Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL XI. 2005., nr. 28 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-25

Interviu

În administraţia publică locală „modelul Ceauşescu funcţionează şi la ora actuală”

Interviu cu Gábor Kolumbán

– În alegerile de anul trecut şi în perioada care le-a urmat au început să devină mai vizibile regiunile. Chiar în interiorul PSD-ului a apărut acel grup de la Cluj cu o voce distinctă şi cu o intenţie reformatoare – atîta cît poate fi într-un partid de acest fel. Credeţi că ar fi posibil ca în România un partid de anvergură naţională să se muleze pe un fel de decupaj teritorial, aşa cum în ţări în care există partide regionale, şi cele de anvergură naţională elaborează platforme diferenţiate, în funcţie de regiuni?

Eu cred că una dintre problemele cu care se confruntă România este criza de conducere care se trage încă din perioada de dinainte de anii ’80, cînd, practic, din considerente economice, chiar sub regimul lui Ceauşescu, România a început să se deschidă către lume. Prima deschidere a avut loc în anii ’60. După aceea a urmat o închidere care în anii ’80 nu s-a mai putut menţine, ducînd în final la o semideschidere a ţării. Sînt două mari procese care au contribuit la acest lucru. Primul este cel provenind din sfera comunicaţiilor: prin dezvoltarea televiziunii prin satelit, a internetului, a telefoniei mobile, practic, oricine, oriunde în lume, poate fi conectat la orice reţea, oriunde ar fi celălalt nod. Al doilea proces este de natură economică, existînd această tendinţă de unificare a pieţelor şi de creare de actori economici mari, de firme multinaţionale care concentrează pieţe, capital, resurse, în competiţia pe care o duc la nivel global. Aceste două tendinţe nu sînt independente una de cealaltă şi nici lipsite de impact asupra dezvoltării societăţilor. Un astfel de impact îl sesizăm noi: creşterea diversităţii în orice societate care este deschisă acestor fluxuri de informaţii şi de resurse.

România se confruntă acum cu o situaţie contradictorie, în care ţara şi societatea românească au un trend de dezvoltare mai avansat decît acela din sfera politică şi din sistemul politico-administrativ. Structurile noastre statale şi instituţiile noastre sînt foarte mult rămase în urmă faţă de nivelul la care se află societatea românească. (Făcînd o comparaţie, diferenţa dintre un român care trăieşte în România şi un englez care trăieşte în Anglia nu este atît de mare pe cît este diferenţa dintre o structură politico-administrativă engleză şi una românească.) Noi am devenit o societate mult mai dinamică, dar care nu are un sistem de conducere adecvat vieţii noastre dinamice. Aceasta este teza mea fundamentală.

Orice încercare de a crea un cadru şi un sistem instituţional mai adecvate pentru această societate diversificată, care este din ce în ce mai complexă, este binevenită. Va veni momentul în care cetăţenii vor fi foarte nemulţumiţi de structurile de care dispun. Chiar şi acum sînt nemulţumiţi, însă va veni momentul cînd generaţia născută după ’90 nu va recunoaşte legitimitatea unui proces de dinaintea naşterii sale şi va pune întrebarea: de ce trebuie ca eu să tolerez această ineficienţă, această lipsă de răspundere, toată această corupţie ş.a.m.d.? Pentru că, umblînd prin lume, va vedea alte sisteme, care sînt mai aproape de cetăţean, sînt mai eficiente, mai economicoase şi nu lezează demnitatea cetăţeanului în fiecare zi. Aceasta este problema fundamentală.

Eu cred că pot exista în momentul de faţă două abordări diferite ale problemei. Prima abordare este ca, de vreme ce am moştenit o anumită structură teritorială, să facem structura partidelor şi a instituţiilor conformă cu această moştenire.

Aceasta a fost soluţia lansată de Iliescu. În ’90, în februarie, dezbaterea privind abolirea sentinţei de condamnare la moarte a stîrnit proteste, în Bucureşti. Se strînsese lume în faţa clădirii Guvernului, cerînd să se reinstaureze pentru terorişti sentinţa de condamnare la moarte. Atunci, eu am fost cooptat ca membru în Consiliul Naţional al FSN. A fost singura şi ultima dată cînd am fost invitat acolo. Am stat vizavi de domnul Iliescu la masă, eram o sută şi ceva de oameni, şi domnul Tõkés László era membru, era şi Doina Cornea, … era o întrunire pentru pregătirea alegerilor. Atunci eu i-am zis domnului Iliescu: „Domnule preşedinte, structura teritorială actuală a României nu este cea adecvată. Există tot felul de cereri din partea unor judeţe desfiinţate, există localităţi care cred că nu au nimic de-a face cu centrul de comună căruia îi sînt arondate. Prima dată ar trebui să facem o reformă a administraţiei teritoriale.”

