Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL IX. 2003., nr. 20-21 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
O orientare aspră într-o relaţie delicată:

O orientare aspră într-o relaţie delicată:
străduinţele Uniunii Europene
pentru minorităţi(-le sale)

Gabriel Toggenburg

I. Introducere: constituie protecţia minorităţilor o problemă în procesul integrării europene?

Organizaţiile internaţionale ca OSCE, ONU şi în special Consiliul Europei au dezvoltat activităţi intense referitoare la chestiunea minorităţilor. Dimpotrivă, Uniunea Europeană (UE) pare să se fi angajat mult mai puţin în acest domeniu.1 Există mai multe cauze interdependente pentru această situaţie, majoritatea fiind rezultatul faptului că procesul de integrare a fost iniţial un proiect economic (chiar dacă el a avut întotdeauna aspecte politice).2 Din această cauză, nu s-a resimţit nevoia de a transfera competenţe Comunităţii Europene pentru a putea interveni în chestiunile politice sau culturale prin armonizarea comportamentului public al statelor membre faţă de minorităţile lor etnice sau lingvistice.

Lăsînd deoparte această explicaţie (istorică), este greu să se găsească un numitor comun în chestiunea protecţiei minorităţilor în cadrul UE. Faptul că CE nu este o organizaţie internaţională în sensul clasic, ci una supranaţională, are ca urmare faptul că în cadrul integrării europene este mult mai dificil să se găsească o cale de ieşire prin soluţii de compromis care se află undeva între instrumentele politice şi cele cvasi-juridice.3 Spre deosebire de organizaţiile internaţionale tradiţionale, şi lăsînd deoparte cerinţa ca fiecare act normativ al CE să fie fundamentat pe un articol concret al Tratatului CE (datorită aşa-zisului principiu al puterilor enumerate), legislaţia CE defineşte şi ea formele şi efectele juridice ale legilor ce pot fi adoptate pe baza unei prevederi introduse în cele din urmă în legislaţia primară.4 Lucrurile pot părea încă şi mai dificile pentru statele membre dacă luăm în considerare că Curtea Europeană de Justiţie, care funcţionează ca o sală de maşini a procesului de integrare, poate acorda unei prevederi care a întrunit acordul statelor membre un sens sau o putere la care acestea nu s-au aşteptat. De aceea, se poate spune că, într-un conglomerat supranaţional care dispune încă de deschiderea unei „ţinte mişcătoare”,5 un angajament iniţial faţă de chestiunile minorităţilor pare să fie, politic vorbind, mult mai dificil decît într-un context internaţional tradiţional.

De fapt, situaţia problemelor minorităţilor este întrucîtva în curs de echilibrare: înainte de Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999) nu existase nici măcar o prevedere inclusă într-un tratat care să se refere la protecţia minorităţilor (în afara unor indicaţii din Tratatele de aderare ale Marii Britanii şi Austriei, Suediei, Finlandei, Norvegiei).6 Toate acestea în ciuda faptului că, odată cu realizarea Pieţei unice (1993) şi crearea Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, 1992), începutul ultimului deceniu reprezintă o deeconomizare a integrării europene. Totuşi, în ciuda acestei evoluţii, persistă o lipsă evidentă de competenţe, adică a unui mandat încredinţat Uniunii de Înaltele Părţi Contractante ale Tratatului cu privire la minorităţile etnice sau lingvistice.

Urmărind interacţiunea dintre procesul de integrare europeană şi protecţia minorităţilor, ar fi posibilă o împărţire între comportamentul activ al organismelor CE faţă de minorităţi pe de o parte (să numim aceasta „abordarea pozitivă”), şi relaţia dintre legislaţia CE şi măsurile de nivel naţional de protecţie a minorităţilor (să numim aceasta „abordarea negativă”). Articolul de faţă încearcă să analizeze exclusiv evoluţia activităţilor din domeniul minorităţilor din CE şi din jurul CE. Aşadar, nu vom face speculaţii pe marginea abordării negative a acestui subiect, adică pe marginea întrebării dacă într-un fel sau altul principiile şi legislaţia CE existente stînjenesc legislaţiile interne în protejarea minorităţilor. Pentru o examinare a acestei chestiuni poate fi utilă evaluarea recentelor hotărîri ale Curţii Europene de Justiţie în cazurile Bickel/Franz (25. 11. 1998)7 şi Angonese (06. 06. 2000)8. În acest caz Curtea a vizat prevederile regionale menite să protejeze minoritatea germană din Provincia Autonomă Bozen/Bolzano (Tirolul de Sud din nordul Italiei) împotriva legilor Comunităţii. Mai mult, în acest context, este esenţial să se examineze atitudinea Dreptului Comunitar referitor la restricţiile lingvistice şi să se analizeze conceptul de cetăţenie UE (mai cu seamă în ce priveşte aşa-zişii cetăţeni ai unor terţe ţări care sînt în mod predominant membri ai aşa-numitelor minorităţi noi)9. Însă, după cum am spus mai devreme, spaţiul nu ne permite acest gen de reflecţii în studiul de faţă.

După cum am menţionat deja, activităţile CE referitoare al minorităţi sînt destul de puţine. Măsurile luate pînă la această dată se pot împărţi în patru categorii: (a) măsuri cu caracter predominant politic, elaborate de Parlamentul European şi caracterizate printr-o abordare normativă; (b) măsuri asumate de Comisia Europeană, Consiliul (şi Parlamentul) European, caracterizate printr-o abordare funcţională, adică financiară; (c) măsuri luate în cadrul afacerilor externe ale CE/UE, care diferă de primele două categorii prin aceea că ele nu ţintesc la sfera internă a UE (fapt care nu înseamnă totuşi că ele nu ar putea avea şi implicaţii interne); şi (d) măsuri de tipul programelor şi politicilor care nu au ca ţintă minorităţile (pe care nu le abordăm în acest studiu), dar care sînt totuşi relevante în chestiunile minorităţilor. Acestea includ zone ca politicile de drepturile omului, politicile antirasiste, politicile referitoare la azil, politicile referitoare la refugiaţi, atitudinea faţă de cetăţenii unor terţe state, rolul regiunilor în UE, etc.

2. Rezoluţiile Parlamentului European referitoare la minorităţi

În privinţa importanţei acordate problemelor minorităţilor, Parlamentul European poate fi identificat drept organismul care a arătat cel mai acut interes faţă de aceste probleme. De fapt, Parlamentul susţine că „ataşează o mare importanţă participării minorităţilor etnice, rasiale şi culturale la procesele de decizie atît politică cît şi socială” şi că, în sine, Parlamentul trebuie să „reprezinte diversitatea culturală a Europei”.10 Pînă în momentul de faţă au fost iniţiate în cadrul Parlamentului European mai multe moţiuni pentru rezoluţii ce tratează situaţia minorităţilor, deşi abia cîteva din ele au reuşit să fie luate în considerare pentru dezbatere ulterioară. Nu trebuie uitat că rezoluţiile prezentate în continuare nu au caracter de obligativitate (datorită acestui fapt a fost posibil să se legifereze fără să se facă referinţă la o bază specifică de competenţe), lipsindu-le de aceea un efect practic real.

2.1. Rezoluţia din 1981

Rezoluţia din 1981 a Parlamentului European cu privire la o Cartă comunitară a limbilor şi culturilor regionale şi la o Cartă a drepturilor minorităţilor etnice11 solicită autorităţilor naţionale, regionale şi locale să permită şi să promoveze includerea limbilor şi culturilor regionale în programa şcolară oficială de la nivelul învăţămîntului preşcolar pînă la cel al învăţămîntului superior; să permită şi să asigure accesul corespunzător al acestora la televiziunile şi radiourile locale; şi să se asigure că indivizii îşi pot folosi propria limbă în domeniul vieţii publice şi al relaţiilor sociale în contactele lor cu organele oficiale precum şi în cadrul Curţilor (par.1). În continuare Rezoluţia recomandă ca fondurile regionale să asigure sprijinirea proiectelor menite să susţină culturile populare şi regionale şi proiectele economice regionale (par.4 şi 6). În fine, Parlamentul face apel la Comisie să revadă întreaga legislaţie şi toate practicile comunitare care discriminează limbile minoritare (par.5).

2.2. Rezoluţia din 1983

În 1983 Parlamentul a adoptat o „Rezoluţie cu privire la măsurile în favoarea minorităţilor culturale şi lingvistice”.12 Luîndu-se în considerare că în jur de treizeci de milioane de cetăţeni UE au drept limbă maternă o limbă regională sau o limbă puţin vorbită, Parlamentul a subliniat importanţa rezoluţiei din 1981 menţionate mai sus şi a făcut din nou apel la Comisie să îşi continue şi să îşi intensifice eforturile în această direcţie; i s-a cerut Comisiei să raporteze Parlamentului măsurile practice luate sau pe cale de a fi luate în viitor. Mai mult, Rezoluţia făcea apel la Consiliu să se asigure că principiile formulate sînt respectate în practică.

2.3. Rezoluţia din 1987

O nouă „Rezoluţie cu privire la limbile şi culturile regionale şi etnice din Comunitatea Europeană” (aşa-numita rezoluţie Kujpers) a fost adoptată de Parlament în 1987.13 După ce îşi exprima regretul faţă de absenţa oricărui progres în această chestiune, în această Rezoluţie Parlamentul a elaborat diferite recomandări Statelor Membre în domeniul educaţiei, mass media, infrastructurii culturale, vieţii sociale şi economice precum şi în domeniul administraţiei şi jurisdicţiei de stat. În ce priveşte domeniul din urmă, Parlamentul recomanda în special:

-    asigurarea „unei baze legale directe pentru folosirea limbilor minoritare şi regionale, în prima instanţă a autorităţilor locale din zonele în care există un grup minoritar”;

-    revizuirea „prevederilor şi practicilor naţionale care discriminează limbile minoritare”;

- cerinţa „serviciilor descentralizate dar şi a celor ale guvernării centralizate de a folosi limbile naţionale, regionale şi minoritare în zonele respective” (par.6).

Parlamentul mai recomanda oficial recunoaşterea toponimelor şi numelor exprimate într-o limbă regională sau minoritară precum şi acceptarea toponimelor şi indicaţiilor pe listele electorale. Mai mult, măsurile trebuiau să includă:

-    „asigurarea folosirii limbilor minoritare şi regionale în cadrul serviciilor poştale…ce asigură informarea consumatorului şi furnizarea de mărfuri;

-    etichetarea în limbile minoritare şi regionale, asigurarea folosirii limbilor regionale în indicatoarele de circulaţie şi alte indicatoare publice precum şi în denumirile străzilor” (par.9).

În continuare, Parlamentul sublinia necesitatea sprijinului economic şi evidenţia propria hotărîre de a se asigura că cel puţin 1.000.000 de euro vor fi alocaţi din bugetul pe 1988 în favoarea limbilor minoritare. El mai declara că i se va acorda Intergrupului pentru limbile puţin folosite un statut deplin ca intergrup oficial al Parlamentului European.14

Evoluţiile ulterioare au avut ca rezultat un raport care înfiinţa în 1988 o Cartă a drepturilor grupurilor etnice. Parlamentul nu a luat nici o decizie pe baza acestui aşa-numit „raport Stauffenberg”,15 întrucît mandatul său se afla la sfîrşit. După alegeri, Comisia Juridică a Parlamentului şi-a reluat lucrul asupra unei versiuni revizuite a raportului Stauffenberg, iar succesorul contelui Stauffenberg, Siegbert Alber, a prezentat în 1993 aşa-numitul „raport Alber”. Acest raport încorpora mare parte a cuprinsului proiectului Uniunii Federale a Naţionalităţilor Europene

(UFNE).16 Întrucît Parlamentul dorea să observe ce turnură aveau să ia evoluţiile din cadrul Consiliului Europei (în privinţa Cartei limbilor minoritare şi regionale)17, el nu a ajuns la o decizie asupra acestui raport revizuit.

2.4. Rezoluţia din 1994

Ca şi continuare, Parlamentul a adoptat în 1994 o „Rezoluţie cu privire la minorităţile lingvistice din Comunitatea Europeană” pe baza aşa-numitului „raport Killilea”,18 care făcea din nou trimitere la rezoluţiile Arfe şi evidenţia faptul că statele membre ar trebui să recunoască minorităţile lingvistice şi să creeze condiţiile de bază pentru păstrarea şi dezvoltarea acestor limbi. Actele legislative ar trebui „cel puţin să acopere folosirea şi încurajarea acestor limbi şi culturi în sfera educaţiei, justiţiei şi administraţiei publice, a mass media, a toponimelor şi al altor sectoare ale vieţii publice şi culturale” (par.4).

În plus, Parlamentul făcea apel la guvernele şi parlamentele naţionale să semneze şi ratifice Carta limbilor regionale a Consiliului Europei şi recomanda sprijinirea financiară pe mai departe a comisiilor naţionale ale „Biroului European pentru limbile puţin folosite” (PELPF). El făcea apel şi la Comisia Europeană să ia în considerare limbile puţin folosite şi culturile respective în elaborarea diferitelor secţiuni ale politicilor comunitare. Parlamentul dorea ca Comisia şi Consiliul Europei să „se asigure de faptul că sînt alocate resurse bugetare adecvate pentru programele Comunităţii în favoarea limbilor puţin folosite…şi să propună un program de acţiune multianual în acest domeniu” (par.11(b)).

Fondul European de Dezvoltare Regională ar trebui să aloce sume în asemenea scopuri, iar programele CE de reconstrucţie socială şi economică ar trebui să ia în considerare vorbitorii limbilor puţin folosite din ţările central şi est-europene. În fine, Parlamentul European specifica faptul că toate aceste recomandări ar trebui aplicate şi pentru minorităţile autohtone negrupate teritorial (menţionînd explicit romii şi sinti) care nu periclitează ca atare integritatea teritorială sau ordinea publică a statelor membre.

2.5. Abordarea generalizantă a Parlamentului Europei

În documentele referitoare la politicile de drepturile omului, cooperare transfrontalieră, revizuire a tratatelor sau rasism, în mod obişnuit Parlamentul menţionează conştiinţa minoritară ca pe un obiectiv important. Acelaşi lucru este valabil pentru rezoluţiile Parlamentului Europei în care se comentează situaţia politică a anumitor ţări.

