Dezbatere

Reforme amînate – reforme necesare

La 21 mai 2005, Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa a organizat la Cluj conferinţa naţională „Reforme amînate – reforme necesare pentru integrarea României în Uniunea Europeană”. Structurată pe trei sesiuni (Sesiunea I : „Spre o compatibilitate structurală a României cu statele membre UE. Reforme constituţionale. Reforma justiţiei. Reforma sistemului politic. Reforma teritorial-administrativă”, sesiunea II : „Coerenţa sistemului politic. Reprezentarea şi autonomia culturală a minorităţilor. Legislaţia electorală”, seciunea III : „Descentralizare şi regionalizare în statele membre UE. Modele posibile pentru România. Autonomia regională”), conferinţa a reunit figuri de primă mărime ale sferei academice şi societăţii civile, dar şi politicieni : Zoe Petre, Péter Eckstein-Kovács, Valentin Constantin, Barna Bodó, Daniel Barbu, Smaranda Enache, Gabriel Andreescu, Zsolt Szilágyi, Liviu Antonesei, Adrian Moraru, István Haller, Adrian Sorescu, Gusztáv Molnár, Ovidiu Pecican, Tibor T. Toró, Alexandra Ionescu, Miklós Bakk, Elek Szokoly.

Textul de faţă constituie o selecţie din intervenţiile celei de-a doua sesiuni.

Autonomia culturală a minorităţilor naţionale

Smaranda Enache: Intenţia noastră este ca, în cazul în care nu putem reforma sau reinventa sistemul, statul, să vedem care dintre numeroasele legi pe care le avem şi care, totuşi, poartă şi ele o parte de vină pentru disfuncţiile pe care le-am evocat împreună, ar putea fi ameliorate. Ar trebui să avem în vedere coerenţa sistemului politic şi situarea în cadrul acestuia a reprezentării şi autonomiei culturale a minorităţilor, un subiect care este de actualitate, pentru că, înţeleg, Guvernul României a căzut de acord asupra legii minorităţilor, însă nu se ştie încă în ce variantă. De asemenea, ar trebui să avem în vedere, în acest context, legislaţia electorală şi legea partidelor.

Gabriel Andreescu: În opinia mea, proiectul de lege a minorităţilor naţionale suferă, în primul rînd, de pe urma faptului că este un text făcut în grabă, lucru ce reiese din faptul că anumite prevederi din text, în chip evident, ar trebui enunţate în mod diferit; pe de altă parte, nu apar în text anumite lucruri pe care practica noastră de 15 ani le-ar fi bine-motivat. Dincolo de asta, avem de discutat structura de ansamblu a proiectului, iar aici intervin trei subteme separate: tema recunoaşterii minorităţilor naţionale, deci cui se adresează acest proiect, pe cine are în vedere; tema acestei încercări de a ratifica într-o constituie a minorităţilor naţionale monopolul actual în ceea ce priveşte reprezentarea politică a minorităţilor naţionale; şi, în sfîrşit, tema autonomiei culturale.

În legătură cu subiectul proiectului de lege a existat o propunere de lege, la început, care a fost aplaudată, dar care nu a avut nici un fel de succes, în cele din urmă. În proiectul de lege care e consacrat în totalitate minorităţilor istorice, se enunţă o listă a minorităţilor naţionale istorice, acceptate ca atare. Aceasta nu face altceva decît să prezinte minorităţile din Parlament, unele cu mari probleme de legitimitate – macedonenii-slavi, de exemplu, sau rutenii. Acestea sînt teme care i-au inflamat la un moment dat nu numai pe cei interesaţi de subiect, ci şi pe grupul parlamentar al minorităţilor naţionale, atunci cînd urma să se voteze prezenţa celor pomeniţi în Parlament. În mod firesc, după opinia multora, ar trebui alcătuită o listă de criterii, iar diferitele comunităţi să vină în faţa unei instituţii care să le recunoască sau nu ca minoritate naţională.

Marea problemă, legată de cel de-al doilea aspect, o reprezintă faptul că se pun nişte condiţii prohibitive organizaţiilor minorităţilor naţionale care ar urma să intre în competiţia de reprezentare politică. De această dată, spre deosebire de legea alegerilor locale, avem o reglementare uniformă – atît organizaţiile care se află în Parlament, cît şi cele din afara lui ar trebui să se supună aceloraşi reguli care ne plasează într-o situaţie interesantă, în care reguli egale în raport cu situaţii foarte diferite regenerează o discriminare indirectă. Condiţiile impuse de proiectul de lege, în particular în privinţa marilor minorităţi, maghiari şi romi, sînt absolut prohibitive şi într-un mod evident în contradicţie cu realitatea: de ce să impui ca Partida Romilor şi alte organizaţii să nu funcţioneze regional, să nu construiască entităţi politice regionale, în condiţiile în care minoritatea romă este prin excelenţă o comunitate structurată pe loialităţi locale? Ce s-a întîmplat în anul 2004 la alegerile locale este mai mult decît semnificatriv în acest sens. Datorită monopolului Partidei Romilor, numărul consilierilor locali romi s-a redus semnificativ şi, desigur, cei ce au ajuns acolo erau departe de a reprezenta cunoaşterea realităţilor locale şi interesul local.

În legătură cu autonomia culturală, aş saluta acest pas, singurul pas de fapt nou al proiectului de lege. În opinia mea, sînt însă anumite lucruri pe care proiectul nu le realizează corespunzător: fiind vorba de instituirea unor organisme de drept public cu competenţe specifice, ar trebui ca toate competenţele să fie clar enumerate, iar procedurile limpede enunţate, lucru care nu se întîmplă, ceea ce asigură viitoarelor grupuri politice o capacitate arbitrară de a decide în interiorul autonomiei locale, ceea ce ar putea însemna printre altele şi decizii cu caracter discriminatoriu. De pildă, noi hotărîm să dăm un aviz conform negativ în cazul cutărei persoane care candidează, să zicem, pe postul de inspector şcolar pe domeniul limbii maghiare şi care nu poate să aibă această calitate pentru că este un simpatizant al Consiliului Naţional al Secuilor, iar nu al UDMR-ului.

Cred că s-ar putea face un lobby în această fază normativă, în următoarele luni, pentru amendarea proiectului de lege, în primul rînd prin eliminarea prevederilor ce limitează competiţia egală între organizaţiile aparţinînd minorităţilor naţionale. În al doilea rînd, cred că acest proiect de lege ar fi mult mai simplu şi mai consistent dacă reprezentarea parlamentară s-ar include în competenţele autonomiei culturale – aceasta întrucît reprezentarea parlamentară nu este o reprezentare politică, ci o reprezentare a identităţii culturale, deci este absolut firesc să intre în acest ansamblu de competenţe. Încă o observaţie, acest proiect de lege arată cum arată pentru că reprezentanţii din grupul parlamentar al minorităţilor naţionale simt că au putere şi o folosesc pentru ca să impună anumite reguli de joc. Regulile de joc sînt folosite de cîţiva ani de zile pentru interese absolut private şi nu pentru interese comunitare. Bunăoară, mărturie stă în acest sens modul în care se folosesc banii de la buget de către organizaţiile din Consiliul Minorităţilor Naţionale: statului i se cere de această dată să dea mai mulţi bani, bani care merg pe linia autonomiilor culturale, dar o linie rămîne pentru asistarea organizaţiilor din Consiliul Minorităţilor Naţionale, de această dată în mod determinat prin lege, pentru activitatea proprie. Această folosire abuzivă a banului public este una din marile probleme ale sistemului nostru legislativ şi, plecînd de aici, aş spune, a felului în care se formează astăzi Parlamentul României sub presiunea unor grupuri.

Acest lucru se vede foarte bine şi în ce priveşte cultele. Există o mulţime de reglementări care explică de ce statul trebuie să dea bani cultelor. Interesant este că, potrivit noului proiect, există obligativitatea ca liderii cultelor să aibă acceptul preşedintelui statului, o reglementare aflată în mod evident în contradicţie cu autonomia cultelor şi cu principiul libertăţii religioase, care sînt unanim acceptate. Deja, cultele au avut mai multe întîlniri în care şi-au exprimat mai multe nemulţumiri faţă de prevederile legii, însă nici una dintre ele n-a ridicat această problemă fundamentală de autonomie, pentru că prevederile proiectului de lege asigură accesul la diferite resurse publice într-o măsură chiar mai mare decît se întîmplă acum. şi, oricum, se întîmplă excesiv. Are loc un fel de troc: mai puţină libertate şi mai mulţi bani, lucru valabil şi în ce priveşte organizaţiile spirituale. Organizaţiile spirituale se pot înregistra oficial numai dacă au 300 de membri. De ce organizaţiile spirituale nu s-ar înscrie cu acelaşi număr de membri ca o organizaţie a maghiarilor sau una care promovează resursele etnoculturale, nu este deloc clar. Constatăm însă că lipsa de libertate a asociaţiilor spirituale se bucură de avantajul de a scăpa de diferite taxe, taxe pe clădiri, de exemplu asociaţiile neguvernamentale nu se bucură în acest moment de o astfel de excepţie. De ce organizaţiile de drepturile omului trebuie să plătească pentru sediu, iar o organizaţie care se ocupă nu de chestiunile mari ale statului, de care se ocupă autorităţile statului, ci de viaţa spirituală a membrilor, are un astfel de regim? Logica asta se reflectă de altfel în ideea generalizată că în România cultele sînt legate de un parteneriat cu statul, poziţie pe care nici un alt corp social nu îl are. Iată, deci, o logică care reflectă şi un stat slab, şi un stat omnipotent, dar mai ales un stat captiv grupurilor de presiune, în care cetăţeanul, contribuabilul, cel care ar trebui avut în vedere prioritar, contează în ultimul rînd.

