Raport despre tratamentul preferenţial
al minorităţilor naţionale
de către statul înrudit

Comisia Europeană pentru Democraţie prin drept
(Comisia de la Veneţia)

Introducere

La 21 iunie 2001, primul ministru al României, dl. A. Năstase, a cerut Comisiei de la Veneţia să examineze compatibilitatea Legii maghiarilor care trăiesc în ţările vecine, adoptată de către Parlamentul Ungar la 19 iunie 2001, cu standardele europene şi cu normele şi principiile dreptului internaţional public contemporan.

La 2 iulie 2001, ministrul afacerilor externe al Ungariei, dl. J. Martonyi, a cerut Comisiei de la Veneţia să elaboreze un studiu comparativ al tendinţelor recente în legislaţiile europene cu privire la tratamentul preferenţial al persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale care trăiesc în afara hotarelor ţării lor de cetăţenie.

La reuniunea sa plenară din 6-7 iulie 2001, Comisia de la Veneţia a decis să întreprindă un studiu bazat pe legislaţia şi practica unor state membre

ale Consiliului Europei, despre tratamentul preferenţial al unui stat privitor la minorităţile înrudite care trăiesc în străinătate. Ţelul acestui studiu a fost să stabilească dacă un astfel de tratament poate fi considerat compatibil cu standardele Consiliului Europei şi cu principiile dreptului internaţional.

Prin urmare, un grup de lucru a fost format, fiind compus din dnii. Franz Matscher, François Luchaire, Giorgio Malinverni şi Pieter Van Dijk. O întrunire a avut loc la Paris în data de 18 septembrie 2001. Raportorii s-au întîlnit cu reprezentanţii Guvernului României, respectiv Ungariei, în vederea obţinerii unor clarificări în urma informaţiilor pe care ambele părţi le-au depus, la cererea Comisiei, în luna august.

Raportul de faţă a fost pregătit pe baza comentariilor dnilor. Matscher, Luchaire, Malinverni şi Van Dijk; el a fost discutat în cadrul Subcomisiei pentru Protecţia Minorităţilor la 18 octombrie 2001, fiind pe urmă adoptat de către Comisie la cea de-a 48-lea reuniune plenară care a avut loc la Veneţia în zilele de 19-20 octombrie 2001.

A. Antecedente istorice¹

Grija „statelor înrudite” pentru soarta persoanelor aparţinînd comunităţilor lor naţionale² (denumite în cele ce urmează „minorităţi înrudite”) care sînt cetăţenii altor ţări („state de cetăţenie”), avînd reşedinţa în străinătate, nu este un fenomen nou în dreptul internaţional.

Pe lîngă cîteva principii generale ale dreptului internaţional uzual, tratatele internaţionale în vigoare încredinţează statelor de cetăţenie sarcina de a asigura tuturor persoanelor aflate în jurisdicţia lor să se bucure de drepturile fundamentale ale omului, inclusiv drepturile minoritare, şi atribuie comunităţii internaţionale în general rolul de supraveghere a obligaţiilor statelor de cetăţenie³. Statele înrudite, cu toate acestea, şi-au arătat dorinţa de a interveni în mod mai semnificativ şi direct, adică în paralel cu forurile prevăzute în cadrul cooperării internaţionale din acest domeniu⁴, în favoarea minorităţilor înrudite cu ele.

Principalul mijloc de care statele înrudite dispun în această privinţă este negocierea tratatelor multilaterale sau bilaterale, avînd ca obiectiv protecţia minorităţii înrudite, cu statele de cetăţenie aflate în cauză.

O abordare bilaterală a protecţiei minorităţilor s-a încercat pentru prima oară în urma prăbuşirii imperiilor Rusiei, Austro-Ungariei şi Imperiului Otoman după primul război mondial, sub egida Ligii Naţiunilor⁵. Ea a fost adoptată din nou după cel de-al doilea război mondial. Experienţa Tirolului de Sud este interesantă în mod deosebit. În urma tratatului de pace de la SaintGermain-en-Laye (1919), Tirolul de Sud a fost anexat Italiei împotriva voinţei populaţiei locale (cîteva mii de italieni şi 280.000 de sud-tirolezi ultimii obţinînd cetăţenia italiană). Nici un fel de protecţie n-a fost acordată acestei minorităţi în timpul perioadei fasciste. În 1945, sud-tirolezii şi-au revendicat dreptul la autodeterminare. Ca o măsură compensatorie, Aliaţii au îndemnat Italia şi Austria să găsească o soluţie printr-un tratat bilateral, care a fost încheiat în data de 4 septembrie 1946 (Tratatul Gruber-de Gasperi, anexat ulterior Tratatului de pace între Puterile Aliate şi Italia din 10 februarie 1947). Drept urmare, regiunii i-a fost acordată o autonomie limitată. După Tratatul de la Viena din 15 mai 1955 care a restabilit complet independenţa Austriei, aceasta a urmărit o mai bună îndeplinire a Tratatului, cerînd continuarea negocierilor bilaterale, pe care Italia, între 1958 şi 1961, le-a refuzat. În 1959, Austria a dus acest caz în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite care, prin două rezoluţii, din 1960, respectiv 1961, a îndemnat Italia şi Austria să angajeze negocieri, ratificînd astfel în mod implicit dreptul Austriei de a purta grijă sud-tirolezilor pe baza Tratatului de la Paris. Conflictul s-a intensificat prin atacuri teroriste. În 1969 a fost încheiat „tratatul pachet” („pacchetto”) în favoarea minorităţii sud-tiroleze. În vara anului 1992, guvernul austriac a publicat o declaraţie cu privire la faptul că guvernul italian a aplicat, în sfîrşit, pachetul. În 1996, Austria şi Italia au înştiinţat Naţiunile Unite despre găsirea unei soluţii reciproc satisfăcătoare. În ziua de azi, Austria continuă să supravegheze punerea în aplicare a „pachetului”, iar Italia, în lumina bunelor relaţii care există acum între cele două ţări, nu contestă dreptul Austriei la această supraveghere.

În anii 1990, după terminarea războiului rece şi după prăbuşirea comunismului, chestiunea protecţiei minorităţilor a devenit o problemă proeminentă, în timp ce dorinţa ţărilor din Europa Centrală şi de Est de a juca un rol decisiv în protecţia minorităţilor înrudite a devenit şi mai aparentă⁶.

Prevederi referitoare la grija pe care statul înrudit o poartă pentru minorităţile înrudite din străinătate, susţinînd legăturile cu acestea, sînt întradevăr incluse în mai multe constituţii noi, elaborate în aceşti ani¹.

De exemplu, articolul 6 din Constituţia Ungariei (revizuită în 1989) prevede:

„Republica Ungară se simte responsabilă pentru soarta maghiarilor care trăiesc dincolo de hotarele ei şi va promova şi sprijini legăturile acestora cu Ungaria”.

Articolul 7 al Constituţiei României (1991) spune:

„Statul susţine întărirea legăturilor cu românii care trăiesc în afara graniţelor şi acţionează în vederea prezervării, dezvoltării şi expresiei identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, respectînd legislaţia statului ai cărui cetăţeni sînt.”

Articolul 5 al Constituţiei slovene (1991) prevede, printre altele, că:

„Slovenia îşi va menţine grija pentru minorităţile naţionale slovene autohtone din ţările vecine şi va susţine contactele acestora cu patria mamă. (…) Slovenii care nu dispun de cetăţenie slovenă pot beneficia de drepturi şi privilegii speciale în Slovenia. Natura şi măsura acestor drepturi şi privilegii vor fi reglementate prin lege”.

Articolul 49 din Constituţia „Fostei Republici Iugoslave Macedonia” (1991) stipulează:

„Republica se îngrijeşte de statutul şi drepturile persoanelor aparţinînd poporului macedonean din ţările vecine (…), acordă asistenţă dezvoltării lor culturale şi promovează legăturile cu aceştia.”

Articolul 10 al Constituţiei croate (1991) prevede:

„Pentru părţile naţiunii croate din alte ţări se garantează grija specială şi protecţia Republicii Croate.”

Articolul 12 din Constituţia Ucrainei (1996) de asemenea prevede că:

„Ucraina se îngrijeşte de satisfacerea necesităţilor naţionale, culturale şi lingvistice ale ucrainenilor care au reşedinţa în afara graniţelor statului.”

Articolul 6 al Constituţiei polone din 1997 prevede:

„Republica Polonă va asigura asistenţă polonezilor care trăiesc în străinătate în vederea menţinerii legăturilor lor cu tradiţiile culturale naţionale.”

Articolul 7a din Constituţia Slovaciei (amendată în 2001) prevede:

„Republica Slovacă va susţine conştiinţa naţională şi identitatea culturală a slovacilor care trăiesc peste graniţe şi instituţiile acestora, în vederea îndeplinirii acestor obiective, precum şi relaţiile lor cu patria mamă.”

În aceeaşi perioadă, abordarea prin tratate a protecţiei minorităţilor a reapărut, cu o anvergură şi mai importantă. Germania, în vederea securizării graniţelor sale şi pentru a acorda protecţie minorităţilor înrudite, care după al doilea război mondial au fost supuse stăpînirii statelor din Europa Centrală şi de Est, a încheiat tratate de cooperare prietenească şi de parteneriat, îndeosebi cu Polonia, Bulgaria, Ungaria şi România⁷. Ungaria a încheiat tratate similare cu trei dintre ţările vecine: Ucraina, Croaţia şi Slovenia⁸.

