Document

Recomandarea 1735 (2006)¹ Conceptul de „naţiune”

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

1.      În 2003, Adunarea Parlamentară dezbătea problema tratamentului preferenţial al minorităţilor naţionale de către statul înrudit în legătură cu cazul legii maghiare din 19 iunie 2001 referitoare la maghiarii care trăiesc în ţările învecinate. Adunarea constatase că legea maghiară conţinea în preambul o definiţie a conceptului de „naţiune” care nu existase pînă atunci ca „definiţie juridică europeană comună a conceptului de «naţiune»”.

2.      Adunarea, conştientă de necesitatea clarificării terminologiei utilizate în constituţiile şi legislaţiile în vigoare pentru acoperirea fenomenului legăturilor etnice, lingvistice şi culturale între grupurile de cetăţeni care trăiesc în state distincte, în particular a utilizării termenului de „naţiune”, precum şi a corelaţiilor existente cu caracter istoric şi politic precis, şi-a pus întrebarea dacă şi în ce fel poate conceptul de „naţiune” – eventual regîndit şi modernizat – să ajute la abordarea problemei minorităţilor naţionale şi a drepturilor lor în Europa secolului XXI.

3.  Comisia pe probleme juridice şi drepturile omului, într-un studiu pe marginea conceptului de naţiune şi a utilizării sale în Europa bazat pe date culese de la 35 de delegaţii parlamentare naţionale care au răspuns unui chestionar, precum şi pe intervenţiile unor experţi jurişti şi politologi care au participat la o audiere organizată la Berlin la 7 iunie 2004, a concluzionat că este dificil, ca să nu spunem imposibil, să se ajungă la o definiţie comună conceptului de naţiune.

4.  Termenul de „naţiune” este profund ancorat în cultura şi istoria popoarelor şi integrează elementele fundamentale ale identităţii lor. El este, pe de altă parte, strîns legat de ideologiile politice care l-au întrebuinţat şi iau pervertit sensul iniţial. Pe deasupra, în privinţa diversităţii limbilor folosite în Europa, un concept ca cel al naţiunii se află propriu-zis în situaţia intraductibilităţii în multe ţări în care nu există decît în cel mai bun caz o traducere aproximativă în limba naţională. Tot aşa, termenii folosiţi în anumite limbi naţionale nu au o traducere adecvată în engleză sau în franceză, cele două limbi oficiale ale Consiliului Europei.

5.     Adunarea recunoaşte că în anumite ţări membre ale Consiliului Europei, conceptul de naţiune indică cetăţenia, adică o legătură (o relaţie) juridică între un stat şi o persoană, independent de originea etnoculturală a acesteia, în timp ce în alte state membre, el trimite la o comunitate precisă, care vorbeşte o limbă dată şi este caracterizată printro serie de tradiţii culturale şi istorice analoge, printr-o concepţie identică despre trecutul său, despre aceleaşi aspiraţii şi aceeaşi viziune despre viitor. În anumite state membre, cele două concepţii sînt utilizate simultan pentru a indica cetăţenia şi respectiva origine (etnoculturală) naţională. Astfel, cuvîntul „naţiune” este uneori folosit în dublu sens, dar se întîmplă de asemenea să se utilizeze două cuvinte diferite pentru a exprima aceste sensuri diferite.

6.     Adunarea recunoaşte, de asemenea, că atunci cînd conceptul de naţiune este folosit în sens de cetăţenie, el desemnează o relaţie contractuală între o persoană fizică şi un stat, în timp ce, atunci cînd are sensul unei comunităţi etnoculturale, el desemnează o realitate culturală (un fapt sau un statut cultural) bazată pe asociaţia liberă şi unilaterală a unei persoane fizice la acea comunitate şi nu conţine decît relaţii între membrii acelei comunităţi. O naţiune, în sensul cultural al termenului, nu devine subiect de drept (vezi dreptul internaţional) decît dacă se organizează ca stat recunoscut pe plan internaţional.

7.      Adunarea remarcă faptul că, în cadrul procesului foarte complex de edificare a unei naţiuni şi de naştere a unui stat-naţiune, statele europene moderne şi-au fondat legitimitatea fie pe accepţiunea civică a conceptului de naţiune, fie pe accepţiunea culturală a acestuia. Totuşi, chiar dacă distincţia dintre cele două accepţiuni poate încă fi identificată în constituţiile anumitor state membre ale Consilului Europei, tendinţa generală a evoluţiei statului-naţiune este de transformare a sa, după caz, dintr-un stat pur etnic sau etnocentric către un stat civic, sau de la un stat pur civic către un stat multicultural în care sînt recunoscute drepturi specifice nu numai persoanelor fizice ci şi comunităţilor culturale sau naţionale.

