru cumpărarea locuinţei; b). contractul de vînzare-cumpărare încă nu a fost încheiat pînă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/ 2001, în pofida faptului că chiriaşii au dorit să cumpere imobilul; c). imobilul face parte din una dintre categoriile exceptate de la vînzare, prevăzute în art. 10 din Legea nr. 112/1995. A fost evidenţiat de unii autori, că „stadiul aplicării Legii nr. 112/1995 privit în raport cu data întrării în vigoare a legii de faţă relevă existenţa unui relativ redus cîmp de potenţială aplicare a dispoziţiei de la art. 19 alin. (1). Avem în vedere faptul că, în majoritatea cazurilor, imobilele cu destinaţia de locuinţe preluate ca atare după 6 martie 1945 au fost vîndute chiriaşilor, în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.”⁵⁰

- Dacă imobilul (cu destinaţia de locuinţă) a fost vîndut chiriaşilor, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pînă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură nu mai este posibilă (art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001). Persoana îndreptăţită poate beneficia de despăgubiri şi măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile stabilite de Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare a imobilului⁵¹, care se acoperă prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau prin acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, în funcţie de opţiunea persoanei fizice sau juridice îndreptăţite. Dacă persoanei îndreptăţite i s-a stabilit despăgubirea potrivit prevederilor Legii nr. 112/ 1995 şi nu a încasat-o, valoarea astfel stabilită i se va acorda în despăgubiri băneşti, iar diferenţa pînă la valoarea corespunzătoare a imobilului se va acoperi prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau prin acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, în funcţie de opţiunea acesteia. În cazul în care valoarea despăgubirii nu a fost încă stabilită potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, calculul şi plata măsurilor reparatorii se vor stabili ţinînd cont de prevederile ambelor legi (despăgubiri băneşti conform Legii nr. 112/1995 şi alte măsuri reparatorii prin echivalent, pînă la valoarea corespunzătoare a imobilului, conform Legi nr. 10/2001).

-      Legea nr. 112/1995 a prevăzut o interdiciţie de înstrăinare pe timp de 10 ani în privinţa imobilelor cumpărate de către chiriaşi, sancţionată cu nulitatea absolută a actului de înstrăinare. Totuşi, în acest caz, conform art. 44 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii cărora, în temeiul art. 9 alin. (1)-(4) din Legea nr. 112/1995, li s-au vîndut, cu respectarea prevederilor acestei legi, aparatamentele în care locuiau au drepul să le înstrăineze sub orice formă înainte de împlinirea termenului de 10 ani de la data cumpărării numai persoanei îndreptăţite, fost proprietar al acelei locuinţe. Preţul vînzării nu poate fi mai mare decît valoarea acualizată a preţului plătit de către chiriaş la cumpărarea locuinţei în baza Legii nr. 112/1995, cu excepţia situaţiilor cînd părţile convin altfel.

-      Persoanele îndreptăţite care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, precum şi cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluţionate pînă la data intrării în vigoare a prezentei legi au avut dreptul de a formula o cerere în temeiul Legii nr. 10/2001.

O altă situaţie specială reprezintă cea a contractelor de înstrăinare, încheiate bazîndu-se pe prevederile Legii nr. 12/1995, dar lovite de nulitate absolută.

Potrivit art. 46 alin. (4), actele juridice de înstrăinare avînd ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sînt lovite de nulitate absoltă dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În consecinţă, se poate obţine restituirea în natură în cazul imobilelor înstrăinate, cînd contractul este lovit de nulitate absolută. În schimb, aşa cum am mai subliniat, alin. (1) din articolul 46 prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, avînd ca obiect imobile care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, sînt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării (textul citat are în vedere imobilele preluate cu titlu valabil),⁵² deci restituirea în natură în aceste cazuri fiind imposibilă.

Alin. (5) din articolul citat⁵³, prevede că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul de acţiune se prescrie în termen de 13 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Această prevedere, după părerea mea, este neconstituţională, raportat la prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 41 din Legea fundamentală. În plus, după părerea mea, nu se poate susţine înfrîngerea regulii imprescriptibilităţii nulităţii absolute prin necesitatea protejării securităţii circuitului civil. În doctrină, de altfel, s-a reţinut că această prevedere „demonstrează intenţia legiuitorului nu atît de a repara nedreptăţile comise în contra celor deposedaţi abuziv, cît de a acoperi cît mai urgent neregularităţile comise cu ocazia înstrăinărilor făcute de stat în favoarea celor care ocupau aceste imobile cu titlu de chiriaşi, lucru care, trebuie spus, constituie o nouă nedreptate.”⁵⁴

9§. Măsuri de protecţie a chiriaşilor în procesul de reprivatizare

Prin actele normative care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv, s-a procedat la diferite măsuri de protecţie a chiriaşilor, în principal la prelungirea contractelor de închiriere sau stabilirea cuantumului chiriei.

Prorogarea legală a contractului constă în prelungirea forţată a existenţei sale după împlinirea termenului extinctiv stipulat de părţi.⁵⁵ Adică prin intervenţia legiuitorului, durata contractului este prelungit, chiar împotriva voinţei închiriatorului. De aceea, consider că prorogarea legală a contractelor este o instituţie de drept public. De regulă, legiuitorul nu intervine pentru modificarea unui contract, manifestînd respect faţă de contractul încheiat.⁵⁶  Astfel de măsuri au caracter excepţional. Prin prorogare, contractul de închiriere nu este cel de drept comun, dat fiind că prin imixtiunea dreptului public el dobîndeşte caractere distincte: nici durata contractului, nici chiria nu sînt stipulate de părţi, ci determinate de legiuitor.

