Restitutio

Consideraţii asupra comunităţii maghiarilor din Bucovina

Daniel Hrenciuc

1.  Consideraţii preliminare

Studiul nostru se concentrează asupra evoluţiei istorice a comunităţii maghiare din Bucovina, o minoritate etnică cu o contribuie consistentă la multietnicitatea provinciei, însă din păcate, prea puţin cunoscută istoriografiei române. Din aceste considerente, ne-am îndreptat atenţia asupra prezentării aspectelor istorice, confesionale, spirituale şi educaţionale din istoria acestei comunităţi, din care practic, n-a mai rămas nimic în fostul spaţiu geografic aparţinînd Bucovinei istorice. Evoluţia istorică a maghiarilor din Bucovina s-a bucurat şi se bucură în continuare, după ştiinţa noastră, de o atenţie constantă din partea istoricilor maghiari (sau a cetăţenilor români de etnie maghiară stabiliţi sau nu în Ungaria) şi doar pasager se regăseşte în textele istoricilor români preocupaţi de istoria Bucovinei. Dincolo de conotaţiile, în general politice, care continuă implicit să influenţeze studiul relaţiilor româno-maghiare¹ pe diverse paliere, apreciem că comunităţile maghiare asupra cărora vom insista în mod succint, în rîndurile de mai jos, şi-au pus amprenta în mod benefic asupra aşezărilor în care au locuit, lăsînd impresia unor oameni harnici şi gospodari.

2.  Originile şi aşezarea maghiarilor în Bucovina

Aşezarea maghiarilor în Bucovina a materializat intenţia politicii oficiale a autorităţilor austriece de a coloniza un spaţiu geografic situat pe valea rîului Suceava² unde, potrivit textelor istorice, populaţia era destul de rară (doar 7 locuitori pe kilometru pătrat)³. Este vorba de grupuri de maghiari emigraţi din Transilvania – majoritatea secui⁴ – stabiliţi în zonele de şes din Bucovina istorică, (între anii 1784-1786), printre aceştia regăsindu-se şi un anumit număr de ceangăi⁵. Între anii 1762-1763, 900 de familii secuieşti au părăsit Scaunul Ciuc pentru a se adăposti în Moldova. Stabilirea maghiarilor în Bucovina a fost determinată de considerente de ordin militar: reorganizarea sistemului de apărare al frontierei Imperiului Habsburgic a restrîns drepturile şi privilegiile secuilor din Scaunele Ciuc şi Trei Scaune. Nemulţumiţi, ei sau adresat, în două rînduri, împărătesei Maria Tereza, fără a primi vreun răspuns. În aceste condiţii, la 7 ianuarie 1764 s-a desfăşurat o adunare a secuilor⁶ la Madéfalva (Madefalău, localitate din judeţul Harghita) în vederea găsirii unei soluţii⁷. Autorităţile habsburgice au interpretat greşit această adunare (secuii nefiind înarmaţi), astfel încît generalul Siskovics a ordonat masacrarea participanţilor (siculidicium – masacru în limba latină)⁸. În urma acestui eveniment, cînd au murit aproximativ 400 de secui (şi au fost în jur de 1.000 de răniţi), s-a decis emigrarea lor în Bucovina (un număr de 2.678 secui)⁹. Primii colonişti maghiari sînt menţionaţi între 1776-1777, imediat după anexarea părţii de nord-vest a Moldovei de către Imperiul Habsburgic¹⁰. Aceştia au fost aduşi de către generalul Gabriel Splény von Miháldy, întemeind coloniile maghiare Fogadjisten şi Istensegíts. În 1783, András Hadik, guvernatorul Transilvaniei a fost delegat să mute maghiarii refugiaţi din Moldova în Bucovina. Grupurile maghiarilor emigraţi din Bucovina erau formate din secui (majoritatea din cei care rezistaseră masacrului de la Madéfalva), maghiari care veniseră înaintea acestei colonizări, alături de ceangăi (într-un număr mult mai mic şi, desigur, dificil de apreciat)¹¹. Numărul populaţiei de origine maghiară a cunoscut anumite fluctuaţii – nu foarte importante – determinate, în general, de considerente de ordin socio-economic¹².

