Recenzii

de întîlnire a mai tuturor aspiraţiilor culturale la un moment dat, ea ar trebui definită nu numai prin referinţă la cîteva tipuri organizatorice ideal-abstracte, ci mai ales prin clientela ce o atrage şi prin funcţiile ce le îndeplineşte în cadrul societăţii. Din această perspectivă, opţiunea pentru un anume centru de învăţămînt superior şi branşa de studii, stabilirea unei tipologii în ceea ce priveşte conduita profesională, pe baza unor variabile socio-istorice (etnie, confesiune, categorie socială, origine geografică, vîrstăetc), ar trebui să constituie elemente privilegiate de analiză.

O atare anchetă ar putea fi cu atît mai sugestivă pentru spaţiul intracarpatic care, prin destinul istoriei, a cunoscut nu numai pluralismul etnic şi confesional, ci şi fluctuaţii de tutela politico-statală. S-ar pune astfel mai multa rigoare în toate acele încheieri, formulate ambiguu uneori pe baza imperativelor naţionaliste, dar care se văd însă anulate imediat în practica infra-istoriei, încheieri ce pot fi sintetizate în ideea că în perioada 1872-1918 la Universitatea din Cluj s-a practicat discriminarea etnică şi confesională, instituţia fiind un instrument eficace de asimilare şi maghiarizare „forţată” a celorlalte nationalităţi din Transilvania. La fel cum, în aceeaşi manieră, s-a pus problema şi pentru perioada interbelică, cînd Ardealul şi îndeosebi Clujul a fost supus unui puternic proces de românizare, Universitatea de aici fiind una din pîrghiile eficace în acest sens.

Ca un paradox însă, constatăm că lipsesc aproape cu desăvîrşire nu doar monografiile pe care le-ar merita această instituţie de învăţămînt superior (cu excepţia notabilă a cărţii lui Vasile Puşcaş, Universitate, societate, modernizare. Organizarea şi activitatea ştiinţifică a Universităţii din Cluj, 1919-1940, ed.II, Cluj, Eikon, 2003), dar şi studiile pregătitoare, de factură empirică sau strict evenimenţială, care să ofere un minim cadru de abordare a subiectului. Cele cîteva realizări de pînă acum sînt, evident, conjuncturale şi cu iz comemorativ-triumfaliste, lipsindu-le substanţa şi coerenţa. Pentru că, mai mult decît orice, o realitate rămîne însă indiscutabilă, şi anume că educaţia (îndeosebi învăţămîntul instituţionalizat) a constituit una din strategiile majore de gestionare a identităţii oricărei etnii. În acest context, transformarea cîmpului intelectual începînd cu a doua jumătate a secolului XIX şi impunerea unui nou ideal meritocratic (diferit de cel nobiliar) au făcut ca filiera studiilor superioare să devină cea mai importantă pîrghie de accedere în rîndul elitelor, îndeosebi pentru minorităţile etnice şi confesionale ce căutau astfel să compenseze dezavantajele iniţiale.

Iată de ce se sînt necesare ample anchete socio-istorice asupra acestei instituţii de învăţămînt superior, dacă se poate pe lungă durată, pentru a desluşi mai bine mecanismele schimbării, ţinînd cont de o sumă de variabile perfect cuantificabile şi care să ofere elemente veridice – de preferat măsurabile – de analiză şi sinteză. În plus, fosta Universitate „Franz Josef” din Cluj se află într-o poziţie cît se poate de avantajoasă, întrucît – spre deosebire de stabilimentul din Budapesta – aici s-au conservat intacte toate fondurile ei arhivistice.

În acest context, recenta lucrare a lui Zoltán Pálfy, National Controversy in the Transylvanian Academe: The Cluj/Kolozsvár University in the first half of the 20^th Century, apărută în Editura Academiei Ungare de ªtiinţe (Budapesta, 2005, 324 p.) vine să acopere un gol profund în istoriografiile română şi maghiară, atît din perspectiva tematică, cît şi prin calitatea abordării. Este un volum complex, cu accente principale pe sociologia educaţiei, prin prezentarea principalelor curente de gîndire şi a modelelor de organizare universitară, surprinzînd semnificaţiile relaţiei dintre educaţie şi naţionalism, a instrumentalizării învăţămîntului superior în profitul asimilării „minorităţilor” etc.