Prorogarea legală a contractelor de închiriere era o practică cotidiană atît în timpul regimului comunist⁵⁷, cît şi după schimbarea regimului politic.⁵⁸ După adoptarea Constituţiei din 1991, s-a pus în general problema constituţionalităţii prorogării legale a contractelor de închiriere. Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii în favoarea posibilităţii prorogării.⁵⁹ Astfel, s-a reţinut că legiuitorul „este îndreptăţit, stabilind conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, să ţină seama nu numai de interesele proprietarilor, ci şi de cele ale chiriaşilor, cărora trebuie să le asigure dreptul la locuinţă, realizînd astfel un echilibru între aceste comandamente constituţionale.” Din perspectiva drepturilor fundamentale, problema se prezintă ca o corelare între dreptul de proprietate şi dreptul la un nivel de trai decent al chiriaşilor. Prorogarea legală a contractelor de închiriere a constituit una dintre problemele deosebit de complexe ale întregului proces de reprivatizare, o conciliere între interesele opuse ale foştilor prorpietari şi ale chiriaşilor din imobilele preluate în mod abuziv fiind greu (dacă nu imposibil) de realizat. Problema are conotaţii nu numai juridice, dar şi sociale şi politice.

Legea nr. 10/2001 conţine mai multe măsuri care privesc contractele de închiriere, care trebuie raportate la prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (modificată prin Legea nr. 241/2001). Aceste prevederi se aplică în cazul restituirii în natură, cînd legea reglementează soarta contractelor de închiriere încheiate, de regulă cu persoana juridică deţinătoare (ex. ICRAL).

Dintre problemele care se ridică analizez numai durata contractului de închiriere (durata prorogării) şi instituţia încetării unor contracte de închiriere.⁶⁰

În privinţa prorogării contractelor de închiriere, Legea nr. 10/2001 se referă la mai multe ipoteze. Trebuie remarcat de la început că nu sîntem în prezenţa cazurilor clasice de prorogare.

1. Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „contractele de închiriere prevăzute la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 se vor încheia pentru o perioadă de cinci ani. În cazul în care chiriaşului i se pune la dispoziţie o altă locuinţă corespunzătoare, acesta este obligat să elibereze de îndată locuinţa ocupată.”

Art. 6 din OUG nr. 40/1999, modificată prin Legea nr. 241/2001, prevede: „În cazul contractelor de vînzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, şi desfiinţate prin hotărîre judecătorească, proprietarul recunoscut de justiţie va încheia cu persoanele care au cumpărat locuinţa în baza Legii nr. 112/1995 şi care o ocupă efectiv, la cererea acestora un contract de închiriere pentru o perioadă de cinci ani.”

Din analiza celor două texte lege, reies următoarele condiţii:

- Locuinţa să fie vîndută chiriaşului, pe baza prevederilor Legii nr. 112/1995.

- În fapt, însă nu au fost întrunite condiţiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului de vînzare-cumpărare (de exemplu, imobilul vîndut a fost preluat fără titlu).

- S-a obţinut o hotărîre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care s-a desfiinţat contractul de vînzare-cumpărare.

Rolul acestor dispoziţii a fost reţinut în doctrină. „Desfiinţarea contractelor de vînzare-cumpărare a readus imobilul în patrimoniul vînzătorului, dar nu a putut face să renască şi contractul de închiriere. De aceea, foştii chiriaşi aflaţi în această situaţie nu au un titlu locativ şi ar putea fi evacuaţi ca atare de persoanele îndreptăţite cărora imobilul le-a fost restituit în natură. Ca o măsură de protecţie a acestora legea a instituit în sarcina proprietarului imobilului restituit obligaţia încheierii unui contract de închiriere, dar numai la cererea foştilor cumpărători şi condiţionat de împrejurarea ca aceştia să locuiască în imobilul respectiv.”⁶¹

În consecinţă, nu sîntem în prezenţa unei prorogări propriu zise, în ciuda faptului că efectele sînt identice, ci a unui contract forţat.⁶² Prorogarea presupune un contract existent, a cărui durată se prelungeşte prin intervenţia legiuitorului. Aici acest contract nu există, iar legea impune obligaţia de a încheia un contract nou.

Trebuie remarcat că teza ultimă din alineatul citat prevede un schimb obligatoriu de locuinţe („în cazul în care chiriaşului i se pune la dispoziţie o altă locuinţă corespunzătoare, acesta este obligat să elibereze de îndată locuinţa ocupată”).

2.   Art. 15 alin. (2) stabileşte că „neîncheierea noului contract de închiriere în cazul prevăzut la art. 9 şi 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/ 1999, cauzată de neînţelegerea asupra cuantumului chiriei cerute de proprietar sau de pretenţia acestuia de restrîngere a suprafeţei locative pentru persoanele prevăzute la art. 32 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă, atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere pînă la încheierea noului contract.”

Persoana îndreptăţită care a redobîndit un imobil ocupat de chiriaşi, are obligaţia de a încheia cu aceştia un nou contract de închiriere (procedura încheierii acestui contract fiind reglementată prin art. 9-10 din OUG 40/1999).⁶³ După părerea mea, nici în acest caz nu sîntem în prezenţa unei prorogări propriu-zise, ci a unei inovaţii subiective prin schimbare de creditor, care îşi are izvorul nu în voinţa părţilor, ci în actul de restituire şi se impune în temeiul legii.

3.   Art. 13 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că „contractele de închiriere pentru imobilele restituite în natură, ocupate de misiuni diplomatice, oficiile consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate în România şi de personalul străin al acestora, se prelungesc de drept pentru o durată de 5 ani, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului.” Şi acest caz de prorogare are caractere specifice: în primul rînd, prin persoanele care au calitatea de chiriaş, şi prin intervenţia mai limitată a legiuitorului, care dispune o prorogare, dar asigură posibilitatea renegocierii celorlalte clauze contractuale.

Art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 dispune: „Persoanele cărora li s-a restituit în natură un imobil cu destinaţia de locuinţă şi care deţin cu chirie în aceeaşi localitate o locuinţă din fondul locativ de stat sînt obligate să pună la dispoziţia primăriei această locuinţă la data mutării efective în imobilul restituit.”

Scopul acestei dispoziţii este „de a asigura o ocupare cît mai eficientă a disponibilului locativ existent şi de a evita dezechilibrele sociale ce pot apărea în urma aplicării necesarelor măsuri reparatorii”⁶⁴,

Încetarea contractului de închiriere îşi găseşte aplicabilitatea în următoarele condiţii:

- persoanei în cauză i s-a restituit în natură un imobil, cu destinaţia de locuinţă (restituire în sens de punere în posesie);

- persoana în cauză are un contract de închiriere asupra unei locuinţe din fondul locativ de stat;

- locuinţa restituită şi cea deţinută în calitate de chiriaş se află în aceeaşi localitate. Per a contrario, dacă imobilul restituit nu se află în aceeaşi localitate cu imobilul deţinut în calitate de chiriaş, aceasta din urmă nu trebuie pusă la dispoziţia primăriei.

