Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL XII. 2006., nr. 29 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-1

Comentariu

Conceptul de „naţiune” – Expunere de motive

György Frunda – raportor

„La nation, c’est un plébiscite de tous les jours”

Ernest Renan

1. Introducere

1. În iunie 2003, Adunarea parlamentară dezbătea chestiunea tratamentului preferenţial al minorităţilor naţionale de către statul înrudit prilejuit de cazul legii maghiare cu privire la maghiarii care trăiesc în ţările învecinate din 19 iunie 2001, şi în baza unui raport prezentat de Comisia pe probleme juridice şi drepturile omului1. Raportul însuşi se bazase în mare măsură pe un raport trimis de Comisia de la Veneţia în octombrie 2001 despre tratamentul preferenţial al minorităţilor naţionale de către statul înrudit.

2. Adunarea constata în Rezoluţia 1335 (2003) că nu existase pînă atunci o definiţie juridică europeană unitară comună a conceptului de naţiune. Ea relevase în privinţa legii maghiare că „definiţia conceptului de «naţiune» utilizată în preambulul legii ar putea fi interpretată în anumite circumstanţe – chiar dacă această interpretare ar fi incorectă – ca o neacceptare a frontierelor statelor care îi despart pe membrii «naţiunii», în ciuda faptului că Ungaria a ratificat mai toate instrumentele bilaterale şi multilaterale recunoscînd principiul respectării integrităţii teritoriale ale statelor, şi în mod special tratatele de bază intrate în vigoare între Ungaria, România şi Slovacia. Adunarea constată că pînă acum nu a existat o definiţie juridică comună europeană a conceptului de «naţiune».”

3.În mai 2003, Comisia pe probleme juridice şi drepturile omului a fost sesizată printr-o propunere de directivă prezentată de dl. Jurgens şi de mai mulţi colegi ai domniei sale2, care ceruseră să fie clarificată utilizarea termenilor de „naţiune” şi „popor”, precum şi conceptul de „minoritate naţională” în textele constituţionale şi legislative, ca şi relaţia acestor termeni cu definiţia cetăţeniei pentru minorităţile culturale, lingvistice sau etnice în statele înrudite.

4.     La 5 iunie 2003, Comisia pentru probleme juridice şi drepturile omului ma desemnat ca raportor.

5.     În scopul colectării informaţiilor despre situaţia juridică din statele membre Comisia a decis să pregătească şi să adreseze un chestionar delegaţiilor parlamentare naţionale. Treizeci şi cinci de delegaţii3 au răspuns, fapt pentru care ţin să-mi exprim profunda recunoştinţă. Datele astfel adunate fac posibilă clarificarea fenomenului în Europa din punct de vedere juridic, fără să excudă o analiză politică ulterioară din partea Comisiei.

6.     Există, desigur, un mare număr de studii consacrate acestei probleme, atît din partea juriştilor cît şi a politologilor. Din această cauză, Comisia a hotărît să organizeze o audiere la care să invite anumiţi universitari de diferite culturi ştinţifice şi de diferite tendinţe. Această audiere s-a desfăşurat la Berlin la 7 iunie 2004.4

7.  În sfîrşit, deşi nu a tratat niciodată în mod explicit conceptul de naţiune, Comisia de la Veneţia a coordonat numeroase lucrări în domeniul naţionalităţii. Ea a abordat chestiunea în mod special din unghiul naţionalităţii şi a succesiunii statelor (vezi documentele colocviului ţinut la Vilnius în 16-17 mai 1997), şi în raportul său din 2001 despre protecţia minorităţilor naţionale de către statul înrudit, la cererea comisiei.

8.   Problematica ridicată aici nu este nicidecum lipsită de relevanţă pentru prezent, după cum nu este nici doar un exerciţiu academic. Obiectivul este să se determine dacă, şi în ce fel, conceptul de naţiune – un concept regîndit, modernizat, revigorat – poate contribui la înţelegerea problemei minorităţilor naţionale în Europa secolului al XXI-lea. Un asemenea concept presupune în mod evident o dimensiune politică şi una juridică de aceeaşi importanţă. Este clar însă că, în dezbaterea asupra drepturilor şi obligaţiilor minorităţilor naţionale, dimensiunea politică a fost eludată pînă astăzi timp de decenii.

9. Prezentul raport urmăreşte în primul rînd să prezinte constatările şi concluziile trase în urma audierilor organizate de comisie şi a chestionarelor adresate delegaţiilor naţionale. El se străduieşte, de asemenea, în cea de a doua parte, să răspundă la mai multe întrebări: există o definiţie globală şi comună a „naţiunii”? Există mai multe? Există o definiţie consensuală pe baza căreia poate avansa reflexia relativă la recunoaşterea drepturilor minorităţilor naţionale? Este necesară adoptarea unei noi definiţii sau cele existente sînt suficiente? Cum influenţează extinderea Consiliului Europei şi a Uniunii Europene raporturile dintre statele înrudite şi minorităţile naţionale de dincolo de frontierele sale?

2. Definirea „naţiunii”

10.  După cum dl. Jurgens, raportor asupra tratamentului preferenţial al minorităţilor naţionale de către statul înrudit observa în raportul său, există mari diferenţe privind felul în care cuvîntul „naţiune” este utilizat în diferitele părţi ale Europei şi în diferitele limbi europene. În multe ţări şi limbi, cuvîntul „naţiune” este sinonim cu cel de „stat” sau cu totalitatea cetăţenilor unui stat. Cuvîntul „naţionalitate” este utilizat ca sinonim cu „cetăţenia unui stat”. Problema ridicată – dacă există o definiţie globală şi comună a naţiunii? – poate să nu-şi găsească un răspuns, sau chiar să-şi găsească un răspuns negativ, în măsura în care conceptul este înţeles în mod diferit de la ţară la ţară: neacordîndu-se pur şi simplu acelaşi conţinut aceluiaşi cuvînt.

2.1. Originea şi metamorfoza unui concept

11. Sensul pe care îl acordăm cuvîntului „naţiune” în multe ţări ale zilelor noastre este foarte departe de sensul pe care l-a avut la origine.

12. Din punct de vedere istoric, folosirea cuvîntului datează din Evul Mediu; el provine din cuvîntul latin natio, substantiv derivat din verbul nascere (a se naşte) şi are deci conotaţia ascendenţei, a apartenenţei la o comunitate, a raportului faţă de o entitate în sînul căreia s-a născut persoana. În universităţile medievale, la Bolognia şi Padova în primul rînd, dar şi la Paris şi Praga, era numită natio o comunitate de studenţi proveniţi dintr-o religie anume.

13. Conotaţia sa politică a apărut mai tîrziu în Europa, începînd cu secolul XIV. Termenul de natio caracteriza notabilităţile, comunitatea care împărţea puterea politică cu regele (Natio Hungarica, Natio Polonica), şi în mod special pe cei a căror ascendenţă, rang şi funcţii le confereau dreptul să participe la treburile statului. O persoană, de exemplu, care trăia sub autoritatea regelui polonez, oricare ar fi fost limba, cultura, tradiţiile sau religia sa, era în mod automat supus polonez. Dacă, în urma unui război, acelaşi individ se regăses sub autoritatea suveranului german, el devenea din polonez, german.

14. Conceptul de naţiune a evoluat în mod incontestabil la sfîrşitul secolului XVIII, mulţumită Declaraţiei de independenţă a Statelor Unite din 1776 şi a constituţiei americane din 1787, care începe cu cuvintele „We, the people of the Unites States”, iar pe de altă parte mulţumită Revoluţiei franceze care s-a inspirat din concepţiile lui Rousseau şi ale abatelui Sieyès. Franţa Luminilor este cea care, punînd în circulaţie conceptul de stat-naţiune, a dat substanţă noţiunii de naţiune. Conceptul francez de naţiune este cel al „comunităţii tuturor cetăţenilor care se bucură de drepturi egale”, al comunităţii oamenilor care se bucură de aceleaşi drepturi politice, oricare ar fi trecutul lor istoric. Este vorba de un concept juridic care exprimă unitatea bazei sociale a statului, fiind înfăţişat ca un dat şi nu ca un construct. Adoptîndu-şi textele fundamentale, Statele Unite nu şi-au pus întrebarea ce este poporul, şi dacă indienii şi negrii sînt incluşi sau excluşi în acesta. În Franţa naţiunea este un concept al luptei pentru libertate şi împotriva legitimităţii monarhice a dreptului divin. Naţiunea este noul concept pe care şi-a construit revoluţia legitimitatea democratică a noii puteri, a noului sistem politic: naţiunea este înţeleasă ca şi comunitatea unificată şi omogenă a cetăţenilor. Concepţia franceză a făcut ca dreptul popoarelor să dispună de propriul destin; o naţiune nu există decît dacă se eliberează de sub jugul opresiunii, al despotismului, al absolutismului monarhic, dacă devine un stat independent bazat pe voinţa politică comună a poporului. Concepţia franceză susţine ideea că statul este personificarea juridică a naţiunii, a tuturor cetăţenilor săi.