– Chiar înaintea Proclamaţiei de la Timişoara...

Am undeva casetele înregistrate ale convorbirii – ţin minte că toată lumea era foarte şocată că eu, cînd a început şedinţa, am pus un mic reportofon pe masă. Au venit cei de la SPP şi au întrebat ce-i cu el. Eu l-am întrebat pe Iliescu dacă pot să-l folosesc. Sigur, sigur, e democraţie, e libertate – mi-a răspuns. Aşa că am două casete înregistrate care cred că sînt deja de valoare istorică, cu domnul Iliescu ţinînd o întreagă prelegere despre cum nu avem timp să facem o asemenea reformă, despre faptul că sistemul este bun aşa cum este şi că, oricum, nu este important. Atunci trebuia să elaborăm Legea electorală şi Constituţia. E clar că nici măcar ideea revizuirii hărţii administrativ-teritoriale a României nu era agreată de Iliescu. Fiind mult timp secretar de partid în diferite judeţe, el era obişnuit cu acest sistem de gestionare a ţării. Structura de partid de dinainte de ’89 era perfect optimizată pe structura de judeţe. Preşedintele Consiliul Judeţean, cum ar fi în terminologia actuală, era prim-secretarul Comitetului Judeţean de Partid şi era atotputernic. Era mai mult decît este prefectul la ora actuală.

Făcînd o paranteză aici, se vede, de fiecare dată, cu ocazia alegerilor, că renaşte un model de prefect care nu este altceva decît modelul primului secretar de judeţ. Partidele nu sunt capabile în momentul de faţă să iasă din acest clişeu politic. Acesta este unul dintre modele, pe care eu îl numesc modelul lui Ceauşescu, care funcţionează şi la ora actuală. „Marele maestru” a clădit administraţia teritorială conform propriilor interese, şi aşa a rămas. Toate procesele cu dezvoltarea capitalelor de judeţ au continuat, iar efectele acestora dăinuiesc şi acum.

Cealaltă abordare ar fi să sondăm nivelele mai adînci ale societăţii şi să încercăm să depistăm o structurare mai profundă a societăţii decît cea administrativ-teritorială. O abordare posibilă ar fi să folosim regiunile culturale ale profesorului Dumitru Sandu, dar există şi alte posibilităţi care nu sînt chiar atît de ştiinţifice, ci ţin de intuiţie şi de conducerea locală. Să ţinem cont de (a)filiaţiile, de loialităţile, de legăturile mici, cu alte cuvinte, ideea lansată de Ovidiu Pecican, de a ne folosi de familii şi de vecinătăţi Este o idee foarte valoroasă. Eu cred că oamenii, în viaţa de zi cu zi, au o reţea socială foarte bine structurată şi că orice iniţiativă politică ar trebui să ţină cont de această reţea socială deja existentă. Tocmai de aceea, trebuie să cunoşti această realitate, nu să stai undeva la birou şi să citeşti presa care scrie despre tine (cam la atît se reduce acum capacitatea de înţelegere a societăţii româneşti de către sfera politică). Ar fi o completă refacere a sferei politice dacă am urma acest principiu. Ca fost politician activ – şi orice cetăţean ar trebui să fie un politician –, aceasta e filozofia mea de conducere participativă a unei societăţi. Mie nu îmi place prima paradigmă. Eu nu vreau să trăiesc în sfera politică a lui Ceauşescu. Mi-ar plăcea a doua paradigmă: să încerc să creez un sistem politic care să fie mai apt pentru conducerea unei societăţi care este dinamică, este în plină dezvoltare; şi nu să violez tot timpul societatea prin sistemul politic şi voinţa politică, ci să servesc mai mult dezvoltarea societăţii, iar sistemul politic să fie un ajutor, un sprijin pentru procesele de dezvoltare care oricum au loc, unele mai libere, altele mai îngrădite de către sfera politică.