Contractul de închiriere, în prezenţa acestor condiţii, încetează la data mutării efective în imobilul restituit. S-a susţinut că „chiriaşul nu poate amîna această dată în mod nerezonabil”, şi în cazul în care „mutarea efectivă este amînată în mod nejustificat, se poate obţine evacuarea chiriaşului din locuinţa aparţinînd fondului locativ de stat.”⁶⁵ Temeiul juridic al evacuării constituie abuzul de drept⁶⁶, iar procedura este strict judiciară.

După părerea mea, pot fi reţinute multe cauze de amînare a părăsirii imobilului aparţinînd fondului locativ de stat, spre exemplu starea imobilului restituit care necesită reparaţii, continuarea sau prelungirea contractului de închiriere asupra locuinţei restituite în natură etc.

Art. 45 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 dispune că imobilele astfel eliberate se constituie într-un fond locativ special, destinat chiriaşilor din imobilele restituite foştilor proprietari.

10§. Scurte consideraţii privind reprivatizarea bunurilor mobile

Principalele controverse – atît politice, cît şi juridice – au fost şi sînt legate de bunurile imobile. Nu pot fi trecute însă cu vederea nici bunurile mobile, cel puţin două categorii dintre acestea: bunurile culturale şi metalele preţioase, preluate în mod abuziv de la proprietarii lor.

Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional cultural mobil⁶⁷ reglementează reprivatizarea bunurilor culturale. Astfel, prin bunuri culturale mo- bile, în accepţiunea legii, se înţeleg „bunurile cu valoare deosebită sau excepţional istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică – reprezentînd mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti la civilizaţia universală. Ele alcătuiesc patrimoniul cultural mobil aflat în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale sau, după caz, în proprietatea privată a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de drept privat”.

Bunurile culturale mobile care au fost preluate în orice mod de autorităţile statale trebuie revendicate prin acţiune judecătorească de la instituţiile care le-au preluat. Baza legală a acţiunii este art. 80 alin (2). Acţiunile pentru revendicare sînt scutite de taxele judiciare de timbru. Ca o garanţie a exercitării acestui drept, s-a prevăzut şi obligaţia instituţiilor deţinătoare de arhive privind bunurile culturale preluate de a permite accesul persoanelor interesate şi a reprezentanţilor acestora la documentele privind provenienţa şi preluarea acestor bunuri. Altfel probaţiunea preluării ar întîmpina dificultăţi (ţinînd seama, de exemplu, de faptul că revendicarea se face de multe ori de către moştenitorii adevăratului proprietar, situaţie în care este posibil ca moştenitorii să nu cunoască exact ce bunuri culturale şi în ce condiţii au fost preluate).

Legea nu prevede nici un termen pentru introducerea acţiunii de revendicare; aceasta însemnînd aplicarea dreptului comun: imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare. În consecinţă, o cerere de retrocedare a unui bun cultural preluat în mod abuziv poate fi formulată oricînd. Înaintea preluării bunului cultural mobil clasat, proprietarul care a obţinut retrocedarea este obligat să declare în scris că va respecta prevederile Legii privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.

Situaţia este mai simplă în cazul bunurilor culturale care se află în custodia unei instituţii publice. În acest caz, instituţia deţinătoare este obligată să le restituie persoanei care le-a depus în custodie, la cererea scrisă a acesteia, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.

Problema aurului preluat în mod abuziv este reglementată de Ordonanţa de urgenţă nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase⁶⁸ (art. 21-23). Aici s-au ivit probleme: prin Ordonanţa de urgenţă nr. 295/2000⁶⁹ s-a dispus suspendarea Ordonanţei de urgenţă nr. 190 de la data de 1 ianuarie 2001 pînă la adoptarea legii de aprobare sau de respingere de către Parlament.

Totuşi, trecem în revistă prevederile privitoarea la reprivatizare. Persoanele fizice şi juridice, ale căror obiecte din metale preţioase au fost preluate în mod abuziv, adică cu încălcarea reglementărilor în vigoare la data preluării, în perioada 1946-1990, pot solicita instanţelor de judecată retrocedarea acestora, în termen de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei (acest termen fiind suspendat, el îşi va începe din nou curgerea dacă Parlamentul aprobă ordonanţa). Competenţa teritorială a instanţei este una derogatorie, cu scop de protecţie: instanţa de la domiciliul reclamantului – adică a celui deposedat. În cazul obiectelor din metale preţioase care nu mai există fizic, fiind topite sau valorificate, se vor acorda despăgubiri băneşti. Despăgubirile se stabilesc în funcţie de contravaloarea metalului preţios, în funcţie de preţurile practicate de Banca Naţională a României la data pronunţării hotărîrii judecătoreşti, şi vor fi suportate de bugetul de stat, prin Ministerul Finanţelor.

Cadrul normativ privind metalele preţioase, chiar cu depăşirea acestei stări de suspendare, nu dă o rezolvare completă a regimului „aurului” preluat de către stat.