Din această perspectivă, autorul îşi asumă o sarcină aproape peste măsură, încercînd – printr-o sumară incursiune istorică – să prezinte oarecum succint problematica raporturilor şi tensiunilor dintre populaţia românească din Transilvania şi politica statului ungar de la cumpăna dintre secole. Sînt stabilite totodată reperele demografice ale regiunii, cu toată suita de repere ale evoluţiei economice şi sociale de după Compromisul din 1867. În acelaşi timp, analiza învăţămîntului primar şi secundar din acest spaţiu, cu privire specială la publicul şcolar de etnie română, vine să ofere un cadru revelator. Semnificativ sub raportul analizei este comparaţia pe care o face Zoltán Pálfy cu situaţia învăţămîntului de acelaşi nivel din Vechiul Regat al României, reuşind astfel să facă acele corelări mai mult decît semnificative între, de exemplu, procentul de analfabeţi din Transilvania şi cel din afara arcului carpatic. Totodată, analizînd lucrurile pe o durată mai lungă, se poate constata că deşi recensămîntul din 1910 surprinde aşanumitele pierderi produse de „Legea Apponyi” îndeosebi în privinţa şcolilor comunale şi confesionale (multe româneşti, dar nu numai), sub aspectul analfabetismului lucrurile au stat mai bine, fiind înregistraţi doar 41% dintre românii transilvăneni, în vreme ce în Regatul României procentul era dublu. Aşadar, limitarea învăţămîntului în limba română nu a dus la o abandonare a filierelor şcolare de către români, ci dimpotrivă, ceea ce ne poate duce gîndul chiar la un apetit mai mare pentru asimilare.

Observaţii şi corelări semnificative face Zoltán Pálfy îndeosebi atunci cînd abordează problema învăţămîntului secundar şi prezenţa românilor în acest tip de reţea. Din această perspectivă, ar mai fi multe aspecte de analizat, aspecte care desigur – nu stăteau probabil în intenţia autorului, dată fiind tematica volumului. Cu toate aceste, nu ar fi fost lipsit de interes pe viitor cuantificarea publicului românesc care termina ciclul secundar şi relaţionarea cu acelaşi public care urma filiera studiilor universitare, prin includerea cîtorva variabile de natură sociologică. Evident, un asemenea tip de anchetă, prin crearea în primul rînd a unei „bănci” de date, ar însuma munca unei echipe de lucru, ceea ce – bănuiesc – nu se putea imagina în cadrul proiectului pe care şi l-a propus autorul.

Cum de sine se întelege, o parte consistentă a lucrării este dedicată învăţămîntului superior clujean în ultimul deceniu şi jumătate de existenţă maghiară, pînă la izbucnirea primului război mondial. Este şi capitolul cel mai interesant din istoria acestui stabiliment, care multă vreme de la înfiinţare fusese privit ca avînd funcţii minore în cadrul Imperiului Austro-Ungar, o instituţie provincială, menită a satisface doar exigenţe de interes regional prin distribuirea diplomelor de bază în materiile didactice (litere, filosofie, matematică, ştiinţe naturale, geografie) şi cele liberale (drept, medicină şi farmacie). Faptul s-a datorat, în mod evident, mai ales puternicei concurenţe exercitată pe plan intern de Universităţile din Budapesta şi Viena, dar şi de cele apusene care, printre altele, au servit drept model pentru organizarea instituţiei nou create la Cluj în 1872. Nu întîmplător, îndeosebi Universitatea din Budapesta a cunoscut o mare concentrare nu numai de studenţi maghiari, dar şi nemaghiari (printre care mulţi români; vezi lucrarea lui Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000), întotdeauna metropola constituind un puternic punct de atracţie pentru provinciali. Pe de altă parte, trecerea printr-un atare stabiliment era considerată ca un indice de calitate, de bună pregătire profesională, prin care se spera – mai ales în cazul provincialilor nemaghiari accesul la veritabila elită socială. Cînd românul Axente Banciu, de pildă, a trebuit să opteze pentru o instituţie de învăţămînt superior, „singura hotărîre definitivă pe care o luasem – afirma în memoriile sale – era de a nu mă duce la Cluj, ci la Budapesta. Îmi dădeam seama că alt orizont sufletesc ţi se deschide într-un oraş mare, decît într-unul de-a doua sau a treia mînă” (Axente Banciu, Vălul amintirilor, ed. S. Mîndruţ, A.A. Rusu, Cluj, Presa Universitară, 1998, p.177).