În „Rezoluţia cu privire la drepturile omului în lume din 1997 şi 1998 şi politicile de drepturile omului ale Uniunii Europene”, Parlamentul „remarcă faptul că mare parte din cele mai violente conflicte din întreaga lume care au avut loc în ultimii ani au implicat probleme legate de minorităţi… Va elabora o definiţie… a drepturilor minorităţilor pentru a imprima o mai mare forţă politicilor sale… susţine necesitatea întăririi eforturilor internaţionale de a se pune capăt discriminării pe scară largă a minorităţilor etnice, lingvistice, naţionale sau religioase şi de a contribui la soluţionarea conflictelor interetnice… Susţine necesitatea unei mai mari recunoaşteri şi protecţii a drepturilor colective, mai cu seamă ale drepturilor populaţiilor autohtone… Susţine necesitatea consolidării mecanismelor internaţionale de monitorizare a drepturilor minorităţilor… Subliniază importanţa sprijinului UE pentru un tratament just al minorităţilor din ţările Europei Centrale şi de Est, într-un respect strict al drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi al principiilor egalităţii şi cetăţeniei, fără subminarea identităţilor lor, mai cu seamă în ţările candidate”.19

În acest context, Parlamentul foloseşte un concept larg de minoritate întrucît el susţine în „Rezoluţia cu privire la respectarea drepturilor omului în Uniunea Europeană” (1997) că nu se pune problema integrării în Uniunea Europeană pentru statele „care nu respectă drepturile fundamentale ale omului şi face apel la Comisie şi Consiliu să acorde o importanţă specială drepturilor minorităţilor (etnice, lingvistice, religioase, homosexuale etc.) în timpul negocierilor de extindere”20.

Un alt exemplu de abordare generalizatoare îl constituie „Rezoluţia cu privire la rasism, xenofobie şi antisemitism şi la măsuri suplimentare de combatere a discriminării rasiale” în care Parlamentul declară că combaterea discriminării imigranţilor şi minorităţilor religioase este „parte integrantă a oricărei politici comprehensive împotriva rasismului şi xenofobiei”. Într-adevăr, Parlamentul susţine aici foarte clar că acordă o mare importanţă „participării minorităţilor etnice, rasiale şi culturale în procesele de luare a deciziilor atît politice cît şi sociale”.21 În „Rezoluţia cu privire la rolul serviciilor publice de televiziune într-o societate multi-media”, Parlamentul face apel la posturile publice de televiziune şi radio „să ofere oportunităţi egale reale pentru îmbunătăţirea reprezentării femeilor şi minorităţilor etnice în organigrama tuturor televiziunilor”.22 Iar în „Rezoluţia cu privire la condiţiile precare din închisorile din Uniunea Europeană”, Parlamentul face trimitere specială la „anumite grupuri care necesită tratament specific: femeile, imigranţii, homosexualii şi membrii minorităţilor etnice şi religioase”.23

În rezoluţiile cu privire la anumite ţări, Parlamentul subliniază importanţa accesului egal al tuturor secţiunilor societăţii la educaţie şi pregătire („Rezoluţia cu privire la situaţia politică din America de Sud”),24 a drepturilor egale pentru minorităţile religioase („Rezoluţia cu privire la încălcarea drepturilor omului şi drepturilor politice în Republica Islamică Iran”)25 şi declară că singura cale către recunoaşterea de către comunitatea internaţională şi către o soluţionare a profundei crize interne o reprezintă un dialog politic constructiv între autorităţi (din Birmania) şi reprezentanţii minorităţilor etnice („Rezoluţia cu privire la Birmania”, 1999)26.

2.6. Rezoluţiile cu privire la anumite minorităţi

La urmă, dar nu mai puţin importante, trebuie menţionate rezoluţiile Parlamentului European care se referă la o minoritate anume. În vreme ce „Rezoluţia cu privire la situaţia drepturilor omului şi ale minorităţilor băştinaşe din Argentina” (care protestează împotriva împărţirii pămînturilor)27, „Rezoluţia cu privire la drepturile politice ale minorităţilor din Albania” sau „Rezoluţia cu privire la protecţia drepturilor minorităţilor şi drepturilor omului în România” (aceasta din urmă fiind foarte detaliată şi avînd ca ţintă eliminarea unor prevederi specifice de nivel naţional care restrîng folosirea limbilor minoritare în şcoală)28 au un caracter pur extern, în schimb „Rezoluţia cu privire la discriminarea romilor” se referă (şi) la o situaţie din interiorul UE. În cadrul ei, Parlamentul recunoaşte cultura specifică a romilor, anunţă un raport special ca pe o „chestiune de urgenţă” şi face apel la Comisie să îşi sporească eforturile de sprijinire a populaţiilor rome „de a se integra în societăţile în care trăiesc şi de a contribui la culturile respective”.29

3. Alte măsuri ale CE de sprijinire a minorităţilor şi limbilor minoritare

Al doilea grup de măsuri luate în cadrul UE cuprinde măsurile adoptate de sau în colaborare cu alte organe ale CE. Din cauza lipsei competenţei normative în domeniul protecţiei minorităţilor, nu a fost posibil să se creeze acte normative cu caracter de obligativitate precum directivele sau reglementările. De aceea, abordarea a fost mai mult una generalizatoare. Aceasta înseamnă că măsurile sînt de natură tehnică (de exemplu, asigură un buget care sprijină instituţiile şi/sau activităţile în folosul minorităţilor) şi de aceea se poate schiţa doar o idee despre ceea ce s-a făcut în acest context.

3.1. Sprijinirea financiară a protecţiei minorităţilor

Apelurile făcute de Parlament în prima Rezoluţie Arfe nu au întîrziat să producă rezultate. În 1982 a fost înfiinţată o organizaţie non-profit, Biroul European pentru Limbile Puţin Folosite (BELPF). Această organizaţie consideră că reprezintă 50 de milioane de cetăţeni UE care vorbesc peste treizeci de limbi autohtone diferite. Ea doreşte să promoveze şi să apere aceste limbi minoritare sau regionale precum şi drepturile lingvistice ale celor care le vorbesc. Biroul este independent, membrii săi sînt asociaţii voluntare şi instituţii oficiale active în promovarea limbilor minoritare din întreaga UE. Asociaţiile membrilor sînt organizate în 13 Comisii ale Statelor Membre (Portugalia şi Grecia nu sînt incluse). BELPF este finanţat în principal de Comisia Europeană.

În 1982 Parlamentul European a înfiinţat linia bugetară B3-1006 care asigură fondurile pentru măsurile financiare în sprijinul limbilor minoritare sau regionale puţin folosite. Această poziţie a fost reînnoită anual,30 iar suma a fost crescută constant de la 100.000 de ECU în 1983 pînă la 4 milioane de ECU în 1995-1996.31

„Sprijinul Comisiei Europene pentru măsurile menite să promoveze şi salvgardeze limbile minoritare sau regionale” pe 1999 se ridică la 2.250.000 ECU (OJ 1999 No. C 125, pp.14-18). Acest sprijin va fi folosit pentru cofinanţarea (cu pînă la 50%) a proiectelor menite să îmbunătăţească calitatea învăţării şi predării în limbile minoritare şi/sau regionale precum şi să pregătească viitoarea diseminare a informaţiei, experienţei şi expertizei în domeniul limbilor minoritare/regionale. Limbile care pot beneficia de acest buget sînt limbile autohtone vorbite în mod tradiţional de către o parte a populaţiei dintr-un stat membru UE. Dialectele, limbile imigranţilor sau limbile create artificial sînt excluse. Se aşteaptă ca bugetul pe 1999 să cofinanţeze 75-90 de proiecte.32 În Comunicatul citat, Comisia pare să se confrunte cu posibile rezerve cu privire la competenţele sau implicaţiile politice atunci cînd declară că „Luînd în considerare propriile puteri ale statelor membre şi principiul subsidiarităţii, este exclusă orice activitate cu impact politic sau legislativ” (vezi sfîrşitul paginii 14 a OJ citate).

S-au adus critici33 faptului că nu există un program multianual de acţiune care să asigure un sprijin financiar pe termen lung. În momentul de faţă, Comisia examinează fezabilitatea propunerii unui astfel de program.34 Pentru o astfel de poziţie bugetară Comisia va trebui să găsească o bază legală corespunzătoare.35 Un ultim exemplu în ce priveşte interesul Comisiei faţă de problemele minorităţilor îl constituie apelul de a se realiza un „studiu despre minorităţile lingvistice din Uniunea Europeană — analiză strategică a opţiunilor de acţiune ale Comunităţii”.36

3.2. Diferite studii despre problemele minorităţilor, cofinanţate de CE

În urma Rezoluţiei Kujpers a Parlamentului, Comisia Europeană şi BELPF au iniţiat înfiinţarea programului MERCATOR.37 Reţeaua MERCATOR este compusă din patru institute de cercetare38 care tratează probleme generale (studii interdisciplinare, seminarii despre statutul minorităţilor etno-lingvistice), de natură educaţională (studii despre bilingvism şi învăţămîntul bilingv), referitoare la mass media şi limbile minoritare (înfiinţarea unei baze de date şi a unui ghid media MERCATOR) şi legislative (culegere generală de surse legale referitoare la limbi). Pînă în 1994 reţeaua a fost coordonată de către BELPF, iar de atunci de către Comisia Europeană.

În plus, au fost publicate o serie de studii de către CE: în 1984 Comisia a publicat un studiu despre situaţia limbilor puţin folosite din Comunitatea Europeană,39 în 1990 un studiu despre situaţia minorităţilor lingvistice din Grecia, Spania şi Portugalia,40 iar în 1992 Comisia (DG XXII) a publicat un nou studiu despre limbile minoritare, punînd în lumină valoarea crescîndă a diversităţii pentru dezvoltarea economică şi integrarea europeană. A fost înfiinţată o reţea de cercetători de la importante institute de cercetare,41 care a fost însărcinată să elaboreze un proiect menit să asigure un studiu temeinic din punct de vedere metodologic care să permită o înţelegere comparativă a situaţiei prezente a diferitelor grupuri lingvistice.42 Acest proiect — cunoscut sub numele de EUROMOSAIC — a dus în 1996 la publicarea unui raport EUROMOSAIC cu privire la „Producerea şi reproducerea grupurilor lingvistice minoritare din Uniunea Europeană”.43

Mai cu seamă extinderea Uniunii Europene către est a impulsionat o depăşire a dimensiunii lingvistice a minorităţilor din Europa, conferind chestiunii minorităţilor o dimensiune politică (şi juridică) clară. Această nouă abordare pare totuşi a fi limitată la minorităţile din Europa Centrală şi de Est. Comisia Europeană a cofinanţat (în cadrul programului PHARE) un program comun intitulat „Minorităţile din ţările Europei Centrale” împreună cu Consiliul Europei, care cuprindea seminarii44 cu tema „minorităţile şi mass media”, „minorităţile şi învăţămîntul”, „minorităţile şi procesele de luare a deciziilor”.45

3.3. Dimensiunea culturală a UE — cale de acces pentru măsurile în favoarea minorităţilor

Tratatul de la Maastricht a imprimat procesului de integrare europeană o dimensiune trans-economică clară prin înfiinţarea unei Uniuni politice. În contextul drepturilor minorităţilor, de un interes special este Titlul IX – Cultura (articolul 128 TCE)46, întrucît el subliniază clar dimensiunea culturală a integrării europene şi în acelaşi timp recunoaşte indirect că nici un stat membru nu este omogen din punct de vedere cultural47: CE i se cere să contribuie la înflorirea

„culturilor din Statele Membre şi în acelaşi timp să le respecte diversitatea naţională şi regională48”.49 Importanţa diversităţii a fost reafirmată de curînd prin introducerea unui nou articol 22 în Proiectul de Cartă a Drepturilor Fundamentale a UE, în care se afirmă că „Uniunea respectă diversitatea lingvistică, religioasă şi culturală”.50

Abordarea culturală a Comunităţii este proiectată să fie una multi-politică: ea va „lua aspectele culturale în considerare în acţiunile întreprinse în respectul altor prevederi ale Tratatului…” (Articolul 151 para.4 TCE, fostul Articol 128 para.4 TCE). Acest tip de „clauză de evaluare a impactului cultural” face din cultură un aspect ce trebuie respectat de Comunitate semper et ubique conferind astfel un rol major acestei prevederi referitoare la competenţă. Este interesant de remarcat că această clauză a fost apoi precizată funcţional deoarece la Amsterdam s-a adăugat „…în special pentru respectarea şi promovarea culturilor sale”.

Mai mult, trebuie atrasă atenţia asupra schimbărilor introduse în prevederile referitoare la subvenţii care permit, într-o anumită măsură, asistenţa financiară a culturilor, afirmîndu-se că „ajutorul în promovarea culturii şi conservarea moştenirii, în cazurile în care acest ajutor nu afectează condiţiile comerciale şi competiţia din cadrul Comunităţii într-o măsură care să contravină interesului comun” poate fi considerat compatibil cu piaţa internă.51 Cultura şi alte noi competenţe ale Comunităţii precum educaţia52 au deschis calea unor noi posibilităţi legislative, ba mai mult, le-au dat o bază solidă întrucît trebuie afirmat că măsurile de natură culturală fuseseră deja luate într-o vreme în care procesul integrării se limita oficial la dimensiunea economică.53

Un exemplu izbitor al faptului că încă din perioada pre-Maastricht fuseseră asigurate anumite măsuri de natură culturală şi, în cazul de faţă, de protecţie a minorităţilor, îl reprezintă Directiva Consiliului din nici mai mult nici mai puţin 1977 care se referă la educaţia copiilor muncitorilor migranţi (cetăţeni UE) în limba lor maternă precum şi includerea în programă a studiului locurilor lor de origine.54 Singura bază legală pentru această directivă fusese Articolul 49 al Tratatului CE.55 Acest act pare prima facie să fie doar de departe legat de libera circulaţie a muncitorilor. Mai mult, el sugerează că Articolele 48 şi 49 din TCE nu numai că obligă statele membre să elimine formele existente de discriminare care periclitează mobilitatea muncitorilor, ci pare să funcţioneze şi ca bază pentru adoptarea unor acţiuni afirmative în folosul muncitorilor migranţi pentru a le spori mobilitatea. Directiva pare să exprime viziunea că libera circulaţie a muncitorilor nu trebuie să ameninţe identitatea culturală a persoanelor respective (cu toate că, pe de altă parte, diversitatea lingvistică din cadrul Comunităţii nu poate împiedica această liberă circulaţie).56

În domeniul culturii, diferite programe (unele din ele existente deja înainte de Maastricht) asigură sprijin financiar şi pentru situaţiile relevante pentru minorităţi cum ar fi, de pildă, traducerea şi diseminarea operelor literaturii contemporane în limbile puţin folosite,57 conservarea culturii regionale,58 promovarea ei59 sau cercetarea limbilor minoritare.

