Altera Pars

Transilvania – vocea diversităţii

Ovidiu Pecican

Ideea de a încerca stabilirea unui set de caracteristici generice ale Transilvaniei nu este, necesarmente, total hazardată, dar nici nu prezintă premise pentru un succes garantat. Fără a intra în chestiunea posibilităţii de a decupa şi descifra Transilvania într-o epocă istorică în care aceasta nu se configurase ca atare sub raport geopolitic, rămîne, totuşi, de optat – ca precauţie preliminară – pentru răstimpul în care caracteristicile cele mai adecvate ale locuirii teritoriului desemnat prin acest cuvînt s-au manifestat în cea mai mare libertate istorică posibilă. Eliminînd chestiunea denumirii ca atare (o simplă formulă de cancelarie, în latina medievală, adoptată după ezitări prealabile), frapant este să constaţi că primul apogeu al afirmării istorice a teritoriului – e drept, împreună cu o parte din Banat şi cu Oltenia – a fost perioada Regatului Dac al lui Diurpaneus-Decebal. Locuit de triburile dace unificate, dar fără ca ele să fie necesarmente unicul aport etnic din zonă, statul războinic şi eroic al ultimului dinast dac a cunoscut, pînă în momentul confruntărilor finale cu romanii, o istorie de succes, reuşind chiar să adune în preajma sa, în momentele cruciale ale confruntării finale, şi alte neamuri aliate (sarmaţii, spre exemplu).

O altă suprapunere teritorială – fie şi în linii mari, atîta cît o putem descifra astăzi, din ecourile lacunare şi intens contestate în detaliile lor istorice, de o întreagă istoriografie, ale cronicii lui Anonymus – pare să fi fost formaţiunea politică a lui Gelou, un vlah. Sosirea războinicilor maghiari „dincolo de păduri”, ultra silvas, a pus capăt unei formule politice de relativă stabilitate, rod al convieţuirii mai multor etnii (bulgari, slavi, vlahi). Chiar dacă ulterior dinastul vlah a fost înlocuit cu o căpetenie maghiară şi stilul exercitării puterii s-a configurat altminteri, în maniera coaliţiei de triburi nomade învingătoare, coexistenţa etniilor prezente aici a continuat. Desigur însă, acum Transilvania devenea, tot mai mult, parte a unei sfere de putere ce îşi limpezea, în următoarele secole, tot mai mult dimensiunile şi parametrii politico-militaro-confesionali şi culturali, devenind în cele din urmă regatul de stil occidental şi catolic al Arpadienilor şi Angevinilor. Circumstanţa aceasta face ca veacurile al XI-lea şi al XII-lea să iasă din discuţia pe care o încerc aici, ca o acoladă temporală în care, oricît de autonomă ar fi fost, Transilvania devenită voievodat a avut de ascultat de deciziile curţii regale.

De acum încolo, etapele existenţei transilvane pe cont propriu devin scurtissime. Atît intervalul dintre bătălia de la Mohács (1527) şi inaugurarea formulei organizatorice a principatului dependent de Poarta Otomană (1541), cît şi cele cîteva luni în care, la sfîrşitul primului război mondial, Transilvania, emancipată de sub tutela Monarhiei Bicefale, a fost guvernată de Consiliul Dirigent adus pe scena politică de Adunarea de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) au durat numai cîţiva ani şi, respectiv, doar puţine luni. Prea puţin, şi într-un caz, şi întraltul, pentru a se forja un profil cu adevărat distinct al provinciei care, altminteri, trecută prin ciur şi dîrmon, prin încercările mai multor stăpîniri străine (cea turcă şi cea austriacă), şi-a căutat reliefurile specifice în alte momente.

Probabil că în alegerea ca perioadă emblematică pentru portretul prin excelenţă al Transilvaniei tocmai a perioadei principatului (1541 – 1699) au contat mai mulţi factori, istorici şi istoriografici, deopotrivă. Convieţuirea pe acest teritoriu, în faza respectivă, tocmai a popoarelor prezente pînă astăzi aici este unul dintre aceştia. Formula politică relativ relaxată şi succesul convieţuirii celor patru confesiuni religioase admise – în care românii, totuşi, se regăseau prea puţin –, nerepetată ulterior, a fost un altul. În fine, nostalgia istoricilor maghiari moderni după acest ultim moment al autonomiei politice maghiare în zonă a lansat mitul sau convingerea că în timpurile acelea a înfăţişat Ardealul lumii faţa sa cea mai originală şi mai caracteristică, nealterată de vreun dictat exterior. În fapt însă, dominaţia turcă nu a însemnat nici o clipă doar o privire indulgentă de departe, convieţuirea nu a prea devenit o intersectare a culturilor, rămînînd simplă însumare de culturi paralele nu fără influenţe, cîteodată şi în unele privinţe –, iar toleranţa religioasă şi-a vădit din plin limitele, discriminînd o populaţie copioasă din interiorul principatului. Dacă imaginarul istoric şi naţional maghiar atribuie atîtea virtuţi epocii principilor maghiari ardeleni, aceasta se întîmplă, foarte probabil, pentru că în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea Transilvania rămăsese unica formă statală condusă de maghiari şi generatoare de forme instituţionale maghiare.

