Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL IX. 2003., nr. 20-21 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Legea statutului

Legea statutului
sau Ungaria la răspîntie

János Kis

Legea statutului este odrasla alintată a Fidesz-ului. Dacă există ceva ce a fost făcut cu convingere de Orbán şi tovarăşii săi, aceasta era. Ironia soartei este că, de la accederea lor la guvernare, pentru nimic altceva nu au plătit un preţ atît de mare ca pentru creaţia lor favorită. Dacă pierd alegerile*, printre cauzele înfrîngerii, un loc privilegiat va ocupa haosul internaţional în care a fost implicată Ungaria datorită legii statutului.

Orbán şi ai săi sperau, după toate probabilităţile, că Occidentul va rămîne indiferent, iar mîrîiala vecinilor poate fi ignorată. Calculul a fost greşit. Uniunea Europeană, chiar dacă cu oarecare întîrzirere, s-a pronunţat categoric pentru consultarea guvernelor ţărilor învecinate, iar dacă nu a fost făcută la timp, trebuia făcută barem ulterior.1 Guvernul a fost silit astfel să accepte consultări şi compromisuri. Ca să-şi ascundă umilitoarea înfrîngere lăsaseră legea intactă: au fost revăzute doar instrucţiunile de aplicare.2 Doar că într-un stat de drept nu poate fi modificată o lege printr-o decizie guvernamentală. Încălcarea dreptului internaţional a fost supralicitată astfel prin încălcarea constituţiei. Situaţia actuală este de nesusţinut. Legea statutului trebuie inevitabil modificată.3

Grupul Orbán a dorit să rezolve problema — ca şi cele disputate în general — printr-o demonstraţie de forţă. În politica internă acest lucru este posibil — pînă în clipa schimbării lor de către electorat — dacă sînt decişi să macine contraponderea constituţională a surplusului lor de putere. În politica externă însă nu există surplus de putere în spatele politicii maghiare de forţă. Eşecul fusese programat.

* Articolul a fost scris înainte de alegerile parlamentare din 2002. Coaliţia FIDESZ – MDF a pierdut într-adevăr alegerile. Rămîne de demonstrat dacă cauza principală a acestei înfrîngeri a fost într-adevăr legea statutului. (N.red.)

Dacă doreau o lege a statutului, ar fi trebuit să trateze cu vecinii şi încă înainte de demararea iniţiativei. Dar să privim lucrurile în clar: legea care s-ar fi născut în urma tratatelor bilaterale nu ar fi fost identică cu cea de faţă.

Politica de forţă nu este doar fenomenul colateral al acestei legi. Opinia că relaţia juridică dintre statul maghiar şi cetăţenii de limbă maghiară din ţările vecine este o chestiune internă, face parte din esenţa ei. Dacă este aşa, atunci desigur, nu ai de ce să mai întrebi vecinii. Atunci întrebarea este doar dacă guvernul maghiar este destul de puternic ca să replice vecinilor nemulţumiţi: „Ungaria nu poate fi şantajată cu incitarea sentimentelor naţionaliste, cu ieşiri antimaghiare.”4 Dacă însă nu este aşa, atunci nu ajungea să fi procedat altfel cu legea statutului, ci ar fi trebuit să facă cu totul altă lege.

Voi încerca o incursiune în această chestiune. Mai întîi voi căuta să interpretez instituţia de drept, adică statutul facilităţilor (pe scurt: statutul) creat de lege. Apoi voi analiza scopurile iniţierii statutului, respectiv, dacă ele se justifică sau nu. Apoi, în ipoteza că scopurile se justifică, dacă statutul este un instrument eficace sau nu pentru realizarea lor. După aceasta voi aborda problema decisivă: chiar dacă statutul ar fi un instrument adecvat, poate fi acceptată folosirea sa, nu încalcă oare interese care trebuie respectate de statul maghiar (de orice stat)? De aici nu mai este decît un pas pînă la tragerea unor concluzii practice. Dar acest pas nu poate fi făcut decît dacă putem conveni asupra criteriilor în lumina cărora să efectuăm evaluarea rezultatelor analizei.

Deocamdată lipseşte consensul necesar din gîndirea politică maghiară. Se confruntă două mari tradiţii. Unul se trage din liberalism, celălalt din naţionalism. Voi încerca să le fac o caracterizare şi să arăt care este situaţia astăzi în Ungaria. Voi încerca să demonstrez că legea statutului a fost o eroare şi din punct de vedere naţionalist.

Cel de al treilea statut

Legea statutului stabileşte cercul facilităţilor atribuite beneficiarilor (în majoritatea cazurilor) în calitate de subiecţi de drept. Respectiv, stabileşte cercul acelora care pot solicita aceste facilităţi în calitate de subiecţi de drept. Grupul ţintă este format din minorităţile maghiare din cele şase ţări învecinate.5 Maghiarii care trăiesc în minoritate au dreptul a priori la facilităţi, deşi pentru a putea beneficia de acest drept, trebuie să solicite „legitimaţia de maghiar”.6

Solicitantul intră în posesia legitimaţiei pe baza unei convenţii personale cu statul maghiar. El însuşi îşi asumă statutul prin înaintarea petiţiei. Statul însă — şi acest aspect este deosebit de important — nu deliberează de la caz la caz dacă acordă sau nu statutul. Autoritatea în cauză nu poate cumpăni: dacă cineva poate demonstra în mod convingător că este cetăţean al unuia dintre statele enumerate de lege, trăieşte pe pămîntul său natal şi este maghiar, atunci pe numele său autoritatea este obligată să elibereze documentul doveditor al statutului.

Statul maghiar s-a obligat printr-un act unic faţă de fiecare maghiar care trăieşte într-unul din cele şase state învecinate să elibereze „legitimaţia de maghiar”. Astfel, pe lîngă statutul oferit de legitimaţie a creat un statut şi mai fundamental: acela al posesorilor de „legitimaţie de maghiar” ca subiecţi de drept. Ei înşişi decid dacă vor s-o ceară sau nu, dar dacă o cer, trebuie s-o primească. S-a creat astfel un nou subiect de drept constituţional.

Consituţia Republicii Ungare recunoaşte două feluri de subiecţi de drept. O parte din drepturile enumerate îi privesc pe cetăţenii maghiari (la ei se referă constituia cînd vorbeşte de dreptul de a se reîntoarce acasă din străinătate, că pot vota odată cu majoratul în alegerile locale şi parlamentare, că pot participa la treburile publice şi pot avea demnităţi publice ş.a.m.d.). Subiecţii de drept ale celorlalte drepturi constituţionale sînt „toţi”, „toate persoanele”, „toţi oamenii” (de exemplu, fiecare persoană are din naştere dreptul la viaţă, la demnitate umană, la libertate şi la securitatea persoanei). Cel de al doilea statut se extinde, în afară de cetăţenii maghiari, şi asupra totalităţii cetăţenilor străini sau fără cetăţenie, în ipoteza căderii sub autoritatea juridică a statului maghiar.

De la schimbarea de regim fiecare guvern maghiar a depus eforturi însemnate pentru sprijinirea minorităţilor de dincolo de frontiere. Dincolo de iniţiativele politice pe plan internaţional şi de tratatele bilaterale cu statele vecine, precum şi de gesturi simbolice nu lipsite de importanţă, această străduinţă s-a întruchipat în sprijinul statului prin intermediul fundaţiilor publice acordat presei, editării de carte, culturii şi învăţămîntului maghiar de dincolo de frontiere. Adresanţii acestor ajutoare erau în marea lor majoritate nu indivizii ci instituţii culturale, de învăţămînt, edituri. şi oricine ar fi fost adresantul, nu se putea considera a propri îndreptăţit. Trebuiau depuse aplicaţii, cererile fiind aprobate sau respinse în baza unei deliberări independente. Întru-cît această practică nu cunoştea persoane îndreptăţite din oficiu, nu a fost necesar să se decidă asupra identităţii subiecţilor de drept. Formele tradiţionale de susţinere de dinainte de — dar continuîndu-şi existenţa şi după — apariţia legii statutului nu a făcut necesară definirea clasei specifice a celor îndreptăţiţi la facilităţi de către donatorii acestora, care nu era nici totalitatea cetăţenilor ungari, dar nici „toţi oamenii”.

Legea statutului a dus la o întorsătură. Beneficiarii nu devin cetăţeni maghiari, sprijinul solicitat nu serveşte pentru integrarea lor în Ungaria. Legea le oferă sprijin să se realizeze în calitate de cetăţeni ai altui stat pe teritoriul unui altui stat. Cu toate acestea îi scoate deasupra totalităţii cetăţenilor nemaghiari dintr-una din tările învecinate Ungariei. Posesorul „legitimaţiei de maghiar”, dincolo de tratamentul cuvenit oricărui străin care calcă pe teritoriu ungar este îndriduit la obţinerea diferitelor facilităţi; de unele din acestea pot beneficia şi fără să calce pe teritoriu ungar. Printre avantajele oferite unele nu se cuvin nici măcar cetăţenilor unguri.

Legea instituie astfel o a treia categorie pe lîngă cetăţenii ungari şi „toţi oamenii”. Acest lucru ridică de îndată întrebarea dacă această situaţie poate fi susţinută fără modificarea constituţiei.

La prima vedere s-ar zice că: da. Constituţia defineşte subiecţii drepturilor fundamentale — subiecţii acelor drepturi deci, pe care legiuitorul nu le poate da sau retrage după bunul său plac, care aparţine tuturor — parţial faţă de oricare stat sub jurisdicţia căruia cade (drepturile omului), parţial faţă de statul al cărui cetăţean este (drepturi cetăţeneşti). Legea statutului însă nu se referă la drepturi fundamentale ci la drepturi stabilite de o anumită legislaţie, conform liberei sale judecăţi.

Există analogii comode: astfel şi legea face referire la practica conform căreia statele acceptă prin tratate bilaterale să ofere asistenţă medicală de urgenţă cetăţenilor celuilalt stat ca şi cum ar fi vorba de proprii cetăţeni. şi beneficiarii acestor tratate ies din cercul general al „tuturor oamenilor”, fără să devină cetăţenii statului acceptant. Cu toate acestea nu credem că cercul beneficiarilor ar trebui să fie stabilit de constituţie.