3. Apariţia coloniilor maghiare din Bucovina

Maghiarii au întemeiat cinci colonii în Bucovina istorică, realizînd concentrări etnice omogene de confesiune (majoritară) romano-catolică şi protestantă (calvină), desfăşurînd activităţi agricole în principal, contribuind prin munca lor la prosperitatea provinciei: Andrásfalva, Hadikfalva, Istensegíts, Józseffalva, respectiv Fogadjisten¹³. În 1786 aceste colonii de maghiari existau deja în Bucovina fiind locuite de 2.350 de maghiari (120 dintre ei aparţinînd religiei protestante)¹⁴. Referitor la acest aspect, Ion Budai Deleanu, nota: ,,În Bucovina sînt şi trei-patru sate de unguri, care s-au născut din secuii fugiţi din Ardeal în Moldova. E de prisos a ne ocupa cu originea, limba, obiceiurile şi religia lor; secuii fiind cunoscuţi, iar ungurii din Bucovina fiindu-le perfect asemenea după obiceiuri, limbă şi port. Ei sînt sau catolici sau reformaţi; numai atîta am să observ că între ei se găsesc cei mai mulţi hoţi de vite, un viţiu care este, de altminterea, în general în Bucovina”¹⁵. În 1777 este atestată stabilirea maghiarilor la Istensegíts şi Fogadjisten. În colonia maghiară Fogadjisten („Cum o vrea Dumnezeu!”) este vorba de familiile: Polgár, Mészáros, Bodó, Reketeş, Zsíró, Bartalis, Bokor, Katona, Sipos, Bálint, Fogarasi, Bereczki, Bartók, Sigmond, Petres, Farkas, Szitás, Göbölös, Bátori, Zöldi, Csehi, Sándor şi Székelyhídi¹⁶. La Istensegíts au fost colonizaţi, între 1785-1796: Antalfi, Ambrus, Barabás, Fábián, Bálint, Beréti, Bíró, Borbándi, János, Kajtár, Makrai, Molnár, Váncsa, Urkom, Nagy, Barti, Lovász, Tusa, Pap, Pál, Pók, Benő, Miklós, Buta, Nyisztor, Pók, Szőcs, Lőrinc, Varga, Kálmán, Bara, Tusnádi, Lengyel, Szász, Bogács, Tímár, Imecs, Galambos, Sós, Szakács, Bánfi, Bartos¹⁷. La Józseffalva, familiile coloniştilor maghiari au fost reprezentate de către Ambrus, András, Antal, Angyal, Albert, Abel, Barát, Barnás, Borsos, Bíró, Borbát, Busik, Császár, Csite, Csonka, Erős, Gege, György, Illyés, Kató, Fazekas, Király, Kórodi, Kovács, Küsmödi, László, Lovász, Lukács, Máté, Mátyás, Márton, Móka, Bibek, Birtha, Fülöp, Kósa, Gál, Gábor, Gallfaber, Gáspár, Mezei, Márton, Mészáros, Miklósi, Német, Tamás, Torma, Titi, Tarcsány şi Várda¹⁸. În 1778 în Bucovina au mai venit – din Transilvania – un număr de 431 de secui (alături de 4.587 români) proveniţi din comitatele Bistriţa Năsăud, Maramureş şi Trei-Scaune¹⁹. La Istensegíts („Dumnezeu să ne ajute!”), locuiau coloniştii maghiari Ambrus, Barabás, Bartis, Béres, Bot, Borbándi, Böte, Finnya, Nagy, Fülöp, Pék, Szabó, Szász, Tamás, Urkon şi Váncsa²⁰. La sfîrşitul anului 1785, autorităţile habsburgice au mutat 36 de familii de maghiari la Hadikfalva, 35 de familii la Andrásfalva – localităţi situate în apropierea Rădăuţiului (Radóc – în maghiară, Radautz – în germană) şi alte 33 la Józseffalva²¹, lîngă Suceava (Szucsáva în maghiară)²². În anul 1786 a început emigrarea maghiarilor: în vara anului 1786 erau la Hadikfalva (satul lui Hadik, denumire provenită de la generalul András Hadik)²³ 28 de case pustii, la Andrásfalva (Măneuţi) – 7, iar la Józseffalva (Vornicenii Mari)²⁴ – 16. La Hadikfalva, documentele îi înregistrează pe Antal, Forray (familie prezentă şi în localitatea învecinată Rădăuţi), Ambrus, Insusák, Kajtár, Sebestyén, Béres, Kerekes, Erdős, Szök, Nagy, Szakács, Szeköly, Pál, Lakatus, Boldizsár, Balog, Csernik, Illyés, Koka, Domonkus, Dolha, Csiki, Miklós, Puskás, Köllő, Bíró, Szentes, Galambos, Kiss, Fodor, János, ş.a.²⁵ La istoricul maghiar Sebestyén Ádám, autorul unei monografii foarte documentate despre maghiarii bucovineni, apărută în 1989, apar menţionate (şi) familiile Gábor, Jakab, Máté, Orbán, Kedves, Oláh, Kolompár, Ferenc, László, Lajos, Takács, Orosz, Csibi, Csopot, Béka, Barta, Bátor, Bára, Kurta, Keresztes, Kósa, Kozsán, Kóbor, Salomon, Simon, Szabó, Véka şi Zsigmond²⁶. La Andrásfalva sînt menţionate familiile Kerekes, Mátyás, Sebestény, Sándor, Lajos, Varga, Palkó, Balog, Csobor, János, Molnár, Márton, György, Gerge, László, Gyurka, Ömböli²⁷ ş.a. Numărul maghiarilor a crescut treptat pe calea sporului natural. La Fogadjisten erau încă minoritari la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1846, pe teritoriul Bucovinei erau înregistrate 5.586 persoane de origine maghiară. În 1842, în cele cinci colonii maghiare din Bucovina au fost înregistraţi 402 credincioşi calvinişti, dintre care 361 locuiau în Andrásfalva (localitate unde a funcţionat, începînd cu mijlocul secolului al XIX-lea, singura parohie calvinistă din Bucovina istorică)²⁸. În 1848, maghiarii din Hadikfalva s-au răsculat sub conducerea lui Martonfi, revolta fiind însă, reprimată sîngeros la 25 mai 1848 de către compania 14 cantonată în Rădăuţi²⁹. La nivelul oraşelor din Bucovina istorică, maghiarii au ocupat diferite funcţii administrative, în ierarhia Bisericii Romano-Catolice sau în cadrul sistemului educaţional, în calitate de învăţători şi profesori. În colonia Hadikfalva, Márthon Pál deţinea o proprietate funciară de 80 fălci de pămînt. Márthon Fábián şi Márthon Lázár au fost urmaşii săi. Ginerii săi, Biró János şi Kovács Motzi au avut, de asemenea, însemnate proprietăţi pe teritoriul coloniei³⁰. Între anii 18781879 s-a construit prima linie de cale ferată Hadikfalva/Rădăuţi. Pe teritoriul coloniei Hadikfalva, fraţii Ambrus (maghiari) au construit, între anii 1800-1830, o moară de lemn pe cursul rîului Suceava (naţionalizată de autorităţile comuniste în 1945)³¹. În 1883 au emigrat, din Bucovina în Ungaria, 3.460 de persoane (912 dintre aceştia fiind originari din Andrásfalva). Familiile Boldizsár Gerber şi Rozalia Csernik (din Hadikfalva) au emigrat (1883) în Székelykeve (azi Skorenovac, Republica Serbia-Muntenegru). De aici, urmaşii lor au emigrat în Statele Unite ale Americii: Menyhért Gerber (1898 – 1930) în Chicago (1921), alături de soţia sa, Maria Eberhardt (1900 – 1974)³². În 1890 au mai rămas – din cauza emigrărilor doar 476 de credincioşi calvini în întreaga Bucovină³³, faţă de cei 934 înregistraţi la recensămîntul din 1880. La 31 decembrie 1880 erau 8.139 maghiari în Bucovina: 3.255 la Hadikfalva, 2.286 la Istensegíts, 1.712 la Andrásfalva, 561 la Józseffalva şi 133 la Fogadjisten³⁴. În 1880 erau 9.387³⁵, în 1890, 8.136³⁶, în 1910, 10.391, ajungînd, în 1930, la un număr de 11.860. După 1880, numărul maghiarilor din Józseffalva a intrat într-un declin evident în raport cu rutenii şi românii. Maghiarii aveau drept ocupaţii agricultura, creşterea vitelor şi legumicultura, asigurînd aprovizionarea oraşelor Rădăuţi, Siret şi Suceava³⁷. În 1836, direcţia domeniul Rădăuţi a încercat mutarea a 80-100 de familii nevoiaşe din Măneuţi la Tomnatic (lîngă Straja – localitate menţionată eronat drept Laudorsfalva)³⁸. La 21 ianuarie 1864 aici erau menţionate (într-un raport al administraţiei domeniului Solca) un număr de 31 de familii. În 1866, din cauza foametei³⁹ maghiarii s-au reîntors la Andrásfalva şi Hadikfalva.