Smaranda Enache: Într-un fel se intră în Parlamentul României astăzi, şi sa intrat vreme de 15 ani, dacă erai membru al unei minorităţi, şi altfel dacă erai membrul unui partid. La un moment dat, coerenţa sistemului ne va obliga însă să reflectăm asupra acestor duble standarde.

Zsolt Szilágyi: Problema României în 2005 este una absolut structurală şi dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să atacăm structura existentă a statului român. Ca cetăţean care are nevoie de libertăţi fundamentale, ca transilvănean, ca maghiar şi ca romano-catolic, constat că Bucureştiul creează în viaţa mea mai multe probleme decît rezolvă şi că nu este în stare să administreze resursele existente, viaţa comunităţilor şi viaţa cetăţenilor, aşa cum ar fi de aşteptat. Din această cauză, cred că în calitate de cetăţean care are nevoie de libertăţi fundamentale, cu cît am posibilitatea de a-mi administra mai multe lucruri, cu cît scap de atotputernicia Bucureştiului, cu atît devin mai liber. Reforma trebuie, aşadar, să aibă în vedere realizarea unor autonomii care să mă scape de autoritarismul dominant şi ineficace al puterii centrale. Din acest punct de vedere, reforma poate fi numai şi numai structurală, să atace miezul problemei. Sistemul politic care s-a dezvoltat este învechit, elita politică este strîns legată prin socializare de baza socio-culturală a vechiului sistem comunist şi „securizat”, elita politică a devenit una oligarhică.

Tranziţia, trecerea de la un sistem la altul, conţine un nivel de agresiune în viaţa publică extrem de ridicat, fapt care indică instabilitatea sistemului. E suficient dacă ne gîndim în acest sens la mineriade, la Tîrgu-Mureş, la procesele decizionale care nu ţin cont de ideea consensului civic, ci folosesc forţa brută a majorităţii, care se poate percepe într-un anumit sens ca prezenţa unei agresiuni împotriva unei minorităţi, indiferent despre ce colectivitate vorbim. Acest sistem greşit a încercat prin tehnici de legitimare să aplice reforme superficiale care sînt cîteodată îmbrăcate în forme europenizate, cum este de altfel şi proiectul legii minorităţilor, de acum. Legea partidelor politice, legea alegerilor locale, legea alegerilor parlamentare, legea minorităţilor, de fapt, sînt vîrfurile icebergului care arată cît de ineficace este acest sistem şi cît de puternică este tendinţa de autoconservare şi reflexul de autoapărare al oligarhiei politice existente în momentul actual.

Acum trei săptămîni, un cotidian din Bucureşti a organizat un seminar pentru tinerii politicieni pe care i-a întrebat dacă există o generaţie tînără. Pentru mine a fost clar că nu poate exista o generaţie tînără în politica românească, în momentul în care ea pune în pericol poziţiile oligarhiei. Tinerii pot participa în procesul politic actual numai dacă legitimează sau contribuie la tehnicile de legitimizare ale actualului sistem. Regionalismul şi descompunerea puterii centrale pot fi o cale, dar nu aş spune că rezolvă totul. Aş face mai degrabă trimitere la Robert Dahl şi la conceptul lansat de el, de „societate poliarhică”, în care există mai multe centre de putere; însă revin la ideea iniţială, cu cît scap în mai multe dimensiuni de atotputernicia Bucureştiului – amintesc Bucureştiul nu ca loc geografic ci ca structură de putere – cu atît simt că sînt mai liber şi cu atît statul român sau societatea în care trăiesc va fi mai eficientă.

Legea partidelor, din punctul de vedere al nivelului democraţiei, ne situează între Kazahstan şi Rusia. Mă refer la tabelul comparativ întocmit de Pro Democraţia în 2001, atunci cînd am votat această lege – am fost numai noi, domnul deputat Toró şi cu mine, şi nu spun acest lucru ca să ne lăudăm, ca să vă exemplific cît de atipici eram noi pentru elita parlamentară – numai noi am fost cei care am îndrăznit să propunem ca acest criteriu de 25.000 de semnături să fie eliminat şi ca să se facă o distincţie clară – pe care n-a făcut-o domnul senator Eckstein, prietenul şi fostul nostru coleg – între un drept fundamental care este dreptul la libera asociere şi dreptul de a participa la alegeri. L-am întrebat pe colegul din Austria, Cristian Passin, aici de faţă, şi mi-a spus că în Austria o persoană poate să înfiinţeze un partid. În Franţa e nevoie de trei persoane. În schimb, în Kazahstan e nevoie de 50.000 de persoane, în Rusia de 10.000 şi între acestea două ne aflăm noi, cu 25.000. Kazahstanul s-a trezit cu un raport OSCE, Rusia este considerată ca nefiind parte din lumea democratică şi, în acest timp, România negociază cu Uniunea Europeană. Noi cînd am întrebat de ce 25.000, de ce nu 250 sau de ce nu 250.000, cine stabileşte că trebuie să fie 25.000 de persoane, ni s-a răspuns: dacă românii trebuie să strîngă 25.000 de semnături, şi voi, maghiarii, trebuie să strîngeţi 25.000 de semnături. Egalitate formală, bineînţeles, discriminare clară, ce face parte din acel etnobusiness care a fost amintit şi de domnul Andreescu şi care a devenit în 15 ani politica reprezentării minorităţilor. Sistemul a fost suficient de corupt încît să corupă şi forţele curate iniţial şi să le facă parte a sistemului prin tehnicile de legitimare. Elita politică a UDMR-ului este mult mai interesată acum în monopartidism, în sistemul partidului unic, şi nu numai din considerente politice, ci şi din considerente economice. Cînd împarţi miliarde de lei anual, cînd ai o clientelă care să se întindă în toată Transilvania, de la presă şi pînă la sfera academică, bineînţeles că lupţi pentru pradă, nu pentru principii. şi atunci cînd lupţi pentru pradă, pentru legitimare, ai nevoie de violenţă. Violenţa în cazul nostru s-a produs prin aducerea unei forţe exterioare în cadrul comunităţii: PSD-ul şi guvernarea centrală au dat o mînă de ajutor la instituirea şi menţinerea monopartidismului. Este o violenţă, o agresiune în cadrul comunităţii, care împiedică articularea liberă a voinţelor politice.

Legea minorităţilor, autonomia în general, trebuie să aibă patru criterii: unul, comunitatea alege în mod democratic o conducere, o entitate, care are instituţii, are garanţii instituţionale şi financiare pentru a exercita anumite puteri. Această lege, din punctul de vedere al acestor patru criterii, dă un răspuns greşit, antidemocratic. Modul de alegere este total nedemocratic, nu asigură competiţia liberă, nu asigură articularea liberă, tocmai prin alegerea sistemului de vot. Al doilea criteriu: proiectul nu prevede competenţe decizionale, ci doar competenţe consultative, deci depinzi iar de puterea centrală. Apoi, nu există clar garanţii instituţionale, iar baza financiară este absolut şubredă. Din acest punct de vedere, legea minorităţilor, chiar dacă atacă o problemă tabu şi se poate considera că după 15 ani în sfîrşit se codifică ceva, lucru inimaginabil înainte, deci există un lucru pozitiv în faptul că a apărut un proiect de lege din partea politicii oficiale, care însă dă patru răspunsuri absolut greşite şi care ridică semne de întrebare foarte-foarte mari.

Delegarea puterii, împărţirea puterii politice este singura soluţie în viziunea mea. Regionalizarea, transferul puterii centrale pe o axă verticală este unul dintre elementele necesare, însă transferul orizontal către alte entităţi care nu sînt constituite neapărat pe criteriul regional trebuie să fie la fel de accentuat ca şi regionalizarea, subsidiaritatea în administraţia centrală. şi din acest punct de vedere eu cred că am făcut cu legea minorităţilor naţionale la fel cum s-a solidarizat societatea civilă referitor la legea partidelor. Deci trebuie să atacăm şi problema asta, sînt mai multe comunităţi, romii, maghiarii şi alte comunităţi care sînt interesate, dar pachetul în ansamblu trebuie să fie considerat ca un pachet de reformă structurală în care să fie înclusă şi reforma administrativă, legea partidelor, legea alegerilor, legea minorităţilor. Dacă nu facem acest lucru, vom fi întotdeauna codaşii regiunii, codaşii Europei.

Liviu Antonesei: Cred că e clar pentru toată lumea că avem un sistem blocat, sistemul politic din România, instalat în ’90 în continuarea celui de înainte de ’90, consacrat prin Constituţia din ’91, nemodificat esenţial prin Constituţia revizuită, un sistem eşuat. Ne aflam, aşadar, în faţa unui eşec pe care trebuie să ni-l asumăm, problema este dacă chiar putem ieşi din această fundătură şi pe ce cale putem ieşi.

Statul român este un stat captiv: avem nişte elite politice care de fapt sînt elite de pradă, şi nu numai elitele politice sînt aşa, dacă ne uităm la domnul Simion şi la domnul Uricaru vedem ce elite culturale avem. şi de aceea, resursele sînt insuficiente. şi atunci apare această lăcomie maladivă. Cît optimism mai pot avea, nu vine din interiorul sistemului, pentru că am participat doi ani la o tentativă de înnoire din interiorul sistemului politic, mă refer la URR, şi am văzut clar că nu se poate. Este absolut imposibil, pentru că consensul care s-a realizat la mijlocul anilor ’90 a fost un consens malign, care avea ca obiectiv menţinerea sistemului. Orice sistem are tendinţa să se autoconserve, nu interesează performanţele, cît menţinerea, iar clasa politică are interesele ei legate de menţinerea acestui sistem, interese nu numai de conservare ci şi de autoreproducere. Să ne uităm la cazul rus: cînd Elţîn l-a pus la putere pe Putin, l-a pus cu o condiţie: „să nu te atingi, domnule, de corupţia mea şi a familiei mele” şi acest radical care îi închide pe oligarhi, nu s-a atins de familia lui Elţîn. Este un tîrg în interiorul clasei politice actuale, care este o elită de pradă, diferenţiată pe partide.