Numai că, prin tratate bilaterale, statele nu urmăresc sprijinirea cetăţenilor celuilalt stat ci doresc să asigure propriilor cetăţeni asistenţa medicală de urgenţă cînd aceştia se află în străinătate. Îndreptăţirea străinilor la astfel de facilităţi nu este decît un instrument pentru servirea eficientă a intereselor propriilor cetăţeni. Logica legii statului este diferită. Asemenea constituţiei care asigură protecţia subiecţilor drepturilor fundamentale, legea statutului oferă un tratament privilegiat subiectului său pentru el însuşi. Nu pentru că aceasta ar fi bine — în mod indirect — pentru cetăţenii ungari, ci pentru că e bine pentru el însuşi. Facilităţile sînt menite să servească interesele lui. Baza dreptului o constituie binele şi fericirea sa.

Legea declară că, în afară de proprii cetăţeni, şi membrii unei altei grupări umane, şi anume, locuitorii de limbă maghiară a ţărilor învecinate dispun de drepturi privilegiate faţă de statul ungar. Drepturile se referă în general la sprijinul acordat de către stat. În ceea ce priveşte natura sprijinului concret, decizia aparţine legiuitorului. Dar legiuitorul nu poate alege varianta neînsoţirii cu nici o facilitate a „legitimaţiei de maghiar”; după cum nici să refuze sprijinul destinat maghiarilor de dincolo de frontiere unei părţi a maghiarilor din Ardeal – să zicem –, deşi sînt cetăţeni români, trăiesc pe pămîntul lor natal şi sînt maghiari.

Această construcţie pare doar la prima vedere neobişnuită. Dreptul constituţional ungar cunoaşte mai multe cazuri similare. În conformitate cu interpretarea Curţii Constituţionale şi dreptul „la sănătatea fizică şi sufletească de cel mai înalt nivel posibil” şi dreptul „la securitate socială” sînt similare ca structură. Din aceste drepturi statului îi revin obligaţii, datorită cărora nu se poate prevala de la sarcina creării şi administrării unor instituţii de sănătate publică, de pensii sau de ajutor de şomaj. Natura instituţiilor şi nivelul sprijinului acordat beneficiarilor depind deja de judecata statului. Legiuitorul poate să aleagă dintre soluţiile instituţionale oferite şi poate să decidă ce fel de cheltuieli de sănătate sau sociale poate suporta bugetul. Dar cînd crează drepturi, îşi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din drepturile de subiecţi ai cetăţenilor. Iar după instituirea acestor drepturi, toţi cetăţenii pot să le revendice în calitate de subiecţi de drept.7

Logica legii statutului nu se deosebeşte cu nimic de acesta.

Putem conchide: legea se bazează pe acea presupunere tacită că, din punctul de vedere al statului ungar, maghiarii din ţările învecinate reprezintă un al treilea statut constituţional. Din spatele presupunerii lipseşte însă dispoziţia constituţională.

Dar – ar putea invoca cineva –, Constituia proclamă că „Republica Ungară se consideră răspunzătoare pentru soarta maghiarilor care trăiesc dincolo de frontierele sale, şi contribuie la păstrarea relaţiilor acestora cu Ungaria”! Nu este suficient aceasta pentru fundamentarea constituţională a statutului maghiarilor din străinătate? Nu, nu este suficient. Prevederea defineşte un obiectiv constituţional. Nu spune nimic despre modul în care statul trebuie să-şi realizeze obiectivul. Dacă statul ungar rămîne la modelul tradiţional de sprijinire a minorităţilor, şi atunci îndeplineşte obligaţia susţinerii maghiarilor de dincolo de frontiere. Din obligaţia de mai sus decurge că statul trebuie să facă ceva pentru maghiarii din afara frontierelor, nu decurge însă că şi cetăţenii de limbă maghiară din ţările învecinate ar avea dreptul ca subiecţi de drept, să fie sprijiniţi de statul maghiar. Acest drept a fost recunoscut de către lege, iar acest drept – dacă majoritatea parlamentului va considera – ar trebui să fie recunoscut de constituţie.

Dar acesta este aspectul, am putea spune, mai lesne de rezolvat. Modificarea constituţiei este de competenţa parlamentului ungar şi poate fi rezolvat în cadrul suveranităţii parlamentare. Adevărata dificultate constă în faptul că legea acordă statut constituţional în cadrul autorităţii de drept ungar unor persoane care sînt fără excepţie cetăţeni ai altor state şi trăiesc pe teritoriul altor state acum şi în viitor. Prin crearea celui de-al treilea statut, statul maghiar îşi extinde autoritatea asupra unor persoane care se află simultan sub autoritatea altui stat.

Dacă aşa este, aproape că am putea trece la concluzii. Propun totuşi să nu sărim. Vom avea o viziune mai clară dacă analizăm mai întîi obiectivele legii, instituţia juridică chemată s-o deservească, şi să încercăm să evaluăm avantajele şi dezavantajele previzibile.

Obiectivele legii

În preambulul legii statutului se afirmă că obiectivul este „apartenenţa maghiarilor care trăiesc în statele învecinate la naţiunea maghiară unitară, afirmarea lor pe pămîntul natal, precum şi asigurarea conştiinţei identităţii lor naţionale”.

Merită să observăm că obiectivele se susţin reciproc. Dacă maghiarii din statele vecine se vor putea afirma pe pămîntul lor natal, va descreşte ritmul emigrării lor în Ungaria (sau într-o ţară terţă). Dacă se va întări conştiinţa identităţii naţionale, va scădea elanul asimilării către majoritate. Cele două efecte împreună vor duce la încetinirea retragerii populaţiei de limbă maghiară a regiunii printre hotarele statului maghiar actual. Iar dacă această populaţie nu se va diviza în atîtea comunităţi maghiare cîte ţări îi cuprind astăzi, ci comunităţile locale îşi păstrează solidaritatea, atunci „naţiunea unitară maghiară” se păstrează, în mare, aproximativ în limitele aceleiaşi patrii geografice în care a locuit înainte de divizarea statului istoric maghiar.

Corelaţia este valabilă şi invers. Dacă maghiarii din ţările învecinate sînt legaţi nu numai de comunităţile lor locale, ci şi de naţiunea maghiară mai largă, de o naţiune a cărui cea mai numeroasă comunitate posedă un stat propriu, atunci îşi păstrează mai uşor conştiinţa identitară. Dacă membrii comunităţilor maghiare locale îşi păstrează conştiinţa identitatară, şi datorită acestui fapt scade asimilarea spre exterior, atunci comunităţile nu vor scădea sub pragul critic, ar putea fi capabili să-şi reproducă şi să-şi întreţină propria intelectualitate şi elitele profesionale. Iar dacă posedă o intelectualitate şi o elită profesională proprie, atunci pot asigura un mediu cultural bogat membrilor săi, respectiv cresc şansele afirmării maghiarilor din ţările învecinate pe pămîntul lor natal.

Nu este indiferent însă, care va fi raţiunea finală a acestui pachet de scopuri. Putem pleca de la presupunerea că ţelul final îl constituie afirmarea maghiarilor minoritari – oameni în carne şi oase –, să devină deci cetăţeni egali ai statului în care trăiesc şi să aibă şanse egale cu majoritarii la o viaţă împlinită. Dar se poate pleca şi de la ipoteza că ţelul final este păstrarea şi înflorirea „naţiunii maghiare unitare”. Dacă ţelul final este legat de binele naţiunii ca întreg, ne aflăm pe un tărîm de gîndire colectivistă. Dacă ţelul final este formulat în binele indivizilor care doresc să trăiască ca maghiari, operăm într-o concepţie centrată pe individ.8 Concepţia centrată pe individ a fost adusă în gîndirea politică modernă de către liberalism. Astăzi însă nu mai este împărtăşită numai de liberali. Dar adversarii liberalismului se rătăcesc uşor pe meleaguri colectiviste. Ceea ce este adevărat şi despre gîndirea naţionalistă. În continuare voi identifica, într-un mod oarecum simplificator, gîndirea centrată pe individ cu abordarea liberală, cea colectivistă cu abordarea naţionalistă.

Atunci cînd ne punem întrebarea, dacă scopurile urmărite de lege sînt sau nu legitime, justificabile, trebuie să avem în vedere această distincţie. Deoarece, dacă scopurile sînt definite în baza intereselor indivizilor de limbă maghiară care trăiesc în ţările vecine, justificarea lor este posibilă. Dacă însă, formularea obiectivelor se va baza pe înflorirea colectivităţii naţionale, justificarea este irealizabilă.

Obiectivele politice trebuie justificate nu pentru cei care oricum sînt de acord cu ele.

Discursul legitimativ trebuie să se adreseze celor ale căror interese pot fi lezate prin realizarea acestor obiective: în cazul nostru cetăţeanului contribuabil ungar, care suportă costurile facilităţilor oferite, cetăţenilor majoritari ai ţărilor învecinate şi statului lor, de la care legiuitorul se aşteaptă să accepte relaţia dintre maghiarii minoritari şi statul ungar, respectiv facilităţile care provin din aceasta, însfîrşit comunităţii statelor democratice europene, a cărei interes este ca principiile şi regulile dreptului internaţional să fie respectate pe întregul continent.

Să începem cu cetăţenii ungari. Ce spune argumentarea naţionalistă acelui contribuabil maghiar care nu se identifică cu întreaga naţiune care i-ar cuprinde şi pe cei de dincolo de frontiere? Îi spune că: dacă eşti maghiar, eşti dator să-ţi asumi sacrificii pentru naţiunea maghiară unitară. Dar asta sună ca şi cum ai zice: Ungaria este o ţară creştină, eşti dator să-ţi asumi sacrificii pentru creştinătatea autohtonă. Ambele pretenţii încalcă principiul neutralităţii concepţiei despre lume a statului. Celui, care îşi mărgineşte loialitatea la comunitatea cetăţenilor maghiari, nu pot fi impuse obligaţii legale în baza ideii că există o naţiune maghiară mai largă, şi s-ar cădea să se identifice cu aceea. Avem dreptul la alegerea liberă a identităţii: ceea ce nu constă numai din faptul că ne declarăm sau nu maghiari, ci şi din acela că, în calitate de maghiari, ne ataşăm comunităţii cetăţenilor maghiari sau la cea a naţiunii ce transgresează frontierele.