15.       Dar la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, acest demers nu interesa decît statele, puţine la număr, care se eliberaseră de stăpînirea monarhică. Ele nu cuprindeau cea mai mare parte a ţărilor europene care aparţineau marilor imperii dinastice, îndeosebi austro-ungare, germane sau ruse, care erau multinaţionale.

16.       În această perioadă apare o concepţie puternic diferită, conceptul german al naţiunii, cel al lui Herder, izvorît din reacţia patriotică germană faţă de dominaţia franceză, pentru care naţiunea nu este o sumă de indivizi, ci o entitate colectivă cu o limbă, cultură şi tradiţii istorice specifice. Acest concept, al naţiunii lingvistice, legitimează aspiraţia către unitate politică a unei comunităţi lingvistice distincte, divizată de frontiere, şi ai cărei membri sînt legaţi prin sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate naţională, printr-un destin comun şi o voinţă comună de a

aparţine unei naţiuni lingvistice reale. Din această perspectivă, prin naţiune lingvistică înţelegem totalitatea indivizilor care aparţin aceleiaşi naţiuni prin faptul că vorbesc aceeaşi limbă, împărtăşesc aceeaşi cultură şi aceleaşi tradiţii.

17.       Paralel cu concepţia franceză de naţiune, ideea diferită a unei naţiuni culturale cîştiga teren. Aceste două concepţii s-au născut în contexte politice particulare fiind determinate de consideraţii politice, dar ele nu erau totuşi antitetice şi existau în paralel.

18.  Începînd cu secolul al XIX-lea asistăm la o înflorire a naţiunilor în Europa. Urmînd modelul francez, începînd cu secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX-lea, peste tot în Europa Occidentală „naţiunea” a fost echivalată cu statul, ceea ce explică de ce aceşti doi termeni au devenit sinonime. Primul război mondial şi tratatele de pace care i-au urmat, au modificat geografia unor naţiuni. Anumite ţări au pierdut teritorii păstrîndu-şi vechile rădăcini culturale şi lingvistice, fără a le restrînge la noile frontiere a noilor state-naţiuni. Aceste „naţiuni”, care trăiseră unite în interiorul unor frontiere comune, au fost divizate la cumpăna veacurilor XIX şi XX, dar senimentul lor de apartenenţă la o naţiune a rămas foarte puternic, chiar dacă membrii acestor „naţiuni” se consideră cetăţeni loiali ai statelor în sînul cărora constituie o minoritate „naţională”, altfel spus, o minoritate aparţinînd unei „naţiuni” diferite faţă de cea a majorităţii din ţara respectivă. În cursul secolului XX, naţiunea, înţeleasă în accepţiunea sa franceză ca şi „comunitatea cetăţenilor avînd aceleaşi drepturi”, a devenit deci pur şi simplu „comunitatea”. În Europa de după cel de-al doilea război mondial, mai multe state şi-au pierdut nu numai teritoriul, ci şi părţi importante din naţiune, persoane care au devenit cetăţenii statelor care au ocupat teritoriile unde trăiau acestea. De aici şi întîmplarea acelui ţăran în vîrstă care povestea nepotului său că deşi nu părăsise niciodată satul în care s-a născut, el a fost rînd pe rînd cetăţean ungar, cetăţean sovietic, ca să fie actualmente cetăţean ucrainian.

19.       Cele două definiţii clasice ale conceptului de „naţiune” – cel francez şi cel german – au coexistat în paralel timp de două sute de ani, fiecare rămînînd stabil în zona sa de influenţă.

20.       După căderea zidului Berlinului, se poate constata o preocupare crescîndă a statelor înrudite pentru membrii propriei minorităţi care trăiesc în ţările vecine. Aceste demersuri au în mod fundamental un sens cultural şi exprimă dreptul de păstra, dezvolta şi exprima cele patru elemente esenţiale ale identităţii unei naţiuni: limba, cultura, tradiţiile şi originile etnice.

21.       Astfel se explică faptul că ţări precum Ungaria, România, Croaţia, Slovacia şi altele au adoptat şi aplicat o legislaţie prin care îi încurajează pe membrii naţiunii lor să-şi păstreze identitatea naţională, atît colectiv cît şi individual.

22.  Raportorul consideră că cele două definiţii ale termenului de „naţiune” sînt încă valabile şi în ziua de azi. Nu este deci necesară o nouă definiţie. Ceea ce este important, atît din perspectivă juridică cît şi politică, este acceptarea cu bună

credinţă a dreptului fiecărui individ de a aparţine la naţiunea la care are sentimentul că aparţine, fie din punct de vedere al cetăţeniei, fie din punctul de vedere al limbii, al culturii şi al tradiţiilor.

2.2. Terminologia: un sens foarte relativ

23. O altă problemă majoră cu care ne confruntăm este cea a traductibilităţii anumitor concepte. Există multe ţări unde cuvîntul „naţiune” nu este înţeles în accepţiunea franceză sau germană a termenului. Trebuie deci să ne ferim să forţăm semnificaţia cuvintelor pentru a le face să coincidă perfect cu o anumită concepţie politică. Simple erori de traducere pot genera neînţelegeri. Avînd în vedere numărul şi diversitatea limbilor statelor europene anumite cuvinte, concepte – naţiune, popor – sînt propriu-zis intraductibile; în cel mai bun caz, ele nu găsesc decît o traducere aproximativă în anumite limbi naţionale. Tot aşa, cuvintele utilizate în anumite limbi naţionale nu găsesc o traducere adecvată în engleză sau franceză, cele două limbi oficiale ale Consiliului Europei.

2.3. Tentative de definire

24. În opinia profesorului Kovács, care a fost audiat de comisie, nu este posibil să se dea o definiţie comună conceptului de naţiune deoarece termenul de „naţiune” este adînc înrădăcinat în cultura popoarelor, în istoria lor, şi integrează elementele fundamentale ale identităţii lor. Pe deasupra, problema traducerii în diferite limbi şi cele izvorîte din existenţa unor sisteme juridice naţionale diferite, englez şi francez, mai ales, sînt greu de rezolvat. În sfîrşit, conceptul este strîns legat de ideologiile politice care l-au folosit şi i-au pervertit sensul iniţial.

25.      Pe de altă parte, dl. Nick, de asemenea audiat de comisie, este de părere că se poate găsi oricînd o definiţie, care însă nu va fi nici universală, nici eternă. Toate lucrurile pot fi definite la un moment dat, într-un context precis, şi într-un anumit scop. În consecinţă, el a propus comisiei următoarea definiţie a naţiunii: „o naţiune este o comunitate politică, socială, economică şi culturală specifică, avînd adesea o limbă, o cultură şi un trecut istoric comun, care trăieşte pe teritorii învecinate unele cu altele, care are instituţii politice şi organizaţii sociale «independente»; ea presupune un popor suveran din punct de vedere politic care dispune de un teritoriu, de o viaţă economică autonomă, de un stat sau, dacă nu, de o aspiraţie puternică către acesta.”

26.      Poate fi de asemenea subliniat că în raportul său Crearea unui centru european în memoria victimelor mutărilor forţate a populaţiilor şi purificărilor etnice (Doc. 10378), dl. Einarson reţine următoarea definiţie a naţiunii/naţionalităţii: „un grup de persoane avînd în comun limba, cultura şi apartenenţa etnică”.

27.  Rămîne de văzut dacă o definiţie comună este necesară. Experţii consultaţi s-au arătat sceptici în această privinţă. În ce îl priveşte, profesorul Kovács a făcut observaţia că nu e necesară definirea „naţiunii” pentru a da substanţă instrumentelor juridice existente, tratatelor internaţionale, tratatelor bilaterale, care administrează suveranitatea statelor, integritatea teritorială a statelor, drepturile lor sau drepturile minorităţilor. O soluţie se află de aceea în aplicarea convenţiilor şi tratatelor existente, în particular Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi Carta euroepeană a limbilor regionale sau minoritare. Conceptul de naţiune exprimă mai ales o ideologie politică. Nu există nici o garnaţie că o definiţie comună ar ajuta la rezolvarea problemelor. Adevărata problemă este de a şti dacă şi în ce fel pot fi satisfăcute în acelaşi timp interesele legitime ale statelor, pe de o parte, şi interesele legitime ale minorităţilor etnice şi lingvistice, pe de alta. Raportorul consideră că definiţia naţiunii trebuie să fie destul de flexibilă pentru a permite oricărui individ să se definească în calitate de membru al unei naţiuni chiar dacă este cetăţeanul unei alte ţări decît statul înrudit.

3. Utilizarea conceptului de naţiune în sistemul juridic al Europei actuale

3.1. Naţiune şi popor

28. În mod surprinzător, răspunsurile la chestionarul adresat delegaţiilor parlamentare naţionale arată că termenul de „naţiune”, în sens identitar, este de fapt foarte puţin folosit în constituţiile statelor membre. Termenul de „popor” este în mod incontestabil mult mai răspîndit. Mai delicată este problema definiţiei termenilor utilizaţi care, de regulă, nu apare deloc în constituţii. Analiza care urmează este deci efectuată sub această rezervă.

