Transindex - Altera

Untitled-1

Forme de autonomie şi condiţiile de realizabilitate ale acestora

Levente Salat

Felul în care se poate vorbi despre autonomie în interiorul unei comunităţi politice este un indicator important al nivelului culturii politice ce caracterizează comunitatea respectivă. Este un fenomen larg răspîndit ca membrii comunităţilor majoritare, dominante în cadrul statelor, să se situeze pe o poziţie îndeobşte potrivnică autonomiei atîta vreme cît vor considera că în ea pot identifica ameninţări la adresa integrităţii teritoriale a statului vizat, iar minorităţile, pe care tradiţiile le fac teoretic apte de exerciţiul autonomiei, să vadă în aceasta o garanţie a rezolvării, pe cale instituţionalizată, de regulă constituţională, a problemelor cu care se confruntă. De asemenea, este un fenomen general faptul că autonomiile reuşite din diferitele colţuri ale lumii presupun colaborarea majorităţilor şi a minorităţilor implicate. Pentru a le asigura durabilitatea, este absolut necesar să se acorde atenţie reproducerii la un nivel corespunzător a culturii politice în contextul fiecărei comunităţi implicate. În absenţa acestei împrejurări, nici cel mai echilibrat şi cel mai grijuliu proiectat sistem instituţional autonom, nici implicarea actorilor internaţionali nu vor reuşi să asigure un aranjament stabil.

Ce se poate observa la noi, în raport cu cele menţionate, în privinţa planurilor de autonomie ale maghiarilor din România? Se poate observa, pe de o parte, că opinia publică a maghiarilor din România tratează acest proiect fie ca pe un slogan lipsit de conţinut, inoperaţionalizabil în condiţiile date, fie ca pe un fetiş ale cărui consecinţe nu ajung să fie conştientizate îndeajuns. Opinia publică românească, pe de altă parte, diabolizează încercările de autonomie ale maghiarilor, invocînd „conspiraţii” ce ascund tendinţe de separatism, autoizolare, segregare şi bantustanizare, ori de cîte ori problema ajunge să devină obiectul disputei politice. Avem de a face, prin urmare, pe de o parte cu un fetiş, pe de alta cu un construct diabolic – ambele atitudini fiind dovezi ale lipsei de cultură politică şi indicînd faptul că este nevoie încă de foarte multe eforturi pentru a se putea vorbi şi la noi despre autonomie, cu şanse reale de reuşită şi fără consecinţe nefaste pentru evoluţia democraţiei în contextul societăţii româneşti.

Condiţiile înţelegerii reciproce

O condiţie semnificativă a apropierii perspectivelor este de obicei luarea în calcul a împrejurărilor care influenţează în mod hotărîtor evoluţia opiniei partenerului de dialog. Unul dintre argumentele care apar frecvent în discuţiile de acest fel este acela că, în timp ce grupurile etnice majoritare lasă în urmă naţionalismul etnic, promovînd un nivel mai avansat al solidarităţii comunitare – ce poate fi caracterizat, în contextul statului de drept modern, prin conceptul de naţionalism civic –, minorităţile care aspiră la autonomie etnică se opun modernizării, invocînd spiritul naţionalismelor din secolul XIX. Într-adevăr, acest argument pare întemeiat şi greu de combătut la prima vedere. Dacă vom cîntări, însă, mai atent realizările concrete, individuale ale conceptului, vom descoperi că practica diferă în puncte esenţiale de teorie. După cum Will Kymlicka, politologul canadian din ce în ce mai des citat şi la noi, arată în mai multe lucrări ale sale, neutralitatea etnoculturală a statelor naţionale moderne atît de des pomenită, de cele mai multe ori nu este altceva decît un mit grijuliu construit şi temerar promovat, nesusţinut de nimic în realitate: întregul sistem instituţional al statelor naţionale moderne are menirea de a promova cultura dominantă a naţiunii dominante. Politicile instituţiilor de stat în domeniul educaţiei, al culturii, privind limba în care se poate comunica în relaţia cu instituţiile statului şi – nu în ultimul rînd – în domeniul imigrării, servesc acest scop¹. Ernest Gellner, un alt teoretician renumit, susţinea că aceste politici nu sînt accidentale. În contextul modelelor dominante ale modernităţii, performanţa comunitară a naţiunilor a presupus organizarea spaţiului naţional în aşa fel încît aceasta să asigure un nivel înalt al mobilităţii sociale şi al solidarităţii comunitare, pe de o parte prin funcţionarea unei pieţe dinamice a forţei de muncă, generatoare de progres bazat pe competiţie, pe de altă parte cu ajutorul serviciilor sociale clădite pe principiul reciprocităţii. Pentru a crea condiţii prielnice acestor evoluţii, s-a dovedit indispensabil ca o limbă comună să monopolizeze spaţiul public, sistemul educaţional public să fie aliniat la standardele unitare, iar spaţiul public să fie populat cu simboluri naţionale, sărbători oficiale legate de istoria naţiunii titulare în stat, etc.²