Tabel nr 1. Structura confesională a populaţiei coloniilor maghiare în anul 1842

 

Denumirea localităţii	romano catolici	protestanţi- evanghelici	ortodocşi	greco- catolici	mozaici	populaţia totală
Andrásfalva Fogadjisten Hadikfalva Istensegíts Józseffalva	882 171 1.684 1.601 280	361 1 30 10 -	- 573 - 18 244	- 71 26 - -	- - 3 - -	1.243 816 1.743 1.629 524
Total	4.618	402	835	97	8	5.955

În 1861 a luat naştere Asociaţia „Szent László”, formată din preoţi romanocatolici, avînd ca scop păstrarea identităţii romano-catolicilor de la est de Carpaţi⁴⁰, acţionînd în domeniul educaţional şi cultural⁴¹. În 1880, secuii din Bucovina (consideraţi – în mod eronat – ceangăi de o parte a presei din Budapesta) au intrat în atenţia Asociaţiei „Szent László”, guvernul maghiar pregătind chiar o strategie pentru repatrierea lor. Grupuri organizate de secui au emigrat în Statele Unite ale Americii, iar un număr de 4.000 de secui au primit pămînt din partea guvernului Kaliman Tisza, în regiunea de la Dunărea de Jos (lîngă Panciova). Au apărut astfel satele Hertelendifalva, Sándorregyhaza şi Nagygyörgyfalva. În 1888, coloniştii secui au decis să se întoarcă în Bucovina din cauza faptului că pămînturile lor erau frecvent inundate de apele Dunării⁴³. O mică parte s-a stabilit în satele croate şi şvăbeşti din Bácska. Pînă în 1910, cu intermitenţe, secuii bucovineni au colonizat aşezările din jurul localităţii Deva (Ghioroc, Babsa, Hunedoara, Vice, Magyarnemegye, Luduş, Streisîngeorgiu şi Cristur⁴⁴. Este vorba de un număr de 5.500 de secui numiţi în textele istorice ale vremii drept „cei de la Deva” şi care, în 1945 s-au alăturat secuilor repatriaţi din Bucovina în drumul lor spre Bácska⁴⁵.

Tabel nr.2 Populaţia maghiară din Bucovina conform recensămîntului din 1910

Denumirea localităţii	Populaţia totală	maghiari	%
Istensegíts	2981	2835	95, 1 %
Andrásfalva	2425	2247	92, 7 %
Hadikfalva	4636	4213	90, 9 %
Józseffalva	1129	605	53, 6 %
Fogadjisten	758	165	21, 8 %
Satu Mare – rom.	1649	135	8, 2 %
Frătăuţii noi – rom.	4060	82	2, 2 %
Total	17.638	10. 391	58,91

Emigrarea secuilor din Bucovina în Canada a început la sfîrşitul secolului XIX şi a continuat sporadic, după 1920, cînd un grup de maghiari a emigrat în Brazilia şi S.U.A. Între 1905-1914, mulţi maghiari bucovineni au preferat să emigreze în Canada, destinaţia lor preferată. Este vorba de localitatea Regina, capitala regiunii Sascatchewan, unde au emigrat 160 de familii secuieşti. Aici, secuii au contribuit substanţial la apariţia unor localităţi precum: Eszterháza, Székelyföld, Máriavölgy, Punnichy, Hapkins şi Hamilton⁴⁶. În 1909, alte 78 de familii împreună cu un număr de 44 de persoane necăsătorite au urmat aceeaşi destinaţie. Acestea erau date furnizate de către consilierul lui Árpád Várady, liderul Asociaţiei „Szent László”, într-un raport confidenţial întocmit în toamna anului 1904, către ministrul culturii din Austro-Ungaria.

Árpád Várady, era preocupat de situaţia calviniştilor de la Andrásfalva (Măneuţi)⁴⁷, pregătind o strategie de ajutor economic şi educaţional pentru aceştia. În lumina acestor informaţii, situaţia maghiarilor din Bucovina aflaţi într-o relaţie foarte bună cu autorităţile austriece era diferită faţă de comunitatea maghiară din Croaţia. În 1900, la nivelul Bucovinei istorice statisticile înregistrau un număr de 9.516 maghiari (majoritatea de confesiune romano-catolică). La 23 octombrie 1910, au fost publicate, în ziarul „Czernowitzer Allgemeine Zeitung”, listele complete ale alegătorilor din localităţile Bucovinei în vederea apropiatelor alegeri. A fost introdus votul universal, direct şi secret, la care aveau dreptul să se înscrie bărbaţii care aveau 24 de ani. Pentru completarea listei alegătorilor, locuitorii trebuiau să se decidă din care curie naţională vor face parte: germană, română, ruteană, sau polonă. Maghiarii au fost incluşi în curia română. Au fost înregistraţi în total 180.414 alegători, din care 66.569 în listele româneşti, 64.673 în listele ucrainene, 39.492 în listele germane şi 9.680 în cele polone. În listele româneşti s-a regăsit şi un număr de 2.000 alegători maghiari⁴⁸.