29. Pot fi deosebite cinci grupe de state:

3.1.1. State ale căror constituie face referire în mod explicit sau exclusiv la noţiunea de „naţiune”, înţeleasă ca naţiune civică:

30.         Belgia: Articolul 33 din Constituţie prevede că „toată puterea emană de la naţiune”.

31.   Constituţia Franţei este puternic influenţată de conceptul de naţiune, chiar dacă se referă la „popor”. Articolul 3 prevede că „suveranitatea naţională aparţine poporului care o exercită prin reprezentanţii săi şi pe calea referendumului”, şi că principiul călăuzitor al Republicii este „guvernarea poporului, prin popor şi pentru popor”. Totuşi, Declaraţia drepturilor omului din 1789 enunţă că „principiul suveranităţii rezidă în mod esenţial în naţiune”. Există o logică subînţeleasă: poporul construieşte naţiunea, naţiunea fondează republica, republica fixează contururile şi funcţionarea statului5. Termenii de „naţiune” şi „naţional” sînt recurenţi în constituţie: „emblemă naţională”, „imn naţional”, preşedintele republicii este garantul „independenţei naţionale”, „guvernul hotărăşte şi conduce politica naţiunii” etc.

32.   Polonia: preambulul constituţiei începe cu cuvintele: „Noi, naţiunea

poloneză”, iar articolul 4 prevede că „naţiunea deţine puterea supremă în Re- publica Polonia”. Conceptul trebuie însă înţeles în sens civic (totalitatea cetăţenilor statului, indiferent de naţionalitatea sau originea lor etnică).

33.         Slovacia are prevederi similare în preambulul constituţiei sale („Noi, naţiunea slovacă”).

34.         România: articolul 1 din Constituţie prevede că „România este un stat naţional indivizibil (...)”; articolul 2 prevede că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”, iar articolul 4: „Statul are ca fundament unitatea poporului român. (2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de aparteneţă politică, de avere sau de origine socială.” Constituţia României consfinţeşte deci în mod clar principiul naţiunii civice, compusă din totalitatea cetăţenilor români.

35.   Constituţia Turciei este şi ea foarte puternic influenţată de conceptul de naţiune, în particular în preambulul său care fixează principiile fundamentale care călăuzesc statul turc: „În conformitate cu conceptul de naţionalism şi principiile şi reformele înfăptuite de Atatürk, fondatorul Republicii Turce, (...) prezenta Constituţie, care afirmă existenţa eternă a patriei şi naţiunii turce şi integritatea indivizibilă a statulu turc întruchipează: Înţelegerea supremaţiei absolute a voinţei naţionale şi a faptului că suveranitatea aparţine pe deplin şi necondiţionat naţiunii turce (...). Prezenta constituţie este încredinţată de naţiunea turcă patriotismului şi naţionalismului fiilor şi fiicelor sale iubitori de democraţie (...)”. Articolul 3 din constituţie prevede că „Statul turc formează cu teritoriul său şi naţiunea sa o unitate indivizibilă”, iar articolul 5 că „obiectivele şi datoriile fundamentale ale statului sînt salvgardarea independenţei şi integrităţii naţiunii turce, a indivizibilităţii ţării, a Republicii şi democraţiei”; iar articolul 6 prevede că „suveranitatea aparţine în mod necondiţionat şi fără rezerve naţiunii. Naţiunea turcă îşi exercită suveranitatea prin intermediul organelor abilitate şi în conformitate cu principiile stabilite de constituţie.”

3.1.2. Statele ale căror constituţii se referă în mod explicit sau exclusiv la noţiunea de „naţiune”, înţeleasă ca naţiune etnică

36.       Sentimentul identităţii în calitate de membru al unei „naţiuni”, distinct faţă de sentimentul de cetăţenie a unui stat, este clar reflectat în constituţiile anumitor ţări:

37.       Croaţia: Preambulul constituţiei croate (întitulate „origini istorice”), o lungă proclamaţie despre naţiunea croată, despre bazele, originile şi continuitatea sa istorice, este fără îndoială exemplul cel mai notabil de utilizare a conceptului: „Republica Croaţia se constituie ca stat naţional al naţiunii croate şi stat al

membrilor minorităţilor naţionale autohtone (...)”. Constituţia croată face o distincţie clară între „naţiunea croată” şi „cetăţeni”.

38.       Lituania: Preambulul constituţiei este o proclamaţie despre naţiunea lituaniană („naţiunea lituaniană, fondînd statul lituanian cu multe secole în urmă; stabilindu-şi bazele legale pe statutele lituaniene şi constituţiile Lituaniei; apărînduşi cu perseverenţă timp de secole libertatea şi independenţa; păstrîndu-şi spiritul, limba strămoşilor, scrisul şi obiceiurile; întruchipînd dreptul natural al fiinţei umane şi a Naţiunii de a trăi şi crea în mod liber pe pămîntul părinţilor şi strămoşilor lor în statul lituanian independent; cultivînd concordia naţională pe pămîntul lituanian; (...). Articolul 2 afirmă ca principiu faptul că „statul lituanian este creat de naţiune. Suveranitatea aparţine naţiunii”), iar articolul 4 adaugă că „naţiunea îşi exercită puterea suverană supremă în mod direct sau prin intermediul reprezentanţilor aleşi în mod democratic”. Articolul 14 prevede că „Limba de stat este lituaniana”.

39.  Articolele de la 1 la 3 ale constituţiei Irlandei sînt consacrate „naţiunii”. Articolul 1: „naţiunea irlandeză proclamă prin prezenta constituţie dreptul său inalienabil, imprescriptibil şi suveran de a-şi alege forma de guvernare, de a-şi dtermina raporturile sale cu alte naţiuni, de a-şi dezvolta viaţa sa politică, economică şi culturală în conformitate cu specificul şi tradiţia proprii”. Articolul 2: „Toate persoanele născute pe insula Irlanda, pe insulele şi apele teritoriale aparţinătoare, au dreptul să facă parte din naţiunea irlandeză”. Articolul 3: „Naţiunea irlandeză are voinţa fermă de a uni, în armonie şi prietenie, toate persoanele care împart teritoriul insulei Irlanda, în toată diversitatea identităţilor şi tradiţiilor lor (...)”. În sfîrşit, articolul 8 prevede că limba irlandeză este limbă naţională (şi prima limbă oficială a ţării, cea de a doua fiind engleza). Totuşi, în răspunsul din chestionar, delegaţia irlandeză a insistat asupra faptului că termenul de „naţiune irlandeză” trebuie înţeles ca însemnînd „poporul irlandez”.

40.         Articolul 11 din Constituţia Ucrainei prevede că: „statul promovează consolidarea şi dezvoltarea naţiunii ucrainiene, a conştiinţei sale istorice, a tradiţiilor şi culturii şi, totodată, dezvoltarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a populaţiilor indigene şi a minorităţilor naţionale din Ucraina”.

41.         Constituţia Albaniei face distincţia dintre „poporul albanez” (înţeles ca şi cuprinzînd persoanele care trăiesc în afara frontierelor sale) şi „cetăţenii Albaniei”. În legătură cu bazele statului albanez, Articolul 3 prevede după cum urmează: „identitatea naţională şi moştenirea naţională, coexistenţa religioasă ca şi coexistenţa şi înţelegerea albanezilor cu minorităţile constituie bazele acestui stat”.

42.   Şi constituţiile altor state membre fac distincţia între „popor” sau „naţiune”, pe de o parte, înţelese în sens etnico-identitar, şi cetăţeni, dar într-o manieră singulară: preambulul constituţiei din 1995 a Bosniei şi Herţegovinei opereză o distincţie între cele trei „popoare constitutive”, pe de o parte, şi cetăţenii Bosniei şi Herţegovinei, pe de altă parte.

3.1.3. Statele în care conceptul de „naţiune”, în sens de apartenenţă identitară, şi de „popor”, în calitate de suveran (fundament democratic al statului), coexistă:

43. Spania, a cărei constituţie enunţă în articolul 1 principiul conform căruia „suveranitatea naţională rezidă în poporul soaniol, toate puterile emanînd de la el”; mai mult, „poporul spaniol” este cel care ratifică constituţia. Articolul 2 prevede, pe de altă parte, că fundamentul constituţiei îl reprezintă unitatea indisolubilă a naţiunii spaniole, patria comună şi indivizibilă a tuturor spaniolilor. Ea recunoaşte şi garantează dreptul la autonomie al naţionalităţilor şi regiunilor care o compun (...)”. Constituţia spaniolă echivalează de aceea noţiunea de „naţiune” cu patria. În plus, Constituţia spaniolă face distincţie între „spanioli” şi „popoarele Spaniei”.