Acest context legal în schimbare precum şi declaraţiile politice ca aceasta de mai jos, făcută de preşedintele Prodi, „…nu trebuie să uităm niciodată că întreaga Europă înseamnă diversitate. De aceea trebuie să respectăm şi să culegem roadele diversităţii. Integrarea europeană a însemnat dintotdeauna diferite popoare cu diferite culturi… Diversitatea este una din cele mai mari comori ale Europei…”60 arată că diversitatea este din ce în ce mai mult percepută ca un lucru ce trebuie protejat şi pe care trebuie să se întemeieze Europa. Angajamentul politic faţă de conceptul de diversitate culturală şi corelaţia sa cu protecţia minorităţilor reies şi din următoarea declaraţie a Consiliului: „Europa, caracterizată de solidaritate şi de un bogat amestec cultural, este întemeiată pe respectul pentru diversitate şi pe toleranţă. Toate statele membre…duc o luptă continuă pentru a construi şi menţine o Europă bazată pe…diversitatea culturilor şi limbilor sale, o Europă în care…sînt protejate drepturile minorităţilor”.61

3.4. Cîteva cuvinte despre dimensiunea regională atît a UE cît şi a problemelor minorităţilor

În ce priveşte dimensiunea regională a procesului integrării, care a fost amplificată în Tratatul de la Maastricht şi care este adesea considerată a fi de importanţă majoră pentru minorităţi62, nu trebuie să fim prea optimişti. Înfiinţarea Comisiei regiunilor şi autorităţilor locale (CR) arată un angajament specific faţă de rolul în continuă creştere al regiunilor în Europa.63 Însă CR deţine un statut pur consultativ. Ea este compusă din reprezentanţi atît regionali cît şi locali, care sînt numiţi de Consiliu la recomandarea guvernelor naţionale şi trebuie consultată de Consiliu şi Comisie doar într-o arie restrînsă de politici (cele referitoare la educaţie, cultură, coeziune economică şi socială). Totuşi, trebuie spus că puteri legislative şi administrative substanţiale ale regiunilor din Europa (garantate printr-o introducere efectivă a intereselor regionale în procesele legislative de nivel european) precum şi lărgirea principiului subsidiarităţii operată la Maastricht (care pînă în momentul de faţă reglementează doar relaţia dintre nivelul naţional şi cel comunitar – vezi articolul 5 al TCE), înflorirea culturilor regionale (prin diferite programe financiare ale CE) şi economii regionale puternice (printr-o politică regională efectivă a CE)64, toate favorizează tendenţios (!) minorităţile. Realizarea triunghiului Autonomiei, Bunăstării şi Protecţiei Culturii (condiţiile ABPC) într-o regiune dată poate duce la situaţia în care protecţia legală a minorităţilor să îşi piardă din urgenţă. Acest fapt este însă valabil mai cu seamă pentru acele minorităţi care constituie o majoritate într-o regiune geografică ce coincide cu regiunea administrativă care are avantaje de pe urma instituţiilor şi politicilor comunitare menţionate mai sus.65 Oricum, nu există nici o îndoială că cooperarea trans-regională favorizează minorităţile care trăiesc în zonele de graniţă. De fapt, Parlamentul declară în „Rezoluţia cu privire la cooperarea transfrontalieră şi interregională” că „cooperarea dintre regiunile de graniţă poate îmbunătăţi oportunităţile pentru multe minorităţi lingvistice europene de a-şi păstra şi dezvolta cultura, contribuind la construirea structurilor care sprijină minoritatea”.66

3.5. Aspectele economice

Politicienii UE au înţeles că excluderea socială, problemele ce decurg din ea şi discriminarea produc costuri economice întrucît aceşti factori conduc la şomaj, acces precar la serviciile publice şi private şi la irosirea talentelor. Pe de altă parte, cercetările arată că practicile inclusive adoptate de companii alimentează productivitatea.67 În realitate, minorităţile par să fie tot mai mult percepute ca un potenţial economic. Un comisar declara că „imigranţii şi minorităţile etnice joacă un rol important în dezvoltarea economică a Europei. Europa are nevoie de pricepere, talent, inovaţie şi diversitate. Imigranţii şi grupurile etnice minoritare contribuie la asigurarea acestor calităţi cruciale”.68

Oricum, voinţa de a integra minorităţile în economiile europene nu se limitează la simple declaraţii politice. Comunicatul Comisiei cu privire la Fondurile Structurale subliniază că „trebuie acordată o atenţie specială nevoilor… minorităţilor etnice… şi elaborării de politici active şi preventive corespunzătoare de promovare a integrării lor pe piaţa muncii”.69 Mai mult, se fac eforturi de „creştere a conştientizării şi capacităţii” unor grupuri minoritare concrete de a se bucura de oportunităţile oferite de societatea informaţională. Și programul multianual de promovare a diversităţii lingvistice a Comunităţii în societatea informaţională (MLIS) are ca ţintă (printre altele) promovarea unei Europe multilingve şi finanţează parţial RILEM (Reţeaua de Informaţii pentru Limbile Europene Minoritare).70

Un alt exemplu în domeniul economic îl poate reprezenta iniţiativa Reţelei de Afaceri a Minorităţilor Etnice (RAME)71 care este cofinanţată de Comisie şi care este proiectată la bază pentru a spori contribuţia afacerilor minorităţilor etnice (AME) la economiile locale şi naţionale şi pentru a identifica şi transfera cele mai bune practici în dezvoltarea şi extinderea întreprinderilor minorităţilor etnice în cadrul statelor membre UE.

4. Protecţia minorităţilor în relaţiile externe ale Comunităţii Europene

4.1. Protecţia minorităţilor este pe cale să devină o parte a cutumelor externe ale UE

Impulsul folosirii comerţului exterior al CE pentru promovarea drepturilor omului în terţe state a apărut aproape imediat după intrarea în vigoare a LOME I, cînd Parlamentul European a cerut Consiliului — după uciderea cîtorva sute de mii de persoane în Uganda — să suspende fluxul de bani către această ţară. LOME IV cuprindea prima clauză propriu-zisă de drepturile omului într-un acord încheiat de CE cu terţe state. De atunci au fost elaborate diferite tipuri de clauze referitoare la drepturile omului, diferite în conţinut precum şi în aplicare. În acest sens, în perioada de după mai 1995, acordurile au inclus trimiteri fie la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fie în cazul în care statul partener era un stat membru OSCE, la principiile OSCE.

Tratamentul minorităţii kurde a fost, inter alia, motivul pentru care Parlamentul European a pus sub semnul întrebării candidatura Turciei la integrarea în Uniunea Europeană. Un angajament încă şi mai izbitor faţă de minorităţi a fost luat după dezmembrarea fostei Iugoslavii. Cele douăsprezece state membre de atunci au convocat o conferinţă internaţională de pace la Haga unde au înfiinţat aşa-numita Comisie Badinter căreia i-a fost încredinţată responsabilitatea formulării unor opinii avizate în chestiunile legale generate de disoluţia RSFI.72 Ca urmare a unei astfel de opinii a Comisiei, statele membre CE au ajuns la o poziţie comună în problema recunoaşterii suveranităţii: la 16 decembrie 1991, miniştrii de Externe au făcut publice, în cadrul Cooperării Politice Europene, o Declaraţie cu privire la criteriile de recunoaştere a noilor state din Europa de Est şi din Uniunea Sovietică şi Declaraţia cu privire la Iugoslavia. Această recunoaştere a fost condiţionată printre alte lucruri de „garanţii pentru grupurile şi minorităţile etnice şi naţionale în respectul angajementelor asumate în cadrul CSCE”.73

Prin aceasta, CE a introdus74 protecţia minorităţilor ca pe un element nou în spectrul condiţiilor de recunoaştere a suveranităţii.75

CE/UE a fost criticată deoarece importanţa dată chestiunii minorităţilor în relaţiile externe reprezintă un fel de standard dublu întrucît Comunitatea continuă să ignore, cel puţin oficial, chestiunea protecţiei minorităţilor înăuntrul propriilor sale graniţe.76 Interesul faţă de minorităţi pare să fie „în principal un articol de export, iar nu unul pentru consumul intern”.77

În realitate, protecţia minorităţilor se poate găsi în rezoluţiile adoptate de către Adunarea Comună a Convenţiei încheiate între Statele Africane, din Caraibe şi Pacific şi Comunitate, în acordurile de parteneriat şi cooperare, în reglementările Consiliului cu privire la asistenţa acordată şi cu cooperarea cu ţările în curs de dezvoltare din Asia şi America Latină. În plus, protecţia minorităţilor constituie un element general al raporturilor asupra statelor terţe. „Îndrumarul pentru raporturile comune pentru ţările terţe” afirmă că „situaţia minorităţilor” reprezintă un punct ce trebuie detaliat. Aceste raporturi trebuie să conţină „informaţii concrete despre persecuţia pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau de opinie politică”.78

4.2. Pactul de Stabilitate în Europa

Era deja martie 1992 cînd Balladur, primul ministru francez de la acea dată, propunea un fel de pact de stabilitate care să garanteze buna vecinătate şi prin aceasta securitatea în Europa Centrală şi de Est.79 Iniţiativa franceză a fost preluată în luna decembrie a aceluiaşi an de către Consiliul Comunităţii care a hotărît să convoace o conferinţă. Scopul acestei iniţiative era să îmbunătăţească relaţiile de vecinătate prin evitarea problemei graniţelor şi prin instituţionalizarea drepturilor minorităţilor, cu perspectiva aderării la Uniunea Europeană ca stimulent.80 „Pactul de Stabilitate” a fost adoptat la Conferinţa din Paris din 20-21 martie 1995 de către reprezentanţii81 a 52 de state membre ale OSCE. El este compus dintr-o simplă declaraţie şi o listă de 130 de acorduri bilaterale, aproape toate dintre ele încheiate deja îndainte de semnarea Pactului.82 Rolul Uniunii a fost acela de iniţiator,83 moderator 84 şi în cele din urmă acela de sponsor pentru statele central-şi est-europene, 85 însă el nu a avut nici un fel de impact direct asupra legislaţiei UE şi a Comunităţilor. După ce Pactul a fost semnat, OSCE i-a revenit responsabilitatea implementării sale.

Pactul a arătat că problemele minorităţilor sînt de importanţă crucială pentru politica europeană şi că în opinia Consiliului European „acţiunea în acest domeniu era oportună şi necesară”.86 Consiliul European a văzut în Pact, în ciuda caracterului său geografic deschis, un mijloc prin care să exercite o oarecare influenţă în sfera politică asupra ţărilor candidate.87

4.3. Drepturile minorităţilor ca şi criteriu de aderare

La întrunirea ţinută la Copenhaga în iunie 1993, Consiliul European a hotărît „ca ţările asociate din Europa Centrală şi de Est care doresc aceasta vor deveni membre ale Uniunii Europene” şi a stabilit criteriile pe care acestea trebuie să le îndeplinească înainte de aderare. Aceste condiţii reprezintă un element important în Strategia de Aderare a Uniunii şi constituie baza primelor Opinii ale Comisiei cu privire la ţările candidate, a Parteneriatului de Aderare precum şi a rapoartelor regulate ale Comisiei cu privire la progresele înregistrate de ţările candidate în vederea integrării în UE. Ultimele evoluţii arată că criteriile de protecţia minorităţilor devin şi ele un element crucial al noilor politici ale UE cu privire la Europa de Sud-Est.88

Unul din criteriile de la Copenhaga (pe lîngă democraţie, stat de drept şi drepturile omului) este acela ca ţările candidate să demonstreze „respectul faţă de, şi protecţia minorităţilor”.89 Cînd în iulie 1997, Comisia şi-a prezentat opiniile90 referitoare la întrebarea dacă şi în ce măsură statele candidate îndeplineau condiţiile pentru a fi admise la negocierile de aderare, ea a luat în discuţie situaţia minorităţilor respective în detaliu, folosind o definiţie largă atît pentru grupurile minoritare, cît şi pentru protecţia minorităţilor.91 În noiembrie 1998 Comisia a publicat primul său raport regulat în care analiza dacă, în lumina criteriilor de la Copenhaga, reformele anunţate sau indicate fuseseră implementate într-adevăr începînd cu iulie 1997. Un aşa-numit „studiu compozit” conţine o sinteză a raportului, precum şi recomandări pentru viitor.

În secţiunea referitoare la minorităţi, Comisia salută evoluţiile din Letonia şi îşi exprimă regretul faţă de situaţia din Estonia. Comisia insistă asupra discriminării romilor în Ungaria, Slovacia, Bulgaria şi Republica Cehă. Situaţia minorităţii maghiare din România este văzută într-o lumină pozitivă, însă este exprimată îngrijorarea pentru maghiarii din Slovacia. Comisia încheie afirmînd că „în ansamblu, problema minorităţilor continuă să genereze îngrijorare din perspectiva extinderii”.92 La 13 octombrie 1999, Comisia a făcut publică a doua rundă, iar la 8 noiembrie 2000 cea de a treia rundă a rapoartelor sale regulate cu privire la fiecare ţară candidată.93

În fine, Parteneriatele de Aderare (PA) adoptate în 1998 indicau anumite priorităţi pe termen scurt şi mediu printre care se numărau probleme referitoare la minorităţi pentru fiecare stat candidat. Slovaciei i se cerea să adopte legislaţie cu privire la folosirea limbilor minoritare, iar Letonia şi Estonia trebuiau să faciliteze condiţiile de obţinere a cetăţeniei. Pe termen mediu li se recomanda Republicii Cehe, Ungariei, Bulgariei şi României să îmbunătăţească integrarea populaţiei rome.94 Noile PA-uri au fost adoptate la 13 octombrie 1999.95 În afară de instrumentele menţionate mai sus, pot fi folosite alte mecanisme şi foruri ale procesului de extindere precum „relaţia structurată” pentru a se exercita o presiune subtilă asupra ţărilor candidate pentru ca ele să îndeplinească criteriile definite la Copenhaga.96

Potrivit acestor preliminarii, se poate trage concluzia că criteriile de la Copenhaga s-au dovedit a fi un fel de „principiu structural” al procesului de extindere. Tratatul de la Amsterdam a transpus toate criteriile de la Copenhaga — în afară de acela referitor la protecţia minorităţilor — în lege primară. Prin aceasta, Tratatul a conferit criteriilor o calitate legală clară şi le-a definit ca fiind principii fondatoare ale UE, care sînt comune tuturor statelor membre (dimensiunea internă, Articolul 6 (1) TCE) şi care trebuie respectate de orice stat care candidează la aderare (dimensiunea externă, Articolul 49 TCE).97 Faptul că clauza referitoare la minorităţi a fost ţinută deoparte pare să indice că includerea sa — prin care ea ar fi căpătat un caracter de obligativitate clar şi o dimensiune internă — nu a fost dorită. De aceea este necesar să examinăm explicitatea şi natura unui criteriu de la Copenhaga care nu a fost ridicat la rangul de lege primară.