Argumentarea liberală îi zice contribuabilului maghiar: s-ar putea ca legăturile tale să nu depăşească frontierele statului ungar. Dar ia te rog în seamă că frontierele nu au fost trasate pe baza alegerii locuitorilor regiunii noastre. Nu aceia au ajuns dincoace de frontieră care au ales Ungaria, şi nu aceia au căzut dincolo care au ales România, Cehoslovacia etc. şi tu eşti maghiar, şi ei sînt maghiari, dar tu ai avut noroc, ei nu. Ei plătesc preţul fărîmiţării Ungariei de odinioară — şi în locul tău. Dacă aşa este, atunci statul maghiar – statul tău – nu este responsabil numai pentru tine; poartă o răspundere şi pentru ei. Este dator să depună eforturi pentru ca a fi maghiar de dincolo de frontiere să nu fie un handicap, ca maghiarul minoritar să poată avea o viaţă plină la fel ca tine. şi în numele tău – în numele comunităţii cetăţenilor maghiari – poartă această răspundere. Această observaţie este compatibilă cu principiul neutralităţii concepţiei despre lume.

Cetăţenilor majoritari din statele învecinate argumentaţia naţionalistă le spune: naţiunea maghiară era una şi indivizibilă înainte de divizarea statului ungar. Are dreptul să-şi păstreze unitatea şi peste frontierele statale. Noi am acceptat frontierele, tu trebuie însă să accepţi ca statul maghiar să atribuie drepturi maghiarilor din ţara ta în scopul păstrării naţiunii. Această logică nu poate fi acceptată nici măcar de acel român sau slovac care nu numai că nu ar este naţionalist antimaghiar, dar îi recunoaşte pe maghiarii care trăiesc în patria sa drept cetăţeni egali cu el însuşi. De ce ar avea dreptul întreaga naţiune maghiară la supravieţuirea transfrontalieră? – s-ar putea întreba. Dacă maghiarii care constituie împreună cu mine un singur stat îşi limitează legăturile la comunitatea maghiară de aici (după cum francezii din Elveţia sau Belgia nu se identifică cu „naţiunea franceză unitară”), ce fel de drept îi revine „naţiunii maghiare unitare” ca să înfiinţeze instituţii care să funcţioneze pe teritoriul statului meu numai pentru a-şi extinde aria loialităţii sale? Demonstrează-mi că aceasta ar servi binele concetăţenilor mei de limbă maghiară.

Gîndirea liberală argumentează tocmai cu interesele cetăţenilor maghiari din statele învecinate. Le spune cetăţenilor aparţinînd majorităţii: maghiarii care trăiesc aici sînt cetăţenii aceluiaşi stat ca şi voi, le revin deci aceleaşi drepturi. Le revine dreptul ca să nu sufere discriminări în patria vostră comună numai pentru că sînt maghiari. Or, statutul de minoritar constituie un handicap; prin eliminarea discriminărilor făţişe nu se şterge automat acest dezavantaj; ca minoritarii care trăiesc împreună cu voi să beneficieze de şanse egale fără ca pentru aceasta să fie obligaţi să-şi abandoneze legăturile speciale cu minoritatea, starea defavorizată din pornire trebuie compensată. Voi înşivă trebuie să acceptaţi nişte sacrificii pentru aceasta, nu puteţi să vă opuneţi ca şi statul maghiar să-şi asume partea care-i revine.

În cele din urmă, şi comunitatea statelor democratice poate fi abordat doar de argumentaţia liberală, şi nu de cea naţionalistă. Dreptul internaţional recunoaşte minorităţile naţionale, etnice; recunoaşte că statutul de minoritar conţine a priori dezavantaje care nu pot fi compensate în toate cazurile prin sistemul drepturilor individuale – într-un cuvînt, recunoaşte că ocrotirea minorităţilor necesită şi instrumentariul drepturilor colective. Dar prin aceasta colectivul minoritar nu devine subiect de drept asemenea indivizilor. Drepturile individului trebuie ocrotite pentru că sînt importante pentru el însuşi, pentru ca omul să-şi poată conduce viaţa în mod liber, în demnitate şi în egalitate cu ceilalţi. Colectivităţile însă trebuie înzestrate cu drepturi nu pentru ele însele, ci – dacă este justificat –, pentru ca membrii lor, oameni din carne şi oase, să-şi poată trăi viaţa în libertate, demnitate şi egalitate cu ceilalţi. Comunitatea statelor democratice nu recunoaşte drepturi colective dincolo de aceasta; nu acceptă argumentări care apelează la interesele colectivităţilor naţionale în sine.

Evaluarea obiectivelor

Dintre cele trei variante, cea de a doua poate fi interpretată cel mai uşor. Maghiarii rămaşi în afara graniţelor Ungariei trăiesc starea minoritarilor; indivizii minoritari au dreptul la şanse egale de afirmare cu concetăţenii majoritari; pentru aceasta dezavantajele a priorice trebuie compensate; în această misiune şi ţara-mamă poate să-şi asume o responsabilitate în limitele respectării suveranităţii statului în care trăieşte minoritatea în cauză. Acest scop poate fi denumit obiectiv compensatoriu.

Varianta a treia, cea a „asigurării conştiinţei identităţii naţionale”, de asemenea poate fi relativ uşor interpretată. Faptul că cineva este de limbă maternă şi cultură maghiară, nu înseamnă neapărat că se identifică ca maghiar. Identificarea însăşi nu este ceva lipsit de nuanţe, ori da, ori ba, poate avea grade diferite. Or, statutul de minoritate polarizează mulţimea celor de aceeaşi limbă şi cultură. Unora le provoacă o nevoie identitară deosebit de puternică, îndîrjită; cu cît este mai mare presiunea asupra minorităţii, cu atît este mai aprigă. Altora le provoacă o stare de incertitudine. Ei sînt mult mai uşor asimilabili de populaţia majoritară, sau cel puţin depun mult mai puţine eforturi împotriva asimilării copiilor lor. Această divizare ameninţă partea mai conştientă a minorităţii pentru că slăbirea continuă a acestui labil cerc exterior demoralizează comunitatea rămasă şi deteriorează condiţiile demografice ale existenţei minoritare plenare. Poate veni vremea cînd minoritatea scade sub pragul critic, ori în această situaţie nu va mai putea avea universitate chiar dacă nu este împiedicat de statul majoritar, nu va putea avea proprii avocaţi, medici, economişti chiar dacă membrii săi nu mai sînt victimele discriminărilor, nu va mai putea susţine teatre proprii chiar dacă va dispune de resurse financiare. Alegerea dintre păstrarea identităţii minoritare şi asimilarea la majoritate constituie dreptul fundamental al indivizilor şi familiilor; amestecul în această chestiune nu ar fi admisibil chiar dacă ar exista mijloace. Dar prin mijloace libere de constrîngere poate fi stimulată fortificarea conştiinţei minoritare frînînd scăderea drastică a populaţiei minoritare, îmbunătăţind astfel şansele celor care aleg păstrarea identităţii. Acest obiectiv ar putea fi numit al ocrotirii identităţii

Nuca cea mai dură o constituie interpretarea primei variante a obiectivelor formulate în preambul (legea doreşte să asigure „apartenenţa maghiarilor din statele învecinate la naţiunea maghiară unitară”). Conform vocabularului Fidesz, aceasta înseamnă politică naţională. Scopul politicii naţionale însă, poate avea sensuri diferite după cum interpretăm sintagma „naţiune maghiară unitară”.

Într-una din interpretări, sintagma „naţiune maghiară unitară” face referire la o comunitate lingvistică şi culturală. Defineşte totalitatea celora care-şi asumă limba maghiară ca limbă proprie, cultura maghiară ca şi cultură proprie, istoria maghiară ca istorie proprie, şi care pe această bază se identifică pe sine şi pe ceilalţi ca maghiari. În această interpretare unitatea naţiunii maghiare înseamnă că purtătorii limbii şi culturii maghiare, dispersaţi geografic şi politic (maghiarii din România, Slovacia etc), se consideră ca făcînd parte din totalitatea maghiarilor din regiune. Altfel spus, deşi iau naştere în mod inevitabil comunităţi maghiare locale – deci, să zicem că maghiarii din România constituie o comunitate distinctă în cadrul populaţiei maghiare a zonei mai extinse –, acestea nu înlocuiesc comunitatea de ansamblu, ci doar diversifică relaţia faţă de aceasta. Cine se consideră maghiar din Ardeal se identifică totuşi cu întreaga maghiarime din zonă. Obiectivul formulat în prima alternativă, interpretat astfel, însemnă ca legea să frîneze asimilarea exterioară şi să fortifice loialităţile orientate spre întreaga populaţie maghiară – unitară din punct de vedere lingvistic şi cultural. Acest obiectiv poate fi numit: obiectivul păstrării naţiunii culturale.

Într-o altă citire, „naţiunea maghiară unitară” însemnă nu numai o formaţiune culturală, ci şi una politică. Într-o astfel de înterpretare unitatea naţiunii maghiare nu mai este doar de natură lingvistică şi culturală. Chiar dacă această populaţie se simte oarecum unită „sufleteşte”, acest motiv nu este suficient pentru a constitui o naţiune unitară, „naţiunea maghiară unitară” devine o realitate doar dacă unitatea devine şi politică. Problema o constituie, în această citire, divizarea politică a naţiunii maghiare. şi nu numai indirect, prin dezavantajele statutului de minoritar, ci şi direct, întru-cît naţiunea şi statul său sînt, chipurile, inseparabile.