Treptat însă, îndeosebi de pe la 1900, Clujul a devenit într-adevăr de „interes naţional”, prin producţia inflaţionistă de diplome mai ales în cadrul facultăţii de drept şi ca loc de concentrare a studenţilor mai puţin ambiţioşi, proveniţi nu numai din Transilvania, dar şi din regiuni mai îndepărtate ale Ungariei. Este tocmai epoca pe care o analizează Pálfy Zoltán într-un capitol distinct, utilizînd în demonstraţiile lui semnificative tablouri statistice care conduc tocmai la concluzia de mai sus. Pe de altă parte, dacă autorul ar fi avut posibilitatea să analizeze – de exemplu transferul studenţilor de la Universitatea din Budapesta la cea din Cluj, dar a căror localitate de naştere sau de rezidenţă nu justifică aceasta (fiind vorba deci de un transfer fortuit), în corelare cu studiul comparativ al succeselor lor şcolare (în învăţămîntul secundar şi superior) ar fi adus elemente suplimentare pentru a înţelege mai bine ceea ce a vrut să spună István Apáthy în 1912, pe cînd era rector al acestei Universităţi, şi afirma că stabilimentul de la Cluj devenise „o fabrică orientală de diplome pentru întreaga Ungarie”.

Cu alte cuvinte, aşa cum indică şi analiza lui Pálfy Zoltán, în ultimul deceniu de pînă la primul război mondial, Universitatea din Cluj a contribuit la o anume devalorizare a diplomelor, prin numărul lor inflaţionist: facultatea de drept din Cluj, de pildă, distribuia de 2-3 ori mai multe diplome decît în metropolă: în 1905 – 837 la Cluj, 281 la Budapesta; în 1907 – 757 la Cluj, 340 la Budapesta ş.a.m.d. Subcapitolul „Ethnic Romanians of Transylvania in the Hungarian Academe” îmi pare exemplar realizat şi cu consecinţe în planul concluziilor, pe care viitoarele abordări istoriografice vor trebui să le ia serios în seamă. El a abordat unul din aspectele cele mai semnificative ce trebuie asociat apartenenţei etnice, şi anume opţiunile profesionale ale publicului românesc. S-a evidenţiat deja, prin mai multe studii socio-istorice, deşi nu întotdeauna explicit, faptul că grupurile etnice din Vechea Ungarie şi îndeosebi din Transilvania, şi-au gestionat în mod diferit investiţia şcolară, în cadrul eforturilor lor de mobilitate socială. Iar lucrul acesta s-a derulat şi în funcţie de strategiile vizînd asimilarea sau menţinerea identităţii culturale. Or, în acest context, autorul subliniază faptul că în afară de filieră tradiţională deja evidenţiată de alţi autori – teologia –, românii s-au îndreptat cu prioritate şi spre Facultatea de ştiinţe juridice, mulţi din ei reuşind să rentabilizeze studiile în plan profesional, poziţia cea mai frecvent ocupată fiind aceea de funcţionar public.

Însă partea majoră de interes îl constituie capitolul „The Romanian Rule and the Restructuring of the Educational Market in Transylvania”, fiind după ştiinţa mea singura abordare de o asemenea amploare şi complexitate. De altfel, pe acest segment, şi Zoltán Pálfy se simte „acasă”, favorizat poate şi de situaţia de a analiza într-o manieră inedită multe din aspectele specifice perioadei. Ceea ce Irina Livezeanu doar intuise în lucrarea sa, Cultural Politics in Greater Romania. Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1918-1930 (Cornell University Press, 1995), fără să fi avut la îndemînă analize sociologice şi făcînd adeseori referinţe la unul din naţionaliştii români excesivi (Onisifor Ghibu), acum Zoltán Pálfy vine să confirme şi să ducă mai departe, în profunzime, aspectele definitorii a ceea ce a însemnat „românizarea” Universităţii clujene. În primul rînd autorul reuşeşte să cuantifice numărul studenţilor de etnie maghiară pe care i-a pierdut noua Universitate, ce va căpăta numele „Ferdinand I”, nu fără a surprinde impactul acestui lucru pe piaţa universitară ungară şi românească. Apoi, printr-o minuţioasă analiză comparativă cu „piaţa” universitară de pe întreg teritoriul României şi în strînsă legătură cu reformele din învăţămînt, se reuşeşte realizarea unui cadru cît se poate de veridic pentru ceea ce a însemnat dezvoltarea Universităţii din Cluj. Un lucru însă n-a surprins autorul, că spre deosebire de celelalte două instituţii provinciale – din Iaşi şi Cernăuţi, care au fost un fel de antecamere pentru cea de la Bucureşti –, Universitatea de la Cluj a făcut figură aparte prin calitatea învăţămîntului, bucurîndu-se de un corp învăţat de excepţie şi dotări la nivelul stabilimentelor occidentale. Este şi motivul pentru care viaţa ştiinţifică de aici s-a impus la nivel nu doar naţional, făcînd o puternică concurenţă Universităţii din capitală, prin mecanisme pe care lucrarea lui Vasile Puşcaş – invocată mai sus – le-a evidenţiat în multe din detalii.