11§. Acte normative speciale de retrocedare imobiliară

Actele normative de retrocedare speciale se referă numai la anumite categorii de persoane fizice sau juridice.⁷⁰

În primul rînd, se impune constatarea că aceste retrocedări, din punctul de vedere al dreptului constituţional, s-au făcut prin ordonanţe – adică acte administrative, emanate de la Guvern, dar avînd forţa juridică a legii. Ordonanţele au fost denumite acte organic executive şi material legislative.⁷¹ Nici o ordonanţă nu va avea niciodată legitimitatea unei legi,⁷² fiindcă nu emană de la organul reprezentativ suprem, Parlamentul, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Din punct de vedere politic, trebuie reţinut un control al executivului asupra întregului proces al retrocedării (direct şi prin diferite comisii de retrocedare, în cadrul cărora, chiar alcătuite pe baze paritare, se manifestă dominaţia executivului). De altfel, caracterele generale reţinute pentru întregul proces de reprivatizare îşi găsesc aplicarea şi în aceste cazuri particulare. Chiar şi astăzi sînt pe rolul instanţelor procese în care se contestă legitimitatea acestor retrocedări (exemplul cel mai elocvent fiind fostul sediu al Episcopiei Romano-catolice din Oradea, trecut în folosinţa statului român prin act de donaţie forţată şi ilegală). Un alt aspect ţine de activitatea diferitelor grupuri de presiune: ale comunităţii evreieşti, Uniunii Democrate Maghiare din România, formaţiune politică aflată la guvernare în perioada 1996-2000 etc. În lipsa intervenţiei factorilor de presiune, nici aceste acte de retrocedare timidă nu s-ar fi adoptat. Iar aplicarea acestor acte nici astfel nu este completă, desăvîrşită.

Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 21/1997 s-au retrocedat unele imobile (clădiri, împreună cu terenul aferent) confiscate sau naţionalizate după anul 1940, care au aparţinut comunităţii evreieşti. Iniţial beneficiarul a fost Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România (F.C.E.R.). Pentru administrarea bunurilor retrocedate a luat fiinţă o fundaţie, pentru desfăşurarea de activităţi cu caracter nonprofit. Prin Ordonanţa nr. 111/1998 s-a stabilit că beneficiarul retrocedărilor (adică proprietarul imobilelor reprivatizate) este însăşi fundaţia înfiinţată de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi Organizaţia Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor.

Scopurile principale ale fundaţiei au fost stabilite prin primul act normativ incident în cauză:

a) ajutorarea şi protecţia socială a membrilor comunităţii evreieşti din România şi a altor persoane aflate în nevoie;

b) păstrarea şi afirmarea identităţii culturale a comunităţilor evreieşti din România;

c) prezentarea istoriei vechi şi contemporane a poporului evreu, cu accent pe istoria comunităţilor evreieşti din România;

d)   combaterea antisemitismului, rasismului, xenofobiei şi intoleranţei, dezvoltarea respectului pentru diversitate, democraţie, libertate şi justiţie;

e)    păstrarea şi dezvoltarea legăturilor dintre cetăţenii României şi cetăţenii altor state, în special cetăţenii Statului Israel, originari din România.

Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 13/1998 s-au restituit unele imobile cuprinse în anexa ordonanţei, care au aparţinut comunităţilor (organizaţii sau culte religioase) cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale din România şi au fost trecute după anul 1940 în patrimoniul statului român prin măsuri de constrîngere, confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive. Au fost vizate comunitatea germană, maghiară, comunitatea polonezilor, bulgarilor, sîrbilor, comunitatea turcă, elenă, fiind restituite doar cîteva imobile. La fel: Ordonanţa nr.112/1998.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale din România a fost un alt act normativ reparator cu caracter special.

Un alt act normativ de aplicabilitate specială este Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România. Numărul maxim al imobilelor reprivatizabile fiecărui centru eparhial sau centru de cult⁷³, prin ordonanţa amintită, a fost fixat la 10. Pot fi retrocedate imobile care au aparţinut cultelor religioase, şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, existente în natură la data intrării în vigoare a ordonanţei, şi deţinute de statul român sau unităţile administrativ-teritoriale, altele decît lăcaşele de cult, compuse din construcţii şi terenul aferent.

Mai sus am amintit un control excesiv al executivului asupra întregului proces de retrocedare. Comisia specială de retrocedare este compusă din reprezentanţii executivului. Reprezentanţii cultului religios solicitant nu sînt membrii acestei comisii. Un singur reprezentant al cultului religios poate avea statutul de invitat la lucrările comisiei de retrocedare, pentru a susţine cererea. Totuşi, s-a instituit şi un control judecătoresc asupra deciziilor comisiei.

12§. Reglementarea regimului juridic al imobilelor preluate de la cultele religioase

O problemă importantă din punctul de vedere al comunităţii maghiare şi-a găsit rezolvarea normativă în cursul anului 2002, în principal datorită Protocolului privind colaborarea între P.S.D. şi U.D.M.R. Astfel a fost adoptată Legea nr. 501/ 2002, prin care formal s-a aprobat Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2002, în fapt procedîndu-se la o modificare a acesteia. Ordonanţa s-a transformat astfel dintr-un act special de retrocedare într-un act general de reprivatizare.

Aplicarea acestui act normativ (procedura administrativă, oarecum similară celei mai sus analizate) este în curs, şi pot fi anticipate multe probleme concrete în implementarea acestei legi.

Conform actului normativ, se retrocedează atît imobilele (construcţii, împreună cu terenul aferent) preluate cu titlu, cît şi cele preluate fără titlu. În cazul în care imobilele care fac obiectul cererilor de retrocedare sînt afectate unor activităţi de interes public din învăţămînt şi cercetare, sănătate sau sînt destinate funcţionării unor aşezăminte social-culturale, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanţe ale organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate in România, solicitantul retrocedării poate opta pentru:

a) restituirea numai a nudei proprietăţi, caz in care imobilul respectiv îşi va păstra afectaţiunea pe o perioadă de pînă la 5 ani de la data deciziei de retrocedare. În această perioadă proprietarul este scutit de plata impozitului pe proprietate şi, totodată, va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărîre a Guvernului. În acest interval plata cheltuielilor de întreţinere aferente imobilului respectiv revine utilizatorilor;

b) acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Legea stabileşte inclusiv retrocedarea unor bunuri mobile, destinate la data preluării funcţionării cultului, dacă acestea au fost preluate împreună cu imobilul respectiv şi dacă acestea mai există la data depunerii cererii de retrocedare. Mai sunt prevăzute măsuri de protecţie a chiriaşilor persoane fizice. Chiar în cazul imobilelor preluate fără titlu, dar care au destinaţie de şcoli, spitale, grădiniţe, centre de plasament, aziluri de bătrâni, se vor încheia contracte de închiriere, pe o durată de 5 ani de la data emiterii deciziei de retrocedare, între noii proprietari şi utilizatorii acestora. În această perioadă proprietarul este scutit de plata impozitului pe proprietate, iar cheltuielile de întreţinere aferente imobilului respectiv se vor suporta de utilizatori. Limitele maxime ale chiriei aferente acestor contracte se vor stabili prin hotărîre a Guvernului, pe categorii de utilizatori.