Dacă ne îmbarcăm în această a doua paradigmă, atunci e evident că o structură politică, un partid care se construieşte pe cu totul alte principii decît partidele actuale, ar fi o probă, o încercare de veridicitate, de verificare a acestei prezumţii. Dacă un astfel de partid s-ar construi şi ar intra în competiţie politică, şi dacă este adevărat ceea ce spun, ar trebui să cîştige. E clar că fără voinţă politică nu se poate schimba structura administrativ-teritorială, nu se poate face un altfel de stat. Ori prin revoluţii, ori prin mecanisme democratice. Revoluţiile nu mai sînt la modă, nu cred că România ar mai putea suporta o altă revoluţie. Însuşi conceptul de revoluţie a fost pervertit şi golit de credibilitate. „Revoluţia furată” este un concept foarte cuprinzător pentru acest proces. Rămîne democraţia. Încă nu s-a furat democraţia în România. Multe alte lucruri s-au furat, dar încă democraţia încă nu, pentru că ea nu a existat încă în adevăratul ei sens. Nu poţi fura ceva ce nu există. Cred însă că acest al doilea model ar fi demn de încercat. Totul depinde de sprijinul uman, de resursele de creativitate, de inovaţie şi, nu în ultimul rînd, de o astfel de viziune politică.

– La ultimele alegeri, în zona Banatului, PNŢ-ul a reuşit să culeagă în jur de 20% din voturi. Voturile acelea nu se regăsesc niciunde în Parlament, au rămas fără nici un fel de reprezentare, chiar dacă constituie un număr destul de însemnat. Cum am putea ieşi din acest cerc vicios, în care partidele mari nu au capacitatea de a se transforma pe ele însele şi de a transforma, mai apoi, realitatea din jurul lor, iar altele care, poate, ar vrea să valorifice potenţialul local, regional, cum a fost şi AP-ul (care inclusese în platforma sa conceptul de subsidiaritate şi care a preluat pe listele sale candidaţi UCM, formaţiune politică ce, în condiţiile legis- lative actuale, nici măcar nu a putut căpăta statut legal), nu pot să intre în competiţie?

Trebuie să înţelegem că există două tendinţe care sînt destul de greu de împăcat. Prima tendinţă se datorează faptului că toate ţările est-europene intră în Uniunea Europeană, ceea ce face ca să se formeze partide mari care se afiliază marilor coaliţii de partide din Europa. Aceste partide sînt construite pe ideologii politice şi respectă în general tradiţia europeană: creştin-democraţia, social-democraţia, liberalismul, însă aceste concepte ideologice nu prea au rădăcini istorice în Europa de Est. Liberalismul din Statele Unite sau din Anglia înseamnă cu totul altceva decît liberalismul dintr-o zonă, îmi vine să-i spun premodernă, ca a noastră, în care modernizarea încă nu s-a terminat. Desigur, de la nivelul european vine sprijin politic şi economic, şi printr-o astfel de coagulare se pot ataca subiecte mari, cu impact la nivel european. Este, de aceea, o sfidare clară pentru orice partid din Europa de Est să se muleze pe structurile de partid europene. Însă aceasta este o tendinţă care se întoarce împotriva regionalizării sau a comportamentului regional al partidelor.

Pe de altă parte, realitatea este că, în general, oamenii nu prea îşi acordă voturile pe baze ideologice şi că, peste tot în lume, marile partide sînt nevoite să prezinte diverse mesaje trans-ideologice, uneori din ideologia partidului adversar. Se poate lesne observa în momentul de faţă o diluare a ideologiei marcante, aceasta fiind una din problemele cu care se confruntă partidele mari. Oamenii vor soluţii la probleme simple, de zi cu zi, vor o viaţă mai demnă, mai sigură. Pentru acoperirea acestei nevoi, partidele mici, care au susţinere în zona locală şi au această reţea de vecinătăţi cu foarte mulţi adepţi înrolaţi, pot să aducă o schimbare importantă.

La noi există tendinţa partidelor mari, parlamentare, care să se afilieze la partidele din Uniunea Europeană şi, din cîte am observat evoluţiile din Ungaria, Polonia, Cehia după integrare, acest lucru se şi întîmplă. Adevărul e că partidele îşi pierd mesajele importante pentru oameni şi încep să intre în corul mare pentru că aceasta le dă un sentiment de succes liderilor, cărora le place să meargă la Bruxelles, să călătorească, şi pentru care devine din ce în ce mai enervant şi mai plictisitor să facă faţă întrunirilor cu cetăţenii. Nu mai vezi un senator la biroul senatorial decît o dată sau de două ori pe an. Nu au timp. Sînt oriunde în lume, numai acasă nu. Se creează astfel un vid, un vacuum local în sfera democraţiei.