Potenţialul tratatelor bilaterale în privinţa reducerii tensiunilor între statele înrudite şi statele de cetăţenie s-a arătat semnificativă, astfel încît aceste tratate pot determina îndatoriri specifice privind probleme sensibile, în timp ce înţelegerile multilaterale pot doar să prevadă o abordare indirectă a acestor probleme⁹. Mai mult, tratatele ţin cont de caracteristicile specifice şi necesităţile fiecărei minorităţi naţionale ca şi contextul istoric, politic şi social particular care trebuie luat în considerare nemijlocit.

Astfel, Uniunea Europeană a considerat tratatele bilaterale un mijloc atractiv pentru garantarea stabilităţii în Europa Centrală şi de Est. În 1993, ea a sancţionat şi a lansat o iniţiativă franceză („iniţiativa Balladur”) cu privire la încheierea unui Pact de Stabilitate în Europa în 1995. Acesta a avut ca obiectiv realizarea „stabilităţii prin promovarea relaţiilor de bună vecinătate, inclusiv chestiunile referitoare la frontiere şi minorităţi, şi a cooperării regionale şi consolidării instituţiilor democratice prin acorduri de cooperare ce vor fi stabilite în diverse domenii care pot contribui la atingerea acestui obiectiv”¹⁰. Pactul, semnat de 52 state şi adoptat în 1995, s-a referit la Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Ungaria, toate aceste ţări manifestîndu-şi interesul pentru aderarea la Uniunea Europeană. Aceste state au fost chemate „să-şi intensifice relaţiile de bună vecinătate sub toate aspectele, inclusiv cele legate de drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale”; s-a considerat că această intensificare trebuie să impună aplicarea efectivă a principiilor egalităţii suverane, respectul drepturilor inerente suveranităţii, abţinerea de la ameninţarea cu forţă sau de la utilizarea forţei, inviolabilitatea frontierelor, rezolvarea paşnică a disputelor, neamestecul în treburile interne, respectul drepturilor omului, incluzînd drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, şi libertăţilor fundamentale, incluzînd libertatea gîndirii, conştiinţei, religiei sau credinţei, drepturile egale şi autodeterminarea popoarelor, cooperarea între state şi satisfacerea cu bună credinţă a obligaţiilor impuse de dreptul internaţional¹¹.

În jur de o sută de înţelegeri noi sau existente – referitoare, printre altele, la protecţia minorităţilor – au fost incluse în acest Pact.

Statele participante ale Pactului s-au obligat, în Declaraţia Finală, la supunere faţă de principiile OSCE. În caz de probleme legate de respectarea înţelegerilor, statele se vor bizui pe instituţiile şi procedurile existente ale OSCE în vederea prevenirii conflictelor şi pentru rezolvarea paşnică a disputelor. Acestea includ posibilitatea de a consulta Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale (articolul 15 al Declaraţiei Finale), respectiv de a supune disputele legate de interpretarea sau executarea tratatelor Curţii Internaţionale de Conciliere şi Arbitraj (articolul 15 al Declaraţiei Finale).

Sub auspiciile Pactului, alte două tratate bilaterale de cooperare au fost semnate de către Ungaria şi Slovacia (1995), respectiv Ungaria şi România (1996)¹².

B. Abordarea bilaterală a protecţiei minorităţilor

Stabilitatea şi pacea, după cum se ştie, nu pot fi realizate fără o protecţie satisfăcătoare a minorităţilor. Astfel, toate tratatele bilaterale de relaţii de prietenie în cauză conţin prevederi referitoare la (respectivele¹³) minorităţi¹⁴. În contextul acestor înţelegeri bilaterale, statele înrudite încearcă să asigure o protecţie de nivel ridicat minorităţilor lor, în timp ce statele de cetăţenie urmăresc realizarea unui tratament egal şi integrarea minorităţilor care trăiesc între graniţele lor, apărîndu-şi prin aceasta integritatea teritorială.

În anumite cazuri, tratatele de prietenie se referă la instrumente bilaterale preexistente, privitoare în special la minorităţi (de exemplu, tratatul de cooperare între Ungaria şi Slovenia decurge din Convenţia asupra prevederii drepturilor speciale pentru minoritatea slovenă din Republica Ungară şi pentru minoritatea maghiară din Republica Slovenă din 6 noiembrie 1992, iar Tratatul de bază a relaţiilor de bună vecinătate şi cooperare între Ungaria şi Ucraina urmează Declaraţia despre principiile de cooperare între Republica Ungară şi Republica Sovietică Socialistă Ucraineană pentru garantarea drepturilor minorităţilor naţionale din 31 mai 1991.)

În alte cazuri, un instrument specific referitor la minorităţi urmează în timp tratatul bilateral; Tratatul de relaţii prieteneşti şi cooperare între Ungaria şi Croaţia, de exemplu, a fost completat ulterior prin Convenţia despre protecţia minorităţii maghiare din Republica Croată şi a minorităţii croate din Republica Ungară (5 aprilie 1995). În mod similar, Declaraţia principiilor călăuzitoare ale cooperării între Republica Ungară şi Federaţia Rusă privitoare la garantarea drepturilor minorităţilor naţionale din 11 noiembrie 1992 urmează şi se referă la Tratatul de relaţii prieteneşti şi cooperare între Republica Ungară şi Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă din 6 decembrie 1991.

Aceste tratate şi convenţii conţin de obicei obligaţii reciproce de a respecta normele şi principiile internaţionale privind minorităţile naţionale. Ele includ prevederi legislative flexibile cum ar fi Recomandarea nr. 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (din 1993) şi Documentul CSCE de la Copenhaga (1990), acordîndu-le prin aceasta un efect obligatoriu în relaţiile lor reciproce.

O analiză comparativă detaliată a conţinuturilor acestor tratate depăşeşte cu mult obiectivul prezentului document. Este suficient pentru scopul nostru să subliniem că ele prevăd anumite drepturi esenţiale „clasice” (dreptul la identitate; drepturi lingvistice; drepturi culturale; drepturi educaţionale; drepturi referitoare la utilizarea mass-media; libertatea expresiei şi asocierii; libertatea religiei; dreptul de a participa la procesele de luare a deciziilor). Cîteodată, în cazuri mai rare, sînt incluse şi alte drepturi, cum ar fi dreptul la contacte transfrontaliere şi prezervarea patrimoniului arhitectural. Unele tratate acordă drepturi colective sau anumite forme ale autonomiei. Pe lîngă acestea, altele pun accentul pe îndatoririle persoanelor aparţinînd minorităţilor faţă de statele lor de cetăţenie.

Aceste tratate sînt, mai mult sau mai puţin, tratate cadru: ele necesită să fie puse în aplicare prin acte legislative specifice sau prin acorduri interguvernamentale în domenii specifice.

Îndeplinirea tratatelor implică două aspecte distincte: pe de o parte, părţile trebuie să respecte obligaţiile asumate reciproc; pe de altă parte, ele trebuie să desfăşoare convorbiri bilaterale în legătură cu problemele care fac obiectul tratatelor, avînd în vedere şi asumarea unor obligaţii noi sau diferite. Totodată, îndeplinirea efectivă şi corectă a tratatelor în general nu este supus nici unui control legal: într-adevăr, nici unul dintre aceste tratate nu creează un mecanism de control jurisdicţional sau legal¹⁵. Executarea lor cade mai degrabă în sarcina comisiilor mixte interguvernamentale (în mod normal, reprezentanţii minorităţilor fac parte din fiecare delegaţie guvernamentală, ei însă nu au putere de veto). Aceste comisii trebuie să se reunească la intervale regulate, sau de cîte ori se consideră necesar, şi sînt în mod normal împuternicite să facă recomandări guvernelor lor respective cu privire la executarea sau chiar modificarea tratatelor.

Nu există sancţiuni explicite pentru absenţa de cooperare a uneia dintre părţi în executarea tratatului.

În măsura în care majoritatea acestor tratate au fost incluse în Pactul de Stabilitate, oricare dintre state se poate adresa Curţii Internaţionale de Conciliere şi Arbitraj, în căutarea soluţionării unei dispute sau interpretării unei prevederi a tratatului bilateral în cauză. Cu toate acestea, în realitate, acest lucru nu s-a întîmplat niciodată. În plus, Înaltul Comisar OSCE pentru Minorităţi Naţionale poate fi solicitat pentru asistenţă, în virtutea articolului 15 al Declaraţiei Finale a Pactului de Stabilitate, ceea ce nu s-a întîmplat.

În afară de aceasta, întrucît tratatele în cauză cuprind prevederi ale Convenţiei-cadru, îndeplinirea lor cade, fie şi doar indirect, în domeniul de competenţă al Comitetului Consultativ în cauză şi al Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei; într-adevăr, statele au depus în rapoartele lor, deşi numai în mod indirect, informaţii detaliate despre aceste cazuri.

În ceea ce priveşte soluţiile autohtone, posibilitatea teoretică, în acele ţări ale căror sistem constituţional permite aplicarea directă a regulilor tratatelor în legislaţia autohtonă, de a înainta în faţa unei curţi autohtone cazul nerespectării unui tratat autoexecutoriu nu a fost utilizată pînă acum (şi nu pare foarte probabilă, datorită îndeosebi cunoaşterii deficiente a acestei posibilităţi de către avocaţi).

De aici rezultă că, potrivit stării de azi a lucrurilor, dacă una dintre părţi refuză să participe la convorbirile bilaterale cu privire la executarea unui tratat, numai presiunea politică a celeilalte părţi sau a comunităţii internaţionale poate să o convingă să facă acest lucru.