Pe acest fond, Zoltán Pálfy reuşeşte să desluşească regîndirea „domeniului naţional” de către autorităţile de la Bucureşti şi cîteva din strategiile de integrare într-un spaţiu unitar românesc a teritoriului transilvănean, recent anexat. În acest context, „problema maghiară” a devenit una din preocupările fundamentale, ce a evoluat în strînsă legătură cu teoria dominării sociale. Astfel, autorul reuşeşte să depisteze mecanismele subtile de blocare „obscură”, imperceptibilă prin articole de lege, de accedere a unor maghiari într-o instituţie de învăţămînt superior. Totodată sînt relevate şi tarele unui discurs extremist, ce milita pentru aplicarea unui numerus clausus (numerus valahicus). În aceste împrejurări, în conformitate cu materialul oferit de autor, se poate constata că minoritarii (maghiari şi evrei) au pus în lucru o serie de mecanisme compensatorii, alegînd ca branşe de studiu domenii în care concurenţa românilor ar fi fost mai slabă.

Revenirea Transilvaniei la Ungaria – în urma Arbitrajului de la Viena din august 1940 –, a făcut ca vreme de alţi patru ani (1940-1944) Universitatea din Cluj să se remaghiarizeze, în timp ce mai vechiul stabiliment românesc şi-a mutat sediul la Sibiu. Analiza pe care o face autorul acoperă o perioadă perturbată de anii războiului, în care mari efective de studenţi (români şi maghiari) sînt antrenaţi pe cîmpurile de luptă şi mai puţin apţi a-şi continua studiile universitare. De aceea, dincolo de cifrele seci care ne sînt oferite, Zoltán Pálfy insistă deopotrivă şi asupra nuanţărilor pe care le presupune o atare perioadă, viciată în plus şi de resentimentele activate dintre autorităţile române şi maghiare.

Sfîrşitul conflagraţiei a adus însă cu sine probleme complexe pentru viitorul României. Deşi legitimaţi de primatul actului de la 23 august 1944, vizavi de Ungaria, guvernanţii români s-au aflat pînă la hotărîrile finale ale Tratatului de Pace de la Paris sub spectrul nesiguranţei în ceea ce priveşte viitorul Transilvaniei. Exista temerea că Uniunea Sovietică vedea Ungaria ca o ţară mult mai sigură în ceea ce priveşte instaurarea regimului comunist, fapt pentru care se impuneau strategii menite să aducă recunoaşterea Transilvaniei ca parte componentă a României, iar din multitudinea acestora două au fost fundamentale: obedienţa dusă la extrem a comuniştilor români faţă de Uniunea Sovietică şi oferirea garanţiei că aici s-a instaurat un regim sigur orientat spre URSS; măsuri veridice de protecţie a minorităţilor, prin înlăturarea oricărui tip de discriminare pe principii etnice.

În acest context, problema funcţionării şi pe mai departe a universităţii maghiare la Cluj intra în competiţie cu necesitatea revenirii universităţii româneşti în acelaşi important centru urban transilvan. Factorii de decizie ai instituţiei temporar mutată la Sibiu ar fi dorit reîntoarcerea în localurile pe care le deţinuse în perioada interbelică, iar pentru a îndepărta orice concurenţă sugerau mutarea universităţii maghiare la Tîrgu Mureş, în vreme ce conducerea acesteia din urmă se opunea oricărei iniţiative de acest gen. De aceea, la nivel guvernamental, deciziile nu erau uşor de luat, pentru a menaja susceptibilităţi şi de o parte, şi de alta. Finalmente, prin două Decrete Regale promulgate la 29 mai 1945, se consfinţea funcţionarea la Cluj a două universităţi distincte, una de limbă maghiară, iar cealaltă de limbă română, ce vor dăinui în această postură pînă în 1959, cînd se vor unifica sub titulatura: „Universitatea Babeş-Bolyai”.

Fără a mai insita acum prin diverse formule de „laudatio”, lucrarea de faţă este meritorie, un element de referinţă indispensabil oricarei abordări viitoare.

Lucian Nastasă