Privind din această perspectivă, ne putem da seama care este una dintre condiţiile esenţiale ale înţelegerii reciproce dintre majoritate şi minoritate. Minorităţile trebuie să înţeleagă, înainte de toate, că intransigenţa lingvistică, sensibilitatea faţă de simbolurile naţionale şi rigiditatea politicilor educaţionale pot fi interpretate şi altfel decît ca manifestări ale naţionalismului distructiv, îndreptate împotriva minorităţilor. De exemplu, observaţia frecvent întîlnită în discursul public – conform căreia studiile universitare absolvite în limba maghiară sînt în dezavantajul tinerilor ce doresc să trăiască în România şi să se afirme pe piaţa autohtonă a forţei de muncă – poate fi înţeleasă şi ca o manifestare a responsabilităţii faţă de organizarea spaţiului comun, administrat în favoarea fiecărui cetăţean al statului român, chiar dacă din perspectiva minoritară este aproape imposibil ca această logică majoritară, considerată de maghiari ca o ameninţare la adresa viitorului minorităţii, să fie astfel percepută.

Pe de altă parte, ca o altă condiţie a apropierii punctelor de vedere, majoritatea trebuie să înţeleagă şi să accepte că demersurile sale legitime de organizare a spaţiului naţional în conformitate cu normele modernităţii produc dezavantaje serioase pentru minorităţile care ţin la limba şi identitatea lor. Pentru un cetăţean care nu s-a socializat în cultura dominantă, este nevoie de o muncă aproape dublă, de efort dublat permanent, dacă doreşte să devină competitiv în sistemul instituţional al culturii majoritare şi, în acelaşi timp, are ambiţia să rămînă informat şi activ la nivelul cerinţelor contemporaneităţii şi în cultura proprie.

Povara dublă

Nu toţi pot sau doresc să îşi asume în mod egal şi cu toate consecinţele implicite această povară dublă. Una dintre formele individuale de rezistenţă frecvent întîlnite este asimilarea voluntară în cultura dominantă, lucru fundamentat sau justificat în marea majoritate a cazurilor chiar prin motivul că „acolo – în cealaltă cultură – sînt mai multe posibilităţi de afirmare”. Dar, în esenţă, şi emigrarea, stabilirea în ţara-mamă este o variantă individuală de împotrivire, congruentă cu asimilarea: în ambele cazuri esenţa este eliberarea individului de sub influenţa consecinţelor diversităţii culturale şi a poverii duble ce rezultă din această diversitate.

Variantele comunitare de respingere a poverii duble sînt şi ele de două feluri. O astfel de soluţie este aleasă de religii izolaţioniste, dornice să-şi menţină cultura lor premodernă, care recurg la metoda auto-izolării, încercînd să se delimiteze cît mai ermetic de lumea din jur, ale cărei ideologii şi cuceriri tehnologice sînt văzute ca ameninţătoare pentru propria lor cultură. Comunităţile amish, mennoniţii sau dukhoborii, care trăiesc pe continentul nord-american, servesc ca exemple de astfel de cazuri de auto-izolare. Deseori, aceste religii trăiesc, practic, în comunităţi autarhice din toate punctele de vedere, reducînd la minim contactul cu lumea din jur, nu rareori cu preţul încălcării grave a drepturilor fundamentale, individuale ale membrilor.

Celălalt tip de reacţie comunitară la povara dublă apare atunci cînd comunităţi minoritare concentrate teritorial, cu un număr relativ mare de membri, capabili de susţinerea unui sistem instituţional independent şi cu tradiţie de autoguvernare fiind interesaţi în asigurarea condiţiilor instituţionale ale continuităţii existenţei comunitare pe meleagurile natale – se hotărăsc să păşească şi ele pe drumul bătut de majoritate: să-şi organizeze spaţiul propriu comunitar în conformitate cu cerinţele modernităţii, asemănător felului în care comunităţile culturale formatoare de state îşi organizează spaţii lor naţionale. Varianta instituţionalizată a acestei opţiuni este autonomia, în diferitele ei forme, care, din acest motiv, doar prin asumarea consecinţelor unei grave inconsecvenţe poate fi etichetată ca o manifestare premodernă, specifică naţionalismelor din secolul XIX. În acelaşi timp, este important de observat că, deşi dreptul individului la asimilare voluntară şi la emigrare este de netăgăduit, în cazul în care presiunea la care sînt supuşi membrii comunităţii minoritare este considerabilă, atunci trebuie luate în considerare acele procese cu efect de avalanşă care pot, prin efectele lor, să destabilizeze în mod dramatic comunităţile minoritare. Este vorba, pe de o parte, de presiunea exercitată din partea structurilor instituţionale ale statului care reprezintă interesele culturii dominante, pe de altă parte, de presiuni care stimulează emigraţia – care, în anumite situaţii, pot fi intensificate de puterea de absorbţie exercitată de ţara-mamă, cum este şi cazul minorităţii maghiare din România.