8.  Adunarea constată de asemenea că datorită modului în care statelenaţiune s-au format în decursul secolului XIX şi în prima parte a secolului XX, şi a modificării frontierelor acestora la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial şi a războiului rece, trăiesc pe teritoriul aproape al tuturor statelor membre ale Consilului Europei diferite grupuri de persoane care sînt cetăţeni ai acelui stat sau acelei naţiuni civice dar care aparţin şi sînt parte a unor naţiuni culturale diferite. Faţă de cel mai mare grup de cetăţeni avînd aceeaşi origine etnoculturală, aceste grupuri, care sînt relativ mai mici, constituie minorităţi naţionale şi sînt considerate ca atare.

9.  Aceste minorităţi sau comunităţi naţionale – adesea născute în urma modificării frontierelor de stat – care reprezintă o parte constitutivă şi o entitate cofondatoare a statului-naţiune ale cărui membre sînt în calitate de cetăţeni, se bucură de dreptul de a prezerva, exprima şi dezvolta identitatea lor naţională aşa cum sînt prevăzute aceste drepturi în Recomandările 1201 (1993) şi 1623 (2003) ale Adunării, precum şi în Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.

10.     Adunarea remarcă de asemenea că minorităţile naţionale ca atare neavînd personalitate juridică, nu pot fi subiect de drept şi nu pot fi aşadar parte a unui contract sau acord. Ele trebuie să poată fi totuşi obiectul unei protecţii colective şi membrii lor trebuie să aibă capacitatea de a acţiona, fie individual în calitate de subiecţi de drept, fie colectiv în cadrul diferitelor entităţi avînd personalitate juridică, pentru apărarea identităţii şi drepturilor culturale ale minorităţii lor. Aceste drepturi nu sînt nici teritoriale, nici legate de un teritoriu, iar recunoaşterea şi protecţia lor trebuie să fie organizată prin lege, simultan la nivelul fiecărui stat-naţiune şi la nivel transnaţional (internaţional).

11.     Adunarea recunoaşte că cel mai important rol în ceea ce priveşte prezervarea identităţii minorităţilor naţionale îi revine statului ai cărui cetăţeni sînt persoanele care aparţin minorităţii naţionale respective. Ea invită în consecinţă statele membre să adopte legislaţii şi acte normative care să recunoască minorităţile naţionale tradiţionale, şi să le aplice cu bună credinţă. În ceea ce priveşte reprezentarea în instituţiile politice, ea recomandă statelor să aplice principiul discriminării pozitive faţă de membrii minorităţilor naţionale, în mod special în privinţa reprezentării proporţionale în instituţiile centrale şi descentralizate (inclusiv la nivelul executivelor acestora), în special în regiunile în care locuiesc aceste minorităţi.

12. Adunarea consideră că este necesară întărirea recunoaşterii legăturilor fiecărui cetăţean european cu identitatea sa, cu cultura sa, cu tradiţiile sale, cu istoria sa pentru a permite fiecărui individ să se definească ca membru al unei „naţiuni” culturale independent de ţara a cărei cetăţean este sau de naţiunea civică de care aparţine în calitate de cetăţean şi să răspundă mai exact aspiraţiilor crescînde ale minorităţilor care au un puternic sentiment de apartenenţă la o anumită naţiune culturală. Ea estimează că este important, mai degrabă dintr-o perspectivă politică decît juridică, să încurajeze o apropiere mai tolerantă faţă de relaţia dintre stat şi minorităţile naţionale, care duce la acceptarea cu bună credinţă a dreptului fiecărui individ de a aparţine naţiunii faţă de care are sentimentul de a aparţine, fie din punctul de vedere al cetăţeniei, fie din cel al limbii, culturii şi tradiţiilor.

13.         Adunarea reaminteşte că, în Rezoluţia 1335 (2003) ea subliniază că „apariţia unor forme noi şi originale de protecţie a minorităţilor, în special prin intermediul statelor înrudite, constituie o tendinţă pozitivă (...)”. Ea considera că posibilitatea statelor de a adopta măsuri unilaterale privind protecţia minorităţilor înrudite cultural din străinătate, fie că ele trăiesc în ţări învecinate sau nu, era condiţionată de respectarea următoarelor principii: suveranitatea teritorială, regula pacta sînt servanda, relaţiile amicale dintre state şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – în particular, interzicerea discriminării. Dacă este legitim ca statele înrudite să joace un rol important în respectarea drepturilor minorităţilor naţionale atunci cînd sînt preocupate de soarta conaţionalilor lor rezidenţi în alte ţări, această susţinere este datoare să respecte în mod absolut legislaţia statului în care trăiesc minorităţile respective şi toate actele normative trebuie negociate în prealabil cu guvernele acestor state. Aceleaşi drepturi şi obligaţii trebuie să fie recunoscute sau respectate de toate statele care înţeleg să adopte măsuri unilaterale privind protecţia identităţii minorităţilor culturale şi naţionale care trăiesc în diferite state şi care sînt compuse din cetăţenii statelor care adoptă respectivele măsuri.