Singurul lucru care mă bucură este că după alegerile din 2004 a fost măcar o rotaţie, nu mai sînt numai aceleaşi figuri, că te-ai săturat să tot îl vezi pe Năstase, mai vrei să vezi şi şuviţa lui Băsescu. Eu sînt tot mai convins că de fapt sistemul de dinainte ne-a determinat şi alegerile din toamna asta, că de fapt intelectualii l-au votat pe Băsescu, iar prostimea pe Năstase, iar noi avem iluzia că s-a produs o schimbare. În realitate nu s-a produs nimic, e clar pentru toată lumea. În sistemul comunist – de el este vorba, vorbim de Priboi, de Năstase însuşi – nu cred că s-a produs o schimbare radicală şi nu cred că această putere va produce schimbarea radicală. Consilierii lui Iliescu sînt la Cotroceni, unele posturi sînt păstrate goale, iar în ce priveşte doamnele blonde, nu vă supăraţi, ce treabă au unele cu expertiza acolo, nu ştiu. şefii seviciilor secrete sînt bine mersi, acestea au fost lăudate. Unde-i schimbarea? S-a cerut procesul comunismului, s-au cerut scuze? Domnul Băsescu a spus că se gîndeşte, de două luni se gîndeşte. De ce era aşa de dificil să transferi statului succesor scuzele, e vorba de simple scuze, domnule, am greşit, ne cerem scuze de la cei care au suferit. Nu s-a întîmplat nici asta. Tot ceea ce sa spus aici este adevărat. Curtea constituţională, legea minorităţilor, toate astea nu se vor schimba cu actualul sistem politic. E foarte limpede. şi atunci e vreo speranţă? Eu nu cred că e chiar vorba de faptul că justiţia e un mort, eu cred mai degrabă că este muribund, dar cu o agonie din asta lungă pînă ne omoară şi pe noi. Deci nu va muri pînă ce nu ne omoară, să fie foarte limpede.

Dar n-aş vrea să fiu pesimist total. Eu văd două şanse de salvare ca, să spun aşa. Una ţine totuşi de presiunea Uniunii Europene, de care nici o putere, indiferent care ar fi ea, nu va putea să nu ţină seamă, să facă măcar reforme cosmetice. Nimeni nu va instala un regim brutal în România, dar aceste reforme rămîn pur cosmetice, forme fără fond, atît timp cît noi vom adapta legi şi instituţii nu şi procedee, problema României este că facem reforme de ochii Europei, după aia le punem în cui. Asta s-a întîmplat şi sub prima modernizare a României, problema e a fondului, or fondul nu pot să-l stimulez decît creînd ceea ce nu există, dacă vrem să ajungem la respectul legii, la funcţionarea instituţiilor, respectul procedurilor, chiar ai nevoie de societate civilă. Asta e o chestiune de educaţie care durează mult.

Pe de altă parte, sigur că ONG-urile pot fi factori de presiune ai societăţii civile, mai fac un protest, mai sună la Strasbourg, mai adună semnături. Ce să aşteptăm de la sistem? Ca sistemul politic să fie de acord că sistemul politic e hipertrofiat, că e aberant să ai două camere, care şi după modificarea constituţiei fac acelaşi lucru, cînd am putea avea o singură cameră cum a fost în toate ţările care s-au apucat de reformă? Nu poţi să ai aproape la fel de mulţi parlamentari ca Statele Unite. Or, noi le cerem politicienilor să facă asta?! N-au vrut nici măcar să schimbe legile referitoare la sistemul electoral. La un moment dat, îmi făceam speranţe că în momentul în care se va schimba sistemul de vot şi se va ajunge să poţi alege candidatul va fi bine. Ei, nu va fi bine. Cine are bani să facă campanie se află pe lista celor 300 cei mai bogaţi oameni din România, care sînt şi acum în Parlament. Nu se mai intră pe liste, se intră altfel. În România e totul altfel. S-a mers pe votul pe liste, pentru că asta va întări, chipurile, partidele, şi din partide au ieşit nişte structuri mafiote de fapt. Incredibil, în România totul funcţionează altfel decît în restul lumii; în alte părţi s-ar fi consolidat partidele, nu poţi să faci politică fără partide, este limpede. E probabil de preferat un sistem mixt. Ca sistemul acesta să fie performant, sînt necesare modificări constituţionale în primul rînd, care să se refere la schimbarea structurii parlamentului. Dacă nu, nu putem, îi împuşcăm, dar vin alţii.

Alte modificări constituţionale ţin de ceea ce spunea domnul Daniel Barbu: controlul puterilor. Putem admite că la noi sînt împărţite puterile, dar în ce priveşte controlul lor reciproc, sîntem la nivelul zero. Or, America funcţionează pentru că are o constituţie bună, care permite, ba chiar încurajează o bună funcţionare. Constituţia noastră este extrem de stufoasă, de tip franţuzesc. Ce, o constituţie trebuie să prevadă totul? Nu, trebuie să prevadă esenţialul, restul e treaba altor legi, e treaba tribunalului, a judecătorului. Dar nimeni nu va face asta în actualul sistem politic, chiar dacă vom avea rotaţie la guvernare. În ce măsură putem, aşadar, reforma sistemul? Prin transfuzie de la Uniunea Europeană şi prin anticorpi produşi de societatea civilă. Vor trece legile Macovei? Da, dar de ce? Pentru că sa deşteptat sistemul? Vor trece pentru că nimănui nu-i convine căderea guvernului, nu pentru că ar fi generoşi politicienii noştri.

Culte, minorităţi. Avem un Departament al Cultelor, care avea sens în comunism, atunci era Securitatea care supraveghea bisericile, cultele. Acum ce rost are, ce face? E aberantă chestiunea în sine.

Problema europeană. Nici celelalte ţări nu au meritat să adere şi nu merităm nici noi. Pentru ce s-a forţat intrarea unor noi membri? Reformele interne ale UE s-au amînat an de an şi atunci, la alegeri, e mult mai bine să spună că vin românii şi le iau slujbele. E mult mai simplu decît să faci reformele de care Uniunea Europeană are nevoie, pentru că altfel se va prăbuşi. şi atunci e indiferent dacă intrăm sau nu, dacă UE nu înţelege că trebuie să se reformeze ea însăşi.

Adrian Moraru: Poate unul dintre cele mai importante lucruri, din punctul nostru de vedere, chiar înainte de schimbarea sistemului electoral, ţine şi de Coaliţia pentru un Parlament Curat de care s-a amintit mai devreme; este o altă cale de a responsabiliza clasa politică sau de a evalua clasa politică. Nu cred că trebuie să evaluăm, nu cred că trebuie să judecăm parlamentarii dacă nu şi-au plătit întreţinerea la bloc şi nici dacă între timp au migrat către trei partide. Nu că lucrurile acestea nu sînt importante, sînt importante, dar cred că esenţa judecării unui parlamentar este modul în care el îşi face treaba în Parlament: cum votează el. Noi, lucrul acesta, nu îl ştim. Domnul Szilágyi ne-a spus că împreună cu domnul Toró au propus idei, înţeleg că şi la votul final au votat împotrivă, dar n-a rămas nicăieri şi nimeni nu ştie cum au votat ei doi. IPP-ul tocmai a declanşat o campanie în acest sens. şi am avut o întîlnire, inclusiv cu domnul Eckstein şi cu preşedinţii celor două comisii juridice, cu liderii partidelor parlamentare şi liderii de grupuri parlamentare, care ne-au promis (nu ne-am bucurat cînd am văzut că intră Codul electoral în dezbatere în Parlament, credeam că mai e cale lungă pînă să fie adoptat) că vor introduce votul nominal, celebrul roll-call american, în care te ridici în picioare şi spui: eu sînt pentru/ împotrivă. Există această procedură, chiar dacă ea este foarte rar folosită. Ceea ce dorim noi este ca de cîte ori se apasă pe buton în cadrul mecanismului de vot prin cartelă, să se treacă lista direct în procesul verbal, să ştim cum se votează. E doar o problemă tehnică şi nu necesită mult timp. La Camera Deputaţilor, orice vot nominal necesită cel puţin 45 de minute ori o oră, pentru că trebuie făcut prin ridicarea în picioare şi declarare, dar la Senat acest lucru poate fi introdus de mîine, dacă lucrul acesta se doreşte. şi cred că asta ar putea fi cu adevărat o schimbare în atitudinea parlamentarilor. Asta, pe de o parte.

Într-un nou sistem electoral, eu am un singur punct de vedere, poate nu neapărat conturat asupra unei reforme, ci unul care nu s-a mai susţinut aici. Legat de acest sistem uninominal, care, aşa cum spunea domnul Barbu, e mai degrabă un vot majoritar, nu discutăm de vot uninominal, ni s-au promis nişte sisteme electorale, aşa-zise majoritare, care de fapt nu erau majoritare şi sub ele se ascund tot nişte liste. Adică, pe de o parte votezi cu omul, pe de altă parte, intră aceea masă de manevră de oameni sau de parlamentari care nu sînt atît de dragi cetăţenilor, alegătorilor, dar tot intră acolo. şi aş vrea să fiţi atenţi la întrebările care s-au pus în sondajele de opinie, în care au fost întrebaţi cetăţenii dacă sînt de acord să aleagă persoane şi nu liste, iar ei au spus: vrem să alegem persoane. Cred că îi păcălim pe alegători dacă le propunem modele în care le propunem să aleagă persoane şi de fapt băgăm prin spate şi nişte persoane de pe liste. Nu sînt neapărat convins că lucrul acesta ar fi oportun, a avea un sistem majoritar, sau poate doar la o cameră, dar cred că atunci ar trebui să avem un sistem pur majoritar.