Totuşi, acest refuz ar încălca nu numai obligaţia specifică, asumată prin tratat, de a duce negocieri privitoare la măsurile de punere în aplicare a tratatului în cauză (o încălcare, prin urmare, a principiului pacta sunt servanda), dar şi principiul general al dreptului internaţional potrivit căruia „în relaţiile lor reciproce, statele trebuie să acţioneze în concordanţă cu principiile şi regulile legăturilor prieteneşti de vecinătate care trebuie să ghideze acţiunea lor la nivel internaţional, în special în contextul local şi regional”¹⁶.

C. Legislaţia internă referitoare la protecţia minorităţilor înrudite: analiză¹⁷

În completare la înţelegerile bilaterale şi la legile şi regulile autohtone prin care acestea sînt puse în aplicare, un număr de state din Europa au aprobat acte legislative sau regulamente specifice, acordînd avantaje speciale, prin urmare un tratament preferenţial, persoanelor care aparţin minorităţilor înrudite cu ele¹⁸.

Următoarele legi merită să fie citate în acest context:

• Legea egalităţii sud-tirolezilor cu cetăţenii Austriei în anumite domenii administrative, 25 ianuarie 1979 (Austria) (în cele ce urmează: „Legea Austriacă” sau LA)¹⁹

• Legea despre slovacii expatriaţi precum şi schimbarea şi completarea unor legi – nr. 70 din 14 februarie 1997 (Slovacia) (în cele ce urmează: „Legea Slovacă” sau LS)

• Legea referitoare la sprijinul acordat comunităţilor româneşti din întreaga lume, 15 iulie 1998 (România) (în cele ce urmează: „Legea Română” sau LR)

• Legea federală despre politica de stat a Federaţiei Ruse cu privire la compatrioţii de peste hotare, martie

1999  (Federaţia Rusă) (în cele ce urmează: „Legea Rusă” sau LRu)

•     Legea despre bulgarii care trăiesc în afara Republicii Bulgaria, 11 aprilie

2000  (Bulgaria) (în cele ce urmează: „Legea Bulgară” sau LB)

•  Legea despre măsurile de favorizare a minorităţii italiene din Slovenia şi Croaţia, 21 martie 2001, nr. 73 (care lărgeşte valabilitatea articolului 14 § 2 al Prevederilor pentru dezvoltarea activităţilor economice şi cooperării internaţionale a Regiunii Friuli-Venezia Giulia, a provinciei Belluno şi a zonelor învecinate, 9 ianuarie 1991, nr. 19) (Italia) (în cele ce urmează: „Legea Italiană” sau LI)

• Legea despre maghiarii care trăiesc în ţările vecine, 19 iunie 2001 (care va intra în vigoare la 1 ianuarie 2002) (Ungaria) (în cele ce urmează: „Legea Maghiară” sau LM)

De asemenea, sînt demne de remarcat cele ce urmează:

• Rezoluţia Parlamentului Sloven despre statutul şi situaţia minorităţilor slovene care trăiesc în ţările vecine şi îndatoririle statului sloven şi ale altor organe în această privinţă, din 27 iunie 1996.

• Decizia Ministerială Comună nr. 4000/3/10/e a Miniştrilor de Interne, de Apărare, de Afaceri externe, Muncii şi Ordinii publice din 15-29 aprilie 1998 despre Condiţiile, durata şi procedura de eliberare a legitimaţiilor de identitate speciale pentru cetăţenii albanezi de origine greacă (Grecia) (în cele ce urmează: „Decizia Ministerială Greacă” sau DMG)

Sfera de aplicare ratione personae

Legea Română şi Legea Italiană se limitează la referirea la „comunităţile” sau „minorităţile” care trăiesc în afara teritoriilor lor respective. Celelalte legi examinate, dimpotrivă, precizează în detaliu criteriile cărora o persoană trebuie să corespundă pentru a intra în sfera lor de aplicare. Aceste criterii sînt următoarele:

Cetăţenia străină

Acest criteriu decurge din raţionamentul [ratio] foarte asemănător al acestor legi şi, din această cauză, le este comună tuturor (cu excepţia parţială a Legii Ruse). Criteriul nu este precizat întotdeauna în mod explicit (vezi Legile Română şi Italiană menţionate mai sus; Legea Bulgară nu-l specifică în articolul 2, o face însă în capitolul al doilea). Legea Maghiară precizează că cetăţenia ungară trebuie să fie pierdută din alte motive decît cel al renunţării voluntare.

Originea naţională specifică

În timp ce Legile Italiană şi Română nu precizează în mod explicit nici un criteriu pentru stabilirea originii naţionale, celelalte legi fac acest lucru, mai mult sau mai puţin detaliat.

În Legea Slovacă, „originea etnică” slovacă derivă dintr-un „strămoş direct pînă la a treia generaţie” (articolul 2 § 3 al LS). Pentru Legea Bulgară este necesar a avea cel puţin un ascendent de origine bulgară (articolul 2 al LB). În Legea Maghiară, este de „naţionalitate” maghiară persoana care se declară ca atare (articolul 1 al LM). Pentru ruşi, compatrioţi sînt „cei care împărtăşesc aceeaşi limbă, religie, cultură, aceleaşi tradiţii şi obieciuri, precum şi descendenţii lor direcţi” (articolul 1 al LRu).

Ca dovadă a originii naţionale, Legea Slovacă cere un „document susţinător” care poate consta din: certificatul de naştere, certificatul de botez, o declaraţie a oficiului stării civile, o „dovadă a naţionalităţii” sau permisul de şedere permanentă; în lipsa acestora, se cere o dovadă scrisă din partea unei organizaţii a slovacilor din străinătate sau mărturia a cel puţin doi conaţionali slovaci expatriaţi (articolul 2 § 4 al LS). Legea Bulgară cere un document eliberat de o autoritate străină sau de o asociaţie a bulgarilor de peste hotare, sau de Biserica Ortodoxă Bulgară; în lipsa acestora, originea bulgară poate fi dovedită prin mijloace justiţiare (articolul 3 al LB). Legea Rusă cere, pe lîngă „libera alegere” a persoanei, „documente susţinătoare” ale cetăţeniei sovietice sau ruse anterioare sau a reşedinţei anterioare pe teritoriul Rusiei, URSS, RSFSR sau al Federaţiei Ruse, sau al descinderii directe din imigranţi (articolul 4 al LRu).

Dovedirea originii maghiare este mai complexă; deşi formularea articolului 1 § 1 a Legii Maghiare pare să sugereze că este suficientă simpla declaraţie a solicitantului, reiese²⁰ că organizaţiile reprezentative ale comunităţii naţionale maghiare din ţările vecine vor trebui să cerceteze originea naţională a solicitantului înaintea eliberării - sau refuzului – recomandării în cauză. Cu toate acestea, legea nu specifică ce fel de criterii se vor aplica de către aceste organizaţii.

Reşedinţa în afara graniţelor

Legile Bulgară şi Rusă solicită ca persoana în cauză să aibă reşedinţa pe teritoriul unei ţări străine (articolul 2, respectiv 1), asemenea Legii Române (articolul 1). Legea Maghiară prescrie că numai cei care au reşedinţa în una dintre ţările învecinate (cu excepţia Austriei) au dreptul la avantajele în cauză (articolul 1 § 1 al LM). Legea Italiană se limitează la minorităţile italiene din Croaţia şi Slovenia²¹.

Lipsa permisului de şedere permanentă în statul înrudit

Această cerinţă este cuprinsă în Legea Maghiară (articolul 1 § 1). De fapt, obţinerea unui permis de şedere permanentă în Ungaria constituie baza retragerii „Certificatului de Naţionalitate Maghiară” (articolul 21 § 3 (b) al LM). Faţă de aceasta, Legea Slovacă îi încurajează pe expatriaţi să solicite reşedinţa permanentă în Slovacia (articolul 5 § 3 al LS). Legitimaţia de identitate specială greacă echivalează cu un permis de şedere de trei ani (articolul 3 al DMG).

Conştiinţa lingvistică

Potrivit Legii Slovace, „expatriatul” trebuie să posede cel puţin o cunoaştere pasivă a limbii slovace, care trebuie atestată prin rezultatele activităţilor proprii, sau prin dovada unei organizaţii slovace din ţara de reşedinţă sau prin mărturia a cel puţin doi conaţionali din străinătate (articolul 2 §§ 6, 7 al LS).

Conştiinţa culturală

Legea Slovacă cere o cunoaştere de bază a culturii slovace, care trebuie să fie dovedită prin aceleaşi metode ca şi conştiinţa lingvistică (vezi mai sus). Legea Bulgară pretinde „conştiinţa naţională bulgară” (articolul 2 al LB).

Soţi şi copii minori

Potrivit Legii Maghiare, soţii şi copiii minori care trăiesc în gospodărie comună sînt îndreptăţiţi la avantajele stipulate în Lege (articolul 1 § 2 al LM). Decizia Ministerială Greacă extinde avantajele albanezilor de origine greacă la soţii şi descendenţii acestora, care pot dovedi rudenia prin documente oficiale (articolul 1 § 2 DMG). Avantajele Legii Slovace sînt extinse asupra copiilor expatriatului, avînd vîrsta de cel mult 15 ani, care sînt menţionaţi în Legitimaţia de Expatriat (articolul 4 § 1 al LS)

Documentul doveditor al dreptului la avantajele acordate prin lege

Legile Maghiară, Slovacă şi Rusă subordonează dreptul la avantaje specifice deţinerii unui document special. La fel procedează şi Decizia Ministerială Greacă.

Natura acestui document nu întotdeauna este identică.