4. Maghiarii bucovineni în timpul Primului Război Mondial

În timpul Primului Război Mondial, secuii din Bucovina au fost ajutaţi cu cărţi şi materiale didactice trimis de către confraţii lor din Transilvania. Textele istorice consultate indică prezenţa maghiarilor din Bucovina în armata austroungară: un anume Kerekes din Hadikfalva a comandat un grup de militari la Rarancea (lîngă Cernăuţi); a ajuns la Suceviţa, unde a coordonat săparea unor tranşee de către localnici⁴⁹. Coloniile maghiare din Bucovina aflate aproape de linia frontului au fost puternic afectate: localitatea Hadikfalva a fost ocupată de trupele ruseşti, iar Biserica a suferit pierderi serioase. Un număr 300 de tineri maghiari au trecut frontiera în Ungaria, pentru a se înrola voluntari în Beszterce⁵⁰. Şcolile maghiare au fost transformate în spitale de campanie pentru trupele ţariste. În vara anului 1917, Józseffalva şi Fogadjisten au rămas sub ocupaţia trupelor ţariste, doar Andrásfalva fiind eliberată de trupele austriece⁵¹. Colonia Istensegíts a suferit mari distrugeri din partea trupelor ruse, numai şcoala şi biserica nesuferind pagube. Trupele române şi austriece au colaborat – timp de două luni – la repararea distrugerilor produse de război. Victoria Antantei şi încheierea Tratatului de Pace de la Saint Germain (9 decembrie 1919) au pus capăt, pentru o bună perioadă de timp, legăturilor dintre guvernul maghiar şi coloniile maghiare din Bucovina.

5. Învăţămîntul în limba maghiară

Învăţămîntul în limba maternă a reprezentat o preocupare a maghiarilor bucovineni relativ la consolidarea identităţii etnice a locuitorilor celor cinci colonii din Bucovina istorică. În anul şcolar 1870-1871 în Bucovina au fost înregistrate cinci şcoli maghiare (nivel primar), frecventate de un număr de 353 de elevi.

Fireşte, continuarea studiilor era posibilă în cadrul formelor de învăţămînt unde limba de predare era germana (în sistemul austriac de învăţămînt şcolile de băieţi şi de fete funcţionau separat). În 1890, 625 de elevi erau instruiţi exclusiv în limba maghiară⁵². Între 1893-1894, din totalul de 319 şcoli primare publice şi 19 particulare, patru erau maghiare, după limba de predare, şi una româno-maghiară (după acelaşi criteriu)⁵³. Potrivit unor statistici austriece (15 mai 1900), în Bucovina erau înregistraţi 753 de copii (de vîrstă şcolară) care cunoşteau doar limba maghiară⁵⁴. În privinţa învăţămîntului secundar, era obligatorie cunoaşterea uneia din limbile germană, română sau ucraineană, întrucît nu exista învăţămînt în limba maghiară la acest nivel. Aceste cifre au reflectat o tendinţă general crescătoare, atingînd numărul de 1.700 de elevi în anul şcolar 1907-1908, aparţinînd etniei maghiare din Bucovina istorică (incluzînd şcoala calvinistă de la Andrásfalva). Între anii 1860-1888, la Gimnaziul din Suceava au studiat 10 elevi de etnie maghiară⁵⁵, în timp ce la Gimnaziul din Cernăuţi, între 1864-1888, au frecventat şcoala 13 elevi aparţinînd acestei etnii⁵⁶. În 1900, la Liceul german din Rădăuţi erau înscrişi 6 elevi de etnie maghiară (cursurile avînd loc în limba germană).

Tabel nr. 3

Elevii la şcolile primare din Bucovina după limba de predare

în anii 1906-1913

6. Maghiarii bucovineni în timpul administraţiei româneşti a Bucovinei

După Unirea din 1918, maghiarii din Bucovina au devenit cetăţeni români, modelul educaţional, politic, instituţional al fostei provincii austriece înregistrînd importante transformări, dar şi diferenţieri sensibile, în raport cu realităţile similare aparţinînd fostului Imperiu Austro-Ungar. Relaţiile dintre Regatul României Mari şi Republica Ungară – se ştie – s-au desfăşurat pe alte coordonate, impregnate de iredentismul părţii maghiare în problema Transilvaniei, respectiv de măsurile specifice integrării adoptate de către autorităţile române în problema provinciilor unite cu Vechiul Regat. Comunitate mică, cu activităţi preponderent agricole, desfăşurate în mijlocul unei societăţi multietnice, intrată sub influenţa unor mişcări de regîndire a alcătuirii politice, administrative, educaţionale, spirituale, maghiarii bucovineni au intrat într-o nouă etapă din existenţa lor. Aşezaţi în partea de sud a Bucovinei istorice şi intraţi în componenţa judeţelor Rădăuţi şi Suceava, maghiarii s-au adaptat din mers noilor realităţi, acţionînd pentru păstrarea identităţii lor etnice şi spirituale, prin intermediul Bisericii Romano-Catolice şi a învăţămîntului în limba maternă. Localităţile lor şi-au recăpătat denumirile lor vechi româneşti, sau au fost pur şi simplu românizate: Măneuţi (Andrásfalva), Dorneşti (Hadikfalva), Ţibeni (Istensegíts), Vornicenii Mari (Józseffalva⁵⁷), respectiv Iacobeşti (Fogadjisten).

Legăturile cu patria-mamă (Ungaria) s-au desfăşurat anevoios, problemele maghiarilor din Transilvania monopolizînd în mare măsură atenţia Budapestei. Pe de altă parte, maghiarii bucovineni erau destul de izolaţi prin însăşi aşezarea lor geografică, plasaţi foarte departe de frontiera româno-ungară. În cursul cercetărilor noastre nu am reuşit să identificăm existenţa unor preocupări din partea Ungariei pentru maghiarii bucovineni. Este drept, agenda diplomatică a Budapestei era ocupată de negocierea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), încercînd să prezinte dovezi convingătoare pentru a determina Înaltele Puteri Aliate şi Asociate să nu recunoască dreptul României asupra Transilvaniei. Instalarea în Ungaria a guvernului Béla Kun, intervenţia trupelor române – drept reacţie la atacul trupelor maghiare – finalizată prin ocuparea Budapestei (august 1919) au reţinut atenţia opiniei publice interne şi internaţionale. Şcolile de la Fogadjisten şi Józseffalva, mai izolate, au avut însă de suferit din cauza aşezării lor în zone cu populaţie compact românească. Introducerea obligativităţii studierii istoriei, geografiei şi a educaţiei civice în limba română atît în şcolile publice cît şi în cele private a determinat protestele maghiarilor alături de cele ale germanilor şi evreilor, fiind receptată drept o imixtiune a statului în treburile interne ale comunităţilor respective⁵⁸. În plus, secuilor – consideraţi a fi români maghiarizaţi – li s-a refuzat dreptul la şcoli proprii.