A fost într-adevăr prima dată cînd Comunitatea a stabilit criteriile de aderare a noi state membre prin adoptarea concluziilor preşedinţiei. În general, condiţiile regulate de aderare se găsesc în Legislaţia primară (Articolul 49, fost Articol O al TUE). În plus, şi aquis-ul comunitar este considerat a fi o condiţie de aderare întrucît noile state membre trebuie să i se alinieze. Motivul formulării de condiţii de aderare „suplimentare” la Copenhaga a fost probabil acela de a conferi obligaţiilor interne la origine (aquis-ului) o direcţie externă mai vizibilă (întrucît ele sînt direcţionate către statele candidate) fără să limiteze organele comunităţii şi statele membre prea mult în libertatea lor de a reglementa aderarea la Uniune: criteriile de la Copenhaga nu au caracter de obligativitate, ele sînt de natură pur politică fiind adoptate în concluziile Consiliului European. Totuşi, într-un sens indirect ele pot fi percepute ca avînd un caracter de obligativitate în măsura în care ele reflectă legislaţia deja existentă.98 De aceea, trebuie într-adevăr ridicată întrebarea dacă „respectul faţă de şi protecţia minorităţilor” constituie sau nu parte a aquis-ului. Dacă nu se identifică nici un standard juridic comunitar, standardul aplicat în cursul extinderii către est trebuie să fie de natură (mai mult sau mai puţin) politică.99

5. Se stabileşte nolens volens protecţia minorităţilor drept principiu legislativ comun intern?

Chiar dacă diferite exemple arată că există expresii puternice ale CE de respect pentru minorităţi în interiorul sistemului comunitar, măsurile luate se limitează încă la rezoluţii fără caracter de obligativitate şi la sprijin financiar pentru măsuri şi proiecte concrete. Și în relaţiile lor externe, Comunitatea Europeană, Uniunea (într-adevăr prevederile CSFP implică o aluzie programatică indirectă la protecţia minorităţilor)100 şi statele membre individuale (de pildă, în cadrul Consiliului Europei) arată un interes substanţial faţă de problema protecţiei minorităţilor. Întrucît în relaţiile internaţionale nu există obligativitatea reciprocităţii oficiale care să împiedice statele să formuleze reguli de comportament pentru alte state fără să fie pregătite să respecte asemenea reguli ele înseşi, aceste activităţi (avînd un caracter în principal politic) nu au un impact direct asupra sistemului juridic intern al UE.

Toate acestea nu înseamnă că dreptul CE nu dezvoltă un „principiu (nescris) comun legislaţiei statelor membre” ca „principii generale ale legislaţiei comunitare”.101 Dimpotrivă, referindu-se la tratatele internaţionale de protecţia drepturilor omului, Curtea Europeană de Justiţie nu a exclus niciodată posibilitatea ca drepturile minorităţilor să fie declarate principii generale ale legislaţiei comunitare.102 În cazul Bickel/Franz, Curtea a afirmat că „desigur, protecţia unei astfel de minorităţi poate constitui un scop legitim” în acţiunea statului.103 Mai mult, Curtea a părut să ia în considerare posibilitatea acceptării protecţiei minorităţilor ca bază de justificare a unei încălcări a principiului nediscriminării pe motivul naţionalităţii (care este, pînă la urmă, una din „vacile sfinte” ale legislaţiei comunitare). În orice caz, trebuie pus în evidenţă că aceste observaţii juridice sunt foarte departe de un angajament clar de protecţie a minortăţilor ca principiu general ale legislaţiei CE. În plus, nu trebuie uitat că, din punct de vedere juridic, protecţia minorităţilor nu este definită clar şi nu este reglementată în aceeaşi măsură de către toate statele membre.104 Acest fapt ar putea constitui un argument împotriva stabilirii unui drept cutumiar CE/UE,105 însă nu este în mod necesar un argument obligatoriu împotriva stabilirii protecţiei minorităţilor ca principiu general al legislaţiei CE: competenţa exclusivă a Curţii de a stabili principiile generale ale legislaţiei comunitare în procesul comparării legislaţiilor naţionale nu presupune ca principiile pe baza cărora Curtea defineşte principiile comunitare să existe în toate statele membre UE.106 Pînă în momentul de faţă Curtea nu a stabilit un astfel de principiu referitor la protecţia minorităţilor.107

În ciuda activităţilor şi angajamentelor individuale, se poate concluziona că protecţia minorităţilor nu este încă parte a aquis-ului, chiar dacă evoluţia actuală tinde în această direcţie. Ca urmare, UE nu este obligată legal să stabilească protecţia minorităţilor ca şi criteriu de aderare, iar protecţia minorităţilor (despre care s-a considerat întotdeauna că nu este complet acoperită de concepte precum democraţia, statul de drept, protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) nu constituie o condiţie legală pentru aderarea sau apartenenţa la Uniune. Rolul conferit criteriului protecţiei minorităţilor va depinde în principal de constelaţia politică care va predomina în faza respectivă a extinderii către est. Totuşi, în termeni politici pare aproape de domeniul imposibilului ca pe viitor CE să facă paşi esenţiali înapoi deoarece ea a acordat deja o atenţie semnificativă noii sale abordări a minorităţilor.

6. Noi perspective

6.1. Noul Articol 13 al TCE de la Amsterdam: limite şi perspective

Conferinţa Interguvernamentală care a lucrat la ultima revizuire a Tratatelor a fost supusă unei presiuni subtile de a introduce o bază mai fermă pentru drepturile sociale din cadrul UE. Presiunea venită din partea Parlamentului European era şi ea direcţionată în sensul acordării unei atenţii speciale minorităţilor.108 Alţi proponenţi au fost Comisiile Consultative UE independente, diferite ONG-uri,109 Confederaţia Sindicatelor Europene şi Comisia Social-Economică. Rezultatul tuturor aceste contribuţii politice îl constituie Articolul 13 al TCE al cărui cîmp de acţiune nu este încă uşor de înţeles. El sună precum urmează: „Fără prejudicierea altor prevederi ale prezentului Tratat şi în limitele puterilor conferite Comunităţii de către el, Consiliul, dînd curs în mod unanim unei propuneri a Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, poate lua măsuri corespunzătoare de combatere a discriminării bazate pe sex, origine etnică sau rasială, religie sau credinţă, handicap, vîrstă sau orientare sexuală.”

Pe lîngă discriminarea bazată pe naţionalitate, interzisă deja de mai vechea clauză din Articolul 12 al TCE, Tratatul de la Amsterdam a introdus în noul Articol 13 al TCE o prevedere pentru combaterea discriminării pe baza a opt motive enumerate în continuare. Principala diferenţă dintre Articolul 12 şi 13 ale TCE este aceea că acesta din urmă nu are efect direct întrucît, în lipsa unor instrumente CE adiţionale bazate pe Articolul 13 al TCE, spiritul acestui articol ar rămîne fără nici un rezultat practic.

Alte diferenţe între Articolele 12 şi 13 sînt mai puţin evidente, însă totuşi de natură să creeze confuzie. Mai cu seamă formularea din prima parte a articolului 13 a dat naştere unei oarecari nesiguranţe întrucît Articolul 12 al TCE110 foloseşte, în ciuda unui conţinut similar, o formulare diferită.111 În ce priveşte domeniul de aplicare, Articolul 13 al TCE foloseşte formula: „în limita puterilor conferite Comunităţii de el”, în vreme ce Articolul 12 al TCE formula: „în limita domeniului de aplicare a prezentului Tratat”. Diferenţa între aceste două formulări sugerează că domeniul de aplicare al acestor două prevederi trebuie să fie diferit. Totuşi, analizînd aceste două sintagme, pare dificil de stabilit unde ar trebui să se afle diferenţa deoarece limitele puterilor (competenţelor) fiecărui organ în parte sînt definite de Tratatul însuşi.112 Pe de altă parte, jurisdicţia Articolului 12 al TCE este foarte vastă în gradul în care interesează aplicabilitatea acestui articol. Chiar şi situaţii ce nu sunt imediat legate de legislaţia comunitară au fost considerate ca „intrînd sub incidenţa legislaţiei comunitare”.113 Se pare că doar acele chestiuni care nu au legătură cu faptele reglementate de legislaţia comunitară şi ale căror efecte se limitează la afacerile interne de stat rămîn în afara domeniului de aplicare a Articolului 12 al TCE. O astfel de interpretare conduce la un cîmp de acţiune care depăşeşte în mod clar „limitele puterilor conferite” fiecărui organ. Într-adevăr, Curtea a făcut deja distincţia dintre cele două concepte de „competenţe” şi „cîmp de acţiune” sugerînd că acesta din urmă este mai larg. Aşadar s-ar putea conchide că domeniul de aplicare a Articolului 13 al TCE nu este la fel de larg ca cel al Articolului 12 al TCE. Măsurile incluse în Articolul 13 ar trebui să fie expresia unei competenţe care este explicit (chiar dacă doar în parte) delegată către CE.114

Limitarea domeniilor în care Comunitatea deţine competenţe este crucială pentru întrebarea dacă legislaţia bazată pe Articolul 13 al TCE se poate referi şi la persoanele care nu sînt cetăţeni UE. Datorită faptului că în practică persoanele provenite din afara UE sînt principalele victime ale discriminării etnice, acest subiect are un impact politic major. În general, Comunitatea nu este percepută ca avînd competenţe de guvernare a cetăţenilor statelor terţe; de asemeni, persoanele provenite din afara UE nu au drepturi în virtutea legislaţiei comunitare şi sînt reduse la o „minoritate comunitară” neglijată.115 Pe de altă parte, există prevederi despre care s-a considerat că se aplică cetăţenilor statelor terţe (de pildă, Articolul 141 al TCE şi legislaţia secundară derivată din acesta), după cum există argumente pledînd în favoarea unei astfel de competenţe comunitare cum ar fi, de exemplu, piaţa internă, dacă ea este înţeleasă ca implicînd o astfel de putere.116 Totuşi, faptul că Consiliul nu a inserat o referinţă explicită la cetăţenii statelor terţe în Articolul 13 aşa cum o făcuse în alte cîteva articole (de pildă, în Articolul 137(3) al TCE) ar putea fi interpretat ca o lipsă de voinţă politică de a întemeia legislaţia referitoare la cetăţenii statelor terţe pe Articolul 13 al TCE. Concluziile Preşedinţiei de la Tampere (Consiliul European, 15 şi 16 octombrie 1999) arată, dimpotrivă, că există în momentul de faţă o voinţă puternică de a „spori nediscriminarea în viaţa economică, socială şi culturală” în tratamentul cetăţenilor ţărilor terţe, de a le acorda acestora din urmă „drepturi şi obligaţii comparabile cu cele ale cetăţenilor UE” şi de a le apropia statutul legal de cel al cetăţenilor statelor membre.117 Oricum, primul act legislativ adoptat pe baza Articolului 13 al TCE (aşa-numita Directivă cu privire la rasă, vezi mai jos) se referă explicit la cetăţenii statelor terţe.

În ciuda cîmpului de aplicare nu atît de larg al Articolului 13 al TCE şi a absenţei unui efect direct, posibilităţile atît din conţinutul cît şi din natura măsurilor oferite de Articolul 13 al TEC nu trebuie subestimate întrucît ele par să le depăşească pe cele oferite de Articolul 12 al TCE. Articolul 13 al TCE afirmă că „…Consiliul … poate întreprinde acţiuni adecvate pentru a combate discriminarea”. Cuvîntul „a combate” are un înţeles mai larg în comparaţie cu cel de „a interzice” incorporat în Articolul 12 al TCE şi prin aceasta permite o mulţime de acţiuni direcţionate împotriva discriminării (precum programele de acţiuni pentru conştientizarea opiniei publice, dar poate şi unele cu bătaie lungă precum măsurile preemptive). Prezumţia că Articolul 13 al TCE ar putea constitui baza legală pentru măsuri de discriminare pozitivă118 a minorităţilor etnice (precum şi a altor grupuri care sînt supuse discriminării pe baza motivelor menţionate în Articolul 13 al TCE) pare să depăşească cadrul articolului.119 Acesta din urmă pur şi simplu doreşte să combată discriminarea (evident, fără să creeze discriminare pozitivă) şi nu îşi propune ca scop eliminarea diferenţelor de facto. Dacă Înaltele Părţi Contractante ar fi avut altă viziune, ele ar fi putut folosi formulări similare celor pe care le folosiseră în contextul discriminării între sexe.120

Termenul „acţiune” din Articolul 13 al TCE este mai larg decît termenul „reglementări” din Articolul 12 al TCE, deoarece acţiunile pot include toate instrumentele legale (şi cele neobligatorii) enumerate sub Articolul 254 al TCE deopotrivă cu instrumente sui generis pe care CE le foloseşte în mod regulat. Desigur, faptul că acţiunile trebuie să fie „adecvate” poate limita considerabil atît conţinutul cît şi forma lor. Un alt obstacol va fi cerinţa unanimităţii în Consiliu, care ar putea fi dificil de realizat într-un domeniu care nu este lipsit de controverse. O propunere actuală a Comisiei are ca obiectiv amendarea Articolului 13 al TCE în timpul IGC actual astfel încît măsurile de luptă împotriva discriminării pot fi hotărîte de o majoritate calificată.121 O posibilă limitare ar putea deriva din rolul pur consultativ conferit Parlamentului European care este cunoscut pentru combaterea discriminării.

6.2. Pachetul legislativ al Comisiei bazat pe Articolul 13

Importanţa viitoare a Articolul 13 al TCE a fost anunţată de timpuriu de Comisie întrucît Padraig Flynn, la vremea respectivă Comisar pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale, preconiza un pachet legislativ antidiscriminare bazat pe Articolul 13 al TCE.122 La 30 noiembrie 1999, doamna Anna Diamantopoulou, noul Comisar pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale, a prezentat Parlamentului European propunerea definitivă a Comisiei. După adoptarea propunerii de către Comisie, doamna Diamantopoulou a vorbit despre o „piatră de hotar în construcţia unei Europe sociale”. Pachetul legislativ al Comisiei are ca obiectiv crearea unui nivel comun de protecţie împotriva discriminării în întreaga UE, care să se concentreze pe zonelecheie în care are loc discriminarea.