Cred că ar trebui să discutăm şi de o reducere drastică a parlamentarilor. Dacă am avea cel puţin Senatul ales prin vot majoritar, cred că doi senatori pe circumscripţie ar fi arhisuficienţi şi am face pe plac şi domnului Năstase pentru că unul ar fi probabil din partea reşedinţei de judeţ şi celălat ar fi din România rurală.

Un alt lucru pe care noi l-am observat în ultima vreme, ce ţine şi de problema finanţării campaniei electorale, dar şi din persperctiva libertăţii de exprimare invocate aici de domnul Barbu, este difuzarea unui clip care eventual poate fi considerat politic. Cred că se îngrădeşte libertatea de exprimare, nu cred că partidele politice trebuie să se exprime numai în campania electorală. Oricum, toate partidele fură startul întotdeauna, înainte de începerea campaniei electorale oficiale, cred că acest sistem, care este de sorginte sovietică – aghitaţia electorală – ar trebui desfiinţat şi să adoptăm alte modele – poate că eu sînt mult prea pro-american şi sînt mult prea mult atras de acele modele în care partidele pot să-şi facă campanie permanent, pot să dea spoturi electorale oricînd, nu neapărat cu candidaţi, dar în care să-şi prezinte diversele atitudini. Din nou fac referire la sistemul american, a existat un celebru caz cu o serie de senatori americani şi comisia electorală federală în care mult lăudata Curte de Justiţie Americană a stabilit că în societatea modernă exprimarea nu mai poate să aibă loc decît susţinută de un puternic suport financiar. Cred că această limitare a cheltuielilor strict la perioada campaniei electorale este o problemă de îngrădire inclusiv a libertăţii de exprimare.

Legat de legea partidelor aş vrea să spun că, pe lîngă raportul din Kazahstan, există şi un raport OSCE. Făcînd sesizare la Delegaţia Comisiei Europene, Delegaţia şi-a declinat competenţa de a analiza legislaţia şi atunci a trimis-o biroului de instituţii democratice şi drepturilor omului din structura OSCE din Varşovia, care a făcut o analiză şi, din nefericire, nici n-a spus că este restrictivă, dar nici că este foarte bună legea. A lăsat-o aşa în coadă de peşte. Există şi un raport OSCE făcut de Daniel Finn, un foarte vechi colaborator al IFES, care a fost contractat de Biroul din Varşovia al OSCE. Eu aici vă propun o alternativă la această teribilă problemă cu listele, fie la înscrierea partidelor, fie la înscrierea candidaţilor la preşedinţie, vreau să vă spun că s-au verificat listele doar la minorităţi, nu şi la candidaţii la preşedinţie, de către Biroul Electoral Central, în alegerile din anul trecut. În sistemul anglosaxon nu vii cu liste să te înscrii în cursă, ci depui o garanţie financiară. În această privinţă, există în diverse state, diverse metode: fie îţi recuperezi banii dacă depăşeşti un prag, fie proporţional cu voturile exprimate ş.a.m.d. Această garanţie nu este o sumă foarte consistentă, astfel încît să-ţi reducă substanţial dreptul de a candida. Se vede foarte clar cîţi bani depui şi cîte voturi obţii, pe cînd la noi, cu listele acestea este o adevărată mascaradă, nu le verifică nimeni.

În ce priveşte problema finanţării organizaţiilor cetăţenilor minorităţilor naţionale, vreau să vă spun că în forma actuală se comite o ilegalitate pentru că sumele primite de organizaţiile reprezentate în Parlament în clipa de faţă, inclusiv în Hotărîrea de Guvern se spune foarte clar că o parte din această sumă pe care ei o primesc în spiritul legii partidelor pentru cheltuieli administrative, pentru activităţile culturale există o defalcare separată în Hotărîre. Pe de o parte această Hotărîre de Guvern n-are cum să bată legea, pentru că legea finanţării partidelor spune foarte clar cine primeşte din organizaţiile din Parlament. Pe de altă parte, cele două minorităţi importante primesc de două ori şi jumătate mai mulţi bani decît poate să obţină un partid care obţine 90% din mandatele din Parlament. Conform algoritmului de alocare a subvenţiei bugetare, nu poţi să depăşeşti o sumă situată aproximativ între 400-450 mii de dolari, pe cînd pe partea aceasta depăşesc un milion de dolari atît maghiarii cît şi romii. Aici se vede foarte clar captivitatea acestor minorităţi prin sumele acestea de bani.

O altă instituţie pe care ar trebui s-o împămîntenim în România şi de care nar mai trebui să ne temem legat de alegeri este votul prin poştă. Votezi la secţia ta sau votezi prin poştă. Soluţia adoptată la cel de-al doilea tur al alegerilor din anul trecut a fost cam neconstituţională şi e adevărat că, vrînd să scăpăm de o belea, am acceptat ca unor oameni care mergeau într-o localitate în care n-aveau cum să voteze, să li se interzică dreptul de a vota. Cred că este foarte simplu, a venit momentul să ne încredem în sistemul prin poştă şi cine nu este în localitate să solicite acest lucru şi să voteze prin poştă; indiferent unde eşti, în Bantustan sau la munte cu cortul, votezi prin poştă.

În ce priveşte Uniunea Europeană, noi mergem şi spunem că este o problemă cu funcţia publică şi cu funcţionarii publici, iar comisarul de aderare care se ocupă de funcţia publică spune că în Romînia încă de acum doi ani s-a rezolvat problema cu funcţia publică. Nu mai avem un aliat în Uniunea Europeană şi, culmea, se observă că deja la Bruxelles unii dintre cei mai reformişti pe domeniul conflictelor de interese şi corupţie sînt noile ţări aderate, pentru că o parte dintre deputaţii de acolo chiar sînt de o altă factură.

Legat de factura oamenilor politici şi de faptul că există o oligarhie şi un cerc închis care nu se poate penetra, vreau să vă spun că nu sînt de acord cu acest lucru, s-a observat şi cu schimbarea asta de putere, nu există alţi oameni. Nu cred că există un cerc închis, ci cred că Romînia are o problemă de resurse umane, nu cred că există oameni care stau deoparte, cred că sînt suficiente semnale că este loc pentru oameni capabili, dar nimeni nu vrea să meargă acolo. Eu unul vă spun că n-aş dori să mă duc să lucrez la stat, dar nu e vorba numai de mine, ştiu lucrul acesta din foarte multe alte direcţii.

S-a susţinut aici că România suferă de boala suprareglementării. De pildă, cred că legea finanţării partidelor este cea mai bună din toate ţările din Europa de Est. Problema noastră este că n-o aplicăm. Aşadar, problema noastră nu este că am căzut în păcatul suprareglementării, ci că aceste reglementări nu se aplică.

István Haller: Voi face o foarte scurtă trecere în revistă a problemelor cu care eu mă confrunt cînd analizez democraţia din România. După 15 ani de democraţie în România, confundăm încă trei drepturi: dreptul de asociere, dreptul de a participa la alegeri şi dreptul de a primi finanţare publică. În momentul de faţă parlamentarii consideră că aceste trei drepturi sînt inseparabile şi că, în momentul în care există un partid, neapărat trebuie să aibă dreptul de a participa la alegeri şi neapărat trebuie să aibă dreptul de a primi finanţare publică, sediu ş.a.m.d. Dacă separăm aceste trei drepturi, observăm că problemele se soluţionează practic în mod automat şi pentru minorităţi.

Prima problemă o reprezintă dreptul de asociere. Dreptul de asociere nu poate fi limitat pe baza unui număr. Convenţia Europeană prevede în ce condiţii dreptul de asociere poate fi limitat şi nu se aminteşte de nici un criteriu numeric. Prin urmare, orice grup format din 2-3-4-5 persoane poate să formeze un partid politic, similar cu organizaţiile neguvernamentale. Al doilea drept este dreptul de a participa la alegeri. Au fost amintite două criterii posibile, primul criteriu este cel al susţinerii, deci ca să fii consilier local la Bobohalma trebuie să obţii 500 de semnături, pentru a fi primar în Tîrgu-Mureş trebuie să obţii 5000 de semnături, ca să fii parlamentar, senator de judeţul Mureş, trebuie să obţii 20.000 de semnături. Am dat aceste cifre ca pe un exemplu, dar ideea este că se poate reglementa în mod cifric cine şi cum poate participa la alegeri. În momentul de faţă nu pot participa la alegeri locale decît acele partide care există pe plan naţional. De exemplu, dacă există o asociaţie care doreşte să promoveze curăţenia în municipiul Cluj, care nu doreşte să se ocupe de problemele mari ale societăţii din Romînia, ea nu poate să aibă consilieri locali care să impună politica acestui partid în acest oraş.

A treia problemă este dreptul de a primi finanţare publică. În momentul de faţă există un pregnant centralism politic în România: doar acele partide pot să obţină finanţare publică care au reprezentanţi în Parlament. Dacă un partid politic are consilieri locali, are primari, nu beneficiază de absolut nici o finanţare publică. În mod normal, legea finanţării partidelor politice ar trebui să stipuleze finanţări şi la acest nivel. Bunăoară, dacă un partid are consilieri, el poate să obţină o anumită sumă, dacă are consilieri judeţeni, o altă sumă, dacă are primar o altă sumă ş.a.m.d. Se poate elabora un algoritm prin care şi partidele locale, care participă la alegeri locale şi cîştigă alegerile locale, să aibă o finanţare publică în mod normal.