14.   Adunarea consideră că în domeniul respectării drepturilor minorităţilor naţionale un rol important revine Congresului puterilor locale şi regionale al Consiliului Europei, a cărui acţiune contribuie la garantarea aplicării normelor europene în materie. Ea consideră că Recomandarea 43 (1998) cu privire la autonomia teritorială şi minorităţile naţionale şi Recomandarea 70 (1999) cu privire la legislaţia locală/ statutul special ar trebui reexaminate pentru a se identifica modalităţi de punere a lor în practică.

15.        Luînd notă de Declaraţia de la Varşovia adoptată la 16 şi 17 mai 2005 de şefii de state şi de guverne ale statelor membre ale Consiliului Europei, ca şi de Planul de acţiune, Adunarea face apel la Comitetul de Miniştri să iniţieze fără întîrziere discuţii în scopul concretizării rapide a deciziilor luate. În mod special, Planul de acţiune subliniază că „Frămîntata istorie europeană arată că protecţia minorităţilor naţionale este esenţială pentru menţinerea păcii şi dezvoltarea stabilităţii democratice. O societate care se consideră pluralistă trebuie să permită prezervarea şi dezvoltarea identităţilor minoritare care constituie o sursă de îmbogăţire pentru societate. (...)”

16.        În consecinţă, Adunarea recomandă Comitetului de Miniştri:

16.1          să invite statele membre care nu au făcut-o încă, să semneze şi să ratifice Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare şi Carta europeană a autonomiei locale, care constituie instrumente fundamentale pentru păstrarea identităţii naţionale ale minorităţilor sau comunităţilor naţionale, şi să-şi intensifice eforturile în acest sens;

16.2   să invite statele membre să promoveze în legislaţia lor naţională recunoaşterea drepturilor culturale ale minorităţilor, în special cele bazate pe Recomandarea 43 (1998) referitoare la autonomia teritorială şi minorităţile naţionale şi Recomandarea 70 (1999) referitoare la drepturi locale/statute particulare ale Congresului puterilor locale şi regionale ale Consilului Europei;

16.3         să ia măsuri corespunzătoare pentru ca statele membre să respingă toate tentativele de promovare a purităţii etnice a statului sau de organizare a teritoriului şi administraţiei statului pe baze etnice, cu excepţia măsurilor pozitive vizînd asigurarea unei reprezentări echitabile a minorităţilor naţionale în administraţia ţării lor, la nivel central şi local;

16.4   să invite statele membre să-şi alinieze constituţia la normele europene democratice actuale, care cheamă toate statele să integreze întregul ansamblu al cetăţenilor lor, independent de originea lor etnoculturală, într-o entitate civică multiculturală şi să înceteze să se definească şi să se organizeze ca stat exclusiv etnic sau civic;

16.5         să elaboreze linii directoare referitoare la modalităţile de dezvoltare a relaţiilor între un stat şi minorităţile care trăiesc într-un alt stat – în general învecinat – în spiritul criteriilor care se degajă din raportul din 2001 al Comisiei de la Veneţia, bazat pe analiza legislaţiilor existente elaborate şi în conformitate cu rezoluţiile şi recomandările adecvate ale Adunării.

17. Adunarea reaminteşte că în Recomandarea sa 1623 (2003) referitoare la drepturile minorităţilor naţionale a lansat un apel Comitetului de Miniştri să ia „măsurile necesare pentru continuarea cooperării cu Uniunea Europeană în scopul de a duce politici comune în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale”. Ea observă că răspunsul Comitetului de Miniştri în privinţa acestei chestiuni a fost cel puţin laconic. Ea cere, în consecinţă, Comitetului de Miniştri să-l invite pe dl. JeanClaude Juncker să trateze într-o manieră aprofundată, în cadrul raportului său viitor despre relaţiile dintre Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, problema complementarităţii politicilor în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale şi a recunoaşterii drepturilor lor.

Traducere de Elek Szokoly

*

Notă:

1. Dezbaterile Adunării Parlamentare din 26 ianuarie 2006 (şedinta a 7-a). Vezi Documentul 10762, raportul Comitetului pentru Probleme Juridice şi Drepturile Omului, raportor Dl. Frunda. Text adoptat de către Adunare în data de 26 ianuarie (şedinţa a 7-a).