Pachetul propus este format dintr-o „Directivă a Consiliului cu privire la înfiinţarea unui cadru general pentru tratament egal în ocuparea forţei de muncă”, o „Directivă a Consiliului pentru implementarea principiului tratamentului egal al persoanelor, indiferent de originea lor etnică sau rasială” şi o „Decizie a Consiliului de înfiinţare a unui program de acţiune comunitară de combatere a discriminării 2001-2006”. În vreme ce Directiva Cadru (sau Directiva ocupării forţei de muncă, cum este numită de Comisie) se referă la toate motivele de discriminare enumerate în Articolul 13 al TCE (lăsînd deoparte doar discriminarea între sexe), Directiva cu privire la rasă se concentrează asupra discriminării bazate pe diferenţele etnice sau rasiale. Acest fapt se poate explica prin aceea că Comisiei i s-a părut posibil din punct de vedere politic să meargă mai departe în ce priveşte discriminarea rasială decît în ce priveşte alte motive de discriminare.123

Independent de posibilul rezultat legislativ al iniţiativei Comisiei, impactul Articolului 13 al TCE ar trebui văzut şi din perspectiva politicilor legislative. După cum am arătat în capitolele anterioare, CE asigură includerea de măsuri în favoarea minorităţilor lingvistice sau etnice prin instrumente cum ar fi, de pildă, programele de acţiune. Această abordare s-ar putea intensifica în viitorul apropiat întrucît acum există o referinţă specifică în tratat. Dată fiind această nouă referinţă relevantă în legislaţia primară, chiar şi deja menţionata posibilă stabilire a unui „principiu general de protecţie a minorităţilor” în jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie pare să devină mai probabilă.124

6.3. Directiva cu privire la rasă (iunie 2000)

Nu este aici locul potrivit pentru a descrie întregul „pachet” al Comisiei, însă trebuie făcute cîteva remarci pe marginea aşa-numitei Directive cu privire la rasă întrucît Consiliul a adoptat-o deja (într-o formă amendată) la sfîrşitul lui iunie 2000.125 Directiva cu privire la rasă aplică un concept vast de discriminare întrucît include aici nu numai discriminările directe şi indirecte, ci şi „hărţuirea”. Hărţuirea este socotită discriminare în cazul „unui comportament nedorit legat de originea etnică sau rasială cu scopul sau efectul încălcării demnităţii unei persoane şi creării unui mediu ofensator, umilitor, degradant, ostil sau intimidant” (vezi Articolul 2 para.3). De asemeni, cîmpul de aplicare a Directivei s-a dovedit şi el foarte larg. În primul rînd, Directiva se aplică „tuturor persoanelor”, aşadar şi persoanelor juridice şi cetăţenilor statelor terţe (directiva subliniază că aceasta se întîmplă fără prejudicierea prevederilor naţionale referitoare la intrarea şi rezidenţa pe teritoriul statelor membre a cetăţenilor statelor terţe şi a persoanelor fără cetăţenie — vezi Articolul 3). În al doilea rînd, Directiva depăşeşte cu mult simpla sferă a ocupării forţei de muncă (contrar Directivei Cadru propuse), incluzînd şi accesul la toate tipurile şi nivelele de îndrumare şi pregătire profesională, protecţie socială (inclusiv securitate socială şi asistenţă medicală), educaţie şi, chiar mai mult, „accesul la, şi furnizarea de bunuri şi servicii disponibile publicului, inclusiv locuinţele” (vezi Articolul 3 para.1). Acest lucru este foarte important deoarece deciziile de acordare a împrumuturilor bancare, accesul la diferite tipuri de servicii, bursele ş.a.m.d. reprezintă zone în care marginalizarea indivizilor din cadrul minorităţilor etnice se întîmplă adeseori. În al treilea rînd, directiva se referă nu numai la legile, reglementările şi practicile administrative naţionale, ci şi la orice prevedere conţinută în contracte colective sau individuale, acorduri, regulamente interioare ale întreprinderilor sau ale asociaţiilor non-profit (vezi Articolul 14).

Posibilele excepţii de la această interzicere cuprinzătoare a discriminării rasiale şi etnice se reduc la „cerinţele ocupaţionale reale şi hotărîtoare” care sînt necesare din cauza naturii speciale a unei activităţi profesionale anume. Comisia declară în Memorandul Explicativ că această „calificare profesională reală trebuie interpretată strict” şi că asemenea cazuri trebuie să fie „cu totul excepţionale”.126 Directiva susţine că principiul tratamentului egal „nu trebuie să împiedice nici un stat membru să păstreze sau adopte măsuri specifice pentru a preveni sau compensa dezavantajele legate de originea etnică sau rasială” (vezi Articolul 5). Aşadar, Directiva însăşi nu poate fi folosită ca argument împotriva acţiunilor pozitive la nivel naţional. Dimpotrivă, Directiva este percepută ca un set de „cerinţe minime” (vezi Articolul 6). Pentru a asigura o aplicare eficientă a obiectivelor Directivei, Articolul 7 obligă statele membre să se asigure că procedurile judiciare, administrative şi de conciliere sînt disponibile tuturor persoanelor care se consideră victime ale discriminării rasiale sau etnice, chiar şi după ce relaţia în care se presupune că a avut loc discriminarea a încetat. Și entităţile juridice precum asociaţiile, care au un interes legitim în asigurarea implementării Directivei, se pot implica în oricare din aceste proceduri. Mai mult, Directiva prevede mutarea pe umerii pîrîtului a obligaţiei de a aduce dovezi (în procedurile în care revine reclamantului — iar nu Curţii — să investigheze faptele cazului). Statele membre au obligaţia de a desemna un organ sau mai multe „pentru promovarea tratamentului egal al tuturor persoanelor fără discriminare pe motiv de origine rasială sau etnică” (vezi Articolul 13). Competenţa acestor autorităţi trebuie să includă cel puţin: asigurarea de asistenţă independentă victimelor discriminării pentru a-şi putea soluţiona plîngerile, conducerea de cercetări independente, publicarea de rapoarte independente şi elaborarea de recomandări.

Directiva cu privire la rasă este deja în vigoare şi trebuie respectată pînă în 19 iulie 2003. Statele membre trebuie să comunice Comisiei pînă la 19 iulie 2005, şi la fiecare cinci ani după aceea, toată informaţia de care are nevoie Comisia pentru a elabora un raport pentru Parlamentul şi Consiliul European referitor la aplicarea Directivei cu privire la rasă (raportul poate conţine şi propuneri de revizuire a Directivei).

6.4. Un final deschis

Pe baza dovezilor prezentate pot încheia afirmînd că problema protecţiei minorităţilor în interiorul sistemului UE este caracterizată de contradicţii, dar şi de un considerabil potenţial de dezvoltare. Ultimii douăzeci de ani arată în mod clar că interesul organismelor CE faţă de acest subiect înregistrează o creştere considerabilă. Dacă în perioada pre-Maastricht a dominat interesul documentat al Parlamentului European faţă de moştenirea lingvistică a minorităţilor, perspectiva nouă a extinderii UE către est a adus pe scenă dimensiunea politică a protecţiei minorităţilor. Maastricht a dat naştere conceptului de diversitate culturală deschizînd prin aceasta noi tărîmuri pentru subiectele referitoare la minorităţi în interiorul UE. Totuşi, protecţia minorităţilor stricto sensu se reduce la sfera externă a UE. Numai evoluţiile post-Amsterdam sînt cele care par să încurajeze „interiorizarea” subiectelor legate de minorităţi. Articolul 13 al TCE este important nu numai pentru că a hotărît interzicerea formelor esenţiale de discriminare a minorităţilor, ci şi pentru că a oferit o nouă bază de competenţă legală pentru folosinţă politică imediată. Desigur, s-a susţinut că aceasta din urmă s-a datorat crizei austriece, dar această criză este în sine (oficial)127 şi o expresie a crescîndei „interiorizări” a protecţiei minorităţilor în sistemul UE. Pe de altă parte, o continuare a oficializării acestui proces de interiorizare pare să fie sortită eşecului. Aceasta este impresia pe care ne-o putem face luînd în considerare eşecul eforturilor făcute pentru introducerea unui paragraf cu privire la minorităţi în Carta drepturilor fundamentale.128 Totuşi, o vedere de ansamblu înclină spre concluzia că sînt tot mai multe argumentele în favoarea recunoaşterii în întreaga Uniune a unui principiu legislativ comun în domeniul minorităţilor. Pe lîngă întrebarea în ce sens evoluează legea, pare important de subliniat că problema minorităţilor este în principal una despre voinţa politică de a folosi bazele şi posibilităţile juridice care sînt deja la dispoziţie în momentul de faţă. În acest context pare potrivit să atragem atenţia cititorului asupra unui „pachet” de propuneri ce a fost prezentat Comisiei în urmă cu doi ani.129 El se concentrează asupra unei serii de măsuri bazate pe puterile existente ale UE şi pe principiile din domeniul drepturilor omului, nediscriminării şi drepturilor minorităţilor, diversităţii culturale europene precum şi pe coeziunea socială şi economică realizată prin mijloacele cooperării interculturale. În ce măsură politicile UE vor prelua aceste propuneri sau altele similare depinde de jocul forţelor politice. Totuşi, sub suprafaţa politicilor cotidiene, legea îşi croieşte drum încet dar sigur — timpul ne va arăta rezultatul acestui proces.

Note

1. De importanţă specială pentru acest subiect sînt: Bruno de Witte, Politics versus Law in the EU’s Approach to Ethnic Minorities, document de lucru al EUI, RSC No 2000/4; Adam Biscoe, The European Union and Minority Nations, in Peter Cumper şi Steven Wheatley (editori), Minority Rights in the ‘New’ Europe (1999); M. A. Martín Estébanez, The protection of national or ethnic, religious and linguistic minorities, in NA. Neuwahl şi A. Rosas (editori), The European Union and Human Rights, 1995; Bruno de Witte, The European Community and its Minorities, in C. Brölmann et al. (editori), Peoples and Minorities in International Law (1993), pp. 167-185; Bruno de Witte, Surviving in Babel? Language Rights and European Integration, in Yoram Dinstein şi Mala Tabory (editori), The Protection of Minorities and Human Rights (1992), pp. 277-300. Remarci pe marginea chestiunii minorităţilor în UE/CE se pot găsi şi în Holger Kremser, Die Rechtsprechung des Europäischen Gerichtshofs zur Niederlassungsfreiheit und die Bedeutung für nationale Minderheiten, in D. Blumenwitz, G.H. Gornig şi D. Murswiek, Fortschritte im Beitrittsprozess der StaatenOstmittel-, Ost- und Südosteuropas zur Europäischen Union, 1999, p. 51; Iván Gyurcsík, Basic Treaties, Minority Issues and the Enlargement of the European Union, Regio 1999; Franz Pan, Der Minderheitenschutz im Neuen Europa und seine historische Entwicklung (1998); Dietrich Murswiek, Der europäische Standart des Volksgruppen-und Minderheitenschutzes im Rahmen des Stabilitätspaktes von Paris. Voraussetzung für die Aufnahme ostmitteleuropäischer Staaten in die Europäische Union?, in D. Blumenwitz, G.H. Gornig şi D. Murswiek (editori), Der Beitritt der Staaten Ostmitteleuropas zur Europäischen Union und die Rechte der deutschen Volksgruppen und Minderheiten sowie der Vertriebenen (1997), p. 145; Stefan Grigolli, Sprachliche Minderheiten in Italien, insbesondere Südtirol, und in Europa (1997), p. 60; Christian Scherer-Leydecker, Minderheiten und sonstige ethnische Gruppen (1997), p. 167; Rudolf Streinz, Minderheiten-und Volksgruppenrechte in der Europäischen Union, in D. Blumenwitz şi G. Gornig, Der Schutz von Minderheiten- und Volksgruppenrechten durch die Europäische Union (1996), p. 11; Florence Benoit-Rohmer, La question minoritaire en Europe: vers un systeme cohérent de protection des minorités nationales (1996); Andrew Geddes, Immigrant and Ethnic Minorities and the EU´s `Democratic Deficit`, Journal of Common Market 33 (June 1995), No. 2, p. 197; Eckhard Klein, Überlegungen zum Schutz von Minderheiten und Volksgruppen im Rahmen der Europäischen Union, in Festschrift für R. Bernhardt (1995), p. 1211; Lucien Jacoby, Die Tätigkeit der Europäischen Gemeinschaft für die Sprach- und Kulturminderheiten 1983-1989 (1991). Alţi autori sunt citaţi în continuare.

2.   Opţiunea pentru integrare economică iar nu politică şi culturală a fost cel mai probabil de natură atît strategică (a părut mai realist din punct de vedere politic să se creeze treptat o uniune politică prin interdependenţe economice) cît şi concretă (a existat teama de a nu se crea un fel de super-stat-naţiune). Vezi De Witte, The impact... 1991, p.165.

3.   Acest lucru se întîmplă în activitatea organizaţiilor internaţionale tradiţionale. Vezi Hans-Joachim Heintze, Rechtliche oder politische Absicherung von Minderheitenrechten, în H.-J. Heintze (ed.), Moderner Minderheitenschutz (1998).

4.   „Legislaţia primară” cuprinde diferitele tratate, principiile generale ale dreptului comunitar şi ale celui cutumiar. „Legislaţia secundară” cuprinde reglementările, directivele, deciziile, normele de procedură, programele şi aşa mai departe.

5.   Walther Hallstein, preşedintele primei „Înalte Autorităţi” a ECSC (la vremea respectivă echivalentul Comisiei EEC), a fost acela care a asemănat procesul de integrare unui ciclist care trebuie să pedaleze ca să nu cadă.

6.Vezi dintre diferitele declaraţii răspunsul Comisarului Van den Broek referitor la întrebarea scrisă E-2773/93 în care declară că „statutul minorităţilor şi regiunilor autonome ca atare nu se numără printre competenţele Comunităţii”. Acest lucru l-a exprimat şi Delor în răspunsul său la întrebarea scrisă No. 3264/92 (vezi OJ 1993 No C 280, p. 28). Trebuie remarcat că, în mod surprinzător (şi într-adevăr incorect), Comisia a declarat în raportul său (cel puţin în versiunea germană a acestuia) cu privire la „limbile puţin folosite din Uniunea Europeană” că drepturile minorităţilor „erau incluse”, alături de diversitatea culturală şi subsidiaritate în Tratatul de la Maastricht (reprezentînd „diferite faţete ale aceleiaşi pietre”) (KOM (94) 602, 15.12.94).