Şi haideţi să vedem ce s-ar întîmpla dacă aceste principii s-ar aplica în domeniul minorităţilor naţionale. În primul rînd, nu ar mai apărea aceea problemă cu 15 judeţe, 25.000 de semnături, 10% semnături, pentru că – dreptul de asociere fiind garantat – eu cu soţia şi cu vecinul meu de la etajul II formăm o organizaţie. Putem să participăm la alegeri dacă obţinem un anumit sprijin.

Al doilea criteriu de participare la alegeri ar fi cel economic, potrivit căruia eu ar trebui să dovedesc că am posibilităţile financiare de a desfăşura o campanie electorală. În situaţia în care am strîns să zicem 5.000 de semnături şi obţin 12 voturi la alegeri, în mod normal, statul ar putea să-mi impună anumite plăţi pentru că se poate ridica problema fraudei strîngerii de semnături.

Şi revin la problema participării la alegeri a minorităţilor. În mod normal, dacă eu am o anumită susţinere la Odorheiul Secuiesc, pot să particip la alegeri pentru că am reuşit să strîng acel număr de semnături ca în judeţul meu să particip la alegerile pentru consiliul local sau să particip la alegeri şi să am un candidat pentru primărie în localitatea mea. Totodată, în momentul în care asociaţia Uniunea Democrată a Rutenilor din România are trei consilieri judeţeni, are 25 de consilieri locali şi are patru primari, obţine finanţare publică pe baza existenţei acestor consilieri şi nu ca un dar din partea statului. Aşadar, în situaţia în care separăm cele trei drepturi, în care stabilim criterii exacte, în care stabilim cînd şi cum pot fi ele aplicate, acest lucru rezolvă şi o mare parte din problemele minorităţilor naţionale şi democraţiei din România.

S-a amintit de legea minorităţilor, aflată în stadiul de proiect. Noi am fi dorit ca în prealabil să existe o consultare a societăţii civile din România şi nu ca un grup să elaboreze o lege şi după aceea să încremenească în acel proiect de lege şi să se opună oricăror posibile modificări. De exemplu, referitor la legea privind combaterea discriminării a existat o colaborare între organizaţii neguvernamentale şi guvern; în noua lege privind combaterea discriminării există un astfel de parteneriat între organizaţii şi guvern. Nu înţeleg de ce UDMR-ul nu a dorit să existe o consultare prealabilă cu organizaţiile neguvernamentale care activează în domeniul drepturilor minorităţilor pentru ca deja din prima fază proiectul să aibă o structură democratică. A doua problemă cu această lege este inconsecvenţa definirii minorităţilor. Domnul Andreescu a amintit, de exemplu, că în proiectul de lege macedonenii ar reprezenta o minoritate etnică în România doar pentru că au un reprezentant, deşi reprezentantul respectiv nu a fost votat de macedo-slavi, întrucît macedo-slavii, conform recensămintelor din România efectuate din anii ’30 pînă în 2000, nu există. De vreme ce nu există, nu ştiu cum se încadrează în aceea definiţie că există de 100 de ani, adică de la fondarea statului român modern. Aşadar, lista aceea şi definirea nu sînt compatibile. Totodată, eu consider că din această lege lipseşte procedura prin care o comunitate poate să solicite recunoaşterea ca minoritate naţională. De exemplu, în România există o comunitate a huţulilor. Eu, personal, nu ştiu dacă ei sînt sau nu minoritate naţională. Ei nu sînt pe listă pentru că nu au obţinut un număr suficient de voturi ca să intre în Parlament. Aceasta nu înseamnă, însă, că ei nu sînt minoritate naţională, doar pentru că sînt numai 1200 şi nu au primit 1500 de voturi, cît trebuiau să obţină ca să aibă un parlamentar. În situaţia în care această comunitate ar dori să fie reprezentată în Parlament ca minoritate naţională, ce face ea, cui se adresează? Care este procedura, cine acceptă, cine respinge, care ar fi modalitatea de atac împotriva deciziei? O astfel de procedură trebuie inclusă în lege.

A treia problemă a acestei legi este că construită pe un sistem nedemocratic. De exemplu, în momentul de faţă, Inspectoratul şcolar Judeţean numeşte directorul de şcoală. În proiectul de lege este prevăzut că UDMR-ul va numi directorii de şcoală în liceele maghiare. Nu mi se pare democratic, eu cred că liceul însuşi trebuie să decidă cine să-i fie director; nici Inspectoratul şcolar Judeţean şi nici UDMR-ul nu au, nu pot să aibă ingerinţă în problema internă a unui liceu. Totuşi, această prevedere ar putea avea un efect foarte interesant. Eu prevăd că în momentul în care această lege se va vota şi autonomia culturală va funcţiona, în România se vor descentraliza şi cultura şi educaţia, deoarece va fi o reacţie de felul „de ce să aibă numai minorităţile această autonomie?”. Eu sper că această prevedere din lege va avea un efect foarte pozitiv, de descentralizare a învăţămîntului şi culturii în ansamblu şi, deja, am aflat că doamna ministru Mona Muscă doreşte să descentralizeze cultura (între timp, a demisionat – n. red.) ceea ce, aşa cum am mai zis, ar fi foarte benefic pentru România.

Al patrulea principiu greşit este îngrădirea participării la alegeri. Nu înţeleg de ce organizaţiile minorităţilor naţionale nu pot participa la alegerile locale, dacă au un anumit număr de susţinători, într-o localitate, într-un judeţ.

Al cincilea principiu greşit al acestei legi este omiterea unor drepturi garantate de tratatele internaţionale. România a ratificat, de exemplu, Convenţia-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale. De vreme ce România a ratificat Convenţia, principiile şi drepturile prevăzute de aceasta ar trebui să apară şi în legea minorităţilor naţionale.

Al şaselea principiu greşit este modul în care se prevede în această lege organizarea alegerilor interne. Practic, la capitolul 5, intitulat autonomia culturală, se consideră că comunităţile etnice pot organiza, dacă doresc, alegeri interne. Deci, este la latitudinea lor dacă doresc să fie democratice sau dacă doresc să fie totalitare. Eu cred că pentru toate comunităţile ar trebui să existe ca obligaţie, dacă doresc să înfiinţeze autonomia culturală, să organizeze alegeri interne care să stabilească cine să facă parte din acele consilii naţionale ale autonomiei culturale, iar nu organizaţiile să decidă. Am convingerea că în momentul în care cele trei drepturi vor fi separate şi în mintea parlamentarilor, în Parlament se vor rezolva o mulţime de probleme privind participarea minorităţilor la alegeri.

Adrian Sorescu: Din punctul de vedere al Asociaţiei Pro Democraţia, reforma electorală ar trebui să vizeze trei componente, care trebuie să facă obiectul a trei paşi distincţi, care ar putea fi parcurşi succesiv. Prima componentă ar trebui să se refere la lucrurile de natură tehnică ce vizează administrarea procesului electoral precum şi a celor ce ţin de drepturile şi obligaţiile, pe de o parte, ale alegătorilor şi, pe de altă parte, ale actorilor competiţiei electorale. Cea de a doua componentă ar trebui să vizeze modificarea modului de alegere a consiliului local şi al consiliului judeţean – şi aici fac o paranteză, în aceşti ultimi ani, în care s-a adus în discuţia publică problema sistemului de vot, s-a discutat foarte puţin sau mai deloc despre alegerea autorităţilor locale. Or, din punctul nostru de vedere, de fapt cu asta ar trebui să se înceapă, deoarece consilierii locali ar trebui să fie aleşii care să fie cel mai aproape de cetăţeni, iar ei în realitate se află cel mai departe. Aleşii consiliilor locale sînt cei care îşi dezvoltă activitatea în cel mai profund anonimat, pentru cetăţeanul român administraţia publică locală înseamnă primar. Nimic altceva. Or, din punctul nostru de vedere, alegerea acestor reprezentanţi ar putea să determine o cu totul altă relaţie între cetăţeni şi reprezentanţii lor în aceste foruri, respectiv consiliul local şi consiliul judeţean. Cea de a treia componentă ar urma să fie modificarea sistemului de vot pentru Camera Deputaţilor şi Senat.