Avînd în vedere că, de obicei, teritoriile care aspiră la statutul de autonomie nu sînt nici ele mai omogene, din punct de vedere etnic, decît statul faţă de care sînt formulate pretenţiile de autonomie, de regulă este nevoie de multă inteligenţă politică şi disponibilitate la compromis pentru ca aranjamentul care instituţionalizează autonomia să fie acceptabil pentru toate părţile. Fapt este că pretenţiile la autonomie, motivate în mod corespunzător şi proiectate prin luarea în considerare a intereselor tuturor părţilor, nu pot fi respinse de majoritate decît cu preţul unui semnificativ deficit al democraţiei şi cu asumarea unei tendinţe către hegemonia etnocratică.

Exemple din lumea întreagă

Într-adevăr, putem întîlni în lumea întreagă exemple variate de diferite structuri de autonomie care s-au dovedit capabile să gestioneze în mod eficient problemele controversate printr-o comunicare constantă susţinută între majoritate şi minoritate. Doar în Europa există cel puţin şaisprezece state care recunosc – într-o formă sau alta – autonomia minorităţilor care trăiesc pe teritoriul lor, aceste aranjamente fiind în beneficiul a nu mai puţin de cincizeci de minorităţi regionale sau lingvistice. Pe plan mondial pot fi întîlnite numeroase exemple de diferite forme de autonomie pe continentul american, în Asia sau în Africa, precum şi în Australia sau Noua Zeelandă.

În pofida acestui fapt, autonomia pe criterii etnice nu are o structură universal acceptată, cu valoare de model. De obicei, formele de autonomie întîlnite pe diferitele continente, pe lîngă salvgardarea integrităţii teritoriale a statelor vizate, se dovedesc potrivite pentru asigurarea condiţiilor – legale, politice, instituţionale şi culturale – necesare pentru păstrarea identităţii minorităţilor marginalizate în spaţiul public al statului care le găzduieşte.

Esenţa formelor de autonomie care s-au dovedit viabile pe termen lung este împărţirea puterii pe baza consensului dintre majoritate şi minoritate, şi promovarea, prin acest fel, a principiului subsidiarităţii: dreptul minorităţilor de a lua decizii în problemele care le vizează în mod exclusiv. Structurile instituţionale ale autonomiei care s-au dovedit sustenabile au de obicei un rol şi în eficientizarea structurilor democratice, în promovarea pluralităţii politice, în ridicarea calităţii integrării sociale şi în sporirea gradului de performanţă în economie.

Pentru succesul structurilor autonome este nevoie, de obicei, de îmbinarea fericită a mai multor factori – premise istorice, tradiţia guvernării în regiunea vizată, caracteristicile etno-demografice ale teritoriului, dimensiunea comunităţilor care formulează pretenţii la autonomie, conjunctura internaţională, etc. Rezultă de aici că este deosebit de riscant să tragem concluzii generalizatoare din oricare exemplu de succes, sau să argumentăm noile planuri de autonomie prin referire la alte cazuri concrete.

Deşi exemplele de autonomie funcţionale şi sustenabile sînt, după cum am mai amintit, aranjamente instituţionale bazate pe împărţirea puterii politice, ar fi o greşeală să nu luăm în considerare faptul că, într-o anumită măsură, acestea recurg la logica separării: în toate exemplele incluse în cazuistica deosebit de variată şi bogată a fenomenului se validează teoria conform căreia problemele controversate dintre majoritate şi minoritate devin mai uşor gestionabile prin reducerea suprafeţelor de contact. Ca rezultat al negocierilor privind conţinutul şi forma instituţională a autonomiei, minorităţile ajung să fie învestite cu anumite competenţe – deşi, de obicei, semnificativ limitate – şi, prin aceasta, încetează să fie expuse deciziilor luate de majoritate privind unele aspecte critice ale existenţei lor comunitare. Potenţialul de rezolvare a conflictelor în formele de autonomie se bazează pe ipoteza că nevoia de interacţiune între comunităţi se restrînge cu atît mai mult cu cît mai multe competenţe sînt delegate către instituţiile autonome administrate de reprezentanţii acestora, numărul oportunităţilor de conflict scăzînd în consecinţă.

Este interesant de menţionat că, de regulă, structurile autonome de succes, pe lîngă logica mai sus menţionată, aplică într-o oarecare măsură şi logica contrară. Pentru ca instituţiile autonomiei să-şi poată desfăşura activitatea fără dificultate, este nevoie de regulă ca minorităţile să participe în mod direct şi la exercitarea puterii centrale, demonstrînd prin aceasta interesul pentru integrarea în structurile statului respectiv. Reprezentarea proporţională a minorităţilor în diferitele instituţii de stat aduce, de obicei, stabilitate structurilor politice cuprinse în formele de autonomie, forţînd părţile potenţial conflictuale în roluri de parteneri de coaliţie. Astfel se creează premisele pentru abordarea eficientă a unor situaţii imprevizibile care decurg din exercitarea autonomiei, precum şi pentru adaptarea părţilor la noile provocări.