7.   Sentinţa în acest caz C-274/96 a fost dată la 24 noiembrie 1998 (vezi adresa http:// www.curia.eu.int/jurisp/cgi-bin/form.pl?lang=en). Pentru comentarii vezi: Gabriel Toggenburg, Der EuGH und der Minderheitenschutz, in European Law Reporter, Heft 1, 1999, p.11; Arthur Frei şi Wolfgang Bauer, Ein Beitrag zum Urteil des Europäischen Gerichtshofes vom 24.November 1998 in der Rechtssache RS C-274/96, Bickel und Franz, in Informator, Jänner 1999, S. 106; Meinhard Novak, EuGH: Gleichbehandlung bei der Gerichtssprache, in Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht, Heft 3/1999, p. 82; Bruno de Witte, Free movement of Persons and Language Legislation of the Member States of the EU, in Academia, no. 18, 1999, p. 1; Gabriel Toggenburg, Der Europäische Gerichtshof – unverhoffter Anwalt der Minderheiten Europas?, in Academia, no. 18, 1999, p. 7.; Andrea Gattini, La non discriminazione di cittadini comunitari nell‘uso della lingua nel processo penale: il caso Bickel, in Rivista di diritto internazionale, vol. CXXXII, 1999, p. 106; Rudolf Streinz, Gleichbehandlung bei der Gerichtssprache, in Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht, Heft 10 (1999) 5, pp. 490 şi 491; Elisabetta Palici di Suni Prat, L´uso della lingua materna tra tutela delle minoranze e parita di trattamento nel diritto comunitario, in Diritto comparato ed Europeo, 1999-I, p. 171; Barry Doherty, Bickel-Extending the Boundaries of European Citizenship?, Irish Journal of European Law, Vol. 8, 1999, numbers 1 and 2, pp. 70-83; Miele Bulterman, Case C-274/96, Criminal proceedings against Horst Otto Bickel and Ulrich Franz, in Common Market Law Review 36, 1999, p. 1325; Peter Hilpold, Unionsbürgerschaft und Sprachenrechte in der EU – Das Vorabentscheidungsverfahren Bickel und Franz, Juristische Blätter, Heft 2, February 2000, pp. 93-101.

8.     Hotărîrea judecătorească în acest caz C-281/98 a fost dată la 6 iunie 2000 (vezi adresa http://www.curia.eu.int/jurisp/cgi-bin/form.pl?lang=en). Pentru comentarii vezi: Gabriel Toggenburg, Horizontale Drittwirkung der Personenfreizügigkeit vor dem Hintergrund der Südtiroler Automomie, in European Law Reporter, 7/8, 2000, pp. 242-247 şi, mai relevant aici, Francesco Palermo, Diritto comunitario e tutela delle minoranze: alla ricerca di un punto di equilibrio, in Diritto Pubblico Comparato ed Europeo, 2000-III (în curs de apariţie).

9.     Pentru caracterul exclusivist al conceptului de cetăţenie EU vezi de exemplu Jacqueline Bhaba, Belonging in Europe: citizenship and postnational rights, in International Social Science Journal 1999, pp. 11-23.

10.    Vezi rezoluţia cu privire la „rasism, xenofobie şi anti-semitism şi la măsuri suplimentare de combatere a discriminării rasiale (OJ 1999 no. C 98, p. 488).

11.    Adoptată de Parlament la 16 octombrie 1981 pe baza aşa-numitului „raport Arfé” pregătit de raportorul italian, Gaetano Arfé (OJ 1981 No. C 287, p. 106).

12.    Proiect pregătit de Gaetano Arfé şi adoptat de Parlamentul European la 11 februarie 1983 (OJ 1983 No. C 68, p. 103).

13.    Proiect pregătit de raportorul Willy Kujpers şi adoptat de Parlamentul European la 30 octombrie 1987 (OJ 1987 No. C 318, p. 160).

14.    Intergrupul, compus din membri ai Parlamentului European şi reprezentînd diferite minorităţi, a fost înfiiinţat în 1980 şi însărcinat să disemineze conştiinţa problemelor minorităţilor în toate partidele politice. Începînd cu 1983 el s-a reunit regulat. Vezi interviul luat fostului său preşedinte, Joan Vallvé, in Academia 18 (1999), p. 35 (vezi adresa http://www.eurac.edu/ Academia/index.asp). Preşedintele actual este Eluned Morgan.

15. PE 156.208.

16. PE 204.838. Proiectul şi o colecţie detaliată a tuturor surselor ale proiectul Alber pot fi găsite în Christoph Pan, Collection of Sources (1994).

17. Vezi pentru această Convenţie: http://conventions.coe.int/treaty/EN/cadreprincipal.htm

18.     Vezi OJ 1994 No. C 61, p. 110.

19.     Vezi OJ 1999 No. C 98, p. 270 (para. 20-26)

20.     Vezi OJ 1999 No. C 98, p. 279 (para. 10).

21.     Vezi OJ 1999 No. C 98, p. 488 (argumentaţie, punctul N)

22.     Vezi OJ 1996 No. C 320, p. 180 (para. 27).

23.     Vezi OJ 1996 No. C 32, p. 102 (para. 4).

24.     Vezi OJ 1989 No. C 47, p. 28 (para. 10).

25.     Vezi OJ, 1996 No. C 96, p. 295 (argumentaţie, punctul G and para. 4).

26.     Vezi OJ 1999 No. C 219, p. 405 (para. 6).

27.     Vezi OJ 1997 No. C 115, p. 171.

28.     Vezi OJ 1995 No. C 249, p. 157.

29.     Vezi OJ 1995 No. C 249, p. 156.

30.     Linia bugetară este, spre deosebire de un program multianual, o adăugire care este rezervată anual de către Parlamentul European pentru o chestiune specifică.

31.     Doar în 1997 bugetul a redus fondurile: au fost alocate doar 3. 675 milione de ECU (vezi OJ 1997 No. C 178, p. 4).

32.     În 1995 şi 1996 au fost cofinanţate peste 150 de proiecte în domeniu. O descriere a proiectelor poate fi găsită în: Carys Wynne şi Zoe Bray, Compendium of projects promoting autochthonous minority languages in the European Union financed by the European Commission, 1995 şi 1996.

33.     Vezi, de exemplu, Contact Bulletin (Spring 1997) p. 6.

34.     Comunicatul Comisiei în OJ 1999 No. C 125, p. 14.

35. Linia bugetară nu era înzestrată cu o bază legală suficientă. Orice cheltuială comunitară presupune o bază duală – un titlu în buget (care per se presupune o competenţă a Comunităţii în domeniul respectiv) şi, ca regulă generală, adoptarea anterioară a unui act legislativ de nivelul legislaţiei secundare care să autorizeze cheltuiala în cauză. Singura excepţie la cerinţa din urmă priveşte finanţarea unor acţiuni nesemnificative, de felul proiectelor pilot sau al acţiunilor pregătitoare. În acest caz, baza legală se află în puterea de iniţiativă a Comisiei (vezi Art. 211 EC). În orice alt caz, Comisia ar încălca Dreptul Comunitar (principiul puterilor enumerate, Art. 7(1) EC). În realitate, Linia Bugetară pe 1998 a fost suspendată în mai 1998 datorită unei a ECJ (Hotărîrea din 12 mai 1998 în Cazul C-106/96) care sublinia situaţia legală menţionată şi faptul că proiectele vizau acţiuni pe termen scurt, cu durata maximă de un an, care nu sînt coordonate inter se şi care implică mult mai puţine cheltuieli decît programul multianual, însă aceasta nu înseamnă în mod automat că ele sînt măsuri „nesemnificative”. Comisia trebuie de aceea să demonstreze clar că măsura planificată nu este semnificativă.

36. Vezi OJ C 266 of 16.09.00, p. 15 sau adresa http://europa.eu.int/comm/education/mercator/langmin.html

37. Numit după faimosul cartograf din secolul al şaisprezecelea care în hărţile sale a folosit limbile regionale respective. Jens Woelk, Das Mercator-Netzwerk ist geknüpft, în Progrom, (August/September 1995) p. 36.

38.  Universitatea din Paris X-Nanterre; Fryske Akademy din Ljouwert/Leeuwarden, Friesland, http://www.fa.knaw.nl/mercator; University Wales at Aberystwyth,

http://www.aber.ac.uk/~merwww; CIEMEN în Barcelona, http://www.troc.es/ciemen/mercator/index-gb.htm.

39. Linguistic Minorities in the EC-countries (rezumat publicat de Biroul pentru Publicaţii

Oficiale ale Comunităţilor Europene în 1990).

40. Linguistic Minorities in the EEC: Spain, Portugal, Greece, Rezumat al raportului întocmit de Miquel Siguan, Biroul pentru Publicaţiile Oficiale (1990). Vezi de asemeni Documentul de lucru al Parlamentului cu privire la „Limbile puţin folosite în Austria, Finlanda şi Suedia”, Education and Culture Series W-5, PE 167.009 (majoritatea documentelor de lucru ale Directoratului General pentru Cercetare al Parlamentului pot fi găsite pe website-ul Parlamentului).

41. Institut de Sociolinguistica Catalana (Barcelona), Centre de recherche sur le plurilinguisme (Brussels) şi Research Centre Wales (Bangor).

42. Normand Labrie, Peter H. Nelde şi Peter J. Weber, Projet d‘etude sur les langues moins répandues dans l‘UE, in Europa Etnica 2(1994).

43. Publicat de Biroul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene, ISBN 92-827-5512-6.

44.     Rezultatele seminarului ţinut la Brno (Slovacia) în 1-2 decembrie 1997 au fost publicate de Consiliul Europei în 1998 sub titlul “Participation of national minorities in decision-making processes”.

45.   Alte proiecte finanţate au fost întrunirile regulate ale reprezentanţilor Birourilor Guvernamentale pentru Minorităţile Naţionale (Proiectul MIN I) sau diverse vizite de studiu ale reprezentanţilor Birourilor pentru Minorităţi Naţionale la instituţii similare din alte ţări (Proiectul MIN II). Vezi Raportul final al Consiliului Europei către Comisia Europeană cu privire la implementarea Programului Comun cu Consiliul Europei intitulat “Minorities in Central European Countries” (aprilie 1998).

46.   S-a susţinut că un stimulent pentru includerea competenţei în domeniul culturii în Tratat (fiind prima schimbare a tratatelor „constituţionale” de după războiul rece) a fost teama de o „balcanizare” a Europei de Vest (vezi Adam Biscoe, loc. cit., p. 93).

47.  Pentru referinţe şi o vedere generală asupra relaţiei dintre integrarea economică şi diversitatea culturală vezi, de exemplu, Bruno de Witte, The Cultural Dimension of Community Law, in Collected Courses of the Academy of European Law, 1995, Vol 4, Book 1, pp. 229-299.

48.    Termenul de diversitate „regională” se referă la culturile create şi dezvoltate de grupurile locale, de minorităţile etnice sau lingvistice, avînd o importanţă regională, însă nu face trimitere la o eventuală legătură cu o unitate administrativă sub-naţională.

49.    Art. 151 para. 1 EC, (sau înainte de Amsterdam, Art. 128 para. 1 TCE).

50.  Vezi Doc CHARTE 4487/2/00 (la adresa http://db.consilium.eu.int/df/default.asp?lang=en). Potrivit notelor explicative ale prezidiului (vezi Doc CHARTER 4473/00, 11 octombrie 2000), Art 22 se bazează (pe lîngă Articolul 151(1) şi (4) al Tratatului CE) „pe Articolul 6 al Tratatului Uniunii Europene”, fapt care sugerează că cei care au întocmit proiectul Cartei par să identifice diversitatea ca pe un principiu quasiconstituţional al Uniunii Europene. În ciuda importanţei evidente a acestui concept, sensul său a rămas vag (una dintre întrebările care se pun este dacă diversitatea trebuie înţeleasă în dimensiunea sa protectoare sau în cea interactivă).

51.      Art. 87(2d) CE, fostul Art. 92(3) TCE).

52.      Vezi Artt. 149 şi 150 (fostele Artt. 126 şi 127) CE.

53.    Bruno de Witte, The scope of Community Powers in Education and Culture in the Light of Subsequent Practice, în R. Bieber şi G. Ress, The Dynamics of EC-law (1987), p. 261.

54.Directiva 77/486 din iulie 1977, OJ 1977 No. L 199, p. 32. În două rapoarte ulterioare, Comisia a declarat că Statele Membre nu transpuneau (adecvat) directivele. (Vezi raportul pe 1988 din COM (88) 787 Final). Directiva a fost încorporată în Acordul cu privire la Zona Economică Europeană (Anexa V a Tratatului – OJ 1994 No. L001, p. 325). Interesul Comunităţii în domeniul educaţiei copiilor care trăiesc în condiţii speciale şi-a găsit mai tîrziu expresia în rezoluţia Consiliului de Miniştri întrunit la 22 mai 1989 cu privire la prevederile şcolare pentru copii celor ce călătoresc în interes profesional (vezi OJ 1989 No. C 153, p. 1), abordînd în principal copii a aproximativ 200.000 de barcagii, acrobaţi şi circari, sau Rezoluţia Consiliului de Miniştri ai Educaţiei întrunit la 22 mai 1989 cu privire la prevederile şcolare pentru copiii de ţigani şi călători (vezi OJ 1989 No. C 153, p. 3). Programul Comunităţii COMENIUS (vezi OJ 1995 No. L 87) finanţează măsurile prevăzute în Directiva 77/486. Vezi Léonce Bekemans şi Yera Ortiz de Urbina, The teaching of immigrants in the European Union, PE 167.225, Document de lucru al Parlamentului European, Seria Cultură şi Educaţie.

55.    În prezent Art. 40 al CE (care reglementează mobilitatea muncitorilor). Tratatul de la Maastricht a introdus o bază legală pentru astfel de măsuri inserînd capitolul „Educaţie, pregătire profesională şi tineret” in Art. 126 (în prezent 149) şi 127 (în prezent 150) al TCE.

56.    Vezi De Witte, The scope of ..., p. 267.

57.    Programul comunitar ARIANE (OJ 1997 No. L 291 şi OJ 1999 No. L 57).

58.    Aceasta poate fi finanţată prin programul RAPHAEL (vezi OJ 1997 No. L 305).

59.    Aceasta poate fi finanţată prin programul KALEIDOSCOPE (vezi OJ 1996 No. L 99 şi OJ 1999 No. L 57). Ariane, Raphael şi Kaleidoscope vor fi grupate împreună în noul program CULTURE 2000 (vezi Propunerea Comisiei COM (98) 266 finală). Aceste trei programe au fost administrate de DG X al Comisiei (Audio-vizual, Informaţii, Communicare şi Cultură).