De ce aceşti trei paşi, abordaţi succesiv? Pentru că primul dintre ei poate fi rezolvat foarte uşor sau, mai precis spus, poate să întrunească foarte uşor consensul în Parlament, avînd în vedere că este vorba de nişte chestiuni pur tehnice, din care nimeni nu are a-şi asigura un avantaj, altul decît acela de a participa într-o competiţie electorală corectă. Bineînţeles, pornesc de la prezumţia de bună intenţie a celor care se află acolo. Această componentă ar trebui să se refere la reglementări vizînd actorii competiţiei electorale, birourile electorale de la toate nivelele plus autoritatea electorală permanentă, deci este vorba de rezolvarea problemei care caracterizează aceste organisme. Nu mai intru în amănunte privind problemele legate de reglementarea campaniei electorale, inclusiv participarea mass media la campania electorală, rezolvarea problemelor legate de modul cum se votează în ziua votării, respectiv cine unde votează şi prin ce procedeu şi, în fine, asigurarea transparenţei şi corectiturdinii procesului de numărare a voturilor şi stabilirii rezultatelor. Ei bine, vor putea fi rezolvate astfel problema incoerenţei şi a neuniformităţii care există în legislaţia electorală, nenumăratele paralelisme, sumedenia de trimiteri de la o lege la cealaltă, deficienţe care ar putea fi înlăturate prin adoptarea unei legi unice care să asambleze toate reglementările referitoare la alegeri şi la referendumuri, indiferent de tipul alegerilor respective, prin legea pe care noi am numit-o, aşa cum este numită şi în multe alte ţări: Cod Electoral. După cum spuneam, consensul în rezolvarea acestor probleme ar putea fi atins destul de uşor, avînd în vedere şi ceea ce s-a petrecut în timpul alegerilor din noiembrie 2004, şi situaţia jenantă în care autorităţile române au fost puse, nevoite fiind să dea explicaţii organismelor internaţionale cu privire la ceea ce s-a întîmplat. şi mă gîndesc cînd spun aceste lucruri, bineînţeles, la fenomenul votului multiplu sau al turismului electoral. şi vă mai reţin atenţia cu o scurtă paranteză pentru că, pînă acum, atît noi cît şi alţii s-au referit la indiciile pe care le-am avut vizavi de acest fenomen, la mişcările de populaţie care au fost observate în ziua alegerilor, asociate cu alte fenomene, precum controlul total al secţiilor de votare de către primari şi găştile locale sau mobilizarea forţată a alegătorilor de către autorităţi sau organizaţiile locale ale partidelor politice. După consumarea acelui moment, am realizat un studiu, o analiză a ceea ce s-a întîmplat în judeţul Ilfov. Ne-am concentrat asupra Ilfovului pentru că era unul din judeţele în care am remarcat aceste probleme la scară foarte largă şi în al doilea rînd, şi poate mai important, Judecătoria Buftea a fost una dintre foarte puţinele instanţe care ne-a permis accesul la listele permanente şi suplimentare cu alegătorii care votaseră în noiembrie, fără să ne perceapă pentru aceasta taxe de timbru de 7.000 de lei pe pagină, taxă la care instanţele au dreptul. Aşadar, ne-am apucat de lucru în judeţul Ilfov şi am introdus într-o bază de date numele şi datele a 9.322 de alegători de pe liste permanente dintr-un număr de comune şi secţii de votare. După aceea, pe aceşti 9.322 de alegători i-am căutat pe listele suplimentare din alte secţii de votare, şi: i-am găsit pe listele respective pe 351 din ei, un număr ce reprezintă 3,76%. După părerea mea, o fraudă de asemenea mărime într-un judeţ este inadmisibilă pentru o ţară care are pretenţia de a fi numită democratică, şi mai cu seamă pentru una care doreşte să intre în Uniunea Europeană. Mai vreau să menţionez faptul că acest procent este unul minimal, avînd în vedere că au dispărut liste de alegători dintr-un număr de şapte secţii de votare de pe teritoriul judeţului Ilfov, iar în al doilea rînd am mai observat un fenomen: din declaraţiile pe care unii dintre cei implicaţi în acest fenomen ni l-au dat atît în faţa sau, mă rog, în spatele camerelor de luat vederi, dar şi în scris, am depistat următoarea tehnică utilizată cei care au pus la cale acest procedeu, şi anume să nu-i treacă pe respectivii pe listele electorale din secţiile în care votau în mod ilegal, „înscriindu-i” în dreptul numelor altora, despre care ei ştiau sau îşi imaginau că nu vor veni la vot pentru că lipseau din localitate sau din ţară. Deci, acest 3, 76% este doar o parte din ceea ce noi am fi putut depista la nivelul judeţului Ilfov şi care se referă exclusiv la turismul electoral din interiorul judeţului Ilfov, nu şi la cel care a constat în deplasarea alegătorilor din Bucureşti în judeţul Ilfov sau în Prahova ş.a.m.d. Plecînd de la această realitate, noi ne-am fi aşteptat, avînd în vedere şi declaraţiile noilor aleşi, că la relativ scurt timp după alegerile din noiembrie se va proceda la reforma legislaţiei electorale, cel puţin sub aceste aspecte, lucru despre care nu se mai vorbeşte în ultima vreme.

Un al doilea aspect care ar fi trebuit să grăbească această reformă este spectrul alegerilor anticipate. Este prima dată cînd se vorbeşte de alegeri anticipate, nu despre oarecare deputat sau senator rătăcit, se vorbea de asta şi la nivelul conducerii PSD acum cîtva timp, dar acuma vorbeşte preşedintele statului, vorbesc liderii partidului care l-au susţinut şi, într-adevăr, după părerea mea, şansele ca acest guvern şi ca această majoritate parlamentară să apuce să parcurgă un mandat întreg sînt nule.

În ceea ce priveşte sistemul de vot, mi-aş permite să mă refer la ceea ce spunea domnul Barbu. Votul uninominal este o sintagmă care e înrădăcinată în limbajul public şi care este folosită cu largheţe chiar în manuale, în lucrări de specialitate…, şi cred, de aceea, că cel mai important lucru este să ne gîndim ce înseamnă, de fapt, această sintagmă. Ea se referă la ideea de a alege un om într-o circumscripţie uninominală. Discuţia care se poartă în societatea românească, de ceva vreme, este despre acest tip de vot şi votul pe liste. Asta arată sondajele de opinie la care se făcea referire. În cadrul sondajelor de opinie, oamenii asta sînt întrebaţi: vreţi să se aleagă persoana sau vreţi să votaţi în continuare pe listă? Cei care vor să aleagă o persoană într-o circumscripţie uninominală sînt în proporţie de 60%, cei care doresc să voteze liste sînt în proporţie de 15%. Noi susţinem un sistem care îmbină această modalitate de selecţie personalizată cu reprezentarea proporţională. Nu trebuie confundat modul în care votează cetăţeanul cu sistemul electoral căruia acest tip de vot îi este circumscris, pentru că poţi alege o persoană aşa cum fac britanicii sau aşa cum fac francezii, sau aşa cum fac germanii, italienii sau maghiarii, deci, în cadrul unor sisteme diferite. Cum spuneam, noi propunem un sistem care îmbină această selecţie personalizată cu reprezentarea proporţională: dacă la nivelul unei regiuni, noi am propus ca circumscripţiile de votare să fie regiunile de dezvoltare, poate fi vorba şi de judeţe, deci, dacă la nivelul regiunilor avem de ales 10 deputaţi, circumscripţia respectivă ar urma să se împartă în cinci circumscripţii uninominale, în fiecare dintre aceste circumscripţii uninominale ar urma să fie desemnat alesul cu cele mai multe voturi, după care se trece la cea de a doua fază a distribuirii celorlalte cinci mandate şi, pentru asta, s-ar face suma voturilor obţinute pentru fiecare partid politic s-ar face suma obţinută de toţi cei cinci candidaţi ai săi din cele cinci circumscripţii uninominale, iar pe baza acestei sume s-ar stabili la cîte din cele zece mandate ar trebui să aibă dreptul fiecare partid politic şi, realizînd diferenţa dintre acest număr şi numărul de mandate deja obţinute în acele circumscripţii uninominale, fiecare partid ar mai primi sau nu din aceste cinci mandate încă unele. Nu este invenţia noastră, este exact algoritmul folosit în Germania pentru alegerea Bundestagului, însă spre deosebire de acolo, la noi lista ar urma să fie înlocuită cu suma voturilor candidaţilor circumscripţiei uninominale, iar mandatele nu ar mai fi direcţionate către liste, ci către o parte din cei care au candidat şi nu au fost aleşi în prima fază. Aşa că, vizavi de ceea ce se spunea mai devreme, nu ar mai fi vorba de introducerea în Parlament „pe sub masă” a unor candidaţi de pe liste. Vizavi de ceea ce spuneam adineaori că s-a întîmplat la primul tur al alegerilor din noiembrie 2004, eu nu înţeleg de ce soluţia adoptată pentru cel de al doilea tur a fost una neconstituţională. A fost o soluţie nefericită şi noi am militat pînă cu trei zile înainte de al doilea tur de scrutin pentru adoptarea altor soluţii care să înlăture problema semnalată în primul tur de scrutin, ameninţînd şi de fapt declarînd la un moment dat că nu vom mai observa al doilea tur de scrutin, pentru că nu avea rost.

Ideea cu asigurarea dreptului constituţional la vot, în opinia mea, este următoarea: sînt multe state, cum ar fi, de exemplu, ţările din spaţiul exiugoslav (nu e cel mai bun exemplu de democraţie, dar modelul nu e de desconsiderat), în care ai garantat prin Constituţie dreptul de a vota, dar în ziua alegerilor, neaflîndu-te în localitatea ta de domiciliu, votezi dacă vrei, dacă nu, cu părere de rău, asta e situaţia. Ideea este următoarea: statul îţi asigură dreptul constituţional de a vota, dar nu ştiu în ce măsură este obligat să-ţi aducă secţia de votare la scara blocului sau să te transporte pe tine la secţia de votare. Nu te afli în localitatea în care locuieşti în ziua alegerilor, asta nu este vina statului, poate să fie vina şefilor sau autorităţilor, a familiei, a cui te-a trimis după cartofi. În nici un caz, noi nu susţinem această soluţie, dar sîntem de acord cu votul prin corespondenţă, soluţie normală, pentru că este cea mai sigură procedură de a asigura exercitarea dreptului de vot pentru cei care în ziua alegerilor nu se află în localitate. În America, se practică. În Marea Britanie, în ciuda incidentului Birmingham, se foloseşte şi se va folosi votul prin corespondenţă şi, după părerea noastră, aceasta este soluţia. Pentru acel moment, decembrie 2004, asta era singura soluţie. N-am mai vorbit de faptul că s-a asigurat, totuşi, posibilitatea pentru cetăţenii care nu se aflau în localitatea de reşedinţă de a vota, prin organizarea de secţii de votare. Noi propusesem cel puţin una în fiecare localitate, partidele care au participat la negocieri au spus că doar la secţiile de votare organizate în gări şi autogări. De fapt, în autogări nici n-au mai fost.