Potrivit regulamentului grec, acesta este (şi este denumit) o legitimaţie de identitate (cuprinzînd fotografia şi amprentele posesorului său), eliberată pe o perioadă de trei ani (care poate fi prelungită); funcţionează şi ca permis de şedere şi permis de lucru (vezi declaraţia/circulara corespunzătoare a Ministerului Grec al Ordinii Publice). „Legitimaţia de Expatriat” slovac, care se eliberează pe o perioadă de timp nedefinită, conţine datele personale ale posesorului, precum şi adresa lui permanentă (datele copiilor minori pot fi şi ele incluse, la cererea persoanei în cauză, în măsura în care acest lucru este compatibil cu tratatele internaţionale în vigoare). Această legitimaţie nu echivalează cu legitimaţia de identitate şi este valabilă numai cînd este folosită împreună cu un document de identitate valabil (articolul 4 § 2 al LS) eliberat de către statul de cetăţenie. Cu toate acestea, deţinătorul legitimaţiei poate să intre pe teritoriul slovac fără invitaţie scrisă, viză sau permis de şedere.

„Certificatul de Naţionalitate Maghiară” – care se eliberează pe o perioadă de cinci ani sau pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani, respectiv pentru o perioadă nedefinită dacă posesorul a depăşit vîrsta de 60 ani conţine fotografia posesorului şi toate datele personale ale acestuia (articolul 21 § 5 al LM).

Legea Rusă stipulează că apartenenţa la categoria de „compatriot” poate fi dovedită – ca şi prin paşaportul rus pentru cetăţenii ruşi sau cei care deţin o dublă naţionalitate – printr-un certificat eliberat de reprezentanţele diplomatice sau consulare ale Federaţiei Ruse sau de către autorităţile competente ruse (articolul 3 al LRu). Acest certificat, care nu este însoţit de fotografia posesorului, nu echivalează cu o legitimaţie de identitate.

În ceea ce priveşte procedura de eliberare a documentelor în cauză, ele sînt eliberate de autorităţile statului înrudit: un „organ central de administraţie publică” desemnat de Guvernul Ungariei (articolul 19 § 2 al LM); Ministerul Afacerilor Externe slovac (articolul 3 § 1 al LS); „autorităţile competente” sau misiunile diplomatice şi consulatele ruseşti din străinătate (articolul 3 al LRu); departamentul de poliţie responsabil pentru străini (articolul 1 al DMG).

Consulatele sau ambasadele statelor înrudite pe teritoriul ţărilor de cetăţenie pot avea un rol în această procedură. Potrivit articolului 1 al Legii Slovace, misiunile sau serviciile consulare slovace pot primi cereri pentru Legitimaţia de Expatriat, pe care le transmit Ministerului Afacerilor Externe pentru decizie. Misiunile diplomatice sau consulatele ruse pot elibera certificatul de atestare a originii ruse (articolul 3 al LRu). Autorităţile consulare greci nu joacă şi nu pot avea nici un rol, dat fiind că legitimaţia de identitate specială greacă poate fi eliberat numai acelora care se află pe teritoriu grec (articolul 1 § 1 al DMG).

Legea Maghiară nu atribuie nici un rol consulatelor sau misiunilor diplomatice ale Ungariei, însă prevede un rol esenţial în această procedură pentru organizaţiile maghiarilor de peste graniţe. Certificatul de Naţionalitate Maghiară este eliberat, de fapt, de către autorităţile ungare în cazul în care solicitantul a fost „recomandat” de una dintre aceste organizaţii, care trebuie să verifice declaraţia făcută de solicitant asupra apartenenţei sale la minoritatea maghiară, să ateste autenticitatea semnăturii sale şi să furnizeze, printre altele, fotografia solicitantului şi datele personale ale acestuia (articolul 20 § 1 al LM). În absenţa unei astfel de recomandări, certificatul nu poate fi eliberat²²; nici un fel de remediu nu este admis împotriva refuzului unei organizaţii de a elibera recomandarea. Am menţionat mai sus că criteriile, de care organizaţiile trebuie să ţină seama, sînt neclare.

Un rol cu totul diferit este atribuit organizaţiilor asemănătoare de către Legea Slovacă. Conform articolului 2 § 5 al LS, ele pot atesta apartenenţa unei persoane la minoritatea slovacă în cazurile în care aceasta nu poate furniza documentele formale enumerate în articolul 2 § 4 din LS. Trebuie reţinut în acest context că Legea Slovacă prevede un criteriu clar pentru evaluarea originii naţionale. În mod similar, Legea Bulgară (articolul 3 al LB) prevede posibilitatea de a dovedi originea bulgară prin declaraţia unei asociaţii a bulgarilor din străinătate; legea specifică, totuşi, ceea ce trebuie să fie dovedit, adică de a avea cel puţin un ascendent bulgar.

Natura avantajelor

Avantaje referitoare la învăţămînt şi cultură

Aceste avantaje constă de obicei în: bursele pentru studenţi în vederea urmării studiilor în statul înrudit; reducerea taxelor sau scutirea de taxele de utilizare a instituţiilor culturale şi educaţionale (cum sînt muzeele, bibliotecile şi arhivele); sprijinul acordat instituţiilor de învăţămînt de limbă maternă din statele de cetăţenie; pregătirea cadrelor didactice în limba maternă în statele de cetăţenie (articolul 6 § 1 al SL; articolul 17 al LRu; articolele 9 şi 10 ale LB; articolul 7 al LB; articolele 4 şi 9-14 ale LM), recunoaşterea reciprocă a diplomelor universitare (vezi numeroasele înţelegeri între Austria şi Italia); accesul la cariera universitară (articolele 2 şi 4 § 2 ale LA).

Articolul 10 § 1 al Legii Maghiare prevede în continuare acordarea de burse pentru studenţii aparţinînd minorităţii înrudite care urmează studii de orice natură în instituţiile de învăţămînt superior – indiferent de limbă sau curriculum – din statul de cetăţenie.

Articolul 18 al Legii Maghiare precizează bazele asistenţei de către Ungaria a organizaţiilor care funcţionează peste hotare şi promovează cunoaşterea şi păstrarea limbii, literaturii şi tradiţiilor culturale maghiare.

Asigurări sociale şi de sănătate

Potrivit articolului 7 al Legii Maghiare, angajaţii care deţin Certificatul de Naţionalitate Maghiară pot contribui la asigurările de sănătate şi la sistemul de pensii. Ei au de asemenea dreptul la îngrijiri medicale nemijlocite în Ungaria pe baza tratatelor de asigurări sociale bilaterale. Articolul 2 al Legii Române se referă la posibilitatea membrilor comunităţilor româneşti de a primi ajutor individual în cazuri medicale speciale. Expatriaţii slovaci pot cere scutirea de la plata asigurării sociale în străinătate dacă îndeplinesc condiţiile necesare pentru a-şi primi drepturile pe teritoriul slovac (articolul 6 § 1 (d)).

Avantaje în domeniul transporturilor

Acestea constă în tarife speciale pentru cei care călătoresc spre sau pe teritoriul statului înrudit (vezi articolul 8 al LM; vezi de asemenea articolul 6 § 3 al LS care prevede tarife speciale pentru expatriaţii pensionari, invalizi sau vîrstnici).

Permise de lucru

Potrivit Legii Slovace, posesorii Legitimaţiei de Expatriat Slovac, care vor să se angajeze, nu trebuie să solicite permisul de lucru sau reşedinţa permanentă în Slovacia (articolul 6 (b) din LS). Conform Legii Maghiare, permisele de lucru pot fi acordate în mod excepţional conaţionalilor din străinătate pe o durată de trei luni, fără evaluarea prealabilă a necesităţilor pieţii forţei de muncă (articolul 15 al LM). Mai mult, conaţionalii din străinătate pot solicita rambursarea costurilor care se impun pentru îndeplinirea condiţiilor legale necesare angajării (articolul 16 al LM).

Scutirea de vize

Potrivit Legii Slovace, posesorii Legitimaţiei de Expatriat care doresc să intre pe teritoriul Slovaciei nu au nevoie de nici un fel de viză sau invitaţie, în măsura în care acest lucru este posibil în virtutea tratatelor internaţionale în vigoare (articolul 5 § 1 al LS). Conform articolului 5 al Legii Austriece, sud-tirolezii definiţi ca atare prin această lege nu au nevoie de viză în vederea şederii în Austria.

Scutirea de permise de şedere şi rambursarea costurilor / scutirea de costurile şederii

Expatriaţilor slovaci li se permite şederea pe timp îndelungat pe teritoriul slovac în virtutea Legitimaţiilor de Expatriat (articolul 5 § 2 al LS). Legitimaţia de identitate specială greacă echivalează cu un permis de şedere pe durata valabilităţi sale (pînă la trei ani, cu posibilitate de prelungire) (articolele 1 şi 3 ale DMG).

Bulgarii au dreptul la un regim special de tarificaţie referitor la şederea sau stabilirea lor pe teritoriul bulgar (articolul 6 § 2 al LB). Legea Română prevede posibilitatea studenţilor care doresc să urmeze studii în România de a beneficia de cazare gratuită în căminele studenţeşti pe durata şederii lor (alte forme de sprijin putînd fi acordate de către Guvern) (articolul 9 al LR).

Dobîndirea proprietăţii

Conform articolului 6 § 2 din Legea Slovacă, expatriaţii au dreptul de a deţine şi de a dobîndi proprietate imobiliară. Potrivit Legii Bulgare, conaţionalii din străinătate pot participa la privatizare, pot să-şi redobîndească proprietatea, pot moşteni proprietate imobiliară (articolul 8 al LB).

Dobîndirea cetăţeniei

În conformitate cu Legea Rusă (articolul 11 al LRu), „compatrioţilor” li se poate acorda cetăţenia rusă imediat, în urma unei simple cereri. Potrivit Legii Slovace, „expatriaţii” pot solicita cetăţenia slovacă din motive personale deosebite (articolul 6 § 1 c) din LS).