60.    Cuvîntare la inaugurarea EMCR din Viena, 7 aprilie 2000.

61.    Vezi „Declaraţia Consiliului şi reprezentanţilor Guvernelor Statelor Membre...cu privire la respectarea diversităţii şi combaterea rasismului şi xenofobiei”, OJ 1998 No. C 001, p. 1. Pe de altă parte, diversitatea nu este întotdeauna menită să includă culturile minoritare. Acest lucru se poate vedea, de exemplu, în discuţia referitoare la includerea limbilor minoritare în „Anul European al Limbilor” (Vezi de exemplu http://www.eurolang.net/news.asp?id=181).

62.     Cu privire la relaţiile dintre autonomie/regiune şi drepturile minorităţilor vezi Javid Rehman, The Concept of Autonomy and Minority Rights in Europe, in P. Cumper şi S. Wheatley, Minority Rights in the ‘New’ Europe (1999), p. 217; Daniel Thürer, Region und Minderheitenschutz – Aufbauelemente einer europäischen Architektur?, în U. Beyerlin, M. Bothe, R. Hofmann şi E.-U. Petersmann, Recht zwischen Umbruch und Bewahrung, Festschrift für R. Bernhardt (1995) p. 1337; Stefan Oeter, Volksgruppen- und Minderheitenschutz durch Autonomieregelungen, in D. Blumenwitz, G.H. Gornig şi D. Murswiek, op. cit., pp. 163.

63.     CoR (vezi Art. 263-265 ale CE, fostul Art. 198a-c al TCE) a fost inserat în Tratatul de la Maastricht în principal ca urmare a cererilor făcute de landurile germane, de regiunile/ comunităţile belgiene şi spaniole, de Adunarea Regiunilor şi de Conferinţa pentru o Europă a Regiunilor întrucît ea trebuia să ofere o compensare de putere: Unele arii de competenţă transferate prin Tratatul de la Maastricht Comunităţii (cultură, educaţie) au fost, în unele state membre, dominate (într-un fel sau altul) de regiunile respective. În pofida faptului că Tratatul de la Maastricht a deschis şi mai mult Consiliul Uniunii Europene membrilor guvernărilor regionale (atîta vreme cît acestea sînt „autorizate preia parte din guvernarea statelor membre” (vezi Art. 203 al CE, fostul Art. 146 al TCE), această compensare nu pare să fie satisfăcătoare din pricina motivelor menţionate mai sus.

64.     În 1995 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) a inclus şi o dimensiune culturală. Totuşi, indicatorii pentru identificarea problematicilor sînt de natură economică. Pentru observaţii critice referitoare la efectul de protejare a minorităţilor al politicilor regionale ale Comnităţii vezi: Biscoe, op.cit, 1999, p. 92.

65.Compară Bruno de Witte care afirmă că „regiunile pot... corespunde sau nu unui teritoriu definit etnic sau lingvistic, iar zonele minoritare pot sau nu avea autonomie regională, iar această opţiune este lăsată în totalitate la latitudinea prevederilor constituţionale interne ale statelor membre” (De Witte, Politics versus...., p. 16).

66.     Vezi OJ 1997 No. C 167, p. 245.

67.     Vezi cuvîntarea Comisarului Diamantopoulou de la conferinţa “Immigration, Discrimination and the Far-Right Public Policy Breakfast”, Bruxelles, 20 iunie 2000.

68.     Vezi cuvîntarea lui Padraig Flynn (Comisar European pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale în timpul preşedintelui Santer) ţinută la 7 iulie 1998 (vezi Rapid file SPEECH/ 98/154).

69.     Vezi partea a II-a, punctul B al Comunicatului citat (OJ 1999 No. C 267, pp. 2-21). Acelaşi lucru este afirmat în Anexa Îndrumarului referitor la ocuparea forţei de muncă pe 1999 (vezi OJ 1999 No. C 69, pp. 2-8).

70. Vezi Rezoluţia Consiliului cu privire la ocuparea forţei de muncă şi dimensiunea socială a societăţii informaţionale (OJ 2000 No. C 008, pp. 1-3). Vezi de asemeni website-urile

http://www.bangor.ac.uk/cyc/melin/index1.htm şi http://158.169.50.95:10080/mlis/.

71.     Pentru informaţii suplimentare vezi: http://www.embnet.com.

72.     A. Pellet, The Opinions of the Badinter Arbitration Committee A Second Breath for the Self-Determination of Peoples, in European Journal of International Law, 3 (1992), p. 178.

73.     EC Bulletin 1991/12, p.119. Textul complet se găseşte in C. Warbrick, Current Developments: Public International Law, International and Comparative Law Quarterly volume 41 (1992), p. 473.

74. Rădăcineile istorice ale acestei evoluţii pot fi văzute în Art. 34 al Tratatului de la Berlin din 1878, care a stabilit libertatea grupurilor religioase drept o quasi-condiţie pentru recunoaşterea Bulgariei, Muntenegrului, României şi Serbiei. Vezi Peter Hilpold, Anerkennung der Neustaaten auf dem Balkan, in Archiv des Völkerrechts, 31. Band, 4. Heft, p.401.

75.     Practica acestei condiţii preliminare nu a fost una constantă întrucît, de exemplu, Croaţia a fost recunoscută în 1992, deşi Comisia de Arbitraj îşi exprimase rezervele faţă de legislaţia ei cu privire la protecţia minorităţilor, iar, pe de altă parte, Macedoniei i s-a refuzat recunoaşterea datorită Greciei, în ciuda faptului că respecta toate criteriile (De Witte, Ethnic Minorities..., p. 173). Pentru cazul special din punct de vedere politic al Macedoniei (anumite prevederi ale Îndrumarului pentru recunoaştere au fost introduse doar la o cerere a Greciei), vezi Peter Hilpold, Völkerrechtsprobleme um Makedonien, in Recht in Ost und West 4 (1998), p. 119, în: Dieter Blumenwitz, Gilbert H. Gornig şi Dietrich Murswiek (editori), Fortschritte im Beitrittsprozess der Staaten Ostmittel-, Ost- und Südosteuropas zur Europäischen Union, 1999.

76.     Trebuie evidenţiat, totuşi, că ignorarea problemei protecţiei minorităţilor şi în statele central- şi est-europene ar fi mult mai dăunătoare. Pe lîngă aceasta, impunerea de datorii statelor candidate, care nu sînt îndeplinite de toate statele membre, constituie o practică frecventă. Un „dublu standard” poate fi găsit şi în EMU sau în sistemul Schengen, întrucît şi în aceste contexte statele candidate nu au posibilitatea de a ieşi din joc (în contrast cu unele state membre care au cîştigat asemenea opţiuni de ieşire din joc).

77. De Witte, Politics versus..., p. 3. În această privinţă amintesc de Hans van den Broek, care nu a putut da un răspuns real întrebării scrise E-0963/98 care punea problema dacă Comisia este atît de interesată şi în respectarea limbilor minoritare în statele membre pe cît este, de exemplu, în situaţia minorităţilor din Slovacia, şi prin ce fel de eforturi are de gînd să asigure respectul pentru limbile bască, occitană, corsicană, bretonă şi alte limbi minoritare. Van den Broek s-a referit pur şi simplu la linia bugetară B3-1006 (vezi OJ 1998 No. C 310, p. 150).

78. Adoptat de Consiliu la 20 iunie 1994, vezi OJ 1996 No. C 274, pp. 52-54.

79. Pentru impactul sfîrşitului conflictului Est-Vest asupra chestiunii minorităţilor vezi Liebich Andre, Ethnic Minorities and Long-Term Implications of EU Enlargement, document de lucru al EUI, RSCE No 1998/49 (include şi informaţii statistice utile).

80.     Concluziile Preşedenţiei adoptate la Bruxelles pe 11 decembrie 1993 afirmau că existau trei motive pentru această iniţiativă: (a) o necesitate urgentă de a consolida stabilitatea în Europa; (b) contribuţia Uniunii la eforturile ţărilor care se pregăteau pentru aderare; şi (c) implementarea politicii de securitate şi externe comune (Pactul de Stabilitate: Rezumat de raport, Anexa I, para.6; vezi Rapid file DOC/93/11). Concluziile Preşedinţiei de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993 afirmă în para. 8 că „iniţiativa este menită să asigure în practică aplicarea principiilor asupra cărora au căzut de acord ţările europene cu privire la respectarea graniţelor şi drepturilor minorităţilor” (vezi Rapid file DOC/93/3).

81.     S-a atras atenţia asupra faptului că una din slăbiciunile Pactului era aceea că grupurile minoritare interesate nu au fost invitate nici la negocierile Pactului, nici la discuţiile bilaterale dintre guverne (Kinga Gál, Bilateral Agreements in Central and Eastern Europe: A New Inter-State Framework for Minority Protection?, Document de lucru al ECMI No. 4 (1999), p. 5).

82.     Excepţia splendidă care a conferit Pactului de Stabilitate o mare importanţă politică a fost tratatul dintre Ungaria şi Slovacia semnat în martie 1995

(http://www.htmh.hu/dokumentumok/asz-sk-e.htm).

83.     Instrumentul „acţiunii comune” a CSFP a fost folosit pentru convocarea conferinţei inaugurale.

84.     Uniunea a dorit să „încurajeze părţile să stabilească acorduri de bună vecinătate...şi să îşi asume eforturi de îmbunătăţire, de jure şi de facto, a situaţiei minorităţilor naţionale...[să] încurajeze înţelegerile de cooperare regională...” (Concluziile preşedenţiei de la Bruxelles din 10-11 decembrie 1993, Anexa I, para. 5 – rolul Uniunii, vezi Rapid file DOC/93/11).

85.Fonduri de la programele pentru Democraţie PHARE şi TACIS. Vezi Biscoe, op. cit., 1999, p. 98 şi De Witte, Politics versus..., nota de subsol 13. Vezi de asemeni Reglementarea No.

2760/98 din 18 decembrie 1998 (OJ 1998 No. L 345, p. 49) care asigură fonduri pentru cooperarea transfrontalieră precum „schimburile culturale” şi „dezvoltarea sau înfiinţarea de facilităţi şi resurse pentru îmbunătăţirea fluxului de informaţii şi comunicaţii dintre regiunile de graniţă, cuprinzînd sprijinirea radioului, televiziunii, presei scrise şi a altor tipuri de mass media transfrontaliere”.

86.     Concluziile Preşedinţiei de la Copenhaga, 21-22 iunie 1993, para. 8 (vezi Rapid file DOC/93/3).

87.     Pactul are un „caracter deschis şi evolutiv din punct de vedere geografic, cu posibilitatea de a se concentra iniţial asupra acelor ţări din Europa Centrală şi de Est care au perspectiva de a deveni membre ale Uniunii Europene şi vis-à-vis de care Uniunea are oportunităţi mai mari de a-şi exercita influenţa mai eficient... Obiectivul... [este] de a facilita apropierea între acele state şi Uniune şi cooperarea lor cu aceasta ajutîndu-le să îndeplinească condiţiile enumerate de Consiliul European la Copenhaga” (Concluziile Preşedinţiei de la Bruxelles, 10-11 decembrie 1993, Anexa I, para. 2(2)).

88. Comisia este pe cale să lanseze un nou proces de Stabilizare şi Asociere (Pact de Stabilitate). Acordurile de Stabilizare şi Asociere (ASA), pentru care Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Republica Federală Iugoslavia, FYROM şi Albania ar fi eligibile, urmează să fie o nouă categorie în acest proces. Condiţiile pentru începerea negocierilor asupra acestor ASA-uri sînt cele stabilite de Concluziile Consiliului pentru Afaceri Generale din 29 aprilie 1997. În Comunicatul său despre procesul de Stabilizare şi Asociere pentru Europa de Sud-Est, Comisia a anunţat că va pregăti rapoarte regulate asupra evoluţiilor din ţările în cauză (COM (1999) 235 final din 26 mai 1999). Documentul de lucru al Personalului Comisiei din 17 mai 1999 (SEC (99) 714) examinează fiecare ţară dacă respectă sau nu condiţiile trasate în Concluziile Consiliului din 29 aprilie 1999. Unul din criterii este „Respectul pentru şi protecţia minorităţilor” (Vezi pentru documente http://www.stabilitypact.org/).Concluziile Preşedinţiei Consiliul European de la Copenhaga, 21-22 iunie 1993,

89. para. 7(A iii). Pentru o perspectivă critică asupra folosirii acestor criterii: Dieter Blumenwitz, Die minderheitenschutzrechtlichen Anforderungen der EU hinsichtlich des Beitritts der ost-und ostmitteleuropäischen Staaten, in D. Blumenwitz, G.H.G. Gornig, D. Murswiek, Fortschritte..., 1999, p. 25.

89.     Publicate ca Suplimente la Bulletin of the European Union, 1997.

90.     După cum subliniază Bruno de Witte, Comisia şi-a menţinut această abordare în cazul Letoniei şi al Estoniei şi nu a făcut nici o diferenţă între cetăţeni şi ne-cetăţeni (De Witte, Politics versus ..., p. 6).

91.     Vezi pentru rapoartele regulate: http://europa.eu.int/comm/enlargement/index.htm.

92.     Vezi sub punctul B.1.2 (Drepturile omului şi protecţia minorităţilor) noile perspective ale Comisiei asupra situaţiilor minorităţilor respective în statele candidate. Pentru rapoartele regulate vezi http://europa.eu.int/comm/enlargement/index.htm. Vezi de asemeni punctul III. 1. al studiului de Strategie generală.

93.Potrivit para. 14 al Concluziilor Preşedinţiei de la Luxemburg din 12-13 decembrie 1997, Parteneriatul de Aderare constituie „trăsătura cheie a strategiei de preaderare intensificată” (pentru o mai bună înţelegere a acestuia din urmă vezi concluziile citate; pentru strategia de aderare vezi Anexa IV a Concluziilor Preşedinţiei de la Essen din 9-10 decembrie 1994). În realitate „Parteneriatele” nu sînt un instrument bilateral (cum ar lăsa să se înţeleagă numele lor), ci simple comunicate ale Comisiei (vezi OJ 1998 No. C 202, pp.1-97. Sistemul Parteneriatului de Aderare poate fi descris ca o construcţie pe trei nivele, avînd ca bază o reglementare generală (reglementarea no. 622/98, vezi OJ 1998 No. L 85) care afirmă că Consiliul hotărăşte pentru ficare ţară principiile, priorităţile, obiectivele şi condiţiile parteneriatului. Aceste declaraţii sînt respectate apoi în comunicatele Comisiei. Hotărîrile Consiliului pot fi găsite în OJ 1998 No. L121, pp.16.