Un subtil dar inerent proces de românizare, sub impactul unor măsuri administrativ-politice specifice României Mari, a caracterizat destinul comunităţii maghiare din sudul Bucovinei istorice. Identitatea maghiarilor bucovineni n-a avut de suferit, după cum nici autorităţile române n-au dezvoltat măsuri de asimilare, tradiţia şi specificul societăţii bucovinene fiind astfel conservate. Maghiarii bucovineni au trăit, în continuare, în relaţii normale cu românii şi alte etnii continuînd să desfăşoare aceleaşi meşteşuguri şi activităţi preponderent agricole, aprovizionînd cu legume (ceapă, cartofi, varză) şi fructe pieţele din Rădăuţi, Suceava şi Siret. Au fost înregistrate căsătorii mixte între maghiari din Măneuţi şi germani, locuitori ai localităţii Frătăuţii-Noi.

Activitatea politică a maghiarilor s-a desfăşurat – cel mai probabil – în cadrul partidelor politice din Bucovina şi, ulterior, din România Mare. Reforma agrară din 1921 a împroprietărit şi 606 proprietari de origine etnică maghiară⁵⁹ (317 de proprietari din judeţul Zastavna, în nordul Bucovinei şi restul în judeţul Rădăuţi). Un tabel după criteriul naţionalităţii la nivelul judeţului Rădăuţi (6 iunie 1921) ne indică următoarea situaţie⁶⁰: Rădăuţi – 29 maghiari, Satu Mare-Vechi – 135, Măneuţi – 2.247, Frătăuţii Vechi – 82)⁶¹. Această statistică întocmită de către funcţionari aparţinînd Ministerului de Interne este greşită, de vreme ce totalul este de 2.122 maghiari, ori un simplu calcul ne demonstrează eroarea: Erick Colban a fost interesat – în cursul unei călătorii efectuate în România, la 27 iulie 1923 să afle date suplimentare despre maghiarii bucovineni, apreciaţi la 10.000 de suflete şi fără să aibă (spre deosebire de fraţii lor) sentimente revizioniste⁶². Ei erau apreciaţi drept cetăţeni loiali, care nu intraseră în contact cu confraţii lor din Transilvania. În 1924, 28 de secui au emigrat în America de Sud (la 800 kilometri de Sao Paulo, la Boldosszonyfalva)⁶³. În 1929 secuii din Măneuţi s-au bucurat (potrivit istoriografiei din Ungaria, singurii dintre maghiarii bucovineni) de prevederile Concordatului semnat între România şi Vatican⁶⁴. Statistica recensămîntului din 1930 identifica circa 12.000 maghiari, locuitori în cele cinci localităţi bucovinene – un procent de 6,4% din totalul populaţiei judeţului Rădăuţi  (10.291 după naţionalitate şi 10.283 după limba maternă)⁶⁵. O altă statistică (întocmită în baza aceloraşi surse) indică un total, la nivelul judeţelor Bucovinei, de 11.881 maghiari (1, 4%), după apartenenţa etnică⁶⁶.

Maghiarii din localităţile Iacobeşti (Fogadjisten), Vornicenii Mari şi (Józseffalva) erau izolaţi – spre deosebire de conaţionalii lor din Dorneşti, Măneuţi şi Ţibeni – fiind mai dificil să-şi păstreze identitatea etnică. La 11 noiembrie 1924, cu prilejul dezvelirii Monumentului Unirii din Cernăuţi a participat primarul localităţii Măneuţi, Márton László, în fruntea unei delegaţii compusă din 11 maghiari⁶⁷. O statistică întocmită la nivelul anului 1939 consemna faptul că un număr de 34 de maghiari (bărbaţi) din plasa Dragomirna s-au înscris în FRN⁶⁸. La 10 mai 1939, de ziua naţională a Regatului Român, a fost organizat un Te deum la Voivodeasa. Cu acest prilej, a izbucnit un incident între preotul maghiar E. Szor şi Nechifor Vasile, preotul maghiar refuzînd oficierea slujbei religioase. Autorităţile au fost surprinse de gestul preotului într-o zi de asemenea importanţă⁶⁹.