Interpretarea politică a sintagmei „naţiunii maghiare unitare” presupune o relaţie de drept public între maghiarii din regiune şi statul teritorial ungar. Această relaţie nu este creată de către lege prin extinderea autorităţii teritoriale a statului ungar. Relaţiile de drept public sînt create cu persoane, independent de faptul că autoritatea statului ungar se extinde asupra lor sau nu. şi prin aceasta, maghiarii din zonă ajung în relaţie de drept public şi între ei. Legea supune aceleiaşi categorii juridice pe maghiarul din Slovacia, România, Ucraina, Iugoslavia, Croaţia şi Slovenia: toţi posedă dreptul să ceară şi să obţină statul de maghiar de dincolo de frontiere. Ceea ce îi leagă – şi acesta este cel de-al doilea specific al citirii sintagmei „naţiunii maghiare unitare” dezbătute aici – este relaţia juridică faţă de statul ungar. Naţiunea culturală nu are centru; membrii ei care trăiesc în diferite ţări nu se conectează neapărat prin Budapesta. Centrul naţiunii de drept public este Budapesta, focusul său este statul ungar. Obiectivul creării unei astfel de structuri de drept public l-aş numi obiectivul creării unităţii naţionale politice.

Nu reiese în mod univoc nici din textul legii, nici din dezbaterile din jurul său, care dintre lecturi corespunde intenţiilor legiuitorului. Cînd primul ministru român i-a cerut lui Orbán Viktor să şteargă din preambul printre altele sintagma „naţiunii maghiare unitare”, răspunsul a fost că este inutil, întru-cît „legea se bazează pe concepţia culturală a « naţiunii », maghiarii care trăiesc în statele învecinate se consideră aparţinători ai limbii şi culturii maghiare, fără ca aceasta să însemne o relaţie politică cu ţara mamă.”9 Cînd însă acelaşi Orbán Viktor interpretase legea pentru publicul autohton, formulase în cu totul alt spirit: „De optzeci de ani aşteptăm să poată fi creată şi o legătură juridică între părţile dezmembrate ale naţiunii maghiare. Să fie creată din nou o legătură dincolo de cele sufleteşti.”10

Obiectivul ocrotirii naţiunii culturale poate fi tradus în limbajul intereselor individuale; poate fi interpretat şi ca instrumentul care serveşte binele indivizilor minoritari. Dacă locul identităţii naţionale maghiare ar fi preluat de mai multe identităţi minoritare maghiare, atunci probabil că fiecare minoritate separat ar rezista mai greu la presiunea asimilatorie, ceea ce ar îngreuna situaţia acelora care ar dori să trăiască ca maghiari în patria lor proprie. Am omis pînă acum un alt tip de interes individual. Pentru mulţi este important în sine ca comunitatea cu care se identifică să nu se mărginească la minoritatea maghiară locală, ci să cuprindă întreaga populaţie de limbă şi cultură maghiară. Faţă de obiectivele urmărite pînă acum acest lucru ar putea oglindi şi interesele unor oameni care nu sînt minoritari adică a unor cetăţeni ai statului ungar. şi ei pot să dorească ca naţiunea culturală maghiară să se extindă la întreaga populaţie de limbă maghiară a regiunii, să se identifice deci cu o comunitate care se extinde în toate direcţiile peste frontierele statului ungar.

După opinia mea, dorinţa identificării cu „naţiunea maghiară unitară” este o dorinţă de apreciat; cel care aşteaptă de la statul ungar să-l sprijine în realizarea acestui deziderat, nu doreşte un lucru imposibil sau inacceptabil. Dar există o diferenţă semnificativă între interesul său şi interesul persoanei care datorită statutului său de minoritar se află într-o situaţie defavorizată. Pentru cel care ar dori să vadă o naţiune unică în comunităţile de limbă maghiară derivate din naţiunea unitară de odinioară, constituie o traumă să vadă că naţiunea sa se fărîmiţează şi se restrînge. Dacă statul său depune eforturi ca toţi cei cu care el doreşte să se identifice să formeze într-adevăr o naţiune, îi serveşte binele. Dar nu poate fi susţinut că i-ar apăra dreptul. Nu există un drept conform căruia toţi cei ai căror strămoşi au format o naţiune culturală cu strămoşii noştri să dorească să formeze o naţiune culturală cu noi şi astăzi (după cum nici adepţii tîrzii ai ideii naţiunii germane mari nu au dreptul să-i includă pe austriecii de astăzi în „naţiunea germană unitară”.) Interesele lipite de drepturi oferă o legitimare puternică scopurilor legate de ele: ele cedează doar în faţa unor interese contrarii, de asemenea puternice. Interesele nelegate de drepturi oferă o legitimare firavă; trebuie să se încline chiar şi în faţa unor interese opuse relativ slabe.

Atît despre legimarea obiectivului ocrotirii naţiunii culturale. Poate fi justificat în mod asemănător şi ţelul unificării politice a naţiunii? Indiscutabil că, dacă fiecare maghiar este legat de statul ungar prin fire juridice şi politice, atunci păstrarea conştiinţei de maghiar pentru fiecare este mai uşoară. Crearea legăturilor politice şi juridice presupune însă altceva decît ocrotirea naţiunii culturale. În scopul dăinuirii naţiunii culturale se poate acţiona şi fără a se pune sub semnul întrebării suveranitatea statelor învecinate într-un fel sau altul. Despre programul unificării politice nu se poate afirma acest lucru.

Statul ungar nu poate crea relaţii de drept public cu cetăţeni ai altor state care trăiesc pe teritoriul acestora fără acordul prealabil al statului respectiv. Dacă totuşi o face, atunci procedează astfel nu pentru că era necesar pentru ajutorarea oamenilor respectivi, ci era necesar pentru modificarea propriei poziţii. Ei pot fi ajutaţi – ba tocmai atunci pot fi ajutaţi –, dacă se obţine acordul statelor învecinate pentru crearea instituţiei juridice care le afectează suveranitatea.

Scrisesem mai de vreme că multă lume ar dori să aparţină corpului naţiunii culturale maghiare, şi că aceasta este o dorinţă ce poate fi apreciată. Probabil există mulţi care ar prefera să aparţină naţiunii maghiare unificate politic. Dorinţa lor să nu fie legitimă? Ba da, cu condiţia ca „reunificarea naţională politică” să aibă loc cu acordul statelor învecinate. Dacă dorim însă ca statul maghiar să efectueze „reunificarea naţională politică” ca o problemă internă, răspunsul este: acestă dorinţă nu numai că oferă o legitimare slabă legii statutului, ca o dorinţă a apartenenţei la naţiunea culturală unitară – această dorinţă nu oferă nici o legitimare. Este pur şi simplu de nesusţinut.

În definitiv, nu există stat în vecinătatea noastră care să accepte în mod voluntar „reunificarea politică a naţiunii maghiare”! Morala nu este însă că succesul poate fi obţinut doar în faţă faptului împlinit. Morala este că nu ar fi fost voie să se pună pe ordinea de zi obiectivul reunificării politice a naţiunii.

Înainte să trecem la argumentarea acestei afirmaţii însă, să încercăm să analizăm dacă pentru obţinerea celorlalte obiective crearea statutului este sau nu un instrument legitim.

Instrumentul: avantaje şi dezavantaje

Dacă obiectivele unei instituţii sînt legitime atunci legitimitatea propriu-zisă a instituţiei depinde de eficienţa cu care serveşte aceste obiective, şi dacă nu lezează în acest timp alte interese pe care statul ar fi obligat să le respecte. Să vedem deci, dacă soluţia statutului asociat cu „legitimaţia de maghiar”este sau nu un instrument eficient. Există speranţa unor avantaje prin instituirea statutului şi trebuie să ne aşteptăm la efecte secundare negative? Încep cu avantajele.

Statul – indiferent că este statul maghiar sau statul minorităţii respective – îi poate sprijini pe maghiarii minoritari în două feluri. Una dintre posibilităţi constă în alocarea ajutoarelor unor organizaţii non-guvernamentale, persoane juridice, care fie că distribuie mai departe sumele respective, fie că le utilizează direct. Cealaltă posibilitate este ca ajutoarele să le parvină beneficiarilor, persoane în carne şi oase (eventual familii) fără intermedierea organizaţiilor. Calea indirectă este inevitabilă: există nevoi ale minorităţilor care nu pot fi satisfăcute decît în condiţii organizate – realizarea acestora nici nu poate fi imaginată prin ajutoare acordate indivizilor. Astfel, la finanţarea şcolilor minoritare, instituţiilor de învăţămînt superior, bibliotecilor, teatrelor se poate contribui doar parţial prin sprijinirea elevilor, cititorilor, spectatorilor. Cu toate acestea, poate exista şi necesitatea unor ajutoare ale căror destinatari sînt indivizii sau familiile. În aceste situaţii, intercalarea organizaţiilor ar putea avea repercusiuni negative. Pe de o parte există foarete mulţi oameni la care pur şi simplu nu se poate ajunge prin organizaţiile intercalate. Pe de altă parte, chiar dacă reuşesc să-i ajungă, intermediarii îşi pot folosi poziţia să aleagă după bunul lor plac printre solicitanţi; pot avantaja propria clientelă. Acestea sînt dezavantaje serioase şi binecunoscute; ele pot fi eliminate dacă statul oferă ajutorul respectiv în mod direct individului care îl poate solicita în calitate de subiect de drept.

Raţionamentele de pînă acum sînt valabile atît pentru ajutoarele compensatoare ca şi cele care ţintesc păstrarea identităţii. Există încă un argument care se referă în mod expres la cea din urmă. Cel care îşi pierde siguranţa identitară – ba chiar şi cel care nu – are nevoie de o fortificare simbolică. Iar statutul nu este doar un instrument tehnic juridic în scopul aplicării facilităţilor, ci totodată un gest simbolic. Cine obţine „legitimaţia de maghiar”, îşi fortifică într-un fel ataşamentul naţional. Într-o situaţie ideală – în care recurg mulţi la această legitimaţie dintre cei labili din punct de vedere identitar –, legea poate contribui în mod substanţial la fortificarea identităţii maghiare.

Atît deocamdată despre posibilele avantaje. Să vedem acum dezavantajele.