Cele mai frecvente forme de autonomie

Realizările concrete ale aspiraţiilor de autonomie ale minorităţilor se situează pe o scală largă şi oglindesc, într-o măsură apreciabilă, contextualitatea unor cazuri concrete, ceea ce – ca o componentă a greutăţilor multiple ale generalizărilor teoretice –, conduce şi la dificultăţile implicite ale categorisirii.

Deşi în această privinţă părerile specialiştilor sînt împărţite, există un consens funcţional între diferiţii autori referitor la faptul că autonomia are două variante de bază, care se completează reciproc: autonomia teritorială şi cea personală. Principiul teritorialităţii conferă prerogativele de autonomie tuturor locuitorilor unei regiuni, în timp ce în cazul principiului personal dreptul de autoadministrare este rezervat unei comunităţi, constituit pe baza unei sau unor caracteristici distinctive ale membrilor. Aceste caracteristici pot fi foarte variate, religia, etnicitatea sau limba maternă fiind doar cîteva din variabilele posibile. Principiul personal poate fi combinat cu cel teritorial dar numai în acel cazuri, în care principiul personal este cel primordial. De exemplu, este o inconsistenţă logică să spunem că regiunea X a unei ţări este autonomă, dar dintre locuitorii acestei regiuni numai aceia sînt autonomi care se caracterizează printr-o valoare anume a variabilei Y. În schimb, nu reprezintă nici o problemă să ne imaginăm o situaţie în care cetăţenii cu caracteristica Y ai unei ţări sînt autonomi dacă trăiesc pe teritoriul regiunii X. În cazul în care principiul teritorial este dorit să fie primordial, înzestrarea membrilor unei anume comunităţi cu prerogativele autonomiei este posibilă doar prin structuri suprapuse ale autonomiei.

Unii amintesc şi autonomia culturală ca cea de a treia variantă a formelor de autonomie; mai nou însă, din ce în ce mai mulţi analişti sînt de părere că aceasta din urmă este congruentă cu autonomia personală, pe cînd alţii consideră că elementele sale se regăsesc atît în exemplele de autonomie teritorială cît şi în cazurile de autonomie personală. Făcînd abstracţie de aceste suprapuneri frecvent întîlnite în practică, conceptul de autonomie culturală se referă la prerogative care au legătură numai cu păstrarea identităţii culturale a membrilor, acest lucru însemnînd de regulă competenţe extrem de variate, dar incluzînd de cele mai multe ori prerogative legate de limbă, de patrimoniul material şi spiritual, religie sau chiar elemente de drept „comunitar” (customary law). Autonomia culturală este legată de cele mai multe ori de autonomia personală, dar în principiu pot exista şi autonomii culturale coroborate cu principiul teritorialităţii.

Toate formele de autonomie, indiferent de principiul care stă la baza acestora, presupun două componente esenţiale. Acestea – utilizînd terminologia lui Max Weber – sînt autonomia propriu-zisă (dreptul de a decide ordinea internă a unei organizaţii sau a comunităţii), şi caracterul autocefal (dreptul de a desemna o persoană, de regulă din interiorul comunităţii, investită cu autoritatea necesară care să garanteze respectarea ordinii interne).³

Autonomia teritorială

Autonomiile teritoriale de succes sînt implementate pe teritorii cu statut special, teritorii în care o comunitate etnoculturală, considerată minoritară la nivel de ţară, alcătuieşte o majoritate relativă în teritoriul respectiv, constituindu-se într-o comunitate care dispune de o reţea dezvoltată de instituţii, se caracterizează prin tradiţii de autoguvernare şi care aspiră la statutul de autonomie în baza unui consens interior.

Statutul special al teritoriului în cauză este garantat de constituţia statului respectiv şi prezintă, în general, următoarele caracteristici:

1.definirea în constituie a competenţelor autonome;

2.definirea statutului limbii sau a limbilor folosite în teritoriul respectiv;

3.principiile de funcţionare ale reţelei instituţionale care deserveşte nevoile educaţionale şi culturale ale majorităţii locale;

4.structura politică, administrativă şi decizională a autorităţilor autonome;

5. limitele autonomiei financiare;

6.mecanismele de supraveghere internaţională (bi- sau multilaterale);

7.discriminarea pozitivă sau alte măsuri de protecţie pentru cetăţenii care, ca membri ai culturii majoritare, reprezintă minoritate locală în teritoriul respectiv.

În anumite situaţii, teritoriile cu statut special deţin şi competenţe privind politica de control al imigraţiei atît pentru cetăţenii străini, cît şi pentru cetăţenii statului respectiv care provin din alte regiuni. Această competenţă vizează, în mod evident, protejarea de către minoritate a statutului său de majoritate relativă în regiune, dar presupune în acelaşi timp limitarea dreptului constituţional de a alege liber rezidenţa. Acest detaliu dovedeşte elocvent cît de dificil este să se ajungă la un consens între majoritate şi minoritate în ceea ce priveşte sistemul instituţional al autonomiei: din partea unei majorităţi este aproape exagerat să ne aşteptăm la acceptarea limitării unor astfel de drepturi constituţionale, în absenţa acestora însă chiar şi cel mai atent conceput proiect de autonomie, susţinut cu sinceritate de majoritate, ar putea deveni lipsit de scop dacă majoritatea – invocînd drepturile sale constituţionale – destabilizează minoritatea pe propriul teritoriu de rezidenţă al acesteia.