Aşteptările bisericilor tradiţionale maghiare sînt foarte mari. Între culte şi Uniunea Democrată Maghiară din România există un consens şi sprijin reciproc pentru redobîndirea proprietăţilor bisericeşti preluate în mod abuziv.

3.4. Privatizarea societăţilor economice de stat

Privatizarea societăţilor economice de stat nu este reprivatizare, dar datorită atît importanţei sale deosebite, cît şi conexiunilor care există cu tematica cercetată, sînt necesare a fi reţinute cîteva idei.

De ce e nevoie de privatizare? În doctrina economică, au fost sintetizate problemele societăţilor economice de stat:⁷⁴

- eficienţă scăzutănumărul prea mare al angajaţilor

-  productivitate scăzută

-  lipsa capacităţilor manageriale

-  mai multe scopuri antagoniste

-  intervenţie politică

-  alocarea greşită a resurselor

-  lipsa elasticităţii pieţei capitalurilor

-  tehnică învechită

-  activităţi străine de profit

-  poluare

-  furt, corupţie

Probleme similare apar şi în sectorul privat. Dar, s-a adăugat, dacă astfel de fenomene se produc la o întreprindere privată, aceasta, într-o piaţă concurenţială, intră pur şi simplu în faliment.⁷⁵ Monopolul de stat în multe sectoare agravează situaţia existentă.

În doctrina juridică, privatizarea a fost definită drept „trecerea capitalului de stat din proprietatea statului şi a unor bunuri privite în materialitatea lor, în special a mijloacelor de producţie, din proprietatea statului, a societăţilor comerciale cu capital de stat sau a altor unităţi economice de stat în proprietatea particulară a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de tip particular.”⁷⁶

Astfel, transmiterea dreptului de proprietate în procesul de privatizare are un component mobiliar şi unul imobiliar.

Problema privatizării este şi ea deosebit de complexă. Pierderile sectorului de stat şi ponderea încă mult prea ridicată a proprietăţii de stat, precum şi criza economică perpetuată constituie coordonatele economiei de piaţă limitată a României.

4. Concluzii

Una din principalele probleme nerezolvate legislativ este cea a despăgubirilor. Din cauza problemelor economice prin care trece România, despăgubirile reprezintă o problemă delicată, iar de la adoptarea cadrului normativ în viitorul apropiat va trece mult timp pînă cînd despăgubirile vor fi acordate în folosul persoanelor îndreptăţite (probabil în mod eşalonat).

Un alt aspect este aplicarea şi terminarea aplicării legilor de reprivatizare. Aproape în fiecare zi aflăm, din interpelări sau din presă, de probleme, abuzuri, procese legate de aplicarea acestor acte normative. Prin aducerea la bun sfîrşit a acestui proces, chiar dacă nu se elimină toate abuzurile regimului comunist (acestea fiind imposibil de eliminat), încetul cu încetul, se pun bazele unei viitoare dezvoltări. Proprietatea privată apare astfel ca un mijloc al propăşirii economice, desigur, susţinută de politici publice necesare pentru dezvoltarea agriculturii, ramură care necesită acest tip de intervenţionism (vezi exemplul Uniunii Europene). În privinţa terenurilor agricole, forestiere şi în privinţa aplicării Legii nr. 10/2001, situaţia comunităţii maghiare nu prezintă un specific: probleme similare există în toate zonele României, poate că gradul de sensibilitate a colectivităţii diferă. Importanţă specifică au însă retrocedările (viitoare) ale imobilelor bisericeşti, a căror preluare abuzivă a fost percepută ca un atac împotriva întregii comunităţi maghiare.

Pentru reprivatizare au acţionat diferite grupuri de presiune interne şi externe. Semnalăm cîteva aspecte internaţionale de presiune asupra României, în favoarea reprivatizării. Semnificativă este, în acest sens, Rezoluţia nr. 1123, adoptată în aprilie 1997 de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care a „încurajat România să reglementeze problema restituirii bunurilor imobiliare confiscate sau naţionalizate”. Adunarea Parlamentară a solicitat „ferm autorităţilor române să modifice legislaţia referitoare la restituirea proprietăţilor confiscate sau expropriate, în special Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 112/1995, pentru a prevedea restituirea acestor proprietăţi in integrum sau acordarea unei despăgubiri corecte în schimb.”⁷⁷

În octombrie 1998 Camera Reprezentanţilor din SUA a adoptat Rezoluţia nr. 562 cu privire la proprietăţile naţionalizate în mod abuziv de către fostele regimuri totalitare, solicitîndu-se restituirea imobilelor preluate în mod abuziv proprietarilor de drept, iar în cazurile cînd restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de „compensaţii imediate, drepte şi efective.” Menţionăm aici că, după părerea noastră, nici compensaţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 în cazurile cînd restituirea în natură nu este legal sau material posibilă (bunuri sau servicii, acţiuni tranzacţionate pe piaţa de capital, titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau, în cazuri concret stabilite, despăgubiri băneşti) nu întrunesc condiţiile cuprinse în Rezoluţie.

La fel, Parlamentul European, în decembrie 1998, a adoptat Rezoluţia nr A4-0428, cerînd modificarea Legilor 18 şi 112 şi găsirea unei soluţii definitive şi corecte „care să asigure restituirea integrală a proprietăţilor, sau, dacă acest lucru nu este posibil, plata unei compensaţii corespunzătoare.” Aceste acţiuni au contribuit şi ele la realizarea bazelor legislative ale reprivatizării.