7. Întoarcerea în patrie: repatrierea maghiarilor din Bucovina

Repatrierea maghiarilor din Bucovina este legată în mod direct de atmosfera şi schimbările geopolitice rezultate în urma aplicării Diktatului de la Viena⁷⁰ (30 august 1940), cînd Ungaria a primit partea de nord-vest a Transilvaniei⁷¹, fapt care se pare că a determinat repatrierea maghiarilor din amintitele localităţi bucovinene. Ungaria primise din partea României un teritoriu măsurînd două cincimi din teritoriul Transilvaniei, cu 2,5 milioane locuitori (1.116 milioane erau români, 1 milion maghiari – 800.000 fiind secui, 72.000 germani şi 100.000 evrei)⁷². Arbitrajul de la Viena a fost completat printr-o anexă, incluzînd un protocol germano-maghiar şi un protocol germano-român, care reglementau situaţia juridică a grupurilor etnice germane din Ungaria şi România⁷³. Documentele vremii mărturisesc degradarea climatului tolerant al Bucovinei, sub impactul unor evenimente cruciale pentru destinul neamului românesc, precum cedările teritoriale din vara anului 1940: secuii bucovineni au fost victimele unor acte de violenţă (ce-i drept, sporadice şi izolate) din partea românilor. Învăţămîntul în limba maghiară a fost puternic afectat, produsele şi forţa de muncă maghiară au fost boicotate de către români⁷⁴. O puternică propagandă în favoarea repatrierii secuilor din Bucovina s-a desfăşurat la nivelul guvernului maghiar, inclusiv în presă. Un rol important l-a avut preotul Kálmán Németh din localitatea Vornicenii Mari. La intrarea armatelor maghiare în Cluj (august-septembrie1940), un grup de secui a agitat o pancartă pe care scria cu litere mari: „Maghiarii din Bucovina să fie aduşi acasă!”⁷⁵. În acest sens, preotul Kálmán Németh a purtat mai multe discuţii cu Pál Teleki, premierul Ungariei. La 23 octombrie 1940, Kálmán Németh a purtat discuţii la Budapesta legate de repatrierea maghiarilor din Bucovina⁷⁶. La 15 noiembrie 1940, Consiliul de Miniştri al Ungariei a luat în dezbatere problema repatrierii maghiarilor din Bucovina, înştiinţînd, în februarie 1941, guvernul român despre acest lucru⁷⁷. În jurul locului unde urmau să fie repatriaţi maghiarii existau mai mute puncte de vedere: Hortobagy (în cîmpia ungară, dincolo de Tisa), în judeţul Szolnok-Doboka (teritoriul actualului judeţ Cluj), sau pe teritoriile judeţelor Satu Mare şi Bihor⁷⁸. Pînă în aprilie 1940, un număr de 200 de familii de maghiari bucovineni s-au stabilit în judeţul Satu Mare, în casele abandonate de români. În favoarea emigrării maghiarilor au făcut o asiduă propagandă preoţii László Untu (Dorneşti), Bavrii (Bavin) Anton, Malek şi Bogdanovschi (Măneuţi) şi respectiv Elkes Deneş, din Ţibeni⁷⁹. Din Cluj a sosit, la Măneuţi, Albrecht Desideriu, de profesie avocat originar din Huedin, însoţit de Josif Balint şi Siegrief Franz. Au luat contact cu intelectualii din comună, făcînd propagandă în favoarea repatrierii⁸⁰. Legaţia Ungariei din Bucureşti le-a transmis, pe diferite canale, faptul că urmează să se repatrieze şi să înceapă întocmirea de liste în acest sens. Preotul László Untu (Dorneşti) a început întocmirea de liste, fiind ajutat de localnicii de etnie maghiară Iliaş şi Imre Fofilon⁸¹, aproximativ 70% dintre maghiari înscriindu-se pe aceste liste⁸². Maghiarii cu stare materială bună şi foarte bună erau neliniştiţi, necunoscînd perspectivele care-i aşteptau în Ungaria, în schimb cei cu o stare materială mai precară erau chiar entuziaşti⁸³. Euforia plecării s-a răspîndit rapid în rîndurile maghiarilor, care aşteptau acest moment cu multă nerăbdare, manifestînd, în mod deschis, dispreţ şi ostilitate (fără a se înregistra conflicte) faţă de autorităţile române⁸⁴. Sub impactul emoţional al plecării, neavînd probabil o altă soluţie la îndemînă, maghiarii bucovineni au început să-şi vîndă obiectele de prin casă (alţii şi le-au distrus), recurgînd la tăierea pomilor fructiferi şi a gardurilor care le împrejmuiau proprietăţile⁸⁵. Preotul Bavin Anton din Măneuţi a înscris un număr de 100 de băieţi şi fete care urmau să constituie batalioanele „Voinicii”, ce urma să acţioneze în partea de nord-vest a Transilvaniei, cedată Ungariei prin intermediul Diktatul de la Viena⁸⁶ (Unirea părţii de NV a Transilvaniei cu Ungaria în istoriografia maghiară – n.n.) de către România⁸⁷. Învăţătorul pensionar László Amlus din Dorneşti (fost director al şcolii primare din localitate) s-a dovedit a fi un agitator fervent în favoarea plecării (inclusiv în comunele Ţibeni şi Măneuţi), el întîlnindu-se, în acest scop, la Rădăuţi⁸⁸, cu Marton Ferenc, primarul comunei Dorneşti⁸⁹ (29 noiembrie 1940). Primarul localităţii Ţibeni, Györfi Lajos, alături de secretarul Barlis Iosif, i-a eliberat lui Falukori István⁹⁰ un certificat de emigrare, dîndu-i recomandări favorabile la 9 noiembrie 1940. Acelaşi lucru s-a întîmplat în multe alte situaţii – cazul lui Kiss Lajos din Dorneşti⁹¹ ş.a. Maghiarii aveau la rever ascuns steagul Ungariei şi îmbrăcau – conform textelor –, înainte de a ajunge la frontiera de vest cu Ungaria haine ponosite pentru a stîrni compasiunea conaţionalilor⁹². Kálmán Németh, fost preot în comuna Vornicenii Mari, a trimis, în martie 1941, din comuna Carei Mare unde se stabilise⁹³, o scrisoare conaţionalilor săi din judeţul Suceava, îndemnîndu-i să se repatrieze cu ajutorul Legaţiei Ungariei din Bucureşti⁹⁴. În primăvara anului 1941, un număr de 4.500 de maghiari s-au repatriat. Ulterior, datorită evoluţiei evenimentelor (sinuciderea premierului Pál Teleki, atacarea Iugoslaviei), în cadrul şedinţei guvernului maghiar din 28 aprilie 1941, a fost aleasă varianta Backa – localitate situată pe teritoriul iugoslav, însă aparţinînd de teritoriul Ungariei milenare⁹⁵. La 11 mai 1941, între România şi Ungaria a fost semnată o înţelegere privind repatrierea secuilor din Bucovina. Repatrierea s-a desfăşurat sub coordonarea Consiliului Guvernamental pentru repatrierea maghiarilor din străinătate⁹⁶, în intervalul 10 mai-21 iunie 1941. În primăvara anului 1941, comunitatea maghiarilor dispunea deja de actele necesare repatrierii (exceptînd 12 familii din comuna Ţibeni, 9 din comuna Măneuţi şi 90100 din comuna Dorneşti, care au invocat greutăţile materiale). Zilnic, din gara Dorneşti plecau circa 400-500 maghiari îmbarcaţi în vagoane⁹⁷. Din Dorneşti au plecat familiile: Csobor István, Barabás, Jeremus, Miklós Jeremus⁹⁸). În rîndurile maghiarilor a fost răspîndită şi materializată intenţia autoincendierii (21-21 mai 1941: incendii înregistrate în comuna Măneuţi, „la cei mai buni gospodari maghiari”⁹⁹) propriilor gospodării. Pînă la începutul lunii mai 1941, casele au fost dărîmate în comunele Măneuţi (73), Dorneşti (20) şi Ţibeni (12)¹⁰⁰. Unii dintre emigranţi maghiari s-au reîntors, trecînd frontiera fraudulos. Maghiarii din Bucovina s-au îndreptat înspre Voivodina (Backa), urmînd apoi (1944) localităţile din sudul Ungariei (Tolna, Baranya, şi Zomba – aşezare preferată de secuii repatriaţi din Dorneşti). În total, spre Bácska au emigrat 13.200 de secui. Alături de aceştia au emigrat şi cele 200 de familii de secui, stabilite iniţial pe teritoriul judeţului Satu Mare. Condiţiile de viaţă au fost vitrege în Bácska, aici coloniştii fiind nevoiţi săşi schimbe meseriile, pentru a putea supravieţui. Bunurile rămase au fost preluate de statul român (maghiarii fiind consideraţi, prin dispoziţia din 12 septembrie 1944, „absenteişti”) şi repartizate cetăţenilor români conform reformei agrare¹⁰¹ din 23 martie 1945. Locuinţele maghiarilor au fost preluate de către cetăţeni români din Costişa, Vicov, Gălăneşti ş.a. Strămutarea maghiarilor a avut la bază iniţiativa guvernului Ungariei şi a determinat plecarea masivă a locuitorilor satelor din Bucovina. Plecarea lor a pus capăt unei experienţe istorice, fapt care, alături de strămutarea populaţiei germane, Holocaustul şi repatrierea populaţiei polone a pus capăt multiculturalităţii Bucovinei istorice. Legăturile maghiarilor cu Bucovina, deosebit de puternice, n-au fost – lucru foarte important – niciodată întrerupte, amintirea spaţiului bucovinean fiind perpetuată de către urmaşii lor.