Ele toate se ramifică din aceeaşi tulpină. Statul îşi leagă subiectul de comunitatea culturală maghiară nu la modul general, ci la statul maghiar, nu cu fire „spirituale” ci cu legături juridice. După cum scrie Németh Zsolt, secretar de stat la externe: „legitimaţia de maghiar” este „un document public, a cărui completare înseamnă că statul ungar îşi asumă o relaţie comună cu maghiarul de dincolo de frontiere. Personal cu el. La fel de personal ca şi cu proprii cetăţeni.”11 Acest lucru trezeşte în mod inevitabil îngrijorare în cetăţenii majoritari şi conducătorii acelor state asupra cetăţenilor cărora se extinde efectul legii. Iar îngrijorările, suspiciunile şi îndoielile ameninţă cu numeroase efecte secundare nedorite.

Se amplifică neîncrederea faţă de minoritate pe scenele vieţii cotidiene. Antimaghiarismul politic primeşte o nouă infuzie. Organizaţiile maghiare vor fi nevoite să treacă în defensivă, spaţiul lor de manevră restrîngîndu-se.

Se deteriorează şi posibilităţile de acţiune ale statului maghiar. Guvernele maghiare din totdeauna pot contribui la afirmarea minorităţilor de dincolo de frontiere nu numai prin gesturi simbolice şi ajutoare materiale. Îndrăznesc să afirm că nici măcar nu acestea sînt instrumentele cele mai importante. Cheia rezolvării situaţiei minorităţii se află în mîna statului pe teritoriul căruia minoritatea trăieşte. Însăşi majoritatea sacrificiilor inevitabile trebuie suportate de statul respectiv -, respectiv de cetăţenii săi. Statul maghiar poate ajuta în primul rînd prin convingerea statelor învecinate să respecte drepturile minorităţilor, să contribuie la respingerea retoricii naţionaliste, să trateze organizaţiile minoritare ca partenere. Aceste ţeluri pot fi atinse în două feluri. În mod direct, printr-o iniţiativă de parteneriat cu vecinii; încheiînd tratate bilaterale prin intermediul cărora se obligă la respectarea drepturilor minorităţii. Iar indirect, prin faptul că ţine trează cauza protecţiei minorităţilor în cadrul forumurilor internaţionale, contribuie la dezvoltarea principiilor de drept referitoare la aceasta, şi insistă să fie monitorizată respectarea acestor principii de comunitatea statelor democratice – în primul rînd europene - mai ales în acele ţări unde trăiesc (şi) maghiari.

În primul deceniu al republicii democratice, guvernele maghiare au avut rezultate frumoase în ambele domenii, chiar dacă nici pe departe nu au reuşit să obţină ceea ce minorităţile aveau nevoie. Legea statutului a reuşit să strice poziţiile statului maghiar pe ambele planuri. A provocat dezaprobarea Uniunii Europene. A perturbat relaţiile cu acele state vecine – România şi Slovacia – în care trăiesc cei mai mulţi maghiari. Guvernul maghiar a fost nevoit să treacă în defensivă, să recurgă la explicaţii, la concesii ulterioare. Printre altele şi la unele care depăşesc simpla retragere a unor articole. Declaraţia comună Orbán-Năstase spune de exemplu, că Republica Ungară va putea acorda ajutoare organizaţiilor maghiare din România numai după anunţarea prealabilă şi aprobarea autorităţilor române.12 O astfel de limitare este fără precedent după 1989. Pe de altă parte, a slăbit poziţia statului maghiar faţă de instituţiile europene. Între 1990 şi 2001 am fost mereu iniţiatori în domeniul politicii minoritare iar vecinii noştri se aflau sub presiune, ei fiind nevoiţi să dea explicaţii şi să cedeze. Acum guvernul nostru trebuie să dea explicaţii şi să facă concesii.

Avantajele sperate din partea legii trebuie comparate cu aceste dezavantaje. Foloasele aşteptate din partea facilităţilor create de „legitimaţia de maghiar” nu par a fi deosebit de importante. O parte a facilităţilor – cele legate de dreptul la muncă şi la asistenţă medicală – nu contribuie la păstrarea limbii materne şi culturii maghiare, nici la ocrotirea relaţiilor cu Ungaria, şi nici nu sînt semnificative. Dacă le punem de-o parte, rămîn gratuitatea folosirii bibliotecilor, reduceri la intrarea în muzee, facilităţi de călătorie în Ungaria, ceva sprijin financiar familiilor ai căror copii frecventează şcolile maghiare pe pămîntul lor natal. Un bilanţ destul de modest. Un avantaj mai semnificativ l-ar constitui efectul stimulativ al conştiinţei identitare prin simpla posesie a legitimaţiei – cu condiţia să fie solicitată de mulţi dintre cei cu identitate oscilantă. Dar în atmosfera înveninată care s-a creat, tocmai acest lucru devine improbabil. Într-o atmosferă de suspiciune şi ostilitate solicitantul legitimaţiei poate avea sentimentul că îşi asumă un risc – şi după toate probabilităţile tocmai aceia se vor abţine de la solicitarea legitimaţiei care ar avea cea mai mare nevoie de ea pentru fortificarea identităţii. Se poate întîmpla ca „legitimaţia de maghiar” să nu diminueze, ci dimpotrivă să accentueze şi să scoată în evidenţă în mod simbolic divizarea comunităţii minoritare: vor poseda legitimaţie cei care îşi asumă cu îndîrjire identitatea de maghiar, ceilalţi preferînd să evite identificarea deschisă cu comunitatea maghiarilor.

Balanţa nu poate fi numită nicidecum pozitivă. şi nu am cercetat încă de mai aproape chestiunea, dacă legiuitorul a comis doar o eroare tactică, a fost doar lipsit de tact prin indiferenţa faţă de sensibilităţile vecinilor, sau a lezat interese care se află sub protecţia dreptului internaţional.

Conform poziţiei oficiale a guvernului Orbán, interesele statelor vecine nu au fost lezate. Legea, susţin dînşii, nu are efecte extrateritoriale. Statul maghiar acordă pe teritoriul propriu facilităţi maghiarilor care trăiesc în ţările vecine; aceasta este o chestiune internă maghiară, nu priveşte alte state.13

Sînt nevoit să afirm că acest lucru nu este adevărat.

Legea şi suveranitatea statelor vecine

Posesorul „legitimaţiei de maghiar” poate beneficia de o parte a facilităţilor oferite de legea statutului la locul de domiciliu.14 Iar mai departe, referitor la modul de obţinere a legitimaţiei, legea spune că guvernul Republicii Ungare recunoaşte calitatea de organizaţie de recomandare uneia dintre organizaţiile care activează în ţara respectivă ca „reprezentantă a comunităţii naţionale maghiare”.15 Organizaţia de recomandare din perspectiva propriului stat este o formaţiune de drept privat, din perspectiva statului maghiar însă este autoritate.

Dar să presupunem că Parlamentul Ungar anulează facilităţile de care să se beneficieze pe pămîntul natal, iar procedura eliberării legitimaţiilor va fi de la primul pas de competenţa autorităţilor din Ungaria. Nici atunci nu poate fi afirmat cu bună credinţă că legea nu aduce atingere autorităţii statelor învecinate. Din totalitatea cetăţenilor legea defineşte un cerc – a celor de naţionalitate maghiară şi aparţinătorii lor –, care numai datorită acestei definiri obţin dreptul de statut în Ungaria, iar dacă această înregistrare a avut loc, beneficiează de diferite facilităţi. Autorităţile ungare sînt împuternicite să culeagă şi să stocheze informaţii despre locuitorii unei ţări vecine, respectiv despre cei care solicită luarea în evidenţa statutului. Dispune eliberarea unei legitimaţii cu funcţie de document de identitate, atribuite unei anumite părţi a locuitorilor ţării vecine. Aceste măsuri ar necesita acordul statului respectiv, chiar dacă ar fi adevărat că procedura s-ar desfăşura de la un capăt la altul pe teritoriul statului ungar.16

Dar ce reiese din aceasta? Unul dintre răspunsurile posibile este că nici un stat nu poate să dispună în cauze care aparţin autorităţii altui stat. O astfel de măsură este considerată încălcare a suveranităţii, fiind interzisă de dreptul internaţional. Legea statutului a încercat un lucru din capul locului inacceptabil.

Conform răspunsului alternativ nici un stat nu poate dispune în mod unilateral în cazuri care aparţin autorităţii altui stat. Dar orice stat poate împuternici orice alt stat, ca să dispună în chestiuni aparţinînd propriei autorităţi. Suveranitatea unui stat nu poate fi încălcată de alt stat.17 Dar orice stat îşi poate limita propria suveranitate, fie în favoarea comunităţii mai largi ai statelor, fie a unei instituţii supranaţionale, fie a unui alt stat. Pentru primul tip de autolimitare, un exemplu bun este integrarea în Uniunea Europeană. Pentru cel de al doilea este recunoaşterea autorităţii Tribunalului Internaţional de sub egida Adunării Generale ONU. Cel de al treilea este exemplificat prin convenţia care împarte controlul asupra ordinii interne a Irlandei de Nord între autoritatea Marii Britanii şi Republicii Irlanda.

Ar fi greu de contestat că răspunsul, conform căruia suveranitatea nu poate fi limitată în nici un fel, nici măcar cu acordul voluntar al statului suveran, este eronat. Drepturile suverane ale statelor cuprind şi dreptul limitării voluntare a suveranităţii. Una dintre particularităţile cele mai spectaculoase ale istoriei postbelice este că statele acoperă lumea cu o reţea tot mai întinsă şi mai deasă de instituţii şi comunităţi supranaţionale, create prin autolimitare voluntară. Deşi acordul poate fi în principiu retras, tendinţa este practic ireversibilă. şi cu cît ne asociem la mai multe organizaţii internaţionale cu vecinii noştri, cu atît cresc şansele să ne limităm reciproc suveranitatea şi în relaţiile bilaterale.

Deci, pe de o parte, suveranitatea poate fi limitată, pe de altă parte ea nu poate fi limitată din afară printr-o decizie unilaterală. Statutul juridic al minorităţii maghiare din ţările vecine nu poate fi modificat de Parlamentul de la Budapesta - exceptînd situaţia în care legea respectivă este în acord cu prevederea unui tratat bilateral sau este adopatată în conformitate cu împuternicirea prealabilă a unei înţelegeri bilaterale.