Am început prezentul studiu citînd din Codul civil. Codul civil leagă proprietatea de bucurie. În societăţile democratice proprietatea înseamnă într-adevăr sursă de bucurie şi bunăstare. În timpul totalitarismului şi în timpul tranziţiei, cel puţin pînă la finalizarea anevoiosului proces de reprivatizare, proprietatea este însă o sursă de incertitudine, probleme şi neîmpliniri. Astăzi însă datele se schimbă faţă de deceniul premergător. Sîntem de părere că se produc mutaţiile ideologice şi de conştiinţă atît de necesare, favorabile proprietăţii private, inclusiv la nivelul grupurilor care odată s-au opus reprivatizării sau au militat pentru o reprivatizare limitată. Interesantă este atitudinea iniţială şi actuală a Partidului Social Democrat (şi a precursorilor săi). Politicile actuale ale PSD sînt în favoarea reprivatizării.

Uniunea Democrată Maghiară a luat poziţie şi a acţionat în mod constant în favoarea reprivatizării. Reprivatizarea, aşa cum se afirmă în documentele Uniunii, nu este un scop în sine. Societatea democratică este bazată pe proprietatea privată: există o intercondiţionare între democraţie şi proprietate privată. □

NOTE:

1. Nu se poate nega faptul că şi în celelalte ţări fost-socialiste au existat probleme politice, financiare, sociale legate de diferitele măsuri şi procedee reparatorii. Tot astfel, nu există un model ideal de reprivatizare, care s-ar fi putut aplica în mod general. Problema României este însă specifică din mai multe alte privinţe.

2.Numai cîteva exemple. În Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, în prezent abrogată, art. 77 prevedea în mod expres că „reparaţiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv se vor reglementa printr-o lege specială”. La fel, Legea nr. 147/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în art. 26 alin (3) specifica: „repararea daunelor suferite anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1991 se reglementează prin lege” (formă înaintea modificării prin Legea nr. 138/1997). Astfel, prin legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, s-a limitat jurisdicţia Curţii asupra constituţionalităţii unor prevederi legale atacate pe cale de excepţie, existînd o portiţă pentru unica autoritate de jurisdicţie constituţională: invocarea viitoarelor legi de reparaţie. Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, în art. 43 prevedea că „în termen de cel mult 60 de zile de la data publicării prezentei ordonanţe de urgenţă… va fi reglementată situaţia bunurilor cu destinaţie comercială care au intrat în patrimoniul statului prin legi şi prin alte acte normative de naţionalizare”. Încă un termen nerespectat, din rîndul zecilor de termene încălcate. Articolul 25 din Legea nr. 112/1995 prevede că „prin legi speciale se vor reglementa situaţiile juridice ale altor imobile decît cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinaţia lor iniţială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică” . Iar art. 26 din Legea nr. 213/1998 dispune că „în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul va elabora un proiect de lege privind restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.”

3.  Eugen Chelaru: Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Comentată şi adontată, All Beck, Bucureşti, 2001, p. 8.

4.  A se vedea Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicat în M. Of. nr. 139 din 2 iunie 1994.

5.  L. Pop: Dreptul de proprietate şi dezmembrămîntele sale, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 61.

6.  C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, A. Băicoianu: Tratat de drept civil, vol. I., Edit. Naţională S. Ciornei, 1928, p. 918.

7.  M. Of. nr. 448 din 21 noiembrie 1998.

8.  Pentru detalii, a se vedea: L. Pop, op. cit., 2001, p. 63-95.

9.  M. Nicolae: Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Edit. Press Mihaela s.r.l., Bucureşti, 2000, p. 25-33 şi p. 277-296.

 

10. A se vedea Decizia CC nr. 136/1998 cu privire la constituţionalitatea art. 6 al Legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în M. Of. nr. 448/1998.

11. I. Adam: Legea nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, All Beck, Bucureşti, 2001, p. 16.

12. În acest sens: I. Adam, op. cit., p. 17.

13. M. Nicolae: Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, in Dreptul nr. 6/1999, p. 11.

14. Monitorul Oficial nr. 17/1990. Acest decret-lege a fost abrogat prin Legea nr. 18/1991, cu excepţia articolelor 8-11. Pentru o scurtă analiză a prevederilor prezentului decret a se vedea şi: Vincze Mária: Agrárátalakulások a román mezőgazdaságban, in Hitel, ianuarie-februarie 1994, nr. 1, p. 68.

15. Conform decretului-lege nr. 42/1990, art. 4 (abrogat prin Legea nr, 18/1991) a fost posibilă, prin hotărîrea adunărilor generale a cooperativelor agricole atribuirea de loturi în folosinţă.

16. Aprobat prin Decretul nr. 342/1977, Buletinul Oficial nr. 105/1977, modificat prin Decretul nr. 93/1983, Buletinul Oficial nr. 18/1983.

17. şi întinderea terenului atribuit în folosinţă avea o limită de suprafaţă: maximum 15 ari.

18. F.A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae, op. cit., p. 25.

19. Ibidem.

20. A se vedea: Adevărul nr. 3632, sîmbătă, 23 februarie-duminică, 24 februarie 2002, p. 7.

21. Liviu Pop: Dreptul de proprietate şi dezmembrămîntele sale, Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 96. A se vedea şi: Liviu Pop: Aspecte privind reconstituirea şi constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie, in Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Jurisprudentia, nr. 2/1992.

22. A existat şi o limită minimă: 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită.

23. F. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae: Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, vol. I, Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 29.

24. M.Of. nr. 299 din 4 noiembrie 1997.

25.M. Of. nr. 8 din 12 ianuarie 2000. Legea nr. 1 a fost substanţial modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 102/2001, publicată în M. Of. nr. 350 din 29 iunie 2001. În opinia lui Vasile Lupu, iniţiatorul Legii nr. 1, această ordonanţă a compromis Legea nr. 1.

26. F. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae, op. cit., p. 31.

27. M. Of. nr. 102 din 4 martie 1998.

28. A se vedea art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 112/1995.

29. Art. 4 din Legea nr. 112/1995.

30. C.S.J., secţiile unite, Decizia nr. VI din 20 noiembrie 2000, publicată în M. Of. nr. 84 din 19 februarie 2001. Curtea Supremă de Justiţie a luat în examinare un recurs în interesul legii. Conform art. 329 din C. proc. civ: „(1) Procurorul general al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Curţii Supreme de Justipe să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. (2) Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. (3) Soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărîrilor judecătoreşti examinate. A se consulta şi textul art. 329 C. proc. civ. înaintea modificării sale prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/ 2000, în vigoare la data pronunţării deciziei de către C.S.J. Pentru analiza instituţiei a se vedea: I. Deleanu – Tratat de procedură civilă, Servo-Sat, Arad, 2001, vol. II, p. 189-198; I. Leş – Tratat de drept procesual civil, Allbeck, Bucureşti, 2001, p. 645-652.