44. În cazul Estoniei, al cărei preambul la Constituţie menţionează că statul este fundamentat pe „dreptul inalienabil al poporului estonian la autodeterminare naţională” şi „garantează prezervarea naţiunii estoniene şi a culturii sale de-a lungul veacurilor”. Articolul 1 stabileşte principiul suveranităţii care aparţine poporului („puterea supremă a statului rezidă în popor”), iar articolul 56 stipulează că „puterea supremă de stat este exercitată de popor prin cetăţenii cu drept de vot care aleg Parlamentul şi prin participarea acestora la referendum”. Constituţionaliştii estonieni au căzut de acord în privinţa ideii că actul lor constituţional se inspiră mai mult din conceptul de naţiune decît din alte noţiuni. Conceptul se află într-adevăr la baza constituţiei: estoniana este limba oficială a statului; articolul 49 recunoaşte dreptul fiecăruia să-şi păstreze identitatea naţională etc.

45. Constituţia Ungariei face referire pe larg la „popor” (articolul 2: „În Republica Ungaria toată puterea aparţine poporului care exercită suveranitatea populară atît prin reprezentanţii săi aleşi cît şi în mod direct”. Articolul 5: „În Republica Ungaria statul protejează libertatea şi puterea poporului (...)”. Articolul 68: „minorităţile naţionale şi etnice care trăiesc în Republica Ungaria participă la puterea suverană a poporului; ele sînt elemente constitutive ale statului”.) Termenul de „naţiune” nu apare, totuşi, decît o singură dată, la articolul 29: „şeful statului ungar este preşedintele Republicii care simbolizează unitatea naţiunii şi veghează asupra funcţionării democratice ale organelor statului.”

46.        Constituţia Italiei afirmă acelaşi principiu potrivit căruia „suveranitatea aparţine poporului care o exercită sub formele şi în limitele prevăzute de constituţie”. Cu toate acestea, termenul de „naţiune” revine repetat în textul constituţiei: „Membrii parlamentului reprezintă naţiunea (...)” (articolul 67); „Preşedintele republicii este şeful statului şi reprezintă unitatea naţiunii” (articolul 87).

47.        Constituţia Sloveniei prevede în articolul 3 că „Slovenia este statul tuturor cetăţenilor săi, fondat pe dreptul permanent şi inalienabil al poporului sloven la autodeterminare. În Slovenia puterea aparţine poporului”. Noţiunea de „naţiune” apare şi în preambul: „În virtutea (...) dreptului fundamental şi permanent al

poporului sloven la autodeterminare, şi a faptului istoric că noi, slovenii, într-o luptă multiseculară pentru libertate naţională, ne-am format identitatea noastră naţională şi ne-am afirmat statalitatea (...)”.

48.  Articolul 1 din constituţia Greciei prevede că „suveranitatea populară constituie fundamentul guvernării. Toată puterea emană de la popor şi, există pentru popor şi naţiune (...)”

3.1.4. State ale căror constituţii nu fac nici o referire la cuvîntul sau noţiunea de „naţiune”, ci se referă doar la „popor”, ca deţinător al suveranităţii

49.        Acesta este cazul pentru Andora, Austria, Finlanda, Portugalia, Republica Cehă şi Suedia.

50.   În constituţia Germaniei prin cuvîntul „poporul german” se înţeleg persoanele de cetăţenie germană care trăiesc în Republica Federală Germană. Nu apare distincţia popor/cetăţeni.

51.        Potrivit constituţiei Elveţiei, poporul elveţian şi cantoanele alcătuiesc împreună Confederaţia (Federaţia) elveţiană şi împreună au adoptat constituţia. Puterea de stat trebuie să fie legitimată de popor prin intermediul scrutinurilor şi alegerilor. În exercitarea funcţiilor pe care i le conferă constituţia, poporul adică indivizii cu capacitate civică – este organul suprem al statului.

3.1.5. În sfîrşit, statele în a căror constituţie nu figurează nici noţiunea de „naţiune”, nici cea de „popor”:

52. Bosnia şi Herţegovina, Cipru, Danemarca, Islanda Lichtenstein, Luxemburg (constituţia utilizează termenul de „luxemburghezi”/ şi de „neluxemburghezi”), Norvegia, Olanda şi „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”.

3.2. Naţiunea şi structura statală

53.       Este interesant de constatat în primul rînd, plecînd de la răspunsurile date chestionarului nostru, că un număr de constituţii nu se mai complică să definească statul altfel decît din punctul de vedere al regimului politic (monarhie constituţională, republică). În al doilea rînd, se constată că nu există o corelaţie directă între structura statului – unitar sau federal – şi atribuirea suveranităţii şi îndeosebi cu promovarea ideii de naţiune.

54.  Ne-am putea aştepta ca structura unitară a statului să fie legată de promovarea ideii unei singure naţiuni indivizibile. Anumite state unitare, precum Estonia, Franţa, Lituania, Polonia, România, Turcia, stabilesc o legătură clară între indivizibilitatea şi unitatea statului cu naţiunea; această relaţie este în mod

special subliniată în cazul Croaţiei. Alte ţări, precum Albania sau Portugalia, nu fac nici o referire la ea.

55.       Pe de altă parte, opţiunea pentru o structură federală ar părea la o primă vedere mai degrabă condiţionată de necesitatea de a reflecta la nivel instituţional o moştenire istorică complexă şi de a ţine cont de diversitatea etnică, lingvistică, religioasă şi culturală a statului. Este cazul Federaţiei Ruse, de exemplu.

56.       Belgia constituie din acest punct de vedere, ilustrarea perfectă, deoarece structura sa statală este clădită pe o bază lingvistică: ea este un stat federal care cuprinde trei comunităţi (franceză, flamandă şi germanofonă), trei regiuni (valonă, flamandă şi bruxeleză) şi patru regiuni lingvistice (trei monolingve – regiunea de limbă franceză, regiunea de limbă olandeză şi regiunea de limbă germană –, şi regiunea bilingvă Bruxelles-Capitala).

57.       La fel, Elveţia, stat federal, este constituită din patru comunităţi lingvistice şi culturale.

58.       Singurul stat membru al Consiliului Europei care este constituţionalmente autentic multietnic este Bosnia şi Herţegovina. Bosnia şi Herţegovina este compusă din trei „popoare constitutive”, bosniacii, croaţii şi sîrbii. Aceştia sînt identificaţi prin religia lor: musulmani, romano-catolici şi creştini ortodocşi. Croaţii şi sîrbii din statele vecine sînt consideraţi membri ai popoarelor constitutive ale Bosniei şi Herţegovinei.

59.  Cipru a asoptat un model similar, deoarece republica are la bază două comunităţi recunoscute constituţional: comunitatea greacă – care cuprinde cetăţenii de origine greacă, a căror limbă maternă este greaca şi care împărtăşesc tradiţiile culturale greceşti sau sînt membri ai bisericii ortodoxe greceşti –, şi comunitatea turcă – care cuprinde cetăţenii de origine turcă, a căror limbă maternă este turca şi care împărtăşesc tradiţiile culturakle turceşti sau sînt musulmani. Ceilalţi cetăţeni, mai cu seamă cei care aparţin altor grupuri religioase, trebuie să-şi declare apartenenţa la una sau cealaltă dintre comunităţi.

60. Din contră, structura federală a unui stat nu este necesarmente aşezată pe o bază etnonaţională sau ligvistică. Germania constituie cel mai bun exemplu în acest sens.

4. Naţiune şi minorităţi naţionale.

61. În ce priveşte minorităţile naţionale, este clar aşadar că membrii lor sînt necesarmente cetăţenii ţării ai cărei rezidenţi sînt.

4.1. Recunoaşterea minorităţilor naţionale şi a drepturilor lor

62. Nu este neapărat util de detaliat în cadrul prezentului raport situaţia din fiecare stat membru. La acest capitol este suficient să facem trimitere la rapoartele statelor privind aplicarea Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

şi opiniile adoptate de Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru.6

63. Există mai multe state care nu recunosc în constituia sau legislaţia lor existenţa minorităţilor naţionale pe teritoriul lor:

-   Andora (vezi şi para.101) nu recunoaşte existenţa nici unei minorităţi pe teritoriul său şi, ca urmare, nu prevede şi nici nu recunoaşte în constituţia sau legislaţia sa drepturi specifice ale minorităţilor naţionale. Acelaşi lucru este valabil pentru Lichtenstein, ca şi pentru Islanda ca urmare a faptului că populaţia este omogenă.

-   La fel este cazul şi pentru Danemarca, Franţa, Spania, Irlanda, Luxemburg, Olanda, în constituţia sau legislaţia cărora nu apare nici recunoaşterea formală, nici definiţia minorităţilor etnice sau naţionale. Aceste state nu acordă drepturi colective specifice grupurilor minoritare. Cu toate acestea, constituţia şi legislaţia acestor ţări asigură egalitatea tuturor cetăţenilor, fără deosebire, şi prevăd o protecţie adecvată şi suficientă a cetăţenilor, pe bază individuală, precum şi exercitarea drepturilor omului, cu caracter universal, inclusiv a drepturilor legate de cultură, educaţie, limbă şi tradiţii.