Primăvara trecută, cu mult înainte de izbucnirea polemicilor maghiaro-române şi maghiaro-slovace, cu mult înaintea raportului critic de ţară al UE, scrisesem că dacă legea statutului s-ar naşte pe baza unui acord prealabil al statelor învecinate, asta i-ar linişti pe vecinii noştri. Ar reconfirma mesajul tratatelor de bază prin care Ungaria, fără gînduri dosnice, acceptă status quo-ul. Dacă însă – ceea ce atunci devenise deja evident – legea se va naşte printr-un act unilateral, fără consultarea statelor învecinate, gestul îi va provoca. Mesajul va fi: orice s-ar afla în tratatele de bază, Ungaria nu s-a consolat cu pierderea teritoriilor de odinioară. Prima variantă este acceptată de dreptul internaţional, cea de a doua este interzisă. Cu toate acestea a fost aleasă varianta interzisă. Este motivul pentru care Ungaria, pentru prima oară după 1990, se află într-o serioasă criză de politică externă.18

Statul ungar se află în faţa unei răspîntii. Dacă va continua drumul deschis de legea statutului, se va izola complet în cadrul regiunii şi riscă integrarea noastră în Uniunea Europeană. Dacă nu doreşte acest lucru, trebuie să se reîntoarcă pe drumul trasat de tratatele de bază.

Pentru liberalii maghiari aceasta este o evidenţă. Nu ar fi inacceptabil nici pentru socialişti, deşi au votat legea statutului, dar au atacat vehement acordul Orbán-Năstase – în timp ce s-au alăturat susţinătorilor legii.19 Eu susţin însă mai mult decît atît. După opinia mea înşişi naţionaliştii cît de cît raţionali trebuie să ajungă la aceeaşi concluzie. Acest lucru nu cred că se va întîmpla înainte de alegeri, ba nici chiar după alegeri nu imediat. Este nevoie de timp ca dreapta naţionalistă să poată prelucra experienţa amară a legii statutului. Nu e sigur că va reuşi. Dar ar avea toate motivele s-o facă.

Colaborare sau izolare

Politica externă maghiară de după 1989 are două axiome solide. Cine se opune oricăreia din ele, se autoelimină din categoria factorilor politici capabili de guvernare. Prima sună astfel: după prăbuşirea sistemului mondial sovietic Ungaria nu are altă alternativă decît să se alăture comunităţii statelor democratice. Am fost admişi în Consiliul Europei, am intrat şi în NATO, trebuie să facem totul ca – în condiţii cît se poate de avantajoase – să ne integrăm în Uniunea Europeană. Cea de a doua axiomă derivă din prima. Noii noştri aliaţi nici nu vor să audă de modificarea frontierelor Ungariei. Înainte de izbucnirea războaielor din Iugoslavia dreapta ungară putea să se amăgească o vreme cu iluzia că disoluţia unora dintre statele învecinate ar putea constitui un punct de plecare pentru un nou tratat de pace. După 1992 nu mai poate crede nimeni aşa ceva. Orice guvern ungar trebuie să pornească de la principiul că frontierele date sînt indiscutabile.

Dacă situaţia internaţională nu se modifică în mod substanţial – fie prin apariţia unui nou centru de putere capabil să echilibreze influenţa democraţiilor occidentale, fie prin închiderea porţilor uniunii în faţa Ungariei –, Ungaria nu poate avea un guvern care să pledeze pentru revizuirea frontierelor.

Din punct de vedere liberal, aceste evoluţii sînt favorabile. Liberalii nu cred că o nouă modificare a frontierelor fixate acum opt decenii ar duce la o soluţie liniştitoare. Imediat după 1920 speculaţiile despre trasarea unor hotare mai juste puteau avea încă sens. Această şansă a fost distrusă de faptul că motorul revizuirii frontierelor devenise Germania nazistă; că Ungaria a recăpătat din mîinile lui Hitler acele părţi ale teritoriilor pierdute care puteau fi revendicate; şi că datorită acestui fapt Ungaria a devenit aliata lui Hitler în războiul ce a urmat. Conform poziţiei liberale astăzi, la optzeci de ani după stabilirea frontierelor, putem spera la o soluţie echitabilă în chestiunea maghiară numai pe baza recunoaşterii sincere şi serioase a status quo-ului. Din asta nu reiese doar faptul că renunţăm la realipirea teritoriilor pierdute. Nici măcar faptul că recunoaştem autoritatea suverană a statelor vecine asupra acestor teritorii. Ci reiese că, pe maghiarii care trăiesc acolo îi considerăm nu numai maghiari – legaţi astfel de noi –, ci, de exemplu, şi cetăţeni ai României – aparţinînd în această calitate şi totalităţii cetăţenilor de acolo. şi dacă aşa este, atunci situaţia maghiarilor căzuţi sub autoritatea statelor învecinate poate fi îmbunătăţită în mod durabil şi just într-un singur fel: devenind membri cu drepturi egale ai comunităţii cetăţenilor patriei lor.

Ceea ce însemnă totodată, că dacă doresc, pot deveni membri cu drepturi egale ai comunităţii constitutive de stat în calitate de maghiari. Întru-cît o minoritate nu poate fi într-o poziţie de start egală cu o majoritate fără să beneficieze de o serie de facilităţi instituţionale şi materiale, pentru ca minoritatea maghiară să fie acceptată de majoritate în calitatea lor de concetăţeni maghiari, trebuie să accepte şi sistemul facilităţilor şi instituţiile corespunzătoare. Pentru acceptarea calităţii de concetăţean nu poate constitui un obstacol faptul că minoritatea respectivă aparţine totodată unei naţiuni culturale mai largi sau că are legături speciale şi cu o altă ţară.

Toate acestea nu stabilesc decît condiţiile în care cetăţenii maghiari ai statelor învecinate să poată deveni într-adevăr concetăţeni ai indivizilor majoritari, scopul propriu-zis – includerea maghiarilor în comunitatea cetăţenilor – nu este anulat. Or pentru aceasta, atît coerenţa internă a comunităţilor minoritare maghiare, cît şi legăturile lor transfrontaliere trebuie ocrotite în aşa fel încît să înlesnească, nu să împiedice celălalt obiectiv de perspectivă: ca maghiarii minoritari să descopere în ţara în care trăiesc o patrie, iar în membri majoritari, nişte concetăţeni.

Aşa arată rezolvarea chestiunii maghiare în concepţie liberală. Cheia rezolvării în această concepţie se află în apropierea de majoritate şi clădirea tenace a încrederii.

Sînt de acord, că nu este uşor să te identifici din punct de vedere sentimental cu această poziţie. Problemele de astăzi ale maghiarilor minoritari sînt înrădăcinate în dictate de pace nedrepte. În perioada interbelică, în toate statele învecinate, minoritatea maghiară era considerată element marginalizabil şi era discriminată în aproape toate domeniile vieţii. În anii comunismului a fost victima unei politici de asimilare sistematică. Odată cu prăbuşirea sistemului mondial sovietic s-au deschis posibilităţi deosebite în faţa autoorganizării, pe de o parte partidele maghiarilor au devenit factori politici, în unele locuri devenind parteneri în coaliţii de guvernare, pe de altă parte, în vacumul ideologic creat prin dispariţia comunismului, peste tot a pătruns naţionalismul militant al cărui ţintă naturală era etnia maghiară. Nu este de mirare că politica de apropiere este greu de interiorizat pentru multă lume. Ei livrează publicul natural al gîndirii naţionaliste maghiare.

În proiectul naţionalist minoritatea se organizează într-un corp distinct în cadrul statului; nu se asociează cu organizaţiile majorităţii şi mai ales nu se reprezintă în nici o guvernare; ofenselor le răspunde prin strîngerea rîndurilor; nu îşi caută patria politică acolo unde trăieşte, ci visează să-şi regăsească o patrie maghiară virtuală. În loc de colaborare, optează pentru izolare, închidere în comunitatea maghiară minoritară şi reintegrarea comunităţii minoritare, structurate spre interior, în naţiunea istorică maghiară – acesta este viziunea în care raţionează cei care resping politica apropierii.

Închiderea şi izolarea reproduc tensiunile dintre majoritate şi minoritate. Dar cel care consideră reclădirea încrederii lipsită de orice speranţă, obţinerea drepturilor bazată pe colaborare imposibilă, nu acceptă că ostilitatea interetnică ar trebui să fie neapărat un lucru rău. Porneşte de la ideea că succesul poate fi obţinut numai prin luptă; statul majoritar nu cedează decît în situţie de forţă. Ori pentru aceasta trebuie să accepţi confruntarea şi sacrificiile ce o însoţesc.

La nivelul politicii guvernamentale oficiale, politicii liberale îi corespunde procesul demarat prin tratatele de bază; iar politicii naţionaliste, legea statutului decisă printr-un act unilateral.

Numai că legea statutului a căzut înainte de a intra în vigoare.

Eşecul său demonstrează în mod spectaculos că: politica izolării şi închiderii în sine e de nesusţinut – şi nu numai pe termen lung: chiar şi pe termen foarte scurt. Guvernul Orbán şi-a ignorat în mod demonstrativ vecinii cu care, în cele din urmă, a fost nevoit totuşi să dialogheze. Cu preţul unor concesii pripite s-ar putea să poată cumpăra aprobarea pentru păstrarea formală a legii statutului.

Profitînd de aparenţa astfel creată s-ar putea să încerce să convingă opinia publică maghiară că Uniunea Europeană aprobă legea, doar naţionaliştii români şi slovaci i se opun. Adepţii legii, din ţară şi de peste hotare, ar putea să-şi facă iluzia că deşi a trebuit să accepte concesii ici-colo, victoria finală aparţine totuşi guvernului: esenţial este că statutul există, facilităţile legate de acesta putînd fi ulterior remediate.20 Ceea ce este o gravă eroare. Guvernul poate eventual să arunce vălul uitării peste umilitoarea înfrîngere de politică externă, dar nu va putea uita el însuşi că, începînd cu înţelegerea Orbán-Năstase, are mîinile legate. Încă odată nu va putea încerca crearea unor reguli despre care vecinii să poată susţine în mod justificat că au valabilitate extrateritorială. Îndată ce va încerca să facă vreo mişcare, guvernul român şi slovac vor protesta vehement, şi nici Uniunea Europeană nu va întîrzia să ia poziţie.