31. Conform art. 2 din normele metodologice, de prevederile Legii nr. 112/1995 beneficiază cetăţenii români, atît cei care au domiciliul sau reşedinţa în ţară, cît şi cei care îşi au domiciliul sau reşedinţa în străinătate. Fostul proprietar sau moştenitorii acestuia trebuie să aibă cetăţenia română la data formulării cererii sau să facă dovada declanşării legale pentru obţinerea cetăţeniei române în termenul prevăzut de art. 14 din lege.

32. C.S.J., secţiile unite, Decizia nr. VI/2000.

33. Adică cu respectarea sistemului normativ comunist. Pentru detalii, a se vedea paragraful următor.

34. Art. 2 din Legea nr. 112/1995.

35. Art. 2 alin. (2) şi art. 13 din Legea nr. 112/1995.

36. Se pare, pe baza unor statistici realizate în 2001, că „din cele circa 115.000 de asemenea imobile au fost vîndute altor persoane mai mult de 90.000”.

37. E. Chelaru: Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, All Beck, Bucureşti, 2001, p. 32.

38. Conform art. 95 din Constituţia din 1991, în cazul săvîrşirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Propunerea de suspendare de funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor. Iar în temeiul art. 144 lit. f) din Constituţie, Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare a Preşedintelui României. Pentru detalii, a se vedea Avizul consultativ nr. 1 din 5 iulie 1994 privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, M. Of, Partea a II-a, nr. 166 din 16 iulie 1994.

39. Dan Chirică: Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu de la subdobînditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data cumpărării, in Studia Universitatis Babeş-Bolyai nr. 2/2001, p. 56. Studiul a fost publicat şi în revista Dreptul.

40. Cazul Brumărescu contra României, publicat în M. Of. nr. 414 din 31 august 2000, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat o hotărîre în favoarea proprietăţii private. Existînd şi o hotărîre de retrocedare desfiinţată prin recursul în anulare promovat de Procurorul General, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut următoarele:

-încălcarea art. 1. din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii);

-negarea accesului în justiţie;

- încălcarea stabilităţii raporturilor juridice (posibilitatea Procurorului General, nelimitată în timp la acea dată, de a introduce recursul în anulare împotriva hotărîrilor judecătoreşti definitive şi irevocabile).

41. Aprobate prin Hotărîrea Guvernului nr. 20/1996 (M. Of. nr. 16 din 23 ianuarie 1996) şi modificate prin Hotărîrea Guvernului nr. 1/1997 (M. Of. nr. 16 din 4 februarie 1997, normele fiind republicate (M. Of. nr. 27 din 18 februarie 1997).

42. În alin. (6) în mod evident este vorba despre contestarea preluării cu titlu. Acest aspect a permis împiedicarea cumpărării de către chiriaş a locuinţei, şi prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 era posibilă restituirea în natură. Spre exemplu, o situaţie concretă. Fostul proprietar nu era îndreptăţit la restituirea în natură a imobilului ocupat de mai multe familii de chiriaşi, care ar fi dorit să cumpere imobilul. Cu toate că imobilul a fost preluat cu titlu, proprietarul a contestat valabilitatea titlului, aceasta fiind notată şi în cartea funciară. Astfel, procesul prelungindu-se, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostului proprietar i s-a recunoscut dreptul pentru a obţine restituire în natură.

43.Analizele doctrinare cele mai importante ale prevederilor Legii nr. 10/2001 sînt: I. Adam: Legea nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, All Beck, Bucureşti, 2001; D. Chirică: Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu de la subdobînditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data cumpărării, in Studia Universitatis Babeş-Bolyai nr. 2/2001; E. Chelaru: Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, All Beck, Bucureşti, 2001; E. Chelaru: Măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în Dreptul nr. 10/2001; F. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae: Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată, vol. I-II, Rosetti, Bucureşti, 2001 etc.

44. Romeo Popescu, Răzvan Dincă: Incidenţa Legii nr. 10/2001 asupra reglementării contractului de închiriere a locuinţei, Dreptul nr. 10/2001, p. 30.

45. În celelalte ţări fost-socialiste, s-a încercat o rezolvare mai rapidă a regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv: Albania (1993), Bulgaria (1992, 1997), Cehia şi Slovacia (1990, 1991), Ungaria (1992) etc. Excepţie face Polonia, unde nu a fost reglementată nici pînă în prezent situaţia imobilelor preluate în mod abuziv. Pentru detalii, a se vedea: L. Pena: Sinteză a legislaţiei privind restituirea sau compensarea bunurilor naţionalizate, expropriate sau confiscate abuziv în fostele ţări comuniste europene, in Buletin de informare legislativă nr. 1/1998, Consiliul Legislativ; L. Pena: Restitution of expropriated property in transition countries and in the Republic of Croatia, Inzinierski biro d.d., Zagreb, 2000; F. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae, op. cit., p. 12-18.

46. Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

47. Regimul juridic al terenurilor cu destinaţie agricolă şi forestieră a făcut obiectul de reglementare al Legilor. nr. 18/1991, 169/1997, 1/2000. Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001, nu intră sub incidenţa Legii nr. 10 terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.

48. I. Adam: Legea nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, All Beck, Bucureşti, 2001, p. 6.

49.De altfel, autorul citat recunoaşte că „prin această lege nu s-a reglementat regimul juridic al imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase sau comunităţilor minorităţilor naţionale.” Ibidem, p. 7. Legea nr. 10/2001 dispune în acest sens: „Regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase sau comunităţilor minorităţilor naţionale, preluate de stat sau de alte persoane juridice, va fi reglementat prin acte normative speciale. Pînă la adoptarea acestor reglementări este interzisă înstrăinarea imobilelor în cauză sau schimbarea destinaţiei acestora” (art. 8 alin. 2).