Liviu Antonesei: Mi s-a părut, în special la colegii maghiari, că îşi pun mari speranţe în aceste procese de descentralizare, regionalizare, autonomizare. Aş vrea să fim un pic mai puţin exaltaţi şi un pic mai sceptici pentru că autonomia locală existentă în România, atîta cîtă este, deja a produs baronii locali. şi nu ne fereşte de lucrul acesta simpla descentralizare şi regionalizare. Dacă nu schimbăm sistemul, vom face baroni şi mai mari, şi locali, şi etnici. Deci nu e o soluţie, nu e un panaceu. E ceva ce poate conduce spre mai bine pentru că cel de la faţa locului ştie mai bine ce se întîmplă, cunoaşte mai bine problemele decît unul de la Bucureşti, dar în nici un caz nu cred că această soluţie singură ne salvează de riscul baronilor locali – cu cîtă descentralizare există a apărut Sechelariu, a apărut Mazăre, a apărut Funar

Şi a doua problemă: nu cred că vor fi alegeri anticipate în România pentru simplul motiv că nu poţi să le faci. Desigur, ar fi bine să avem un sistem care să permită anticipatele mai uşor, pentru că, din cînd în cînd e nevoie de anticipate. Or, în România, ca să faci anticipate, nu poţi prin legislaţie, ci numai prin bîlci. şi mă îndoiesc că îşi vor asuma bîlciul – mai puţin domnul Băsescu – pentru că politicienii români ştiu că bîlciul va duce la scăderea performanţei şi nu la ridicarea ei. Cînd a venit guvernul Văcăroiu, toţi am crezut că va dura trei zile. A fost cel mai lung guvern postrevoluţionar al României.

Alpár Szász: Doresc să aduc în discuţie cele două feţe ale aceleiaşi monede sub două aspecte: această sintagmă sau expresie de „vot uninominal” este un misnomer, un nume greşit pentru un concept. Dacă mă uit cum votez actualmente în România, văd nişte liste, iar în capul lor denumirea unui partid. Uninominal. Deci şi actualmente cred că votez uninominal; mi se pare mult mai corectă distincţia dintre sistemele majoritar şi proporţional. Domnul Kolumbán ne-a propus aici să privim problema într-o perspectivă sistemică. Cred că dacă privim în manieră sistemică, trebuie să privim şi sub aspectul elementelor. şi, într-adevăr, s-ar putea ca în politică, schimbînd încet-încet piesele unui Trabant să ajung la Mercedes. Experienţele din deceniul trecut, experienţa neo-zeelandeză şi cea italiană cred că ne arată acest lucru. Italienii au elaborat şi adoptat o constituţie nouă, un sistem electoral nou care este total diferit după ’92-’93 faţă de ceea ce avuseseră anterior.

Cred că una dintre problemele majore, pe care o întrezăreşte domnul Haller, şi anume înzestrarea anumitor partide etnice cu resurse prea multe şi competenţe prea multe datorită actualei propuneri de legi a minorităţilor naţionale va fi într-adevăr rezolvată în momentul în care, după cum bine a spus domnul Andreescu, vom separa entitatea de drept comun, partidul politic, de entitatea de drept public, şi anume autonomia culturală şi instituţiile acesteia. În ceea ce priveşte în general instituţiile, eu sînt perfect de acord cu domnul profesor Barbu, aceste schimbări şi reforme implică paradoxuri, şi am şi spus un paradox, putem să schimbăm întregul sistem dacă-i schimbăm elementele. şi mă gîndesc la nişte elemente care ţin de tradiţia instituţională a României. Nu a fost amintită Curtea cu Juri, nu s-a insistat aici pe existenţa celor două camere şi pe întrebarea dacă ar trebui să eliminăm una din ele. Sînt sceptic în această privinţă şi lăsaţi-mă să spun că nu sînt fanul nici unui model, nici al celui american, nici al celui german, cu toate că România copiază Franţa, Ungaria copiază Germania şi am putea aduce o serie de alte exemple.

În ceea ce priveşte numărul parlamentarilor, mi-am permis nişte calcule foarte succinte pe baza regulii care spune că dacă populaţia a două ţări se raportează rădăcina cubică a două numere, atunci raportul acestor numere ne dă raportul dintre parlamentele celor două ţări şamd. Am ajuns la concluzia că trebuie să avem un Parlament aproximativ de 2,2 ori mai numeros decît al Sloveniei şi de 1, 3 ori mai puţin numeros decît al Italiei, deci aproximativ orice număr între 200 şi 400 este acceptabil. Dacă dorim să economisim bani prin reducerea numărului, putem s-o facem, întrebarea este însă dacă acest lucru ajută la ceva.

Şi acuma ajungem, cred, la problema cea mai dureroasă pe care o avem cu toţii, şi anume sistemul electoral. Ce fel de sistem electoral să avem, ce fel de parlament şi ce fel de parlamentari dorim? Se pune de asemenea problema controlului, a selecţiei acestora. Există acestă metodă, fără vreun control, şi anume depunerea acelei garanţii care pînă la urmă, în ţările în care se aplică, este o sumă modică în raport cu venitul cetăţenilor, echivalentul a 50 de lire în India şi 1000 de lire în Marea Britanie, dacă nu mă înşel. Aici există pericolul de a avea foartefoarte mulţi independenţi şi, eventual, un parlament destul de pestriţ. Mă tem să nu ne creăm un sistem politic care să ne ducă la un parlament asemănător celui al Ucrainei sau al Rusiei. În ceea ce priveşte modalităţile de control, m-am tot gîndit: actualmente, lista este alcătuită de partide, iar în momentul în care partidele politice vor avea controlul asupra acelui singur candidat care va candida din partea lor într-o circumscripţie, vor avea putere şi mai mare. Eu mă tem de acest lucru, drept pentru care tind să mă raliez ideii lui Bakk Miklós, şi anume de avea în continuare un fel de listă, însă o listă în care controlul asupra ordinii intrării parlamentarilor în legislativul românesc s-o aibă electoratul. Dacă o anumită persoană va obţine mai multe voturi – numele ei figurînd pe o listă alcătuită alfabetic –, atunci se va rescrie lista. Cu alte cuvinte, voturile electorilor vor rescrie lista.

Adrian Moraru: Un lucru pe care l-am uitat: cred că poate ar trebui să medităm la ideea, tot ca în sistemul american, să reînnoim jumătate din parlament la doi ani. Aşa, modificarea de forţe în Parlament se va face mult mai repede şi va fi mai conectată la opinia publică, dar şi aşteptările politicienilor vor fi mai mici.

Două lucruri, pe scurt, fără să intru în detalii, două reforme cu adevărat profunde în administraţia publică: trecerea poliţiei la comunităţile locale, chiar cu acelaşi risc de creare a mafiilor locale, va duce şi la nişte bune practici, inclusiv la căderea unor capete în localităţile în care poliţia nu va fi subjugată de politic. A doua problemă (cei de origine maghiară mă pot înţelege mai bine) – ideea unui secretar al localităţii, un funcţionar, un city manager. Am fost şi am stat de vorbă cu secretarul din Nyíregyháza şi cu cel din Debrecen, şi am avut un şoc cultural cînd, în timpul alegerilor, am întrebat dacă au vreo problemă în cazul că o să piardă socialiştii. şi au zis: care-i problema?, eu rămîn aici, eu sînt funcţionar; eu mă ocup de asfaltarea şi măturatul străzilor, nu primarul – nu ca la noi, unde primarul e cel care se ocupă de deszăpezirea străzilor.

Daniel Barbu: O să am un lucru foarte scurt de spus şi apoi o întrebare legată de Legea minorităţilor către cei trei domni care au abordat problema: domnul Andreescu, domnul Szilágyi şi domnul Haller.

Micul comentariu: studiile electorale în mediul academic sînt foarte bine dezvoltate şi putem şti care este mărimea medie ideală a unui Parlament. Ea este calculată, de regulă, prin extragerea rădăcinii cubice din numărul total al populaţiei, deci, în cazul nostru, o cameră a deputaţilor ideală ar fi de 280 de membri. E un lucru foarte clar dacă ne luăm după teorie. Rareori parlamentele se calibrează după teorie, dar dacă vrem să inventăm un sistem foarte riguros şi atent la ştiinţă, ar trebui să avem o cameră inferioară de 280 de membri.

În al doilea rînd, cînd eram eu tînăr, erau cărţuliile alea mici – o serie de ştiinţă popularizată. Eu am sentimentul că în toată această dezbatere pe marginea sistemului electoral românesc ne aflăm într-o situaţie de ignoranţă popularizată. Nu există o alegere între persoane şi liste, decil cine a făcut chestionarul şi l-a pus aşa, a greşit. O asemenea alegere nu există, oamenii niciodată nu aleg persoane. Nici măcar în Anglia. Poate, cu excepţia sistemului majoritar într-un singur tur, în Statele Unite. Putem vorbi de persoane versus partide. Oamenii aleg întotdeauna partide şi lucrul acesta nu li se spune, celor care fac sondaje şi iau bani pentru asta, pentru că ei pun întrebări proaste. Se pun întrebări proaste din ignoranţă, rea voinţă, din interese foarte concrete. Vorbesc aici sub controlul domnului profesor Michael Schafir, care este political scientist după toate standardele occidentale, nu ca mine, cu studii în România, dacă spun ceva greşit, vreau să mă oprească şi să-mi atragă atenţia că am greşit. Sistemul german este un sistem proporţional cu bonus, nu un sistem mixt, se alege lista şi, în plus, cel care cîştigă lista mai ia un candidat în plus pe aceea mică circumscripţie uninominală. Este exact ceea ce propuneţi dumneavoastră. Oamenii vor vota tot partide şi, în plus, proporţionalitatea va creşte. Dumneavoastră, Pro Democraţia, propuneţi un sistem electoral care nu e deloc majoritar, ci este foarte-foarte proporţional. şi atunci, care este caracterul uninominal?; spuneţi: vrem ca oamenii să aleagă persoane, după aceia, spuneţi în aceeaşi propoziţie: sîntem mîndri că-i proporţional. Este absolut iraţională poziţia dumneavoastră.