Sfera de aplicare ratione loci

Avantajele sînt acordate în mod normal conaţionalilor din străinătate atunci cînd aceştia se află pe teritoriul statului înrudit.

Conform Legii Maghiare, anumite avantaje sînt valabile în statul de cetăţenie (vezi articolul 10 al LM despre avantajele acordate studenţilor din instituţiile de învăţămînt public cu limba de predare maghiară din ţările vecine sau din „orice altă instituie de învăţămînt superior”; articolul 12 al LM despre avantajele acordate cadrelor didactice care trăiesc în afara granielor; articolul 13 al LM: „Învăţămîntul de peste hotare în cadrul facultăţilor afiliate”; articolul 14 al LM despre „Asistenţa educaţională valabilă în ţara de cetăţenie”; articolul 18 din LM despre asistenţa acordată organizaţiilor care activează în afara graniţelor).

D. Evaluarea compatibilităţii protecţiei minorităţilor de către statele înrudite prin legislaţia autohtonă cu standardele europene şi cu normele şi principiile dreptului internaţional²³

Importanţa absolută a unei protecţii adecvate şi efective a minorităţilor naţionale ca un aspect special al apărării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi în vederea promovării stabilităţii, securităţii democratice şi păcii în Europa, a fost subliniată şi accentuată în repetate rînduri. Aplicarea completă a tratatelor internaţionale în materie – in primis a Convenţiei-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, precum şi cea a Cartei pentru Limbi Regionale sau Minoritare şi, chiar dacă mai puţin explicit, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – a devenit o prioritate pentru toate statele membre ale Consiliului Europei.

Pe acest fundal, apariţia formelor noi şi originale ale protecţiei minorităţilor, în special din partea statelor înrudite, constituie o tendinţă pozitivă în măsura în care ele pot contribui la realizarea acestui obiectiv.

Practica stipulării tratatelor bilaterale privitoare la cooperarea prietenească sau la protecţia minorităţilor face deja obiectul încurajării şi asistenţei, precum şi al unui control minuţios al comunităţii internaţionale.

Tendinţa mai recentă a statelor înrudite de a crea legi sau regulamente autohtone care acordă drepturi speciale minorităţilor înrudite nu au beneficiat, pînă nu demult, de o atenţie specială, şi au trezit doar în mică măsură, sau chiar deloc, interesul comunităţii internaţionale. Pînă acum nu s-a solicitat şi nici nu s-a întreprins nici un fel de supraveghere sau coordonare a legilor şi regulamentelor în domeniu. Totuşi, campania în jurul adoptării de către Ungaria a Legii despre maghiarii care trăiesc în ţările vecine demonstrează necesitatea presantă a ridicării problemei compatibilităţii acestor legi şi regulamente cu dreptul internaţional şi cu standardele europene cu privire la protecţia minorităţilor.

Comisia este de părere că posibilitatea statelor de a adopta măsuri unilaterale cu privire la minorităţile înrudite, indiferent dacă acestea trăiesc în ţări vecine sau în alte ţări, este condiţionată de respectarea următoarelor principii: a) suveranitatea teritorială a statelor; b) pacta sunt servanda; c) relaţii prieteneşti între state, şi d) respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, în special interzicerea discriminării.

a. Principiul suveranităţii teritoriale ale statelor

Statele se bucură de suveranitate, şi prin aceasta de jurisdicţie exclusivă pe teritoriul naţional²⁴. Acest fapt implică, în principiu, jurisdicţia asupra tuturor persoanelor, proprietăţilor şi activităţilor de pe teritoriul lor şi de pe apele interne, de pe marea teritorială şi din spaţiul aerian deasupra teritoriului naţional. Nici un alt stat sau organizaţie internaţională nu poate exercita jurisdicţie pe teritoriul unui stat fără consimţămîntul acestuia. Dreptul internaţional public conferă, totuşi, puteri specifice statelor, cu referire la legile privind ambasadele, navele sau cetăţenii lor de peste hotare.

Actele legislative şi administrative (precum şi cele judiciare) sînt emanaţii ale acestei jurisdicţii suverane: prin urmare, destinatarii lor naturali sînt locuitorii statului respectiv, iar spaţiul natural de aplicare este teritoriul naţional.

O primă întrebare se iveşte din acest context: simpla adoptare a unei legi cu efecte extrateritoriale poate fi considerată, per se, ca un amestec în treburile interne ale altei (altor) ţări interesate şi, prin aceasta, o încălcare a principiului suveranităţii teritoriale a statelor?

În vederea găsirii unui răspuns exhaustiv, este necesar să facem o distincţie, cu privire la seminificaţia „extrateritorialităţii”, între efectele legislaţiei unui stat asupra cetăţenilor străini, de pe teritoriul acelui stat sau de peste hotare, şi exercitarea puterii unui stat în afara graniţelor acestuia.

i. Efectele legislaţiei unui stat asupra cetăţenilor străini

Simplul fapt că destinatarii unui act legislativ sînt cetăţeni străini, nu constituie, după părerea Comisiei, o încălcare a suveranităţii teritoriale. Întradevăr, există numeroase exemple pentru acte legislative care consideră cetăţenia străină, nu a unui stat special, ci în general (de exemplu în dreptul internaţional privat, cu privire la jurisdicţia penală a statului etc), ca „punct de legătură”. Toate aceste acte sînt în conformitate cu principiile generale ale dreptului internaţional.

Statul poate elibera în mod legitim legi sau regulamente privitoare la cetăţeni străini fără a cere în prealabil consimţămîntul statelor, ale căror cetăţeni sînt persoanele în cauză, atîta timp cît aceste legi sau regulamente îşi exercită efectele doar între graniţele statului. De exemplu, un stat poate decide în mod unilateral să acorde un anumit număr de burse acelor studenţi străini meritorii care doresc să urmeze studii în universităţile acestui stat.

În cazul în care legea caută în mod explicit să-şi desfăşoare efectele asupra cetăţenilor străini într-o ţară străină, legitimitatea ei nu este atît de evidentă. De fapt, este de neconceput ca statul de cetăţenie al persoanelor în cauză să nu aibă un cuvînt de spus în problema respectivă.

În unele domenii, cum ar fi învăţămîntul sau cultura, au fost dezvoltate şi continuate de către numeroase state anumite practici care urmăresc obiective culturale evidente²⁵. În general se acceptă, de exemplu, cel puţin între state care au legături prieteneşti, ca ele să acorde burse studenţilor străini aparţinînd minorităţilor înrudite pentru studiile lor în limba maternă în instituţii de învăţămînt de peste hotare. Aceste instituţii, pe de altă parte, sînt deseori finanţate de statele înrudite. De asemenea, este un lucru obişnuit ca statele să promoveze studiul limbii şi culturii lor şi prin mijloace stimulative acordate studenţilor străini, independent de originea lor naţională.

În aceste domenii, dacă există o cutumă internaţională, consimţămîntul statului de cetăţenie poate fi prezumat, iar statele înrudite pot lua măsuri administrative sau legislative unilaterale²⁶. În continuare, atunci cînd un stat înrudit ia măsuri unilaterale cu privire la tratamentul preferenţial al minorităţilor înrudite dintr-un stat de cetăţenie anume, acesta din urmă poate prezuma consimţămîntul statului înrudit în cauză faţă de măsuri similare privitoare la cetăţenii săi.

În schimb, în acele domenii care nu sînt acoperite prin tratate sau cutume internaţionale, consimţămîntul statelor de cetăţenie afectate de măsurile statelor înrudite trebuie să fie explicit. Astfel, ca să cităm un exemplu, dacă un stat a decis în mod unilateral să acorde burse studenţilor străini aparţinînd minorităţilor înrudite, indiferent de legătura dintre studiile lor şi statul înrudit însuşi, această decizie trebuie considerată ca amestec în treburile interne ale statului de cetăţenie în cauză (în politica sa educaţională, de exemplu).

ii. Exercitarea puterii statale în afara frontierelor naţionale

În absenţa unei reguli care să permită contrariul – ori o cutumă internaţională²⁷, ori o convenţie – un stat nu-şi poate exercita puterea, sub nici o formă, pe teritoriul altor state²⁸.

Acordarea de către un stat a unor funcţii administrative, cvazi-oficiale unor asociaţii neguvernamentale înregistrate în alte ţări constituie o formă indirectă a puterii de stat: prin urmare, acest lucru este nepermis, cu excepţia unui acord explicit.

Acordarea acestor funcţii pare deosebit de problematică atunci cînd ele nu sînt nici permise, nici reglementate de către legile statului de cetăţenie. În aceste circumstanţe, de fapt, asociaţiile care exercită aceste funcţii nu sînt supuse nici unui control legal efectiv: autorităţile statului de cetăţenie sînt competente, însă ele pot să nu recu
noască fundamentul acestor legi, din motivul amintit mai sus, deoarece aceste legi nu sînt prevăzute în sistemul lor legal; statul înrudit, în ciuda faptului că a prevăzut fundamentul necesar elaborării legilor în cauză, nu are competenţă jurisdicţională asupra lor, dat fiind că asociaţiile sînt înregistrate şi funcţionează în afara graniţelor sale. Acest lucru se aplică cu atît mai mult în cazul în care condiţiile şi limitele exerciţiului acestei puteri nu sînt enunţate în mod clar în legea iniţială.