Experimentul închiderii şi izolării este de nesusţinut şi la nivelul vieţii cotidiene a minorităţii. În zadar se va închide în sine, viaţa şi-o va duce nu în patria maghiară virtuală ci pe pămîntul său natal, printre vecinii majoritari. Pe ei trebuie să-i convingă despre dreptul la existenţă a organizaţiilor şi instituţiilor sale. Pe ei trebuie să-i convingă să accepte folosirea tăbliţelor şi a oficiilor bilingve. Bănuţii lor, proveniţi din taxe şi impozite, trebuie obţinuţi pentru funcţionarea şcolilor, facultăţilor, catedrelor, eventual universităţilor maghiare. În atmosfera ostilităţilor continue se golesc pînă şi concesiile obţinute pe hîrtie. Va creşte presiunea asimilatorie asupra membrilor minorităţii. Într-o astfel de situaţie – în ciuda oricăror eforturi – va continua în mod inevitabil separarea „sîmburelui tare” de „ învelişul din ce în ce mai moale”; partea conştientă a minorităţii i se va adresa din ce în ce mai mult sie însuşi, iar la periferie se va accelera asimilarea. Dacă credem serios că frontierele nu se vor modifica, atunci politica închiderii este iraţională şi din punct de vedere naţionalist.

Politica jalonată de legea statutului nu poate fi continuată. Ceea ce rămîne de pe urma sa este jocul iluziilor dintre guvern şi puţinii solicitanţi ai „legitimaţiei de maghiar” – o minoritate din cadrul minorităţii maghiare – , demonstraţia ritualică a unei coeziuni iluzorice. Între timp relaţia dintre majoritate şi minoritate se va desfăşura pe cu totul alte scene, unde ceromonialul statutelor nu pătrund. Nu numai statul ungar se află în faţa unei răspîntii, ci şi naţionalismul maghiar.

Dacă statul ungar va încerca să continue aventura legii statutului, va trebui să se confrunte cu obiectivul integrării europene. În contextul politic mondial de astăzi acest lucru nu poate fi făcut fără compromiterea şi marginalizarea dreptei naţionaliste. Dacă naţionaliştii, astăzi capabili încă de a influenţa centrul politic nu acceptă marginalizarea, atunci ei înşişi va trebui să tragă concluziile acestui faliment.

Cînd dreapta naţionalistă a ajuns la putere, mai întîi în 1990, apoi în 1998, a reluat pe de o parte numeroase tradiţii nepopulare: cultul epocii-Horthy, recuzita prăfuită a neobarocului maghiar, şi ceea ce e mai grav, nu s-a delimitat nici senti-mental, nici politic de naţionalismul extremist, iredentist şi antisemit. Aventura legii statutului nu a fost întîmplătoare în acest context. Dar pe de altă parte, drepta a şi învăţat cîte ceva din 1989 încoace. A învăţat că lumea statelor democratice nu tolerează evocarea deschisă a revizuirii frontierelor, în schimb poate fi mobilizată cu succes în scopul ocrotirii drepturilor minorităţilor. A învăţat că este preferabil să fie prezentată cauza maghiarilor de dincolo de frontiere în termenii drepturilor individuale şi colective. A pornit pe o cale, la capătul căreia se află politica apropierii şi a colaborării vecinilor. Liberalii procedează corect dacă constată şi apreciează acest progres, chiar dacă între timp – doar acesta le este rolul – dau în vileag poticnirile şi regresele.21

Legea statutului este cea mai gravă în şirul regreselor. Ar fi însă greşit să se presupună că scopul guvernului Orbán era să provoace Uniunea Europeană. Dacă era gata să se confrunte cu Uniunea, ar fi putut legifera şi statutul cetăţeniei maghiare transfrontaliere; ştim că Uniunea Mondială a Maghiarilor a cerut acest lucru. Guvernul însă a respins această iniţiativă şi a înlocuit-o cu „legitimaţia de maghiar”, considerată mai „slabă”. A făcut-o cu convingerea că astfel a găsit soluţia care să satisfacă atît propriile sale aşteptări cît şi prevederile dreptului internaţional.

A presimţit corect că viitorul aparţine instituţiilor juridice care limitează şi intersectează suveranitatea naţională. A greşit însă profund atunci cînd a crezut, că în noua ordine mondială instituirea unui statut care transgresează autoritatea de drept a statelor vecine poate fi o chestiune internă maghiară.

Va fi capabil să-şi corecteze eroarea? Deocamdată îşi continuă drumul cu încăpăţînare spre izolare. Cînd scriu aceste rînduri, Ungaria a rămas singură şi printre cei patru de la Visegrad. Drepta guvernamentală, datorită aventurii legii statutului, este împinsă către poziţia incompatibilă cu guvernarea a extremei drepte. Interesul comunităţii cetăţenilor maghiari, precum şi interesul comunităţii maghiare în general, nu este ca drepta să se autoexcludă pentru multă vreme de la posibilitatea guvernării. Interesul naţional maghiar este ca guvernele să se alterneze, iar statul să urmărească cu fermitate de la o guvernare la alta politica tratatelor de bază.

Ce-i de făcut?

Cele mai importante sarcini, după toate acestea, pot fi formulate pe scurt. Legea statutului trebuie prelucrată fundamental. Conform concepţiei juridice a Uniunii Europene orice deosebire pe bază etnică este discriminatorie şi interzisă, exceptînd cazul în care contribuie la ocrotirea limbii şi culturii grupului respectiv, şi la păstrarea legăturilor sale cu ţara-mamă. Trebuie eliminate deci acele prevederi ale legii care nu se supun acestor scopuri. Dacă se produce acest lucru, acele prevederi ale înţelegerii Orbán-Năstase care extinseseră facilităţile de muncă şi sănătate la toţi cetăţenii români, şi care produseseră atîtea polemici inutile, îşi pierd sensul.

Îndată ce drepturile la facilităţi acordate maghiarilor din ţările învecinate, ar fi limitate doar la cele la care ar fi interesaţi în calitate de maghiari – nu de muncitori, nu de bolnavi –, dispare de-ndată întrebarea referitoare la nevoia demonstrării identităţii solicitantului. Această chestiune este atît de penibilă din cauza că orice sistem de criterii ar fi formulat de lege pentru verificarea identităţii de maghiar, intră în conflict în mod inevitabil cu principiul alegerii libere a identităţii.22 Dacă însă posesia „legitimaţiei de maghiar” nu dă dreptul decît la facilităţi pentru obţinerea cărora nu pot fi interesaţi decît cei care doresc practicarea limbii maghiare, învăţămîntul în limba maghiară şi însuşirea culturii maghiare, atunci verificarea identităţii naţionale a solicitantului este lipsită de sens. În felul acesta am mai scăpa de două dificultăţi. Ar deveni inutilă şi „legitimaţia de aparţinător” faţă de care guvernul român a avut serioase obiecţii. şi şi-ar pierde utilitatea şi aşa zisele organizaţii de recomandare, care trebuiau, de asemenea, să fie date uitării de dispoziţiile de aplicare ale legii. Nu trebuie identificate decît datele personale ale solicitantului şi ale solicitării, ceea ce poate fi făcut de orice notar public, cunoscător al limbii maghiare.

Trebuie risipită şi ambiguitatea formulării din preambul. Ori va fi eliminată referirea la „naţiunea maghiară unitară”, ori va fi înlocuită cu varianta „naţiune culturală maghiară”.

Preambulul textului în vigoare aminteşte în mod expres că iniţiatorul proiectului este Conferinţa Maghiară Permanentă. Este cu atît mai strident faptul că guvernele acelor state, sub ale căror autoritate suverană cade chestiunea prevăzută de lege, nu figurează printre factorii participanţi la prepararea proiectului. Legea trebuie să declare că textul modificat este înaintat spre aprobarea Parlamentului cu acordul prealabil al guvernelor implicate.

Pentru a încheia criza, trebuie începute discuţii ample despre tratatele de bază încheiate cu statele vecine – înainte de toate cu România şi Slovacia. Trebuie reconfirmat acordul cu spiritul tratatelor, adăugîndu-se pe cît posibil o anexă la tratatul iniţial, care să reafirme principiile de colaborare, păstrînd totul din tratatul iniţial, adăugîndu-se în schimb ceea ce mai supravieţuieşte confruntărilor din legea statutului.

Ce mai poate urma? Analiza detaliilor ar depăşi cadrul acestui text. Aş recomanda însă spre judecare un aspect tactic general. Scriind mai de mult despre drepturile colective ale minorităţilor, am propus deja această idee. În 1996 am consacrat un studiu amplu tezei conform căreia acceptarea drepturilor colective nu contrazic principiile centrate pe individualism ale liberalismului. Indivizii care trăiesc într-o situaţie minoritară, argumentam atunci, au interese care merită în mod îndreptăţit să fie ocrotite de stat, dar drepturile menite să le apere, nu întotdeauna pot fi destinate individului. Am propus deci ca liberalii să includă în tezaurul lor ideatic principiul drepturilor colective ale minorităţilor. Am adăugat însă, că ameliorarea situaţiei minorităţilor nu poate fi începută cu drepturile colective, deoarece recunoaşterea acestora se loveşte peste tot de rezistenţa majorităţii. Este recomandabil să se înceapă cu acele drepturi pe care majoritatea – sau cel puţin partea care este receptivă faţă de idealul libertăţii şi egalităţii – le poate accepta cu relativă uşurinţă, iar acestea sînt drepturile clasice individuale. Numai după ce aceste drepturi au pregătit suficient terenul, merită să fie aduse în discuţie drepturile colective.23

O raţiune tactică similară pledează pentru abordarea unei cronologii inverse în sprijinirea maghiarilor minoritari de către statul maghiar. Este mai uşor de acceptat pentru vecinii noştri să le acordăm organizaţiilor şi instituţiilor minoritare un sprijin – care nu poate fi însă solicitat ca drept –, decît ca cetăţenii de limbă maghiară să devină individual subiecţii de drept ai ajutoarelor statului ungar. Guvernele maghiare din totdeauna pot face încă foarte mult pentru maghiarii minoritari înainte ca să devină actuală necesitatea sprijinirii lor ca subiecţi de drept.24 Trebuie să se consolideze încrederea, trebuie să se dezvolte colaborarea între Ungaria şi vecinii săi, înainte de a ne gîndi serios la dezvoltarea legii statutului.