Cît despre etapa de după întîia conflagraţie mondială, cînd Transilvania a rămas, pentru o secundă istorică, să fie condusă de o formă politică proprie Consiliul Dirigent –, ea a promis multe tuturor, încă din Declaraţia de la Alba Iulia adoptată în ziua Unirii, dar nu a prea realizat nimic. Practic, Consiliul Dirigent sa dovedit numai forma instituţională prin care s-a pregătit instituirea asupra Transilvaniei a autorităţii Regatului Român. Acesta nu s-a mai simţit chemat ulterior să îndeplinească promisiunile din declaraţie, preferînd în cele două decenii următoare o politică de accelerată integrare a provinciilor şi a minorităţilor etnoconfesionale în statul unitar centralizat condus de pe malurile Dîmboviţei.

Chiar şi aşa, se consideră că Transilvania reprezintă în istorie vocea convieţuirii multiculturale, a diversităţii, a unei anumite toleranţe; dar şi a preocupării pentru conservarea anumitor continuităţi. Imaginea legalistă şi cu morgă uşor desuetă a ardeleanului este un clişeu care nu a apărut din senin şi care se întemeiază pe percepţii probate. Identitatea problematizantă a ardeleanului, prea contextualizată multietnic pentru a părea sigură la Budapesta ori Bucureşti, şi prea pronunţată pe dimensiunea regională pentru a conveni oricărui centralism este, şi ea, pînă astăzi, un obstacol pentru non-ardeleni.

Există, totuşi, felurite moduri de a fi – sau părea – conservator în Transilvania. Mîndria maghiarului în raport cu trecutul său social, cultural, etnic nu trebuie confundată nici cu persistenţa – abia de curînd curmată – a sasului pentru formele sale de viaţă carpatină şi nici cu încăpăţînarea românului de a-şi păstra religia, tradiţiile şi limba aşa cum şi le ştia din bătrîni. Concepute concurenţial sau ba, toate aceste moduri de a fi par, la drept vorbind, înrudite, ilustrînd cam acelaşi impuls. Asta îl făcea şi pe Nicolae Iorga să considere că naţionalismul românesc, antimaghiar pe una dintre dimensiunile sale, era inspirat tocmai de modelul naţionalist maghiar. La rigoare, afirmaţia istoricului poate fi adevărată, dacă ne amintim că principalii corifei ai Şcolii Ardelene au fost educaţi nu numai în mediul universalist al Bisericii Catolice, ci şi în ambianţa culturii maghiare dominante prin părţile ardeleneşti. Or, în generaţia următoare, tocmai modelul lor s-a impus în Ţara Românească şi Moldova, dînd liberalismului paşoptist de acolo o coloratură naţionalistă ce lăsa conservatorismului privilegiul de a fi cosmopolit.

Diferenţele de la un tip de consecvenţă colectivă la altul nu anulează însă impresia de conservatorism supraetnic în Ardeal. Cu oricîte ingerinţe dinspre Istanbul, Transilvania principilor calvini tot nu a ajuns să cunoască orientalizarea din Moldova şi din Valahia. Şi nici presiunile Vienei şi Contrareforma nu au însemnat aici renunţarea la propriile formule de continuitate istorică; nici măcar pentru români, în cazul cărora convertirea la catolicism nu a fost o abdicare de la tradiţia ritualică a bisericii orientale.

În interpretările curente, identitatea transilvană rămîne, aşadar, să semnaleze mai ales replierea pe poziţii de prudenţă în viaţa publică, gesticulaţie gravă şi cumpănită, pînă la un punct, un anume paseism care nu refuză, ci subordonează inovaţia. Situaţia de aici s-a schimbat însă dramatic în ultimul secol, şi faptul acesta nu mai îngăduie cu aceeaşi lejeritate iluziile de odinioară. Marile dispariţii colective de aici – evreii şi germanii (saşi şi şvabi) –, schimbarea proporţiilor numerice dintre majoritate şi minoritari (prin creşterea numărului romilor şi scăderea numărului maghiarilor), succesul bisericilor neoprotestante în secolul al XX-lea au modificat şi continuă să modifice parametrii între care se configurează viaţa în Ardeal. Pînă şi Biserica Ortodoxă, dominantă printre românii de aici şi cunoscută ca fiind cea mai tradiţionalistă, a trebuit să ţină seama de aceste schimbări, iniţiind modificarea jurisdicţiilor zonale şi tentînd despărţirea Mitropoliei Transilvaniei în două mitropolii.

Poate că individualitatea Transilvaniei se profilează, în aceste condiţii, ca o complexitate social-politică suplimentară în raport cu cea a provinciilor înconjurătoare. Premisele acestei diferenţe pot fi, desigur, reperate încă din zona geografiei, observînd că Transilvania este delimitată de munţi ca un podiş, în timp ce Moldova, Muntenia şi chiar Banatul ori Partiumul sunt mai degrabă zone joase sprijinite de munţi. Excepţie face Maramureşul, aşezat într-o depresiune izolată şi cu un destin la fel de puternic şi de vizibil ca acela al Ardealului.

*

Ovidiu PECICAN (n.1959), istoric, profesor la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai, jurnalist, autor al volumelor Lumea lui Simion Dascălul (1998); Troia, Veneţia, Roma. Studii de civilizaţie europeană (1998); Europa – o idee în mers (1997) – Premiul Universităţii Babeş-Bolyai pentru contribuţii la integrarea europeană; co-autor al volumelor Istorie, manuale pentru clasa a XI-a şi a XII-a, şi totodată scriitor: Razzar (1999) – Premiul Editurii Nemira; O utopie tangibilă (1994), Eu şi maimuţa mea (1990).