Dacă un stat înrudit pretinde un certificat in situ de orice natură, după părerea Comisiei „agenţii” naturali trebuie să fie autorităţile consulare: aceştia fiind autorizaţi de către statul de cetăţenie, aşa cum se cuvine, în conformitate cu dreptul internaţional²⁹, să execute acte oficiale pe teritoriul său. Se înţelege că aceste acte oficiale trebuie să aibă o natură obişnuită, iar consulatele să nu fie investite cu sarcini care depăşesc pe acelea care sînt în general practicate şi admise.

În această privinţă, referindu-se la necesitatea exprimată de mai multe dintre legile examinate de a obţine o dovadă a originii naţionale a străinilor care doresc să aibă acces la avantajele prevăzute pentru minorităţile înrudite, Comisia consideră că este de preferat (chiar dacă acest lucru nu este cerut de către dreptul internaţional) ca legislaţia în materie să precizeze criteriile exacte care trebuie aplicate în cursul evaluării originii naţionale. Această indicaţie vrea de fapt să prevină investirea consulatelor cu putere discreţionară care – dispensată fiind de orice revizuire judiciară substanţială, nu numai formală – riscă să devină arbitrară. În această privinţă, Comisia doreşte să se refere, mutatis mutandis, la Convenţia-cadru, care, conservînd cu sfinţenie principiul alegerii libere a persoanei în privinţa apartenenţei sale la o minoritate, nu împiedică statele să ceară îndeplinirea unor criterii în cazul acordării privilegiilor persoanelor care aparţin acelei minorităţi. Cu alte cuvinte, alegerea personală a persoanei este un element necesar, dar nu şi suficient pentru a avea dreptul la privilegii specifice.

Consideraţiuni similare se referă şi la asociaţiile minorităţilor înrudite de peste hotare. În viziunea Comisiei, rolul acestor asociaţii nu poate fi exclus, dacă ele sînt solicitate de către statele înrudite numai ca să furnizeze informaţii despre fapte precise, determinate în mod legal, în absenţa altor documente sau materiale susţinătoare sau dacă sînt însărcinate numai cu eliberarea unei recomandări informale, fără caracter obligatoriu, destinate autorităţilor consulare ale statului înrudit. De exemplu, ele pot elibera o declaraţie despre circumstanţele în care bunicul unei persoane a fost cetăţeanul statului înrudit, în cazul în care nici un document formal nu stă la dispoziţie.

b. Principiul pacta sunt servanda

Tratatele trebuie să fie respectate şi executate cu bună credinţă³⁰. Atunci cînd un stat participă la tratate bilaterale privitoare, sau conţinînd prevederi referitoare la protecţia minorităţilor³¹, el trebuie să îndeplinească cum se cuvine
toate obligaţiile cuprinse în aceste tratate, inclusiv obligaţia de a desfăşura convorbiri bilaterale în vederea evaluării stadiului de aplicare a tratatului, precum şi în vederea îndrumării unor eventuale extinderi sau modificări ale drepturilor acordate minorităţilor respective.

În cazul în care anumite dificultăţi în desfăşurarea acestor convorbiri bilaterale duc la forme de intervenţie alternative, unilaterale în domeniile prevăzute în tratat, acest lucru contravine obligaţiei de a pune în aplicare tratatul cu bună credinţă, cel puţin în afară de cazul în care toate procedurile existente de soluţionare a disputei (inclusiv cererea de intervenţie adresată Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale şi Curţii Internaţionale de Conciliere şi Arbitraj) au fost utilizate cu bună credinţă³² şi s-au dovedit zadarnice.

Prin urmare, legile sau regulamentele referitoare la tratamentul preferenţial al minorităţilor înrudite nu trebuie să atingă domenii prevăzute în mod demonstrabil în tratatele bilaterale existente, exceptînd bineînţeles cazul în care statul de cetăţenie interesat a fost consultat şi a fost de acord cu acest pas, sau dacă l-a acceptat în mod implicit dar neambiguu -, neridicînd obiecţii.

Consideraţiuni similare sînt valabile în cazul în care un anumit domeniu nu este acoperit prin reguli specifice sau printr-un tratat existent.

c. Principiul relaţiilor prieteneşti de vecinătate

Cadrul tratatelor bilaterale care leagă statele Europei Centrale şi de Est îşi are sursa în principiul bunei vecinătăţi, pe care îl păstrează ca scop principal al acestor tratate.

Obligaţia statelor de a conlucra în vederea realizării relaţiilor prieteneşti între state derivă de asemenea dintr-un principiu mai general; articolul 2 al Convenţiei-cadru promovează principiile bunei vecinătăţi, ale relaţiilor prieteneşti şi ale cooperării între state. Relaţiile interstatale prieteneşti sînt astăzi, într-adevăr, unanim considerate ca o condiţie prealabilă a păcii şi stabilităţii în Europa.

Statele trebuie deci să se abţină de adoptarea măsurilor unilaterale care riscă să compromită climatul de cooperare cu alte state.

Legislaţia aflată sub examinare atinge domenii sensibile, din motivele analizate mai sus. Un aspect specific dintre aceste domenii ridică probleme care merită să fie examinate îndeaproape: elaborarea de către statul înrudit a unui document care dovedeşte că posesorul său aparţine minorităţii înrudite, şi în special modalităţile de eliberare a documentului în cauză.

Acest document, în diferitele forme ale sale (vezi mai sus), a fost justificat de către statele care l-au introdus ca un mijloc de simplificare a treptelor administrative pe care persoana trebuie să le parcurgă în vederea obţinerii accesului la avantajele prevăzute în legea în cauză.

În măsura în care acest document permite un acces mai uşor la aceste avantaje, Comisia este de părere că el se poate dovedi util. Cu toate acestea, observă că în numeroase ţări acest document are caracteristicile unui act de identitate, deoarece conţine fotografia posesorului său şi toate datele personale ale acestuia. Actul face referire la originea naţională a posesorului său. Este foarte probabil că posesorii acestor documente îi vor utiliza ca legitimaţii de identitate, cel puţin pe teritoriul statului înrudit.

Sub această formă, acest document creează, în consecinţă, o legătură politică între aceşti străini şi statul lor înrudit. Se înţelege că această legătură este un motiv de îngrijorare pentru statele de cetăţenie care, după părerea Comisiei, ar trebui să fie consultate înainte de adoptarea oricărei măsuri prin care se creează documentele în cauză.

În vederea utilizării sale exclusive ca un mijloc de simplificare a demersului administrativ, Comisia consideră că documentul trebuie să fie o simplă dovadă a dreptului la serviciile prevăzute de către o lege specifică sau un regulament specific. El nu poate avea ca scop stabilirea unei legături politice între posesorul său şi statul înrudit şi nu se poate substitui unui document de identitate eliberat de autorităţile statului de cetăţenie.

d. Respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale. Interzicerea discriminării.

Statele sînt obligate să respecte tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care participă. În consecinţă ele trebuie să respecte întotdeauna, în exerciţiului puterii lor, drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Printre acestea, interzicerea discriminării, prevăzută printre altele în Carta Naţiunilor Unite, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului³³, în Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice³⁴ şi în Convenţia Cadru³⁵.

În special statele care participă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în cele ce urmează, „Convenţia” sau CEDO) trebuie să asigure accesul fără discriminare la drepturile înscrise cu sfinţenie în aceasta, a oricărei persoane care se află sub jurisdicţia lor³⁶. Statele sînt considerate responsabile, potrivit articolului 1 al Convenţiei, şi pentru legile lor cu efecte extrateritoriale: toate persoanele afectate de acestea, fie că sînt străine sau nu, pot cădea sub jurisdicţia statului în cauză.

Legile şi regulamentele care fac obiectul prezentului studiu au ca scop acordarea unui tratament preferenţial unor persoane, adică unor cetăţeni străini avînd o origine naţională specifică. Astfel ele creează o diferenţă de tratament (între aceste persoane şi cetăţenii statului înrudit; între acestea şi ceilalţi cetăţeni ai statului de cetăţenie; între acestea şi străinii care aparţin altor minorităţi), ceea ce poate constitui o discriminare – bazată pe motive etnice, în esenţă – şi pot contraveni principiului nediscriminării subliniat mai sus.

Discriminarea trebuie invocată în legătură cu unul dintre drepturile garantate prin Convenţie. Nu toate avantajele acordate de către legile luate în considerare se referă, cel puţin la prima vedere, la drepturi garantate. Unele prevederi ale CEDO pot fi pertinente: în primul rînd articolul 2 al Primului Protocol; probabil şi articolul 8 al Convenţiei şi articolul 1 al Primului Protocol. Jurisprudenţa stabilită la Strasbourg³⁷ arată că tratamentul diferit al persoanelor în situaţii similare³⁸ nu este întotdeauna interzis: acesta nu este un caz în care diferenţa de tratament poate fi justificată în mod obiectiv şi rezonabil, ţinînd cont de marja de apreciere aplicabilă. Existenţa unei justificări trebuie evaluată în relaţie cu obiectivele urmărite (care trebuie să fie legitime) şi efectele determinate de măsura în cauză, avînd în vedere principiile generale care prevalează în societăţile democratice (trebuie să fie o relaţie rezonabilă între obiectivul legitim urmărit şi mijloacele folosite în vederea obţinerii acestuia).

Articolul 14 interzice discriminarea persoanelor pe baza statutului lor personal; el conţine o listă neterminată cu exemple de origini ale discriminării, care au fost interzise, incluzînd limba, religia şi originea naţională. Cu privire la baza diferenţei de tratament a legilor şi regulamentelor în cauză, opinia Comisiei este că circumstanţa acordării unei părţi a populaţiei a unui tratament mai puţin favorabil pe baza neapartenenţei lor la un grup etnic specific nu este, în sine, discriminatoriu, nici contrar principiilor dreptului internaţional³⁹. Într-adevăr, direcţionarea pe bază etnică este un lucru obişnuit, de exemplu în legile cetăţeniei⁴⁰. Acceptabilitatea acestui criteriu depinde, bineînţeles, de obiectivul urmărit.