Conform rezultatelor intermediare ale unei cercetări care se desfăşoară în prezent la Facultatea de ştiinţe Politice a Universităţii Babeş-Bolyai, în cel puţin 44 de state ale lumii (din 191 în total) se cunosc 116 aranjamente de autonomie teritorială, din care 48 sub formă federală, 30 de teritorii autonome care coincid cu subunităţi administrative şi 38 de teritorii cu statut special care nu se suprapun peste subunităţile administrativ-teritoriale. În plus faţă de cele menţionate, numai pe teritoriul Statelor Unite se cunosc 225 autoguvernări tribale ale comunităţilor băştinaşe.

Inventarul comunităţilor mobilizate din punct de vedere etnopolitic, realizat de T. R. Gurr la Universitatea din Maryland în cadrul programului Minorities at Risk, aminteşte, în raportul dat publicităţii în 2003, nu mai puţin de 70 de comunităţi care în perioada 1950-2003 au recurs la violenţă pentru dobîndirea autonomiei, şi alte 76 de comunităţi care militează pentru acest scop prin mijloace politice paşnice.⁴

Autonomia personală

Din perspectiva istoriei ideilor politice, conceptul de autonomie personală a apărut în lucrările autorilor austro-marxişti, Otto Bauer şi Karl Renner, care la rîndul lor fac trimitere la o lucrare a lui Rudolf Springer, întitulată Lupta naţiunilor din cadrul Austriei pentru stat. Bauer, de exemplu, defineşte conceptul de autonomie personală ca o asociere fără bază teritorială a persoanelor care aparţin unei comunităţi naţionale. Organizaţia – de preferat de drept public, în opinia lui Bauer – care ia naştere în urma acestei asocieri ar avea sarcina să se îngrijească de nevoile de ordin lingvistic şi cultural al membrilor, şi să gestioneze fondurile necesare pentru acest scop. Lipsa de importanţă a principiului teritorialităţii este ilustrată în felul următor de Bauer: două sau mai multe autonomii culturale ar putea coexista într-un oraş aidoma convieţuirii mai multor confesiuni. În condiţiile în care comunităţile naţionale îşi asigură premisele supravieţuirii culturii lor prin instrumentele autonomiei culturale, motivele pentru care aceste naţiuni sînt mobilizate în contextul „luptei pentru stat” dispar – opinează Bauer. Asimilare va exista şi în aceste condiţii, adaugă autorul, dar aceasta va fi urmarea unor procese sociale fireşti, şi nu consecinţa sistemelor de instituţii politice legal consfinţite care urmăresc în mod explicit acest scop.

Ca şi condiţii practice de instituţionalizare ale autonomiei culturale, Bauer aminteşte registrul membrilor (cu referinţă la Renner), coroborarea principiului personal cu cerinţele organizării în teritoriu, şi nevoia organelor de conducere (în legătură cu aceste două aspecte din urmă face trimitere la Springer).

În contextul contemporaneităţii, instituţionalizarea autonomiei personale se dovedeşte utilă în acele cazuri în care minorităţile aspirante la autonomie trăiesc în condiţii de diaspora pe un teritoriu dominat de o altă cultură, şi, din această cauză, sau din alte motive, de exemplu de ordin politic, nu există condiţii pentru instituţionalizarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice. La ora actuală, pe continentul european se cunosc diferite forme ale autonomiei culturale în cel puţin 10 state, de care beneficiază cel puţin 30 de minorităţi naţionale.

Succesul autonomiei personale este mai probabil atunci cînd aceasta este instituţionalizată ca o completare a autonomiei teritoriale, avînd ca scop protejarea intereselor minorităţilor ce trăiesc în afara teritoriilor cu statut special. După unele păreri, autonomia personală se poate dovedi adecvată şi în privinţa comunităţilor de romi, însă această presupunere nu este dovedită deocamdată de cazuri concrete, cu excepţia autoguvernărilor rome din Ungaria, a căror eficienţă este încă discutată. Apariţia şi activizarea elitei politice roma pe întreg cuprinsul Europei Centrale şi de Est conferă, totuşi, o anumită plauzibilitate acestei presupuneri.

Exerciţiul autonomiei personale în cazul unei minorităţi înseamnă că o organizaţie cu personalitate juridică va fi investită cu competenţele de autoguvernare, în numele şi în interesul membrilor, în limitele permise de legislaţie. Pentru aceasta, organizaţia trebuie să fie persoană juridică înregistrată conform dreptului public (sau, după caz, cel privat), trebuie să aibă un număr suficient de mare de membri înregistraţi, sau cel puţin reprezentativ în comparaţie cu numărul total al membrilor minorităţii respective, şi trebuie să desemneze acele organe care, în condiţiile respectării democraţiei interne, vor face posibilă exercitarea competenţelor speciale. Funcţionarea cu succes a autonomiei personale presupune o cultură politică matură şi în general este dificil de gestionat pentru că formele cele mai răspîndite de guvernare – şi, implicit, autoguvernare – sînt legate de principiul teritorial. Exemplul cel mai frecvent întîlnit privind posibilitatea autoguvernării independente de principiul teritorial, bazate pe participare individuală benevolă, este oferit de diferitele biserici.