Note:

1.    Lucian Leuştean, România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon 1918-1920, Bucureşti, Editura Polirom, 2002, p.5.

2. Sebestyén Ádám, A bukovinai székelység tegnap és ma. A bukovinai andrásfalvi székelyek élete és története Madéfalvától napjainkig című könyv átdolgozott és kibővített kiadása, Kiadja a Tolna Megyei Könyvtár, Szekszárd,1989, p.12.

3. Erich Zöllner, Istoria Austriei, vol. I, ediţia a VIII-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p.390.

4. Bucovina în prima descriere fizico-politică. Călătorie în Carpaţii Dacici (1788-1789), ediţie bilingvă cu introducere, postfeţe, note şi comentarii de acad. Radu Grigorovici, prefaţă de D. Vatamaniuc, Rădăuţi, Editura Septentrion, 2002, p.57.

5.    Raimund Friedrich Kaindl, Geschichte der Bukowina. Die Bukowina unter der Herchafts des öesterrreichischen Kaiserstaates (zeit 1774). Festschrifts zum fünfzigjahrigen Redierungsjubiläum Franz Jozef I, Czernowitz, H. Pardini, 1899, p.77. Vezi şi nota 21.

6. W. Kovács András, Minoritatea maghiară, în vol. Minorităţile naţionale din România. Dovezi istorice privind aşezarea şi evoluţia, Bucureşti, Editura Kham, 2001, p.82.

7. Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p.125.

8. Sebestyén Ádám, op. cit., p.6.

9. Ştefan Meteş, op. cit., p.125.

10.Antal Béla, Emlékek a Hadikfalvi székelyek életéből, Bonyhád, 2000, p.6.

11.Petru Ciobanu, Vasile Slănină, Reveca Prelipcean, Cupca, un sat din Bucovina. Monografie istorică, Partea I (anii 1429-1944), Cîmpulung Moldovenesc, Editura Amadoros, 2004, p.89.

12.  Johann Polek, Die magyarsichen Ansiedelungen Andreasfalva, Hadikfalva und Joseffalva in der Bukowina, Czernowitz, 1899, p.7.

13.  Valerian Procopciuc, Voivodeasa, destinul dramatic al unei colonii germane din Bucovina, în Analele Bucovinei, II, 2/1995, p. 377. Autorul face referire la trei colonii de ceangăi – afirmaţie nedocumentată – întemeiate la 1777.

14.  Daniel Hrenciuc, Continuitate şi schimbare: Integrarea minorităţilor naţionale din Bucovina istorică în Regatul României Mari (1918 – 1940), vol.I, Perspectiva naţional-liberală (1918-1928), Rădăuţi, Editura Septentrion, 2005, pp.167-169.

15.  „ Bucovina în primele descrieri…”,  p.401.

16.  Ştefan Purici, Colonizări şi imigrări în Bucovina între anii 1775-1848, în Analele Bucovinei, II, nr. 2, 1995, p. 370; Sebestyén Ádám, op. cit., p.17.

17.  Ibidem, p.24.

18.  Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.A.N.S.), Suceava, Fond Colecţia de Stare Civilă Iacobeşti. Registrul de născuţi, căsătoriţi, decedaţi 1876-1912, f .2; Sebestyén Ádám, op. cit., p.50.

19.  Nicolae Ciachir, Istoria slavilor, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998, p.64.

20.  Sebestyén Ádám, op.cit., p.111.

21.  Nicolae Ciachir, op. cit, p.164.

22.  Sebestyén Ádám, op. cit., pp.12-19.

23.  Cornel Kozak şi Eduard Fischer, Heimatskunde der Bukowina, zum Gebrauke für Schulen und zum Selbstunterricht, Czernowitz, 1900, K.K. Universitäts-Buchhandlung H. Pardini (Engel & Suchanka ), p.70.

24.  Johann Polek, op. cit., p.40.

25.  D.J.A.N.S., Fond Colecţia de Stare Civilă Parohia romano-catolică Dorneşti/ Hadikfalva. Registrul de născuţi, 1882-1913, f.13-15.

26.  Sebestyén Ádám, op. cit., p.42.

27.  Ibidem, p.69.

28. Ibidem., p.15.

29. Petru Rezuş, Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi (pînă la 1918), Bucureşti, Editura Litera, 1975, p.107. Autorul consideră, eronat, că această localitate a fost populată de ceangăi.

30. Mihai Pînzaru, Arhive secrete. Comuna Dorneşti în dosarele postului de miliţie Dorneşti, în ,,Hadikfalva/Dorneşti” (Muzeul Furman), Dorneşti, I, nr.1, 2002, p.9.

31. Ibidem, p.10.

32. Johnny Daniel Gérber, From Hadikfalva/Bukovina to Sweden, în „Hadikfalva/Dorneşti” (Muzeul Furman), I, nr.1, 2002, p.24.