64. Ciprul constituie un caz interesant, deoarece constituţia sa nu se referă decît la cele două „comunităţi” constitutive şi la „grupurile religioase”. Nu există nici o legislaţie privind minorităţile naţionale. Conform constituţiei, grupurile religioase au optat pentru apartenenţa la una sau cealaltă dintre cele două comunităţi: armenii, maroniţii şi latinii şi-au declarat apartenenţa la comunitatea greacă. Ca urmare, ei se bucură de aceleaşi drepturi ca şi comunitatea cipriotă greacă. Fiecare grup religios alege cîte un reprezentant în parlament. Membrii lor beneficiază de discriminare pozitivă în ce priveşte accesul la funcţii publice.

65.  Pe de altă parte, numeroase state membre recunosc, fie în constituţia lor, fie în legislaţia lor, existenţa minorităţilor naţionale şi prevăd protecţia colectivă a drepturilor acestora.

66.       Anumite constituţii recunosc explicit existenţa minorităţilor naţionale, etnice sau lingvistice, fără a menţiona nominal grupurile vizate şi afirmă pur şi simplu principiul recunoaşterii drepturilor lor (exercitarea drepturilor şii libertăţilor fundamentale recunoscute de constituţie; dreptul de a-şi promova identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă; dreptul la educaţie; recunoaşterea limbii „naţionale”; crearea de organisme reprezentative ale autonomiei locale etc). Este cazul următoarelor ţări: Albania, Austria, Estonia, Ungaria, Italia, Lituania, Polonia, România şi „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”. În majoritatea cazurilor, dispoziţiile constituţionale sînt completate de o legislaţie precisă asupra drepturilor de care dispun aceste minorităţi.

67.  Alte state merg şi mai departe şi identifică expres grupurile minoritare enumerîndu-le fie în constituţie, fie în legislaţie:

Acesta este şi cazul Croaţiei, care stabileşte o astfel de listă nu numai în constituţia sa (Republica Croaţia se constituie ca stat naţional al naţiunii croate şi stat al membrilor minorităţilor naţionale autohtone: sîrbi, cehi, slovaci, italieni, unguri, evrei, germani, austrieci, ucrainieni şi ruteni, şi al altora care au calitatea de cetăţeni şi cărora li se garantează egalitatea în drepturi cu cetăţenii de naţionalitate croată şi realizarea drepturilor lor naţionale în conformitate cu normele democratice ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale ţărilor lumii libere”), ci şi în legislaţia sa, ceea ce dă naştereşi unor probleme7.

-   Este şi cazul Finlandei a cărei constituţie recunoaşte la articolul 17.3 că „Sami, în calitate de popor indigen, precum şi romii şi alte grupuri au dreptul de a-şi păstra şi dezvolta propria limbă şi cultură”. Sami beneficieză în plus de un drept de autonomie locală.

-   Acelaşi lucru este valabil pentru Norvegia care dispune de o prevedere similară în beneficiul aceleiaşi minorităţi sami, considerată populaţie indigenă (articolul 110 din Constituţie, Legea privind sami).

68. Alte state membre au recunoscut minorităţile naţionale în cadrul aderării lor la Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale:

-   Germania îi recunoaşte ca minorităţi naţionale pe danezii de cetăţenie germană, pe sorbii de cetăţenie germană, pe sintii şi romii de cetăţenie germană şi recunoaşte aplicarea Convenţiei-cadru grupului etnic al frizilor de cetăţenie germană. E interesant de relevat că această ţară operează o distincţie între „minorităţi naţionale” şi „grupuri etnice”.

-   Irlanda recunoaşte poziţia specială pe care o deţine în Irlanda comunitatea nomazilor, care beneficiază de un întreg evantai de prevederi legislative, administrative şi instituţionale.

-   Polonia recunoaşte 13 minorităţi naţionale şi etnice: germani, armeni, beloruşi, caraiţi, evrei, ruteni, lituanieni, ruşi, slovaci, tătari, cehi, ţigani, ucrainieni.

-   Slovenia a declarat că aplică Convenţia-cadru minorităţilor naţionale autohtone, italiană şi maghiară. Conform constituţiei şi dreptului intern al Republicii Slovenia, dispoziţiile Convenţiei-cadru se aplică şi membrilor comunităţii rome din Republica Slovenia;

-   Suedia recunoaşte ca minorităţi naţionale pe sami, pe finlandezii suedezi, pe tornedali, pe romi şi pe evrei;

-   „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” recunoaşte aplicarea Convenţiei-cadru cetăţenilor „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” care trăiesc în interiorul frontierelor sale şi care fac parte din popoarele albanez, turc, vlah, sîrb, rom şi bosniac.

69. Recunoaşterea minorităţilor poate decurge dintr-un tratat internaţional sau dintr-un acord bilateral:

-   În cazul Greciei singura minoritate naţională oficial recunoscută este minoritatea musulmană, ca urmare a aplicării Tratatului de la Lausanne din 1923;

-   Din acelaşi Tratat de la Lausanne din 1923 provine recunoaşterea oficială de către Turcia a drepturilor tuturor comunităţilor nemusulmane rezidente în ţară;

-   În urma unui schimb de declaraţii cu Germania în 1955, Danemarca8 recunoaşte minoritatea germană care trăieşte în Danemarca ca şi minoritate tradiţională şi îi permite păstrarea identităţii, limbii şi culturii sale naţionale. Este singura minoritate oficial recunoscută de această ţară.

Protecţia minorităţilor lingvistice germană şi ladină din Italia figurează în Statutul special al Trentino-Alto Adige, rezultat dintr-un acord din 1946 între Italia şi Austria.

70.       Este interesant de relevat, pornind de la analiza răspunsurilor la chestionar, că mai multe delegaţii parlamentare naţionale – îndeosebi ale Germaniei, Croaţiei, „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” – consideră că minorităţile beneficiază de suficientă protecţie în Europa actuală.

71.       De regulă, minorităţile sau grupurile etnice se bucură de drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de constituţia ţării, precum şi de drepturi specifice, colective şi individuale, prevăzute de legislaţie:

-   În Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Estonia, Ungaria protecţia minorităţilor naţionale este garantată de o lege specială cu privire la protecţia drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale;

-   În Republica Cehă această protecţie este asigurată de Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care enumeră drepturile de care se bucură persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice;

-   În Germania, Austria şi Olanda, aceste drepturi (mai cu seamă, educaţionale, culturale şi lingvistice) sînt prevăzute de constituţii sau legislaţia privind minorităţile, în vigoare în acele regiuni/Länder unde locuiesc aceste minorităţi;

-În Polonia minorităţile naţionale şi etnice beneficiază de drepturi specifice ce decurg din legi şi reglementări din domenii specifice (educaţie, media, electorale, activităţi culturale, utilizarea numelor etc).

4.2. Recunoaşterea legăturilor naţiunii cu statul înrudit

72.   Raportul din 2003 asupra chestiunii tratamentului preferenţial al minorităţilor naţionale acordat de statul înrudit prin prisma cazului legii ungare referitoare la maghiarii trăind în ţările învecinate din 19 iunie 2001 s-a aplecat asupra terminologiei utilizate în constituţii sau texte de legi care acoperă fenomenul legăturilor etnice, lingvistice şi culturale dintre grupurile de cetăţeni trăind în state distincte, în special asupra utilizării termenului de „naţiune” şi a corelaţiei existente cu un context istoric şi politic precis.

73.   În continuarea prezentului raport, mi s-a părut interesant să cunosc acele dispoziţii constituţionale şi legislative din statele membre care reglementează relaţiile acestor state cu „naţionalii” lor trăind peste hotare. Să precizăm că nu este vorba de relaţiile unui stat cu cetăţenii săi expatriaţi temporar sau definitiv

rezidenţi în străinătate, ci despre legăturile juridice care pot să unească un stat de  „naţionalii” săi, cetăţeni ai altor ţări.

74.  În fapt, majoritatea statelor membre nu posedă astfel de dispoziţii. Totuşi această referire se regăseşte, din raţiuni istorice evidente, în constituţia unui număr de state din Europa Centrală şi de Est care au minorităţi în afara teritoriului lor: Albania, Croaţia, Ungaria, Polonia, România, Slovenia, Slovacia, Ucraina, ceea ce înseamnă cel puţin opt state din cele 35 care au răspuns chestionarului nostru:

-   Albania: Articolul 8 din Constituţie dispune că „Republica Albania protejează drepturile naţionale ale poporului albanez care trăieşte în afara frontirelor sale. Republica Albania protejează drepturile cetăţenilor săi care locuisc cu titlu permanent sau temporar în afara graniţelor sale. Republica Albania asigură asistenţă albanezilor care trăiesc şi muncesc în străinătate pentru păstrarea şi dezvoltarea legăturlor cu patrimoniul cultural naţional”.

-   Croaţia: Articolul 10 din Constituţie dispune că „Republica Croaţia protejează drepturile şi interesele cetăţenilor săi care trăiesc sau locuiesc în străinătate şi trebuie să promoveze legăturile lor cu patria. Republica Croaţia acordă atenţie şi protecţie specială elementelor naţiunii croate din alte state”.

-   Ungaria: În înţelesul articolului 6 din Constituţie „Republica Ungară se consideră responsabilă de soarta maghiarilor trăind în afara teritoriului său şi sprijină menţinerea relaţiilor lor cu Ungaria”.