Caracterul privat – dacă din raţiuni ce ţin de contextul unor situaţii concrete se optează pentru această variantă – nu împiedică organizaţia care îşi asumă competenţele autonomiei personale să exercite sarcini de interes public: să administreze şcoli particulare, teatre, biblioteci, edituri, instituţii cu caracter social şi de mass media sau să gestioneze bunuri comunitare.

Elementul critic al autonomiei personale este măsura în care organizaţia reuşeşte să atragă un număr suficient de mare de membri. În cazuri ideale, persoana juridică căreia îi revine sarcina de a exercita competenţele de autoguvernare include cetăţeni înregistraţi ca membri, care aparţin de aceeaşi minoritate, indiferent de domiciliu. Înscrierea în astfel de organizaţii poate fi făcută exclusiv pe bază de voluntariat.

În conformitate cu reglementările legale ale vieţii asociative, organizaţia care îşi asumă exercitare competenţelor de autonomie personală poate reglementa toate aspectele vieţii interne şi întreaga activitate a organizaţiei prin intermediul consiliilor de conducere alese, respectînd regulile democraţiei interne. Cu cît mai multe aspecte ale vieţii comunitare sînt vizate de aceste reguli de funcţionare internă, cu atît mai critică este reprezentativitatea organizaţiei din perspectiva ansamblului comunităţii minoritare, precum şi afirmarea consecventă a principiilor democraţiei interne. Deşi asocierea pe baza consimţămîntului liber exprimat rezolvă, în principiu, problema reprezentativităţii – cei care nu fac uz de posibilitatea înscrierii nu vor avea nici o bază pentru a critica din afară activitatea organizaţiei sau deciziile luate în mod legitim de reprezentanţii acesteia – nu este greu de înţeles că o organizaţie care numără cîteva mii de membri înregistraţi nu poate pretinde pe drept exercitarea autonomiei individuale în numele unei minorităţi de un milion şi jumătate.

Ce anume determină, în general, succesul unei autonomii?

Yash Ghai, pe baza mai multor studii de caz, a încercat să tragă unele concluzii în ceea ce priveşte încercările, mai mult sau mai puţin reuşite, ale unor minorităţi de a dobîndi autonomia în cele mai diverse regiuni de pe mapamond.⁵ Concluziile lui Ghai însumează condiţiile şi premisele care ajută, respectiv împiedică, obţinerea autonomiei şi funcţionarea cu succes pe termen lung a sistemului instituţional al acesteia. Pornind de la concluziile sale, voi enumera în cele ce urmează cîteva constatări pe care ar fi recomandabil ca elita politică a maghiarilor din România să le ia în calcul atunci cînd îşi formulează declaraţiile politice referitoare la autonomie, şi îşi face publice propriile proiecte de autonomie.

1. În general, cele mai mari şanse pentru obţinerea autonomiei se înregistrează în perioada schimbărilor de regim, sau imediat după astfel de evenimente. Putem cita ca exemplu în acest sens Spania după răsturnarea regimului Franco, cazul Iugoslaviei şi al Uniunii Sovietice după căderea comunismului, al unor state africane după retragerea puterilor coloniale, precum şi al Ciprului sau al Chinei (în privinţa provinciei Hong Kong) în context asemănător.

2. Şansele obţinerii autonomiei sînt semnificative atunci cînd comunitatea internaţională îşi asumă un anumit rol în realizarea sau în salvgardarea acesteia. Putem menţiona ca exemple relevante Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Crimeea, Palestina, Catalonia şi Ţara Bascilor, Cipru, Sri Lanka şi Tirolul de Sud.

3. În ceea ce priveşte sustenabilitatea şi succesul autonomiilor, şansele cele mai mari pentru realizarea acestora se regăsesc în statele de drept, cu tradiţie democratică consolidată. Exemplele care pot fi menţionate în acest sens sînt Canada şi Australia şi, mai recent, Spania, iar contra-exemplul ce poate fi citat este cazul Chinei, unde autonomiile exitente sînt mai degrabă de faţadă.

4. Autonomia poate fi obţinută şi menţinută cel mai uşor în cazurile în care ambiţiile pentru autonomie ale minorităţilor concentrate teritorial nu periclitează suveranitatea sau integritatea teritorială a statului. Relevantă în acest sens este autonomia regiunilor lingvistice care nu au ambiţii de separatism şi, astfel, nu prezintă nici o problemă pentru India, comparativ cu Caşmirul, al cărui statut constituie subiectul unor dispute între India şi Pakistan.

5. Sistemul instituţional al autonomiei poate constitui subiectul unor acorduri şi poate fi funcţional dacă implică mai mult de două comunităţi etnice. Privind dificultăţile pe care le întîmpină autonomiile bipolare putem invoca exemplele Ciprului, Palestinei şi Sri Lankăi, iar pentru structurile autonome multipolare putem menţiona cazurile Canadei, Nigeriei şi Spaniei.