În această privinţă, Comisia consideră că, din punctul de vedere al naturii avantajelor acordate de legislaţia în cauză, se impune o distincţie între cele referitoare la învăţămînt şi cultură, şi celelalte avantaje.

În ceea ce priveşte primele dintre aceste avantaje, tratamentul diferenţiat pe care îl promovează poate fi justificat prin obiectivul legitim de întreţinere a legăturilor culturale ale populaţiei în cauză cu populaţia statului înrudit. Cu toate acestea, pentru a fi acceptabile, priorităţile acordate trebuie să fie autentic legate de cultura statului, şi proporţionale. În viziunea Comisiei, de exemplu, justificarea acordării avantajelor în învăţămînt pe baza criteriului pur etnic, independent de natura studiilor urmate de persoana în cauză, nu ar fi evidentă.

În domeniile diferite de cele ale învăţămîntului şi culturii, Comisia consideră că tratamentul preferenţial poate fi acordat doar în cazuri excepţionale şi atunci cînd s-a dovedit că acesta urmăreşte obiectivul autentic de menţinere a legăturilor cu statele înrudite şi că este proporţional cu acest obiectiv (de exemplu, cînd prioritatea se referă la accesul la avantaje care sînt oricum valabile pentru alţi cetăţeni străini, avînd o origine naţională alta decît cea a statului înrudit).

E. Concluzii

Responsabilitatea protecţiei minorităţilor aparţine în primul rînd statelor de cetăţenie. Comisia ia notă de faptul că statele înrudite joacă şi ele un rol în apărarea şi păstrarea minorităţilor înru
dite, în dorinţa de a asigura ca legăturile lingvistice şi culturale dintre ele să rămînă solide. Europa s-a dezvoltat ca o unitate culturală bazată pe o diversitate de limbi şi tradiţii culturale legate între ele; diversitatea culturală constituie o bogăţie, iar acceptarea acestei diversităţi este o condiţie prealabilă a păcii şi stabilităţii în Europa.

Comisia consideră, cu toate acestea, că trebuie să se acorde prioritate respectului pentru cadrul existent al protecţiei minorităţilor. În acest domeniu, tratatele multilaterale şi bilaterale au fost stipulate sub umbrela iniţiativelor europene. Eficienţa abordării prin tratate poate fi subminată dacă aceste tratate nu sînt interpretate şi aplicate cu bună credinţă, în lumina principiului relaţiilor de bună vecinătate între state.

Adoptarea de către state a unor măsuri unilaterale care acordă avantaje persoanelor aparţinînd minorităţilor înrudite, al căror trecut, în opinia Comisiei, nu este destul de îndelungat pentru a fi devenit o cutumă internaţională, este legitimă numai dacă se respectă principiile suveranităţii teritoriale a statelor, pacta sunt servanda, al relaţiilor prieteneşti între state şi respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, în special interzicerea discriminării.

Respectul acestor principii presupune ca unele aspecte ale măsurilor în cauză să fie respectate, în special:

• Statul poate adopta legi referitoare la cetăţeni străini în măsura în care aceste legi îşi exercită efectul în interiorul frontierelor sale.

• În cazul în care aceste legi au ca obiectiv desfăşurarea efectelor lor asupra cetăţenilor străini în afara graniţelor, în domenii care nu sînt acoperite de către tratate sau cutume internaţionale care să permită statului înrudit să prezume consimţămîntul statului de cetăţenie în cauză, acest consimţămînt trebuie solicitat înainte de aplicarea oricărei măsuri.

• Nici o funcţie cvazi-oficială nu poate fi atribuită de către un stat unor asociaţii neguvernamentale înregistrate într-un alt stat. Orice formă de atestare in situ trebuie obţinută prin autorităţile consulare, în limita atribuţiilor obişnuite ale acestora. Legile sau regulamentele în cauză trebuie să precizeze, pe cît posibil, criteriile exacte ale sferei de aplicare. Asociaţiile pot furniza informaţii privitoare la aceste criterii în absenţa documentelor formale susţinătoare.

• Măsurile unilaterale legate de tratamentul preferenţial al minorităţilor înrudite nu trebuie să atingă domenii care sînt prevăzute în mod demonstrabil în tratate bilaterale fără consimţămîntul expres sau acordul implicit, dar neambiguu, al statului de cetăţenie. În cazul disputelor privind executarea sau interpretarea tratatelor bilaterale, se va recurge la utilizarea tuturor procedurilor de rezolvare existente ale acestora, cu bună credinţă, măsuri unilaterale putînd fi aplicate de către statul înrudit dacă şi după ce aceste proceduri s-au dovedit zadarnice.

• Documentul administrativ eliberat de statul înrudit poate certifica numai dreptul posesorului său la avantajele prevăzute de legile şi regulamentele în vigoare.

•  Tratamentul preferenţial poate fi acordat persoanelor aparţinînd minorităţilor înrudite în domeniile educaţiei şi culturii, în măsura în care urmăreşte obiectivul legitim al întreţinerii legăturilor culturale şi este proporţional cu acest obiectiv.

• Tratamentul preferenţial nu poate fi acordat în alte domenii decît cele ale educaţiei şi culturii, în afara unor cazuri excepţionale şi dacă se dovedeşte că urmăreşte un obiectiv legitim şi este proporţional cu acesta.□

Note:

1. Pentru o referinţă completă, vezi: J. Marko, E. Lantschner şi R. Medda, Protection of National Minorities through Bilateral Agreements in South-Eastern Europe, 2001.

2. În actele legislative care vor fi examinate în cele ce urmează, termenul „naţionalitate” se regăseşte cîteodată cu înţelesul de „cetăţenie”. Cu toate acestea, pentru scopurile acestui studiu, „naţionalitate” înseamnă legătura legală între persoană şi stat şi nu indică originea etnică a persoanei (vezi articolul 2 al Convenţiei Europene despre Naţionalitate).

3. Vezi articolul 1 al Convenţiei-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (în cele ce urmează: „Convenţia-cadru”).

4. Există proceduri variate pentru protecţia minorităţilor în Europa. In primis, mecanismul prevăzut în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (aplicaţii atît individuale cît şi interstatale). Pe urmă, monitorizarea Convenţiei-cadru de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei şi de Comitetul Consultativ pe baza rapoartelor statelor în cauză. Trebuie să reamintim şi activitatea Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale şi Grupul de Lucru al Naţiunilor Unite pentru Minorităţi.

5. Rezolvarea disputei asupra Insulelor Åland în 1920 a fost un succes, în timp ce principalele probleme minoritare, avînd originea în tratatele de pace, au rămas nerezolvate.

6.  Prezentul raport se ocupă în primul rînd de protecţia minorităţilor în contextul Europei Centrale şi de Est în ultimul deceniu. Într-adevăr, există numeroase alte exemple (protecţia minorităţilor slovenă şi croată în Austria în virtutea articolului 7 al Tratatului de Stat al Austriei din 1955) care pot fi relevante pentru concluziile raportului.

7. Tratat despre relaţiile de bună vecinătate şi cooperare prietenească între Republica Federală Germania şi Republica Polonă (17 iunie 1991); Tratat despre relaţiile prieteneşti şi parteneriatul în Europa între Republica Federală Germania şi Bulgaria (9 octombrie 1991); Tratat privitor la cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa între Republica Federală Germania şi Ungaria (6 februarie 1992); Tratat privitor la cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa între Republica Federală Germania şi România (21 aprilie 1992).

8. Tratat de bază despre relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între Republica Ungară şi Ucraina (6 decembrie 1991); Tratat de prietenie şi cooperare între Republica Ungară şi Slovenia (1 decembrie 1992); Tratat despre relaţiile prieteneşti şi cooperarea între Republica Ungară şi Croaţia (16 decembrie 1992).

9.  Semnarea tratatelor bilaterale referitoare la protecţia minorităţilor „în vederea promovării toleranţei, prosperităţii, stabilităţii şi păcii” (vezi Raportul Explicativ al Convenţiei Cadru) este prevăzută în articolul 18 § 1 al Convenţiei Cadru, potrivit căruia statele „se vor strădui să încheie, acolo unde este necesar, înţelegeri bilaterale şi multilaterale cu alte state, îndeosebi cu statele vecine, în vederea asigurării protecţiei persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale în cauză”. Acelaşi lucru este încurajat şi de Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est (1999). Naţiunile Unite promovează de asemenea stipularea tratatelor bilaterale şi multilaterale: vezi rezoluţia Comisiei pentru Drepturile Omului din 22 februarie 1995, UN Doc. E/CN.4/1995 L. 32.

10.  Vezi „Documentul Final a conferinţei inaugurale pentru un Pact de Stabilitate în Europa” în 94/367/CFSP: Decizia Consiliului din 14 iunie 1994 despre continuarea acţiunii comune adoptată de Consiliu în baza articolului J.3 al Tratatului despre Uniunea Europeană la conferinţa inaugurală despre Pactul de Stabilitate.

11. Vezi Declaraţia Finală a Pactului de Stabilitate, §§ 6 şi 7.

12. Tratat de bună vecinătate şi cooperare prietenească între Republica Ungară şi Slovacia (19 martie 1995); Tratat de înţelegere, cooperare şi relaţii de bună vecinătate între Republica Ungară şi România (16 septembrie 1996).