-   Polonia: Articolul 52 din Constituţie prevede că „toate persoanele ale căror origine poloneză este confirmată conform statutului poate să se stabilească în Polonia în mod permanent.” Legea repatrierii din noiembrie 2000 permite polonezilor (celor care pot proba originea lor poloneză) şi persoanelor legate de aceştia să revină în Polonia. Aceasta cuprinde îndeosebi persoanele deportate sau persecutate din raţiuni politice şi naţionale.

-    Articolul 7 din Constituia României consacrat românilor din străinătate prevede că „Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sînt.”

-    În termenii articolului 7 a. A Constituţiei Slovaciei, statul are obligaţia de a sprijini identitatea naţională a slovacilor care trăiesc în străinătate, instituţiile lor şi relaţiile lor cu statul de origine.

-    Articolul 5 din Constituţia Sloveniei prevede de asemenea că statul „veghează asupra minorităţilor naţionale slovene autohtone în statele vecine, asupra emigranţilor sloveni, şi favorizează contactele lor cu patria” (...) Slovenii privaţi de naţionalitatea slovenă se pot bucura în Slovenia de drepturi şi avantaje speciale”.

-    Articolul 12 şi 25 din Constituţia Ucrainei prevede că „Ucraina este

preocupată de satisfacerea nevoilor naţionale, culturale şi lingvistice a ucrainienilor care trăiesc în afara frontierelor sale” şi că „Ucraina garantează ajutor şi protecţie cetăţenilor lor în afara frontierelor sale”.

75. Constituţiile altor state – occidentale în speţă – conţin declaraţii de principiu similare. În absenţa precizărilor din răspunsurile date chestionarului este greu de determinată maniera în care ele sînt traduse în practică, şi dacă ele se adresează cetăţenilor lor sau „naţionalilor” lor:

-    Articolul 108 din Constituţia Greciei dispune că „Statul veghează asupra condiţiilor de viaţă ale diasporei greceşti şi asupra menţinerii legăturilor sale cu statul înrudit. El vegheză de asemenea asupra instruirii şi promovării sociale şi profesionale ale grecilor care lucrează în afara teritoriului naţional.”

-    Constituţia Irlandei prevede o dispoziţie la fel de sibilinică în articolul 2: „(...) naţiunea irlandeză împărtăşesc o afinitate specială cu persoanele de origine irlandeză care trăiesc în străinătate şi împărtăşesc identitatea şi moştenirea sa culturală.”

-    Articolul 40 din Constituţia Elveţiei cere Confederaţiei să „încurajeze legăturile între cetăţenii elveţieni cu domiciliul în străinătate precum şi legăturile acestora cu Elveţia. Ea poate sprijini organizaţiile care urmăresc acest obiectiv”.

76. Este vorba aici, repetăm, de dispoziţii cuprinzînd relaţiile cu „naţionalii” (de aceeaşi identitate etnică) cetăţeni ai altor ţări. Este totuşi interesant de subliniat că anumite state înţeleg prezervarea relaţiilor cu „naţionalii” lor din străinătate stabilind în mod precis această recunoaştere pe menţinerea cetăţeniei. În cazul Spaniei, naţionalitatea spaniolă (şi corelativ cu aceasta dreptul de vot) este susţinut pentru persoanele trăind în străinătate, chiar în mod permanent şi definitiv, în cazul obţinerii unei alte cetăţenii.9

77.        Estonia face posibilă, în mod special pentru resortisanţii Uniunii Europene şi a Zonei economice europene, obţinerea unui permis de rezidenţă şi de a se aşeza în Estonia. De fapt, această posibilitate a fost folosită în ultimii ani de persoane de origine estoniană ai căror ascendenţi au părăsit în diferite epoci Estonia, au fost exilaţi şi s-au aşezat în ţări occidentale, pentru a-şi reînnoda rădăcinile şi pentru a contribui la dezvoltarea economică şi comercială a ţării.

78.   La fel, statele înrudite joacă un rol important în procesul respectării drepturilor minorităţilor naţionale căci ei sînt datori să se preocupe de soarta conaţionalilor lor rezidenţi în alte ţări. Această susţinere trebuie neapărat să respecte legislaţia statului în care trăieşte minoritatea respectivă şi este recomandabil ca aceste acte normative să fie negociate cu guvernele acestor state.

5. Minorităţi naţionale şi noi minorităţi

79. Mi s-a părut de asemenea interesant de ştiut dacă există în dreptul statelor membre dispoziţii constituţionale şi legislative care stabilesc o distincţie între minorităţi naţionale (sau minorităţi zise tradiţionale), şi noile minorităţi.

5.1. Definiţia noţiunii de „minorităţi naţionale”

80.        Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, dar nici alte instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor minorităţilor, nu conţin definiţia termenului de „minoritate naţională”.

81.        Cu toate acestea, mai multe state membre au înţeles să dea o definiţie precisă termenului, fie în constituţie, fie în legislaţie, fie în declaraţiile făcute cu ocazia aderării la convenţia-cadru:

82.        Germania consideră că minorităţile naţionale sînt constituite din grupuri de populaţie de cetăţenie germană care posedă o identitate proprie bazată pe limbă, cultură şi istorie, care au reşedinţa tradiţională în Germania şi trăiesc în zonele lor de aşezare tradiţională. Germania nu recunoaşte deci existenţa altor minorităţi ca minorităţi naţionale şi grupuri etnice de cetăţenie germană.

83.   Este la fel în Austria, a cărei lege referitoare la grupurile etnice (Volksgruppengesetz) defineşte minorităţile naţionale (Volksgruppen) ca „grupuri de cetăţeni austrieci care trăiesc şi rezidează pe teritoriul federal, îşi au domiciliul tradiţional în regiuni de pe teritoriul Republicii Austria, au altă limbă maternă decît germana, avînd propria lor cultură etnică, tradiţii şi folclor. ”

84.   Legea constituţională referitoare la drepturile minorităţilor naţionale a Croaţiei defineşte minorităţile naţionale ca „un grup de cetăţeni croaţi ai cărui membri locuiesc în mod tradiţional pe teritoriul Republicii Croaţia, şi ai cărui membri prezintă particularităţi etnice, lingvistice, culturale şi/sau religioase diferite faţă de cele ale altor cetăţeni, şi care sînt animaţi de grija pentru prezervarea lor.”

85.       Pentru Estonia, în termenii Convenţiei-cadru, sînt considerate „minorităţi naţionale” cetăţenii Estoniei care locuiesc pe teritoriul Estoniei; menţin legături îndelungate, ferme şi durabile cu Estonia; se deosebesc de estonieni prin caracterele lor etnice, culturale, religioase sau prin limba care constituie baza identităţii lor comune.

86.       Pentru Luxemburg este vorba de „un grup de persoane stabilite de mai multe generaţii pe teritoriul său, care au cetăţenie luxemburgheză şi care şi-au conservat caracteristici distincte din punct de vedere etnic şi lingvistic.”

87.       Polonia efectuează o distincţie între minorităţi naţionale, definite ca cele care posedă propriul stat-naţiune, minorităţi etnice, constituite de grupuri care nu posedă propiul lor stat-naţiune (minorităţi fără stat).

88.  Însfîrşit, Elveţia identifică minorităţile naţionale, în sensul Convenţieicadru, ca „grupuri de persoane care sînt inferioare din punct de vedere numeric faţă de restul populaţiei ţării sau al unui canton, sînt de cetăţenie elveţiană, întreţin legături vechi, solide şi durabile cu Elveţia şi sînt animaţi de voinţa de a prezerva împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, cum ar fi cultura, tradiţiile, religia sau limba.”

89.  Legea referitoare la drepturile minorităţilor naţionale şi etnice din Ungaria dă următoarea definiţie în articolul 1.2: „O minoritate naţională sau etnică este un grup etnic care trăieşte pe teritoriul Republicii Ungare de cel puţin un secol, se află în minoritate numerică faţă de populaţia statului, ai cărui membri sînt cetăţeni ai Ungariei care se deosebesc de restul populaţiei prin propria limbă şi cultură, prin tradiţii, dînd în acelaşi timp dovadă de o conştiinţă comunitară ceşi propune păstrarea acestor valori, afirmarea şi apărarea intereselor propriilor comunităţi istoriceşte constituite.”

90.   Analiza chestiunii nu va fi completă fără a reaminti că Adunarea însăşi a dat expresiei „minoritate naţională”, în Recomandarea 1201 (1993), următoarea definiţie ca desemnînd „un grup de persoane dintr-un stat care ”:

a)       locuiesc pe teritoriul acelui stat şi sînt cetăţenii lui;

b)  menţin legături de lungă durată, trainice şi permanente cu acel stat;

c)   manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase, sau lingvistice distincte;

d)   sînt suficient de reprezentative, chiar dacă sînt într-un număr mai mic decît restul populaţiei unui stat sau a unei regiuni a acelui stat;

e)         sînt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradiţiile, religia sau limba lor.