6. Acele configuraţii de autonomie care au luat naştere ca urmare a unor negocieri democratice, cu participarea tuturor părţilor implicate sînt, în general, mai viabile decît cele care s-au constituit sub presiunea actorilor internaţionali. Această concluzie este exemplificată de autonomiile postcoloniale de scurtă durată, impuse de raporturile de forţe pe plan internaţional, dar nesusţinute de realităţile interne ale statelor devenite independente. Dar tot aici putem menţiona cazul Regiunii Autonome Maghiare Mureş, impuse României de către Moscova. Ca exemplu foarte grăitor de funcţionalitate rezultată din negocieri putem menţiona Africa de Sud, unde, în 1994, s-a reuşit instaurarea unui sistem funcţional al autonomiei pe criterii etnice prin implicarea principalelor părţi vizate.

7. Pentru sustenabilitatea autonomiilor este deosebit de important ca sarcina soluţionării unor situaţii conflictuale care apar pe parcurs să revină unor instanţe independente de gestionare a conflictului. Deoarece configuraţiile de autonomie sînt îndeobşte constituţionale, cele mai potrivite instanţe pentru această sarcină se dovedesc a fi curţile constituţionale, dacă independenţa acestora este garantată. În Spania şi în Africa de Sud, aceste sarcini revin curţilor constituţionale, iar în Canada ele sînt îndeplinite de Curtea Supremă.

8. În ceea ce priveşte sustenabilitatea configuraţiei, planificarea atentă a cadrului instituţional al autonomiei este de o importanţă majoră. Deşi în practica internaţională nu există norme sau reguli referitoare la conţinutul şi structura ideală a configuraţiilor autonome, pe baza studiilor comparative privind cazurile încununate de succes şi cele eşuate se poate conclude că garanţiile constituţionale, democraţia internă, separarea puterilor decizionale şi executive, precum şi atenţia acordată minorităţilor din interiorul minorităţii care administrează autonomia – fie aceasta o a treia minoritate, fie o minoritate locală care aparţine culturii dominante – sînt factori decisivi ai succesului sau eşecului. Pentru protecţia împotriva discriminării minorităţilor din interiorul minorităţii se pot înfiinţa organe reprezentative speciale (ca, de exemplu, în Estonia), coaliţii care asigură reprezentare proporţională sau suprareprezentare (de exemplu în Sri Lanka, Bosnia- Herţegovina, Kosovo) sau teritorii autonome în interiorul autonomiilor (în China, de exemplu).

9. Autonomia pe criterii etnice nu conduce, de regulă, la secesiune, dimpotrivă: autonomiile funcţionale încununate de succes previn sau împiedică apariţia unor tendinţe secesioniste. Deşi putem da exemple pentru ambele cazuri, studiul cazuisticii internaţionale a configuraţiilor de autonomie poate convinge pe oricine că acele aranjamente de autonomie care rezultă din negocieri purtate cu răbdare şi pregătite cu profesionalism, incluzînd toate părţile implicate, pot conduce la configuraţii stabilizatoare, suficient de flexibile.

Concluzii

Autonomiile sînt configuraţii politice foarte variate, profund contextuale ale convieţuirii consensuale dintre majoritate şi minoritate, care – în cazul proiectării şi funcţionării în condiţii de profesionalism – se dovedesc a fi instrumente eficiente pentru protecţia minorităţilor în aproape toate regiunile lumii. Secretul reuşitei acestora, pe lîngă specificul trecutului istoric şi al tradiţiilor democratice, rezidă în faptul că ele realizează şi susţin un echilibru între interesele particulare şi comune ale celor vizaţi, şi instituţionalizează o proporţie adecvată între separare şi integrare: ele presupun un sistem instituţional care separă culturile diferite doar într-o anumită măsură, avantajoasă pentru ambele părţi, dar asigură prezenţa acestora în spaţiul public comun, în condiţiile toleranţei mutuale şi a respectului reciproc. Înfiinţarea şi funcţionarea cu succes a autonomiilor nu sînt însă sarcini uşoare: ele presupun cultură politică de înalt nivel şi experienţă în administrarea instituţiilor democraţiei.

Pentru a putea vorbi cu şanse mai reale de reuşită despre revendicările de autonomie ale maghiarilor din România, multe lucruri ar trebui să fie altfel: atît partea română, cît şi minoritatea maghiară din Transilvania ar trebui să îşi modifice semnificativ poziţiile. Majoritatea ar trebui să realizeze că autonomia, în pofida opiniei larg răspîndite, este, în esenţă, o formă de integrare politică şi că, în majoritatea cazurilor, ea duce la stabilitate, deci merită să fie asumate eforturile presupuse de ea. Reprezentanţii şi purtătorii de cuvînt ai maghiarilor din România trebuie să realizeze pe de altă parte că autonomia nu este un panaceu şi ea nu poate fi dobîndită în urma unor declaraţii politice unilaterale: pentru realizarea şi funcţionarea eficientă a diferitelor forme de autonomie este nevoie de înţelepciune politică şi mult profesionalism – în mod cert de mai multe decît cele de care a dat dovadă în cele de pînă acum elita politică a maghiarilor din Transilvania.