50. F. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae – Regimul juridic..., op. cit., p. 195.

51. Trebuie reamintit faptul că despăgubirile acordate conform Legii nr. 112/1995 erau plafonate prin prevederile art. 13 alin. (2).

52. În privinţa imobilelor preluate fără titlu, şi a regimului actelor de înstrăinare a acestora, a se vedea supra, capitolul 3.2.

53. În forma sa modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 109/2001 (M. Of. 260/2001). 54: D. Chirică: Regimul juridic…, op. cit, p. 4.

55. L. Pop: Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 66.

56. Ibidem.

57. M. Mureşan: Drept civil. Contracte speciale, Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1999, p. 196.

58. De exemplu, o prorogare legală s-a efectuat prin Legea nr. 17/1994, care a prelungit contractele de închiriere încheiate înainte de 1989 şi valabile în 1994 cu încă o perioadă de 5 ani. Prorogarea legală nu a operat în cazul contractelor încheiate de chiriaşi cu proprietari persoane particulare după 1 ianuarie 1990 (art. 5). În cazul acestor contracte, termenele contractuale trebuie respectate. O altă prorogare era prevăzută în Legea nr. 112/1995. În cazul imobilelor restituite conform acestui act normativ, contractele de închiriere s-au prelungit cu încă cinci ani de la data rămînerii definitive a hotărîrii de restituire a imobilului. Ordonanţa de urgenţă nr. 40/1999 conţine o altă prorogare.

59. CC, dec. nr. 30/1994 (M. Of. nr. 100/1994); CC, dec. nr. 42/1995 (M. Of. nr. 191/1995). Alte decizii în acest sens: Jurisprudenţa CC 1992-1997, p. 131-132.

60. Pentru o analiză completă a se vedea: R. Popescu, R. Dincă: Incidenţa Legii nr. 10/2001 asupra reglementării contractului de închiriere a locuinţei, revista Dreptul nr. 12/2001, precum şi operele acolo citate.

61. E. Chelaru: Legea nr. 10/2001…, op. cit, p. 129.

62. În privinţa contractelor forţate, a se vedea: L. Pop, op cit., p. 45.

63. Pentru detalii: R. Popescu, R. Dincă, op. cit, p. 36-39.

64. R. Popescu, R. Dincă, op.cit, p. 49.

65. Ibidem.

66. E. Chelaru: Legea nr. 10/2001…, op. cit, p. 244.

67. M. Of. nr. 530 din 27 octombrie 2000.

68. M. Of. nr. 572 din 16 noiembrie 2000.

69. M. Of. nr. 707 din 30 decembrie 2000.

70. Includem în această categorie a actelor normative de retrocedare speciale:

- Ordonanţa de urgenţă nr. 21/1997 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor evreieşti din România (Monitorul Oficial nr. 97/1997); Legea nr. 140/1997 care aprobă şi modifică Ordonanţa de urgenţă nr. 21/1997 (Monitorul Oficial nr. 172/1997);

- Ordonanţa nr. 111/1998 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă nr. 21/1997 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor evreieşti din România;

- Ordonanţa de urgenţă nr. 13/1998 privind restituirea unor imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale din România;

- Ordonanţa nr. 112/1998 privind restituirea unor imobile care au aparţinut (organizaţii, culte religioase) minorităţilor naţionale din România;

- Ordonanţa de urgenţă nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale din România;

- Hotărîrea Guvernului nr. 1334/2000 pentru completarea anexei la Ordonanţa de urgenţă nr. 83/1999 privind restituirea unor imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale din România;

- Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România;

- Ordonanţa de urgenţă nr. 101/2000 pentru modificarea şi completarea anexei la Ordonan ş a de urgenţă nr. 21/1997 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţii evreie ti din România, respectiv a anexei la Ordonanţa de urgenţă nr. 83/1999. Într-o altă ordine de idei, pot fi reţinute şi prevederile Legii nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum (în prezent prevederile privitoare la cooperaţiile de credit-băncile populare sînt abrogate). Legea nr. 109, în articolul său 162 alineatele (2)-(3), a prevăzut că activele imobilizate şi mijloacele circulante, proprietate a organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit, care au fost trecute fără plată în proprietatea statului, vor fi restituite acestora. Procedura de restituire a fost următoarea: cererea de restituire trebuia depusă la instanţa judecătorească competentă în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii. La fel, ar putea fi amintită şi Legea nr. 9/1998 cu modificările ulterioare, privind acordarea de compensaţi cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Ambele acte normative vizează atît bunuri mobile, cît şi imobile.

71. P. Pactet: Institutions politiques. Droit constitutionnel, Armand Colin, Paris, 1998, p. 560.

72.Cel puţin pînă la aprobarea în Parlament. Prin această aprobare, ordonanţa se transformă în lege. Ordonanţele de urgenţă trebuie supuse în mod obligatoriu aprobării Parlamentului; ordonanţele emise pe bază de abilitare parlamentară numai dacă legea de abilitare o cere. A se vedea: E. Veress: Consideraţii privind controlul constituţionalităţii ordonanţelor guvernamentale, Fiat Justitia, nr. 1-2/2001.

73. Prin centru de cult se înţelege instituţia, cu sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios. Prin centru eparhial se înţelege instituţia care are jurisdicţie asupra unui număr de unităţi locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a ţării – art. 1 alin (3) din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000.

74. Emanuel S. Savas: Privatizáció. Hogyan vonuljon ki az állam a gazdaságból?, Akadémiai, Budapest, 1993, p. 287-288.

75. Ibidem, p. 289.

76. Liviu Pop: Dreptul de proprietate şi dezmembrămîntele sale, Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 85.

77. România, în 1993, la data aderării la Consiliul Europei, şi-a asumat obligaţii şi angajamente privind reglementarea problemei restituirii bunurilor imobiliare confiscate sau naţionalizate.

*

Emőd VERESS (n. 1978), licenţiat în drept, doctorand, specializat în drept administrativ şi constituţional. În prezent, lucrează ca consilier juridic la UDMR, Departamentul pentru Administraţie Publică Locală. Publicaţiile sale includ cartea intitulată „Legea administraţiei publice locale. Comentată şi adnotată" (în limba maghiară, 2002), şi mai multe studii în domeniul dreptului public.