90.  Cităm, însfîrşit, Recomandarea 1623 (2003) referitoare la drepturile minorităţilor naţionale, în cadrul căruia Adunarea merge mai departe recomandînd că „Comitetul de Miniştri ia măsurile necesare pentru a continua cooperarea cu Uniunea Europeană pentru a duce o politică comună în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale.”

5.2. Distincţia minorităţi naţionale/noi minorităţi

92.        Putem cădea de acord asupra unei distincţii între minorităţile naţionale tradiţionale şi noile minorităţi rezultate în urma imigraţiei. Minorităţile naţionale trebuie să se bucure de toate drepturile colective şi individuale, cele care sînt recunoscute de instrumentele internaţionale şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Este clar că un stat nu se poate aştepta la loialitate din partea unei minorităţi decît dacă recunoaşte că aceasta are drepturi şi că aceste drepturi sînt egale cu cele ale majorităţii.

93.   Noile minorităţi sînt cele cunoscute ca minorităţi migrante sau imigrante. Persoanele aparţinînd acestor minorităţi rezultate în urma unor imigraţii recente, nu deţin cetăţenia statului în care rezidează, fie în mod permanent (ca, de exemplu, persoanele rusofone din Estonia sau Letonia), fie în mod provizoriu (ne putem gîndi aici la refugiaţi sau solicitanţi de azil). Sînt instructive răspunsurile la întrebarea dacă legislaţia statelor membre stabileşte o distincţie între minorităţile zise tradiţionale şi noile minorităţi. În stadiul actual al dreptului pozitiv din Europa nu se face de obicei această distincţie.

94.   Numai Suedia, Slovenia şi Republica Cehă operează o distincţie între minorităţile lor naţionale sau comunităţile naţionale autohtone, pe de o parte, care beneficiează de un statut particular din partea constituţiei şi/sau legislaţiei, şi o cu totul altă comunitate sau grup naţional provenit în mod special din imigraţie. Conform Articolului 61 din constituţia slovenă „Fiecare are dreptul de a-şi exprima în mod liber apartenenţa sa la un popor sau o comunitate naţională, de a cultiva şi a exprima cultura sa şi de a folosi limba şi scrierea sa”, iar conform Articolului 62 „Fiecare are dreptul de a-şi folosi limba, oral şi scris, în modul prevăzut de lege în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor sale şi în procedurile urmate în faţa organelor statului şi ale altor organe care îndeplinesc o funcţie publică.”

95.        Astfel, mai mult de jumătate din persoanele aparţinînd minorităţilor în Estonia s-au aşezat în anii 60-70, şi nu constituie datorită acestui fapt o minoritate „tradiţională”.

96.        Trebuie încă să ajungem la un acord asupra unei definiţii precise a „noilor minorităţi”, care este încă şi mai problematică de vreme ce nu există o definiţie comună a „minorităţilor naţionale”.

97.        Este demn de remarcat că Belgia garantează în constituţie „drepturile şi libertăţile minorităţilor ideologice şi filozofice”. Putem să le considerăm ca noi minorităţi?

5.3. Instrumentele europene existente sînt ele suficiente pentru a promova drepturile minorităţilor?

98.        Experţii întrebaţi şi-au exprimat concluzia asupra dificultăţii, ba chiar a imposibilităţii de a ajunge la o definiţie comună a conceptului de naţiune. Ei au subliniat în acelaşi timp că o definiţie prezintă un interes redus dacă obiectivul urmărit constă în promovarea drepturilor minorităţilor naţionale. Mecanisme eficiente de protecţie a drepturilor minorităţilor naţionale au fost puse în aplicare, atît la nivele naţionale cît şi la cel internaţional. Numai instrumentele juridice eficiente pot avea impactul dorit pentru a face să progreseze drepturile minorităţilor.

99.        Consiliul Europei se poate mîndri cu trei instrumente pertinente de protecţie a drepturilor minorităţilor: Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (deschisă pentru semnături în 1995), Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (deschisă pentru semnături în 1992), ambele intrate în vigoare în 1998, şi Carta europeană a autonomiei locale (deschisă pentru semnături în 1985 şi intrată în vigoare în 1988).

100. Astăzi, 37 de state membre sînt parte a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi alte 5 state au semnat-o. Andora, Franţa, Monaco şi Turcia nu au semnat-o niciodată. Belgia, Grecia, Islanda şi Luxemburg nu au ratificat-o încă.

101.   Astăzi, 19 state membre sînt parte a Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare şi alte 13 au semnat-o. Albania, Andora, Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Georgia, Grecia, Irlanda, Letonia, Lituania, Monaco, Portugalia, San-Marino şi Turcia nici nu au semnat-o, nici nu au ratificat-o. Azerbaidjan, Bosnia şi Herţegovina, Franţa, Islanda, Italia, Malta, Republica Moldova, Polonia, România, Rusia, Serbia-Muntenegru şi „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” nu au ratificat-o încă.

102.   Comisia a considerat util să interogheze statele despre raţiunea pentru care se opun semnării/ratificării acestor instrumente fundamentale de protecţie a drepturilor minorităţilor. Andora, care nu este parte la nici una dintre cele trei convenţii vizate, a răspuns că problema este în studiu dar ridică o mare complexitate pentru ţară, în măsura în care „populaţia de naţionalitate andoreză este în minoritate numerică faţă de restul locuitorilor”. Albania şi Republica Cehă au răspuns că ele au intenţia să ratifice Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Irlanda, Italia, Luxemburg, Polonia şi România au răspuns la fel că în ceea ce priveşte Carta, procedura este în curs, fie la nivel guvernamental, fie la cel parlamentar. Islanda a răspuns că cele două convenţii se află în studiu la guvern. Franţa, Grecia, Portugalia, „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” şi Turcia nu a dat nici o explicaţie referitoare la nesemnarea şi/sau neratificarea uneia sau alteia dintre instrumente. Pentru Belgia, după cum se ştie10, problema semnării şi ratificării acestor instrumente constituie un dosar sensibil, ca şi pentru Estonia (care nu a ratificat Carta limbilor regionale sau minoritare).

6. Concluzii

103.         Nu cred că ar fi important să formulăm un nou concept de naţiune. Despre ce ar putea fi vorba în urma unei dezbateri despre un eventual „concept de naţiune al secolului XXI-lea” nu ar fi găsirea unei definiţii ci acceptarea unui nou mod de a gîndi, de a regîndi naţiunea, şi în mod special transversalitatea naţiunii dincolo de frontiere, o naţiune adesea, dar nu întotdeauna, ancorată profund în istorie. În urma celor două războaie mondiale ale secolului XX., frontierele naţionale s-au schimbat şi, în consecinţă, părţi ale statelor înrudite trăiesc actualmente pe teritoriul unuia dintre statele învecinate şi reprezintă „minorităţi sau comunităţi naţionale”.

104.   Este important ca statele membre ale Consiliului Europei să adopte în legislaţiile lor naţionale acte normative care să accepte comunităţile (minorităţile) naţionale pe teritoriul lor şi să le trateze cu bună credinţă. Aceste comunităţi (minorităţi) naţionale care au fost create ca urmare a modificării frontierelor naţionale – şi nu ca urmare a mişcărilor de migraţie – reprezintă comunităţi (minorităţi) naţionale tradiţionale. Ele trebuie să se bucure de drepturi colective şi individuale cu scopul przervării, exprimării şi dezvoltării identităţii lor naţionale, astfel cum sînt prevăzute aceste drepturi în Recomandarea 1201 (1993) şi 1623 (2003) ale Adunării şi Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale. În sensul Recomandării 1623 (2003) „Adunarea consideră că statele părţi nu au dreptul necondiţionat de a decide care sînt, printre grupurile de populaţii prezente pe teritoriile lor, cele care trebuie să fie considerate ca minorităţi naţionale în termenii Convenţiei-cadru. Toate deciziile de acest tip trebuie să respecte principiul nondiscriminării şi să fie conforme cu litera şi spiritul Convenţiei-cadru.”

105.         De asemenea, ţările membre ale Consiliului Europei sînt invitate să semneze şi să ratifice – dacă nu a făcut-o deja – Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, Carta euroepeană a limbilor regionale sau minoritare şi Carta europeană a autonomiei locale, care pot deveni instrumente importante în menţinerea identităţii naţionale ale comunităţilor (minorităţilor) naţionale.

106.   Rolul cel mai important în prezervarea identităţii comunităţilor (minorităţilor) naţionale revine statului ale cărui cetăţeni sînt persoanele care aparţin minorităţilor naţionale. Este recomandabil ca statele să aplice principiul discriminării pozitive a minorităţilor naţionale, îndeosebi în ce priveşte identitatea naţională şi reprezentarea proporţională în instituţiile descentralizate (inclusiv la nivelul executivului lor) în regiunile unde aceste minorităţi rezidă.

107.   Adunarea trebuie să reitereze recomandarea sa încă o dată în mod clar Comitetului de Miniştri pentru a redacta un protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care să asigure norme minimale pentru ceea ce sînt drepturile comunităţilor naţionale, obligatorii pentru toate statele membre. Este vorba de o cerere veche, reafirmată în mod constant de Adunare în Recomandările 1201 (1993), 1255 (1995), 1285 (1996), 1345 (1997) şi 1492 (2001).