95. Vezi OJ 1999 No. L 335 din 28.12.1999 sau: http://europa.eu.int/comm/enlargement/docs/index.htm.

96.     Pentru conceptul de „relaţie structurată” vezi Anexa II a Concluziilor Preşedinţiei de la Copenhaga din 21-22.06.1993, iar mai detaliat în Anexa IV a Concluziilor Preşedinţiei de la Essen din 9-10.12.1994. Din punct de vedere juridic, cele mai puternice instrumente sînt Acordurile de Asociere deoarece ele sînt tratate bilaterale reale bazate pe Art. 300 al CE (fostul Art. 228 al TCE). Cazul Slovaciei arată că Consiliile de Asociere îşi pot asuma un rol şi în problemele minorităţilor: În aprilie 1998 miniştrii UE din CA au reiterat cererea de adoptare în regim de urgenţă a unei noi legi cu privire la folosirea limbilor minoritare (vezi Agence Europe, 29.04.1998, p.7).

97.     Art. 49 al UE: „Orice stat european care respectă principiile prezentate în Art. 6 (1) îşi poate depune candidatura pentru a deveni membru al Uniunii. . .”. Art. 6 (1) al UE: „Uniunea este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, şi statul de drept, principii care sînt comune tuturor Statelor Membre”.

98.Un stat membru care ar încălca criteriile de la Copenhaga ar încălca Comunitatea existentă şi legislaţia UE, însă aderarea în sine a unui asemenea stat, vorbind din punct de vedere strict juridic, s-ar putea să nu constituie o astfel de încălcare. Aceia care consideră criteriile de la Copenhaga ca avînd caracter legal de obligativitate ce trebuie îndeplinite înainte de aderare pentru a se evita o extindere nelegitimă, se vor confrunta cu interesanta întrebare dacă şi în ce măsură aplicarea acestor criterii este posibilă în justiţie . Vezi Thomas Bruha şi Oliver Vogt, Rechtliche Grundfragen der EU-Erweiterung, în: Verfassung und Recht in Übersee (VRÜ) 30 (1997), p. 477, mai ales la p. 490. În termeni practici nu este aproape nici o diferenţă între aceste două perspective.

99.Vezi, de exemplu, Boris Cilevics, A view of a Parliamentarian on the Role of Minority Issues in the Process Towards European Integration, lista de corespondenţă BalkanHR (http://www.egroups.com/message/balkanhr/559?source=1).

100.    Art. 11 al EU defineşte drept unul din obiectivele CFSP acela de a „menţine pacea şi de a consolida securitatea internaţională, în acord cu principiile Cartei Naţiunilor Unite precum şi cu principiile Actului Final de la Helsinki şi obiectivele Cartei de la Paris”.

101.    Vezi Art. 6 (2) al UE (fostul Art. F (2) al TUE) şi 288 (2) EC (fostul Art. 215 (2) al TCE).

102.    Vezi, de exemplu, Cazul C-4/73 [1974] ECR 0491; vezi, de asemeni, Barbara Brandtner şi Allan Rosas, Human Rights and the External Relations of the European Community: An Analysis of Doctrine and Practice, European Journal of European Law, 9 (1998).

103.    Cazul C-274/96, para. 29. Vezi Toggenburg, Der EuGH ..., 1999, p. 11.

104.    Acest lucru poate fi ilustrat prin condiţia limitativă a guvernului francez faţă de Art. 27 al Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice din 1966, specificare în care se afirmă că naţiunea franceză este una şi indivizibilă şi că nu este de aceea loc pentru existenţa minorităţilor în sensul dat de Art. 27. Această chestiune a reapărut în 1999 în timpul discuţiilor purtate pe marginea întrebării dacă să se ratifice sau nu Carta Consiliului Europei cu privire la limbile minoritare şi regionale. Poziţia sensibilă a Greciei cu privire la probleme referitoare la minorităţi este binecunoscută. Întrebarea scrisă No. 1416/97 a domnului Kaklamanis înaintată Comisiei cu privire la fondurile Comisiei destinate ECMI (OJ 1998 No. C 21, p. 53) poate servi ca o expresie pitorească a acestei viziuni sceptice.

105.    Dreptul cutumiar poate fi dezvoltat ca legislaţie primară (consuetudo et opinio iuris sive necessitatis a statelor membre) sau ca legislaţie secundară (în acest caz legea se poate dezvolta independent de habitusul statului membru, de exemplu prin acţiuni ale organismelor CE. Acest drept cutumiar trebuie să respecte principiul puterilor enumerate şi nu este de aceea de mare ajutor în contextul nostru).

106.   Cel puţin aşa stau lucrurile dacă luăm în considerare competenţa Curţii menţionată în Art. 220 al CE (fostul Art. 164 al TCE). Această perspectivă corespunde mai mult în opinia noastră caracterului supranaţional al Comunităţii. O perspectivă opusă pare adecvată dacă se consideră Art. 288 para. 2 EC (fostul Art. 215 para. 2) CTE drept bază de competenţă. Vezi, de asemeni, Niamh Nic Shuibhne, The impact of European Law on Linguistic Diversity, in: Irish Journal of European Law, 1996, pp. 62-80, la p. 76.

107.   Cf. Asupra acestui punct Josef Azizi (judecător la ECFI din Luxemburg), interviu în ACADEMIA 26 (2000, în curs de apariţie) (http://www.eurac.edu/Academia/index.asp).

108.   Parlamentul a avut doi reprezentanţi în Grupul de Reflecţie, Elmar Brok şi Elisabeth Guigon, care au insistat asupra introducerii chestiunii minorităţilor în Tratat (vezi raportul Dury/ Maij Weggen din 13.03.1996-PE 197.401, mai cu seamă punctul 4.13): „Multiplicitatea Europei trebuie reglementată acordîndu-se atenţie protecţiei deosebite a minorităţilor naţionale conlocuitoare în mod tradiţional prin crearea de standarde legale comunitare în cadrul drepturilor omului, democraţiei şi statului de drept” (moţiune pentru rezoluţia Bourlanges/Martin din 26.04.1995 (pentru rezoluţie vezi OJ 1995 No. C 151, p. 56)). În fine, o moţiune pentru o rezoluţie elaborată de De Giovanni a încercat, fără succes, să introducă în Art. 13 al CE procedura votului majoritar (02.06.1997, vezi PE 222.685).

109.   Cel mai activ ONG a fost Starting Line Group care a primit sprijinul a aproape 300 de organizaţii. REIR (Reţeaua Europeană Împotriva Rasismului) dispune de un studiu despre Tratatul de la Amsterdam “Guarding standards shaping the agenda”.

110.   Art. 12(1) al CTE: „În cîmpul de aplicare al prezentului Tratat şi fără prejudicierea nici unei prevederi speciale cuprins în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate”.

111. Vezi despre toate aceste întrebări care apar Mark Bell, The New Art. 13 EC Treaty: A Sound Basis for European Anti-Discrimination Law?, Maastricht Journal, Vol. 6, No. 1, (1999) p. 5 precum şi Lisa Waddington, Testing the Limits of the EC Treaty Article on Non-Discrimination, Industrial Law Journal, Vol. 28 (June 1999) No. 2, p. 133.

112.     Aceasta se poate vedea în Art. 7 al TCE care afirmă că „fiecare instituţie trebuie să acţioneze în cadrul limitelor puterilor ce i-au fost conferite de prezentul Tratat” (principiul puterilor enumerate).

113.     Vezi, de exemplu, cazul C-274/96 (Bickel/Franz), para. 14, 15, sau cazul C-186/87 (Cowan).

114.     Aceasta nu înseamnă că Art. 13 va deveni operativ doar în acele domenii în care Comunitatea are competenţe expressis verbis. Potrivit lui Mark Bell, logica care interzice discriminarea naţională, de exemplu, în accesul la locuinţe (o zonă în care CE nu are nici o competenţă expresă), poate fi extinsă pentru a justifica Comunitatea să stabilească reguli comune împotriva altor forme de discriminare în accesul la locuinţe: Discriminarea minorităţilor etnice în accesul la locuinţe poate submina grav putinţa lor de a migra într-un alt stat membru în condiţiile de „libertate şi demnitate” pe care Reglementarea 1612/68 caută să le menţină (Bell, 1999, p. 18).

115.     Se poate aminti aici protestul statelor membre cînd Rezoluţia Consiliului din 1990 cu privire la lupta împotriva rasismului şi a xenofobiei (OJ 1990 no C 157, p. 1) a fost iniţial planificată să protejeze toate persoanele de pe teritoriul Comunităţii fie că erau sau nu cetăţeni ai unui stat membru.

116.  De Witte şi referinţele citate, The European Community ..., 1993, p. 183.

117.  Vezi titlul „tratamentul just al cetăţenilor terţelor ţări” sub punctul A.A „O politică comună a UE cu privire la azil şi migraţie” din Concluziile Preşedenţiei. Din această perspectivă mai trebuie observat procesul legislativ legat de propunerea pentru o Directivă a Consiliului care să extindă libertatea de a asigura servicii transfrontaliere pentru cetăţenii terţelor ţări stabiliţi pe teritoriul Comunităţii (OJ 1999/C 67/10) COM(1999) 3 final1999/0013(CNS).

118.     Un exemplu îl reprezintă cotele de ocupare a locurilor de muncă în cadrul cărora un număr anume de poziţii sunt rezervate minorităţilor etnice. Astfel de măsuri au fost aplicate în SUA, dar nu sînt familiare tradiţiei europene (o excepţie ar putea fi legea olandeză cu privire la participarea egală a străinilor pe piaţa muncii). Vezi Mark Bell, European Union Anti-Discrimination Policy: From equal opportunities between women and men to combat racism, document de lucru al Parlamentului, Public Liberty Series, LIBE 102 EN.

119.     În trecut, ONG-urile şi Parlamentul au căutat să introducă prevederi referitoare la discriminarea pozitivă în documente. În acest sens, în rezoluţia sa cu privire la funcţionarea TUE luînd în considerare 1996 IGC, Parlamentul postulează că ar trebui asigurată mai multă substanţă conceptului de cetăţenie UE prin „păstrarea diversităţii Europei prin garanţii speciale pentru minorităţile naţionale în ce priveşte drepturile omului, democraţia şi statul de drept” (vezi OJ 1995 No. C 151, p. 56)

120.     Potrivit Art. 141 al CE „[...] principiul tratamentului egal nu trebuie să împiedice [...] adoptarea de măsuri care să asigure avantaje specifice pentru a facilita celor subreprezentaţi [...] compensarea dezavantajelor [...]”.

121.     Agence Europe, 10 februarie, 2000, p. 6

122.     Cuvîntare ţinută la o Conferinţă europeană antidiscriminare: „Antidiscriminarea: calea înainte”, Viena, 4 decembrie 1998.

123.     Explicit în acest sens a fost Kirsty Hughes înlocuindu-l pe Comisarul responsabil într-o cuvîntare pentru conferinţa „Minorităţile etnice din Europa – regîndind şi restructurînd strategiile antidiscriminare”, Birmingham, 17-19 februarie 2000.

124. Vezi în acest context Waddington, op. Cit, care citează Cazul C-249/96 (Grant v. South-West Trains) în care Curtea a afirmat în para. 44 şi 45 că principiile generale ale legislaţiei comunitare  „nu pot avea efectul extinderii cîmpului de aplicare a prevederilor Tratatului dincolo de competenţele Comunităţii”. Cu acest raţionament Curtea nu s-a simţit capabilă să urmeze Comisia de Drepturile Omului în aplicarea şi pentru homosexuali a dreptului de a nu fi supus discriminării între sexe.

125.     Directiva Consiliului 2000/43/EC din 29 iunie 2000 pentru implementarea principiului tratamentului egal al persoanelor indiferent de originea lor etnică sau rasială, vezi OJ No. L 180, 19.07.2000, pp. 22-26. Pentru dezvoltarea acestei directive vezi şi opiniile respective ale Comisiei Regiunilor (12 aprilie), ale Parlamentului (18 mai), ale Comisiei Social-Economice (25 mai) şi propunerea amendată a Comisiei (COM(2000) 328 final, 31 mai 2000).

126.     Ca exemplu Comisia menţionează cazul unui spectacol dramatic pentru care se cere o anume origine rasială sau etnică din motive de autenticitate.

127.     Aş putea aminti aici că cei trei „înţelepţi” care au trebuit să analizeze situaţia din Austria, şi-au îndeplinit această sarcină pe baza unui mandat încredinţat de paisprezece state membre ale Uniunii. Acest mandat afirma că raportul care urma să fie întocmit trebuia să acopere (pe lîngă natura politică a FPÖ) „angajamentul Guvernului austriac faţă de valorile europene, mai cu seană în ce priveşte drepturile minorităţilor, ale refugiaţilor şi imigranţilor”. Raportul se poate găsi la adresa http://www.virtual-institute.de/de/Bericht-EU/index.cfm

128.     Au fost prezentate peste o duzină de propuneri; cea mai detaliată a fost înaintată de către Institutul internaţional pentru dreptul la naţionalitate şi regionalitate (mai 2000 de D. Blumenwitz şi M. Pallek). Vezi http://db.consilium.eu.int/df/default.asp?lang=en.

129.     European Academy Bozen, Package for Europe – Measures for Human Rights, Minority Protection, Cultural Diversity and Economic and Social Cohesion, 1998. Această propunere a fost elaborată de o echipă de experţi de la European Academy Bozen (http://www.eurac.edu/ fb2). Pentru o introducere vezi http://www.eurac.edu/publications/package.asp.

*

Gabriel TOGGENBURG (n. 1970), jurist, cercetător la European Academy of Bolzano/ Bozen, departamentul Minorităţi şi Autonomii, responsabil pentru integrarea europeană şi legislaţia comunitară europeană, doctorand la European University Institute Florence. Autor a numeroaselor articole şi studii apărute în cele mai presitigoase publicaţii de specialitate, dintre care: Horizontale Drittwirkung der Personenfreizügigleit vor dem Hintergrund der Südtiroler-Autonomie (2000); Diritto comunitario e tutela delle minoranze in provincia di Bolzano. Due aspetti inconciliabili di un (unico) sistema? (2001); Sprache versus Markt: ist die EFTA vielfalts- ider einfallslos? (2002); The Race Directive: A New Dimension in the Fight against Ethnic Discrimination in Europe (2002).

A rough orientation through a delicate relationship: the European Union’s endeavours for its minorities, versiune on-line publicat în European Integration online Papers (vol. 4, 2000) şi preluat cu permisiunea autorului.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006