Note:

1. W. Kymlicka: Multicultural Citizenship. Oxford: Clarendon Press, 1995.

2. E. Gellner: Nations and Nationalism. Oxford: Blackwell, 1983.

3. M. Weber:The Theory of Social and Economic Organizations. New York-London: The Free Press, 1964.

4. Semnificaţia acestor date trebuie interpretată ţinînd cont de următoarele: în cele 191 de state ale lumii, recunoscute de comunitate internaţională (ONU, 2004) trăiesc 5.000 de etnii (conf. Human Development Report 2004. Cultural Liberty in today s diverse world, New York: UNDP, 2004) şi se vorbesc între 4.000-6.000 de limbi diferite (David Crystal: The Cambridge Encyclopedia of Language. Cambridge: Cambridge University Press, 1997). În Europa, în cele 45 de state, dintre care 36 cu populaţii ce numără peste 1 milion de persoane, trăiesc 87 de etnii şi se vorbesc 90 de limbi. Din cele 87 de etnii, 26 sînt prezente prin comunităţi însemnate în cel puţin 5 state. Din limbile vorbite pe continentul european 53 nu sînt limbi oficiale în nici un stat, iar 31 sînt vorbite în cel puţin 2 state. Comunităţile etnice non-dominante din cadrul statelor europene formează 337 de minorităţi, dintre care 5 numără între 5-10 milioane de membri, numărul membrilor în cazul altor 4 comunităţi etnice se situează între 2-5 milioane, iar în cazul a 12 minorităţi naţionale europene numărul membrilor este între 1-2 milioane. (conf: Pan, Christoph–Pfeil, Beate Sibylle: National Minorities in Europe. Handbook. Wien: Braumüller, 2003.) Conform datelor dintr-un recent raport al UNDP, există doar 30 de state în care ponderea minorităţilor naţionale şi religioase este sub 10%; în 42 de state acest procentaj se situează în intervalul 10-25%; iar în 110 state minorităţile reprezintă peste 25% din populaţia totală a ţării. (Human Development Report 2004. Cultural Liberty in today s diverse world, New York: UNDP 2004). Această grăitoare discrepanţă dintre aranjarea etnopolitică a lumii (definită prin existenţa celor 191 de state) şi diversitatea etnoculturală ce caracterizează majoritatea statelor de pe glob generează importante consecinţe. Conform datelor culese în cadrul proiectului Minorities at Risk , există 284 de comunităţi etnoculturale non-dominante care sînt mobilizate din punct de vedere etnopolitic, urmărind îmbunătăţirea situaţiei lor politice, culturale sau economice prin diferite mijloace, inclusiv prin violenţă. Numărul total al membrilor celor 284 de comunităţi este estimat a fi în jurul a 18% din populaţia totală a lumii. (conf. https://www.cidcm.umd.edu/inscr/ mar/definition.asp). Raportul UNDP amintit estimează că 518 milioane de persoane (reprezentînd 129 de comunităţi minoritare) trăiesc în condiţii de marginalizare culturală şi lingvistică, 750 de milioane de persoane (189 de comunităţi) sînt discriminate din punct de vedere economic, iar 832 de milioane de oameni (191 de comunităţi) sînt marginalizaţi din punct de vedere politic. În majoritatea cazurilor cele trei forme de discriminare se suprapun, numărul persoanelor care suferă din cauza a cel puţin unei forme de marginalizare fiind apreciat a fi de 891 de milioane. Acest lucru înseamnă că din populaţia totală a globului o persoană din şapte are de suferit din cauza aparteneţei la o cultură care nu este dominantă în stat.

5. Y. Ghai (ed.): Autonomy and Ethnicity. Negotiating Competing Claims in Multi-ethnic States. Cambridge: Cambridge University Press, 2000.

*

Levente SALAT este politolog, conferenţiar la Facultatea de ştiinţe Politice şi Administraţie Publică din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj, vicerector al aceleiaşi universităţi. Specializat în etnopolitică, relaţiile etnice din România, cercetarea comparată a încercărilor instituţionale de integrare a diversităţii din ţările Europei Centrale şi de Est, multiculturalism şi interculturalitate din perspectiva filosofiei politice normative. Autor al volumelor Etnopolitika – a konfliktustól a méltányosságig. Az autentikus kisebbségi lét normatív alapjai (2001), Multiculturalismul liberal. Bazele normative ale existenţei minoritare autentice (2001), co-editor – împreună cu Smaranda Enache – al volumului Relaţiile româno-maghiare şi reconcilierea franco-germană (2004), împreună cu Monica Robotin – A New Balance: Democracy and Minorities in Post-Communist Europe (2003), împreună cu Lucian Năstasă – Maghiarii din România şi etica minoritară (1920-1940) (2003).