33. Constantin Ungureanu, op. cit., p.197.

34. Johann Polek, op. cit., p.42.

35. Kurjer Polski w Rumunii, Cernăuţi, II, nr. 51, 22 iulie 1934.

36. Viaţa Românească, Iaşi, vol. VIII, 1907, p.77.

37. Constantin Ungureanu, op. cit., p.103.

38. Raimund Friedrich Kaindl, op. cit., p.78.

39. Ibidem.

40. Asszimiláció vagy kivándorlás? Források a moldvai magyar etnikai Magyar csoport, a csángók modern kori történelmének tanulmányozásához (1860-1989), Szerkesztette Vincze Gábor, Teleki László Alápítvány, Erdélyi Múzeum Egyesület, Cluj, 2004, p.96-70.

41. Ibidem.

42. Antal Béla, op.cit., p.7.

43. Ibidem.

44. Ibidem.

45. Ibidem.

46. Béla Makkai, op. cit.,

47. Ibidem.

48.  Constantin Ungureanu, Populaţia Bucovinei în perioada stăpînirii austriece (17741918), în Glasul Bucovinei, X, nr.3-4 (39-40), 2003, p.17.

49.  Valerian Procopciuc, Suceviţa. Sat al Obcinilor Bucovinei şi gropniţă a Movileştilor, Rădăuţi, Editura Septentrion, 2003, p.167.

50.  Sebestyén Ádám, op. cit., p.46.

51.  Ibidem, p. 76.

52.  Constantin Ungureanu, op. cit., p.210.

53.  Ibidem, p.211.

54.  Ibidem.

55.  Ibidem, p.216.

56.  Ibidem.

57.  D.J.A.N.S., Fond Colecţia de Stare Civilă Iacobeşti. Registrul de născuţi, căsătoriţi, decedaţi 1876-1912, f.2. (Antonius Gallfaber)

58.Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des national staatlichen Anspruchs Grossrumäniens: 1918-1940 [Românizarea Bucovinei. Impunerea pretenţiei naţional-statale a României Mari 1918-1944], München, R. Oldenbourg Verlag, 2001, p.68.

59. Arhivele Ministerului Afacerilor de Externe (în continuare, A.M.A.E.), Bucureşti, Fond România 1920-1944, vol.f. 394v.

60. D.J.A.N.S., Fond Prefectura judeţului Rădăuţi, dosar 30/1921, f.12.

61. Ibidem.

62.  Gheorghe Iancu, Problema minorităţilor etnice din România în documente ale Societăţii Naţiunilor (1923-1932), Cluj-Napoca, Editura Napoca, 2002, p.81.

63. Ibidem.

64. Nechita Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul în perioada interbelică, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2004, p.271; Sebestyèn Ádám, op. cit., p.77.

65. Ibidem.

66. Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Documente străine despre Basarabia şi Bucovina 1918-1944, Bucureşti, Editura Vremea, 2003, p.96.

67. Mihai Aurelian Căruntu, Un eveniment din viaţa Cernăuţiului de odinioară: serbările prilejuite de dezvelirea Monumentului Unirii (11 noiembrie 1924). Documente, în Suceava. Anuarul Complexului Muzeal Bucovina, Suceava, XXIX-XXX, vol.II, 2002-2003, p.316.

68. Radu Bruja, Originea, înfiinţarea şi organizarea Frontului Renaşterii Naţionale (1938 – 1940), în Suceava, XXXI – XXX, vol. II, 2002-2003, p.254.

69. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare, A.N.I.C), Bucureşti, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 76/1939. Raportul secret nr. 24 840 din 6 iulie 1939, f.1.

70. Galeazzo Ciano, Jurnal politic, Bucureşti, Editura Elit, 1999, p.221.

71. Andreas Hilgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile românogermane 1938-1944, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, pp.144-145.

72. Ibidem, p.145.

73. Ibidem. Germanii din nordul Transilvaniei au obţinut dreptul de a opta pentru strămutarea în Reich, „luînd cu ei întregul lor avut”.

74. Antal Béla, op. cit., pp.10-11.

75. Sebestyén Ádám, op. cit., p.125.

76. Vincze Gábor, op. cit., doc. nr.37, pp.214-220.

77. Ibidem.

276

Consideraţii asupra comunităţii maghiarilor din Bucovina

78. Ibidem, doc. nr.38, pp.220-227.

79. D J.A.N.S., Fond Prefectura Judeţului Rădăuţi 13/1940, f.101.

80.  A.N.I.C, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 76/1939, f.115.

81. D.J.A.N.S., Fond Prefectura Judeţului Rădăuţi 13/1940, f.106.

82. Ibidem.

83. Ibidem, f.107.

84. Ibidem.

85. Ibidem, f.110.

86. A.M.A.E., Fond 71/Tratativele de la Budapesta 1940, vol.46, f.65.

87. D.J.A.N.S., Fond Prefectura Judeţului Rădăuţi 13/1940, f.110.

88. Vincze Gábor, op. cit., p.239.

89. D.J.A.N.S., Fond Prefectura Judeţului Rădăuţi 13/1940, f.110.

90. Idem, dosar 16/1940, f.4.

91. Ibidem, f.5.

92. Ibidem.

93. Vincze Gábor, op. cit., pp.240-245.

94. Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944), Administraţie. Economie. Societate, vol.I, Chişinău, 2004, p.130.

95. Vincze Gábor, op. cit., pp.250-256.

96. Antal Béla, op. cit., pp.10-11.

97. Pavel Moraru, op. cit., p.130.

98. Sebestyén Ádám, op. cit., p.202.

99. Pavel Moraru, op. cit., p.130.

100. Ibidem.

101. Ioan Scurtu (coordonator), România. Viaţa politică în documente: 1945, Bucureşti, Editura Arhivelor Naţionale din România, Bucureşti, 1994, doc.nr.50, p.225.

*

Daniel HRENCIUC (n.1968) este cercetător ştiinţific la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană din Iaşi, Filiala Academiei Române. Autor a patru cărţi (ultimul volum publicat: Continuitate şi schimbare: Integrarea minorităţilor naţionale din Bucovina istorică în Regatul României Mari (1918 – 1940), vol. I, Perspectiva naţional-liberală (1918-1928), 2005) şi coautor a altor două, precum şi a peste 30 de articole şi studii publicate în Analele Bucovinei şi în Revista Istorică, consacrate minorităţilor naţionale din Bucovina istorică.