13. Atunci cînd ambele părţi sînt în acelaşi timp ţări de cetăţenie şi ţări înrudite, tratatul respectiv conţine obligaţii reciproce; în restul cazurilor, tratatul cuprinde doar obligaţii ale statului de cetăţenie (ca exemplu pentru cel din urmă, vezi Tratatul GermanoPolon de relaţii de bună vecinătate şi cooperare prietenească din 1991).

14. Există practica generală pentru state de a semna înţelegeri bilaterale cu privire la cooperarea culturală, în care unele prevederi sînt dedicate în mod special pregătirii şi altor tipuri de asistenţă acordate cadrelor didactice participante la educarea minorităţilor naţionale. Aceste înţelegeri sînt în mod normal aplicate şi completate prin înţelegeri interministeriale.

15. A se vedea totuşi Acordul între Austria şi Italia din 17 iulie 1971 (încheiat în concordanţă cu „calendarul operaţional” „calendario operativo ” din 1969) care supune disputele relative la aplicarea înţelegerii Gruber-de Gasperi din 1947 mecanismului prevăzut în Convenţia Europeană din 29 aprilie 1957 despre Soluţionarea paşnică a disputelor.

16. Vezi Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, Drept şi politică externă, Colecţia „Ştiinţa şi tehnica democraţiei”, Nr. 24, p.14. Vezi articolul 2 al Convenţiei-cadru.

17. Această analiză se bazează pe materialul care a fost depus la Secretariatul Comisiei.

18. În unele cazuri, anumite avantaje legate de domenii care nu sînt prevăzute în mod direct de către înţelegerile bilaterale, de exemplu în legătură cu sănătatea sau alte chestiuni, sînt reglementate prin înţelegeri informale (de drept privat) între organele regionale ale statului înrudit şi ale statului de cetăţenie. Beneficiarii unui astfel de tratament preferenţial nu sînt în mod necesar membrii minorităţii, ci orice persoană rezidentă în regiunea în care minoritatea trăieşte (vezi, de exemplu, relaţiile între Tirol şi Tirolul de Sud).

19. Această lege a fost amendată în 1997. Astăzi, sud-tirolezii pot urma universităţi din Austria dacă au studiat în licee de limbă germană, şi nu în cazul în care aparţin minorităţilor lingvistice germană sau ladină.

20. Formularea articolului 20 al Legii nu clarifică rolul organizaţiilor recomandatoare; Ministerul Afacerilor Externe al Ungariei a precizat, totuşi, în prezentările făcute la 14 septembrie 2001 (CDL (2001) 93) că aceste organizaţii vor fi încredinţate cu sarcina de a verifica dacă există criteriile obiective necesare apartenenţei la minoritatea maghiară.

21. În această privinţă, este demn de reţinut că prevederile Constituţiilor Sloveniei şi Macedoniei privitoare la dorin ăţ a acelor ţări care se îngrijesc de soarta minoritilor înrudite, se referă la minorităţile naţionale „din ţările vecine” (vezi mai sus, articolele 5 şi 49 ale Constituţiilor Slovenă, respectiv Macedoneană).

22. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 29 § 2(3) al Legii Maghiare, Ministerul Afacerilor Externe poate înlocui cu o declaraţie proprie recomandările organizaţiilor „în cazuri care cer un tratament excepţional pe baza echităţii” şi „în cazurile în care procedurile … sînt împiedicate în asigurarea desfăşurării liniştite a procedurilor administrative”.

23. În urma rezoluţiei Parlamentului European din 5 septembrie 2001 (Rezoluţie despre solicitarea Ungariei de aderare la Uniunea Europeană şi stadiul negocierilor (COM(2000) 705-C5-0605/2000-1997/2175 (COS)), o evaluare a Comisiei Europene a compatibilităţii legislaţiei cu privire la reglementările speciale şi privilegiile acordate persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de către statele înrudite cu legislaţia comunitară [acquis communautaire] precum şi cu spiritul de bună

vecinătate şi cooperare între statele membre ale UE se află în desfăşurare. Din acest motiv, ea nu face obiectul prezentului studiu.

24. Acest principiu al dreptului internaţional a fost codificat în special prin articolul 21 al Convenţiei Cadru.

25. Vezi articolul 2 § 2 al Convenţiei Culturale care spune: „Fiecare dintre Părţile Contractante se va strădui, în măsura posibilităţilor, (…) să promoveze studiul limbii sau limbilor, istoriei şi civilizaţiei sale pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante şi să faciliteze cetăţenilor celorlalte Părţi să urmeze studii pe teritoriul său”.

Convenţia Culturală a fost ratificată, printre altele, de Bulgaria la 2 septembrie 1991; de Grecia la 10 ianuarie 1962; de Ungaria la 16 noiembrie 1989; de Italia la 15 mai 1957; de România la 19 decembrie 1991; de Rusia la 21 februarie 1991; de Slovacia la 10 mai 1990 şi de Slovenia la 2 iulie 1992.

26.  Cu toate acestea, aceste măsuri sînt deseori adoptate în cadrul înţelegerilor interguvernamentale.

27. Vezi, de exemplu, convenţiile consulare obişnuite.

28. În această privinţă, jurisdicţia extrateritorială în chestiuni civile, chiar şi cea legată de cetăţenii străini rezidenţi în ţara lor de cetăţenie sau în alte ţări, exercitată de Statele Unite, este în mare măsură controversată.

29. Vezi, de exemplu, articolul 5 al Convenţiei de la Viena din 1963 despre relaţiile consulare.

30.  Vezi articolul 26 al Convenţiei de la Viena despre Legea Tratatelor, din 1969.

31.  Trebuie subliniat că adoptarea regulamentelor de tratament preferenţial nu este în mod necesar condiţionată de existenţa unui tratat bilateral între statele interesate. Cu toate acestea, dacă un asemenea tratat există, măsurile în cauză şi procedura de aplicare a lor trebuie să fie conforme acestui tratat.

32.  Vezi articolul 31 al Convenţiei de la Viena, potrivit căruia „Un tratat trebuie interpretat cu bună credinţă, în conformitate cu înţelesul obişnuit care trebuie acordat termenilor tratatului în contextul lor, şi în lumina intenţiilor şi scopului acestuia.”

33. Articolul 7 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului spune: „Toţi oamenii sînt egali în faţa legii şi au dreptul fără nici o discriminare la protecţia egală a legii. Toţi oamenii au dreptul la protecţia egală împotriva discriminării ca violare a acestei Declaraţii şi împotriva oricărei incitări la asemenea discriminare.”

34. Articolul 26 al AIDCP spune: „Toate persoanele sînt egale în faţa legii şi au dreptul fără nici o discriminare la protecţia egală a legii. În această privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor protecţia egală şi efectivă împotriva discriminării din orice motiv, cum ar fi rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, originea naţională sau socială, proprietatea, naşterea sau alte condiţii.”

35. Articolul 4 al Convenţiei-cadru prevede: „(1) Părţile se angajează să garanteze persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale dreptul la egalitate în faţa legii şi la protecţia egală a acesteia. În această privinţă, orice discriminare bazată pe apartenenţa la o minoritate naţională trebuie interzisă. (2) Părţile se angajează să adopte, acolo unde este necesar, măsuri adecvate în vederea promovării, în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale, egalităţii depline şi efective între persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale şi cele aparţinînd majorităţii. În această privinţă, ele trebuie să ţină cont aşa cum se cuvine de condiţiile specifice ale persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale. (3) Măsurile adoptate în concordanţă cu paragraful 2 nu pot fi considerate ca un act discriminatoriu.”

36. Vezi articolul 1 şi articolul 14 al CEDO. Cel din urmă articol spune: „Stăpînirea drepturilor şi libertăţilor expuse în Convenţie trebuie asigurat fără discriminare

pe orice bază, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, originea naţională sau socială, asocierea cu o minoritate naţională, proprietatea, naşterea sau alte condiţii”. Dacă articolul 14 interzice discriminarea doar în privinţa drepturilor şi libertăţilor precizate în alte părţi ale Convenţiei, un Protocol suplimentar, al douăsprezecelea, conţinînd o clauză generală împotriva discriminării, a fost întocmit şi deschis pentru semnătură la 4 noiembrie 2000.

37. Vezi precedentul privitor la semnificaţia „discriminării” în accepţiunea articolului 14 al Convenţiei: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia lingvistică belgiană din 9 februarie 1967, Seria A nr. 6.

38. Reclamaţia unei discriminări este semnificativă numai atunci cînd reclamantul vrea să compare situaţia sa cu cea a celor care se află într-o situaţie identică, asemănătoare sau „în mod relevant similară”.

39. Vezi în special paragraful 3 al articolului 4 din Convenţia Cadru.

40. Vezi articolul 116 al Grundgesetzului German, care prevede: „În afară de cazurile contrare prevăzute prin Statut, un german, în sensul prezentei Constituţii, este o persoană care posedă cetăţenia germană sau care a fost admisă pe teritoriul Imperiului German între frontierele acestuia din 31 decembrie 1937 ca refugiat sau expulsat de origine etnică germană, sau ca soţ sau descendent al unei asemenea persoane. (2) Foştii cetăţeni germani care, între 30 ianuarie 1933 şi 8 mai 1945 au fost privaţi de cetăţenia lor din motive politice, rasiale sau religioase, precum şi descendenţii acestora, pot redobîndi cetăţenia germană în urma unei cereri. Ei sînt consideraţi ca nefiind privaţi de cetăţenia lor germană în cazul în care şi-au stabilit reşedinţa în Germania după 8 mai 1945 şi nu au exprimat o intenţie contrară.”