108.        În ultima recomandare adoptată referitoare la problema drepturilor minorităţilor naţionale, Adunarea a favorizat totuşi o abordare oarecum diferită, cerînd în Recomandarea 1623 (2003) Comitetului de Miniştri „să elaboreze un protocol adiţional la Convenţia-cadru abilitînd Curtea Europeană a Drepturilor Omului să dea avize consultative asupra interpretării Convenţiei-cadru.”

109.        În privinţa respectării drepturilor minorităţilor naţionale, un rol important revine Congresului Puterilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei care, prin rezoluţiile sale, poate constitui un factor determinant pentru garantarea aplicării normelor europene în materie.

110.  De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate juca un rol foarte important în recunoaşterea drepturilor colective şi individuale ale comunităţilor (minorităţilor) naţionale. Prin jurisprudenţa sa, Curtea poate influenţa practica jurisdicţională naţională.

111.  Toate aceste recomandări au drept scop interpretarea elastică, cu bună credinţă, a noţiunii de „naţiune”, respectiv de „comunitate (minoritate) naţională” şi un climat paşnic şi tolerant între majoritate şi minorităţi naţionale în fiecare stat membru al Consiliului Europei.

Anexa

Chestionarul adresat delegaţiilor naţionale:

1.a. Constituţia Dvs. se defineşte sau face referire la natura statului dvs. (national, federal, multinaţional etc.)?

b. Constituţia Dvs stabileşte vreo distincţie între conceptele de „stat” şi „popor”?

c. Constituţia Dvs face vreo referire la conceptul de „naţiune”? Îl defineşte?

2.Constituţia Dvs prevede vreo dispoziţie referitoare la drepturile conaţionalilor dvs domiciliaţi în străinătate?

3.Legislaţia dvs. naţională recunoaşte prezenţa minorităţilor (comunităţilor) naţionale pe teritoriul ţării dvs.?

4.Legislaţia dvs. naţională stabileşte drepturi pentru minorităţile (comunităţile) naţionale care trăiesc în ţara dvs.? Dacă da, care sînt aceste drepturi?

5.Legislaţia dvs. naţională face vreo distincţie între minorităţile tradiţionale şi noile minorităţi?

6.Dacă ţara dvs. nu a ratificat:

i. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naşionale,

ii. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare,

iii. Carta europeană a autonomiei locale,

Are intenţia s-o facă? Dacă nu, vreţi să precizaţi raţiunea?

Comisia însărcinată cu raportul: Comisia pe probleme juridice şi drepturile omului

Înapoiat la comisie: Doc 10177, înapoiat nr. 2972 din 21 iunie 2004

Proiect de recomandare adoptat de comisie la 7 noiembrie 2005 cu 14 voturi pentru, 5 voturi contra şi fără abţinere

Membrii Comisiei care au participat la reuniune: Dick Marty (preşedinte), Erik Jurgens, Athanasios Alevras, Alexander Arabadjiev, Jaume Bartumeu Cassany, Rudolf Bindig, Erol Aslan Cebeci, Boriss Cilevics, András Csáky, Marcello Dell’Utri, Lydie Err, György Frunda, Jean-Charles Gardetto, Attila Gruber, Valery Grebennikov, Antti Kaikkonen, Yuri Sharandin, Andrew McIntosh, Murat Mercan, Ann Ormonde, Milos Budin, Adrian Severin, Rodica Mihaela Stănoiu, Vojtech Tkác, Renate Wohlwend, Natalia Narochnitskaya.

Note:

1.    Vezi Rezoluţia 1335 (2003) şi Doc 9744 rev (Raportor: Erik Jurgens, Olanda, SOC).

2.    Doc 9787.

3.    Albania, Germania, Andora, Austria, Belgia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Franţa, Grecia, Ungaria, Irlanda, Islanda, Italia, Lichtenstein, Lituania, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveţia, „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”, Turcia, Ukraina şi Regatul Unit.

4.    Procesul verbal al audierii (AS/Jur (2004)27) a fost declasificat şi este disponibil pentru consultare la Secretariatul Comisiei.

5.    Cităm aici decizia fundamentală din 9 mai 1991 (decizia nr. 91-290) referitoare la legea de susţinere a statutului de colectivitate teritorială a Corsicii, în care Consiliul constituţional a considerat că „Franţa este (...) o Republică indivizibilă, laică, democratică şi socială care asigură egalitatea în faţă legii tuturor cetăţenilor săi indiferent de origine; de vreme ce menţiunea legislatorului de « popor corsican, component al poporului francez » contravine constituţiei, care nu cunoaşte decît poporul francez compus din toţi cetăţenii francezi fără deosebire de origine, rasă sau religie.”

6.    https://www.coe.int/T/F/Droits_de_1%27Homme/minorites/.

7. Această dispoziţie a fost discutată şi criticată atît de comisia de la Veneţia, care a examinat la timpul său nu numai proiectele de amendamente la constituţie dar în aceeaşi măsură şi ansamblul proiectelor de lege şi a proiectelor de amendamente la lege privind minorităţile naţionale, cît şi de comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale. Comisia de la Veneţia a relevat, printre altele, faptul că lista minorităţilor naţionale care figurează în preambulul constituţiei constituie o practică contrară celei susţinute atît de Consiliul Europei cît şi de Înaltul Comisar pentru minorităţile naţionale al OSCE, în măsura în care tinde să creeze probleme juridice legate de protecţia minorităţilor (şi, în particular, de grupurile minoritare care pot exista în realitate dar nu apar pe o astfel de listă). Comitetul consultativ, în consonanţă cu remarca precedentă, relevă în opinia sa din 6 aprilie 2001 că „lista oficială mai recentă a minorităţilor naţionale cuprinse în amendamentele la legea constituţională asupra drepturilor omului şi asupra drepturilor comunităţilor sau minorităţilor naţionale şi etnice, adoptată în mai 2000, numără 22 de minorităţi, la care se vor adăuga « altele ». Dimpotrivă, preambulul Constituţiei, cel modificat la 12 decembrie 1997, reţine o abordare mai selectivă, pentru că el nu mai mumără decît 10 minorităţi naţionale, la care se referă în Constituţie în calitate de « autohtoni », menţionînd totodată « altele », o categorie la modul general. Comitetul consultativ apreciează că nici o distincţie nejustificată nu trebuie să fie stabilită între diferite minorităţi naţionale şi consideră că este regretabil că preambulul Constituţiei nu menţionează în mod explicit alte minorităţi figurînd pe lista cuprinsă în legea constituţională mai sus menţionată, cum ar fi bosniacii, romii şi slovenii.”

8. Recunoaşterea grupurilor minoritare de către Danemarca a intervenit de asemenea după aderarea sa la Convenţia-cadru; Danemarca a înţeles să limiteze această recunoaştere la minoritatea germană din Jutlanda meridională. Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru nota în opinia sa din septembrie 2000 „că persoanele care aparţin unor grupuri care întreţin legături istorice strînse cu Danemarca, cum ar fi feroezii şi groenlandezii, par să fi fost de la bun început excluşi de la protecţia Convenţiei-cadru. La fel, în ciuda prezenţei istorice a romilor în Danemarca, par să fi fost de asemenea apriori exclusi de la protecţia numitei convenţii. Această abordare nu este compatibilă cu Convenţia-cadru.”

9.   Articolul 11.2.: „Nici   un spaniol de origine nu poate fi privat de naţionalitatea sa”. Articolul 11.3.: „Statul va putea încheia tratate de dublă cetăţenie cu ţări ibero-americane şi cu acei care au menţinut sau menţin legături speciale cu Spania. Spaniolii se pot naturaliza în ţările lor fără să-şi piardă cetăţenia de origine, chiar dacă aceste ţări nu recunosc cetăţenilor lor un drept reciproc.” Articolul 65.5: „(...) Legea va recunoaşte şi statul va facilita exercitarea dreptului de vot spaniolilor care se găsesc în afara teritoriului Spaniei”.

10. Vezi Rezoluţia 1301 (2002) referitoare la protecţia minorităţilor în Belgia şi Rezoluţia 1172 (1998) despre situaţia populaţiei francofone care trăieşte la periferia Bruxelleului.

Traducerea de Elek Szokoly

*

György FRUNDA (n. 1951) jurist, cu o bogată activitate politică: membru al Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, între 1990-1992 deputat, iar din 1992 pînă în prezent senator. În prezent preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului, Culte şi Minorităţi din cadrul Senatului României, preşedintele Delegaţiei române la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE), membru al Comisiei Permanente a APCE, membru al Comisiei pentru afaceri juridice şi drepturile omului a APCE, vicepreşedinte al Grupului Partidului Popular European-Creştin Democrat din cadrul APCE, membru al Subcomisiei pentru democraţie locală şi regională a APCE, membru al Subcomisiei pentru drepturile minorităţilor la APCE.

György Frunda, Conceptul de „naţiune”, raport pentru Comisia pentru probleme juridice şi de drepturile omului a Consiliului Europei, prezentat la 26 ianuarie 2006 sub nr. 10762.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006