Problema legii statutului nu este numai faptul că a fost creat printr-un act unilateral; dacă guvernul Orbán ar fi iniţiat tratate bilaterale pentru crearea statutului maghiarilor de dincolo de frontiere, iniţiativa ar fi venit tot prea de vreme. Dacă Parlamentul a adoptat legea, creînd prin acest act o situaţie juridică, retragerea ei nu ar fi o soluţie raională. Dar trebuie să ştim că, după ce am adaptat-o la exigenţele dreptului european şi la interesele legitime ale statelor învecinate, nu va putea fi reluată multă, multă vreme.

Note:

1.     Vezi, Commission of the European Communities: „2001 Regular Report on Hungary’ Progress Towards Accessioan”. Brussel, 13.11.2001. SEC (2001) 174

2.     Tamás Bauer a arătat în mai multe articole excelente cît de mare a fost preţul plătit de Ungaria din cauza amînării modificărilor legii din considerente de prestigiu. Vezi, „Az Orbán-Nastase-pactum”, Magyar Hírlap, 4 ian. 2002; precum şi „A státustörvény: kisebbségvédelem helyett nemzetpolitika”, Magyar Kisebbség, nr.1(23) 2002, acest ultim studiu m-a ajutat substanţial în definitivarea poziţiei mele.

3.     Despre caracterul absurd şi fals al situaţiei juridice, vezi Nagy Boldizsár: „A szándék-buborék”, Élet és irodalom, 25 ian. 2002.

4.     La conferinţa de presă din 17 febr. 2002 a secretarului de stat politic al Ministerului de Externe, Németh Zsolt.

5.     Cetăţenii de limbă maghiară din toate statele învecinate cu excepţia Austriei. Maghiarii cetăţeni austrieci au trebuit să fie exceptaţi de la facilităţi datorită reglementărilor Uniunii Europene: legea prevedea facilităţi care nu puteau fi acordate în cadrul uniunii pe baza deosebirilor etnice.

6.     Legea prevede şi eliberarea „legitimaţiei de aparţinător maghiar” pentru aparţinătorii posesorilor „legitimaţiei de maghiar” care nu sînt de naţionalitate maghiară. În conformitate cu declaraţia comună Orbán-Năstase această prevedere nu va fi aplicat în cazul României, ceea ce îi pune viitorul sub semnul întrebării şi în privinţa celorlalte ţări.

7.   Vezi sentinţele Curţii Constituţionale nr. 31/1990, 26/1993, 43/1995, 44/1995, 56/1995.

8.   Individualismul nu este similar nici cu părerea că individul trebuie să se ocupe numai de binele său (egoism), nici cu acela după care indivizii trăiesc bine numai dacă nu aparţin vre-unei comunităţi (atomism). Individualismul este negarea colectivismului: teza sa este: în sine nu este bună decît fericirea individului; înflorirea comunităţilor este un lucru valoros numai dacă prin aceasta membrii săi duc o viaţă mai bună ca indivizi.

9.   „Bukaresben egyelõre nem kommentálják Orbán Viktor válaszlevelét” (La Bucureşti deocamdată nu este comentat răspunsul lui Orbán Viktor), Magyar Hírlap, 30 nov.2001.

10. Radio Kossuth, Cronica Dimineţii, 9 ian. 2002.

11.Németh Zsolt, „Bontsuk le a nemzetet megosztó korlátokat” (Să demontăm barierele care divizează naţiunea), Magyar Nemzet, 4 ian.2001.

12.    Vezi Declaraţia comună dintre Guvernul Republicii Ungare şi Guvernul României, punctul 10, 22 dec. 2001.

13.    „Sub aspect juridic... este exclusiv chestiunea internă a Ungariei, cui ce fel de facilităţi oferă pe teritoriul Ungariei.” Răspunsul secretarului de stat, Németh Zsolt, la interpelarea din şedinţa din 19 febr. 2002 a Parlamentului.

14.    Vezi subcapitolul „Facilităţile ce pot fi acordate pe pămîntul natal”.

15. Vezi subcapitolele „Legitimaţia de maghiar” şi „Legitimaţia aparţinătorului de maghiar”.

16. Vezi Raportul Comisiei de la Veneţia: Report on the Preferential Treatment of National Minorities by their Kin-State, adopted by the European Commission for Democracy Through Law at its 48th Plenary Meeting. Veneţia 19-20 oct. 2001. Raportul declară în mod univoc că acordarea unor drepturi membrilor minorităţii ca indivizi, precum şi eliberarea legitimaţiei, ar fi necesitat acordul prealabil al statelor respective. Nu vorbeşte de culegerea de informaţii, acţiune invocată de Adrian Năstase în scrisoarea adresată lui Orbán Viktor la 23 nov. 2001.

Exceptînd situaţiile extreme în care statul încalcă în mod brutal şi în proporţie de masă drepturile omului, recurge la exterminări sau purificare etnică sau ameninţă securitatea altor state, însfîrşit, cînd se prăbuşeşte, respectiv devine incapabil să ocrotească viaţa şi securitatea cetăţenilor săi. Dreptul internaţional pretinde şi în aceste cazuri ca intervenţia să aibă loc în baza împuternicirii Consiliului de Securitate al ONU.

17.    Vezi Kis János: Liberalizmus Magyarországon II. (Liberalism în Ungaria II.) Élet és Irodalom, 23 martie, 2001. Această observaţie o consider integral valabilă. Ţin să constat însă că în articolul respectiv am formulat şi opinii pe care astăzi le consider eronate sau inexacte. Scriam de exemplu, că legea nu crează statut, ceea ce nu este aşa. Nu am fost destul de riguros în formulare în privinţa scopului creării statutului; am omis să subliniez în mod special că instituirea statutului, crearea legăturii juridice dintre statul ungar şi maghiarii de dincolo de frontiere nu poate fi un scop în sine, ci doar mijloc pentru atingerea unor scopuri altfel irealizabile.

18.    Partidul Socialist Ungar şi-a concentrat tirul asupra acelui punct al declaraţiei conform căruia nu numai maghiarii din România pot fi angajaţi pentru munci sezoniere pentru trei luni în Ungaria, ci această facilitate poate fi extinsă la orice cetăţean român, independent de naţionalitate. Totodată a declarat că nu are probleme cu legea în sine. Această poziţie este însă greu de susţinut. Motivul pentru care Orbán a cedat în problema muncii în Ungaria a fost aprecierea Comisiei de la Veneţia (Comisia pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei) conform căreia orice deosebire pe baze etnice – astfel şi în domeniul muncii – care nu este legat direct de protecţia limbii, culturii şi legăturilor cu ţara mamă, este considerată discriminare, ceea ce fusese subliniat şi în raportul de ţară a Uniunii Europene. Nu pot fi simultan respinse concesiile făcute guvernului român, a susţine legea statutului şi aproba poziţia UE: dacă PSU nu îşi schimbă atitudinea, va intra în conflict cu Uniunea Europeană. Vezi Bauer Tamás: „Kelletlen kérdés az MSZP-hez” (O întrebare incomodă către PSU), Magyar Hírlap, 17 ian. 2002.

20. Vezi Orbán Krisztián: „Aki mer, az nyer” (Cine îndrăzneşte, cîştigă), Magyar Nemzet, 26 dec.2001; Tihanyi Örs: „Medgyessy és a szülõföld” (Medgyessy şi pămîntul natal), Magyar Nemzet, 14 ian. 2002; Csekõ Árpád: „Státustörvény, az alapkõ” (Legea statutului, piatra de temelie), Magyar Hírlap, 7 febr. 2002.

21. Am revăzut dezvoltarea naţionalismului politic maghiar din eseul meu întitulat „Na-tion-Building and Beyond”, apărut în volumul redactat de Will Kymlicka şi Magda Opalski Can Liberal Pluralism Be Exported? Western Political Theory and Ethnic Relations in Eastern Europe, Oxford University Press, 2002. Textul a a fost scris în 2000 şi problema statutului nu este abordată încă.

22. Vezi Öllõs László: „Hova tartozunk?” Fundamantum, 2000, nr.3.

23. Kis János: „Túl a nemzetállamon” I-II (Dincolo de statul naţional, Altera, nr. 5/1996) Beszélõ, martie-aprilie 1996. Varianta evoluată a studiului a apărut în volumul Az állam semlegessége (Neutralitatea statului), Budapesta, ed. Atlantisz, 1997.

24. Tamás Gáspár Miklós scrie, şi are dreptate, că ceea ce guvernul ungar ar trebui în primul rînd să dea, nu e necesar (de cele mai multe ori nici nu este posibil) să fie oferit indivizilor. Vezi articolul „A magyar külpolitika csõdje” (Falimentul politicii externe ungare), Népszabadság, 30 iun. 2001.

Traducere de Elek Szokoly

*

János KIS (n. 1943), filosof. Cercetător al Academiei de ştiinţă din Ungaria între 1967-1973, an în care a fost concediat din motive politice. În 1981, împreună cu prietenii lui, a fondat revista samisdat „Beszélõ”, care a devenit centrul politic al opoziţiei democratice. Pînă în 1989 este redactorul şef al revistei. Fondator şi primul preşedinte al Uniunii Democraţilor Liberi. Din 1992 predă filosofie la Universitatea Central-Europeană din Budapesta. A publicat numeroase articole şi studii, este autorul volumelor Vannak-e emberi jogaink? (Avem oare drepturi ale omului?, 1986), Az abortuszról (Despre avort, 1992), Az állam semlegessége (Neutralitatea statului), sub tipar.

János Kis, Státustörvény. Magyarország válaszúton, publicat în Beszélõ (nr. 3 din martie 2002), preluat cu permisiunea revistei.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006