Ce înseamnă a vota persoane în România? Vă dau două exemple despre cum persoanele nu sînt votate în România şi vă dau exemple din zodii politice foartefoarte diferite. La alegerile din ’90 a existat o listă cu doar patru persoane, cap de listă Andrei Pleşu. La alegerile din ’90 legea electorală şi calculele succesive spuneau că cine ia 32.000 de voturi intră în Parlament. A intrat, de pildă, Partidul Liber-Schimbist, condus de domnul Cazimir. Andrei Pleşu nu a luat 32.000 de voturi în Bucureşti, deşi era imediat după revoluţie, în Piaţa Universităţii erau 32.000 de oameni în permanenţă şi aceştia nu l-au votat pe Andrei Pleşu. În anul 1996 Miron Cosma, cealaltă zodie politică, a candidat independent în judeţul Hunedoara, ca şef al unui sindicat de peste 100.000 de membri. Îi trebuiau în jur de 43.000 de voturi pentru ca să fie ales senator independent. A luat mai puţin de 10.000 de voturi. Nimeni nu votează persoane, lumea votează partide. Indiferent cum sînt croite circumscripţiile, uni- sau plurinominale, indiferent cît de proporţional e sistemul, sistemul poate fi mai mult sau mai puţin proporţional; sistemul pe care îl avem noi e un sistem relativ disproporţional, e un sistem care iroseşte voturi, se pierd foarte multe voturi, o cincime dintre alegători nu-şi văd votul valorificat prin reprezentare în Parlament. Acesta era comentariul, despre o ignoranţă care este răspîndită cu agresivitate în jurul acestei chestiuni de vot uninominal, de persoane vs. liste; în toate cazurile se aleg partide. În Anglia, cu sistem majoritar simplu, oamenii votează, cu cîteva excepţii tot, partide.

Şi eu cred că minorităţile şi cultele trebuie legate cel puţin filosofic cînd vorbim de chestiunea reglementării. Dar, iată întrebarea mea foarte simplă şi, dacă vreţi, stupidă, spre care mă îndeamnă sensibilitatea mea liberală: avem nevoie de astfel de legi? Pe mine mă deranjează cînd deschid legea şi citesc: „statul recunoaşte minorităţile”. E nevoie ca statul să îl recunoască pe domnul Zsolt Szilágyi ca maghiar? E maghiar, indiferent că cineva recunoaşte sau nu ... Nu am un răspuns, tocmai de aceea întreb, pentru că aţi explorat mult mai mult decît mine aceste chestiuni. Admit că poate exista nevoia unor legi privitoare la exercitarea unor drepturi culturale, etnice, dar nu o lege a minorităţilor; minorităţile, bisericile nu cred că pot face subiectul reglementării decît cu riscul evocat de Adrian Moraru, al suprareglementării. Deja avem enorm de multe suprareglementări, mai reglementăm şi viaţa minorităţilor naţionale, mai reglementăm şi viaţa bisericilor. În acest paradis al suprareglementării, şarpele veninos îl constituie recunoaşterea din partea statului. Nu trebuie ca statul să recunoască ceva, statul trebuie să administreze. Ce trebuie să facă statul şi nu face? Nu să dea legea cultelor, ci să ajute cetăţenii să-şi apere bunurile în caz de inundaţie, de exemplu. Lucru de care statul român este incapabil; nu are nici intenţia, nici măcar intenţia nu o are, nu voinţa sau competenţa, nici măcar dorinţa de a-i ajuta pe cetăţeni să-şi apere viaţa şi avutul nu o are. De ce să dăm statului puteri pe care n-ar trebui să i le dăm? Să-l obligăm mai întîi să ne apere viaţa şi avutul. şi după ce vedem că e capabil să o facă, mai discutăm şi chestiunea reglementărilor în domenii ceva mai sofisticate decît simpla protecţie împotriva puhoaielor...

Zsolt Szilágyi: De recunoaşterea existenţei mele eu nu am nevoie, însă dacă nu mi se recunoaşte existenţa şi dacă se mai şi codifică acest lucru, atunci statul respectiv nu este legitim. Nu este pentru mine legitim un sistem juridic, un întreg establishment care spune că statul român se bazează numai pe unitatea poporului român. şi dacă eu nu mă consider, cultural vorbind, parte a poporului român, atunci eu sînt exclus din această constituire – o chestiune simbolică, însă care poate avea consecinţe juridice. Am nevoie, într-un stat modern, de recunoaşterea dreptului de autoadministrare în ce priveşte treburile care decurg din apartenenţa mea la o colectivitate anume; eu, dacă sînt romano-catolic, am exigenţa ca statul să recunoască autonomia bisericii mele. Chiar şi în ce priveşte inundaţiile – aşa cum spunea domnul Moraru – dacă poliţia şi toată apărarea civilă nu ar fi excesiv centralizate şi ar fi, dimpotrivă, pe mîna comunităţii locale, se poate ca şi intervenţia în cazul acestor inundaţii să fi fost mult mai eficientă.

Dacă eu, comunitate maghiară, am pierdut 200.000 de cetăţeni în zece ani (asta arată recensămîntul), înseamnă că are loc o inundaţie permanentă care îmi răreşte rîndurile şi mă ameninţă cu extincţia; atunci, în cazul în care aş fi avut dreptul la autoadministrare, aş fi putut face faţă acestei indundaţii, naturale sau nu. Nu cred că este un panaceu descentralizarea/regionalizarea în sine, cred însă că o schimbare structurală care să ia prerogative de la Bucureşti, poate fi ceva de genul panaceului. Dacă Bucureştiul şi-a dovedit incapacitatea de a administra această structură care se numeşte stat, dacă mai toate deciziile importante care provin din acest mod de gîndire sînt greşite sau semigreşite, atunci ar trebui să încercăm altceva: să mutăm în mod fizic centrul de putere în mai multe părţi din acest stat sau să dăm prerogative decizionale mai multor minorităţi – nu am nimic cu bucureştenii, cînd vorbesc de Bucureşti, ca centru de putere, vorbesc de un anume stil de a lua decizii, de un anumit stil de a pregăti deciziile, de a considera provincia ca fiind supusă centrului şi de un anumit mod de a conduce, şi aceste lucruri sînt cu toatele greşite.

Şi ultima chestiune, legată de violenţă: trecerea de la sistemul partidului unic la multipartidism, în cazul comunităţii maghiare este marcată de violenţă. Acum două luni, semnatarii noştri au fost chemaţi de poliţia din Satu-Mare şi din Sălaj (mulţi dintre ei, cu zecile) să fie investigaţi şi chestionaţi pentru semnăturile date pentru alegerile locale de anul trecut.

După ce Uniunea Civică Maghiară n-a fost lăsată să candideze, după ce au trecut toate, după ce de la ziariştii români din Bucureşti, prieteni de-ai noştri, ştiu că Alianţa DA a avut liste cu cetăţeni care au votat de şapte-opt ori, după ce cele 260 de mii de semnături adunate pentru domnul Markó au fost acceptate în trei ore, noi am depus 26 de mii de semnături şi am fost controlaţi săptămîni întregi şi, într-adevăr, s-au găsit nereguli, însă probabil că şi la alţii s-ar fi găsit; după toate acestea, consider că am toată îndreptăţirea să (mă) întreb dacă se aplică tuturor acelaşi tratament sau sistemul se autoapără dat fiind faptul că s-a încheiat un deal între puterea centrală şi o elită a unei comunităţi, elită care practică un etnobusiness pe faţă?

Aşadar, în momentul de faţă eu, ca cetăţean, ca maghiar, ca romano-catolic şi ca ardelean, ce încredere mai pot să am în instituţiile statului, dacă acest sistem şi-a construit chiar şi versiunea maghiară în 15 ani? Singura şansă este această solidaritate iniţiată de Liga Pro Europa.

Gabriel Andreescu: Că este nevoie de o lege a minorităţilor o spune Constituţia, că ai nevoie de un plus de reglementări pentru exercitarea drepturilor prevăzute de Constituţie. În cazul american, ai autonomie, ai libertăţi pe care statul le apără, nu e nevoie de un plus de reglementări. Constituţia română nu dă numai drepturi şi libertăţi în domeniul minorităţilor sau al cultelor şi asta trebuie spus răspicat, ci dă şi nişte privilegii: aceste corpuri sociale se bucură de prestări din partea autorităţilor publice de care nu se bucură alte comunităţi, nu se bucură chinezii care vin sau nu se bucură bahaii şi, normal, într-o astfel de situaţie trebuie să conturezi limita, genul privilegiilor acordate de statul român. Aceasta se întîmplă evident la nivelul legislaţiei comune. Nu este numai cazul nostru. De exemplu, ai o problematică cum e cea a Tirolului de Sud. În acea situaţie descoperi că statul are nevoie să reglementeze raporturi intercomunitare necesare pentru zona respectivă pentru a rezolva o problemă socială, raporturi care îşi găsesc cadrul constituţional dar pe care, desigur, cadrul instituţional nu l-ar putea acoperi. Supranormativismul este cu siguranţă de evitat, noi ne aflăm în supranormativism indiscutabil, dar un anumit grad de normativism în cadrul constituţional existent este absolut necesar.