Acest vid local se poate umple de către societatea civilă. Primul pas pentru o astfel de structurare nouă de guvernare ar fi ca în legislaţia privind alegerile locale să apară din nou posibilitatea ca organizaţiile neguvernamentale să participe la acestea cu candidaţi proprii. Acest lucru era posibil pînă nu demult, dar din cauza scandalului din UDMR, tocmai acest lucru a fost extirpat din legea noastră. Nu are nimeni de ce să se teamă de sindicate sau de ONG-uri că participă la alegeri, pentru că ONG-urile existente la ora actuală pot să-şi găsească un sprijin în comunităţile locale şi, într-adevăr, există toate probabilităţile să prezinte oameni mai credibili drept candidaţi. Ideea ar fi să umplem acest vid de putere – eu aş folosi mai degrabă conceptul de „vid de conducere locală” – cu oameni noi, care nu provin din sfera de partid, oameni independenţi sau care sînt înrolaţi în societatea civilă, oameni activi care au credibilitate în comunităţile locale şi care au arătat ce au fost în stare să facă vreme de 15 ani. Dacă s-ar întîmpla acest lucru, după aceea cu aceşti oameni s-ar putea iniţia o nouă discuţie despre o reorganizare a sferei politice.

Aş gîndi această strategie în două etape. Prima etapă ar fi să rezolvăm vidul de democraţie la nivel local, după care să urmeze o reorganizare a partidelor pe baza acestui şoc local. Dacă la alegerile locale s-ar adeveri că partidele mari din parlament au pierdut locurile din consiliile locale, atunci ele ar fi silite să se trezească la realitate şi, astfel, ar realiza că cetăţenii vor cu totul altceva decît lucrurile care figurează în agenda politicienilor. Pentru aceasta ar trebui însă să existe o coordonare puternică între organizaţiile societăţii civile. Ar trebui să abandonăm acest rol de watch-dog, să stăm şi să aşteptăm să fim fentaţi de fiecare dată de politicieni. Înainte de alegeri purtăm discuţii, ei ne promit, noi spunem da, vă dăm sprijinul, după care nu se întîmplă nimic. Eu cred că o atitudine civică la nivel local înseamnă să iei responsabilitatea în mînă şi să încerci să rezolvi problemele comunităţii, din domeniul tău de expertiză.

Evident, această problemă ne conduce la întrebarea unde este şi unde nu este societate civilă în România? Probabil sînt zone unde societatea civilă este mai puternică, zonele urbane, respectiv zona Transilvaniei, şi sînt zone unde societatea civilă este mai puţin organizată şi mai puţin activă. Acea hartă de distribuţie regională a voturilor ar putea să fie şi mai puternic conturată în urma răspunsului dat la întrebarea de mai sus. Bănuiesc că ar împinge puţin partidele politice să fie mai active în zonele unde societatea civilă este mai slabă.

Ştiu că este foarte radical ceea ce spun, pentru că asta înseamnă ca societatea civilă care, prin definiţie, este non-politică, să intre în jocul politic. Nu ştiu dacă liderii societăţii civile ar fi dispuşi să facă acest lucru. Această dilemă a fost tot timpul prezentă în istoria politică a României de după ’89, dacă ar fi să ne gîndim doar la Alianţa Civică şi Partidul Alianţei Civice. Modelele acestea nu au funcţionat. Cînd societatea civilă emană din ea, însăşi o structură politică, aceea ori devine la fel cum sînt celelalte, ori moare. Ar trebui să ne gîndim cumva să avem o guvernare locală civică. Şi atunci nu ar mai fi nevoie de acea „emanaţie”. Numai după ce la nivel local se întîmplă umplerea acestui vid democratic şi pot să emit mesaje şi să rezolv probleme locale, numai după aceea se poate discuta despre o restructurare a sferei politice şi a statului român.

Există un element comun în ambele modele pe care le-am luat în discuţie: comunitatea locală. Şi în varianta regională, şi în varianta centralistă, comunitatea locală există. Autonomia locală se bucură de consens la ora actuală, nimeni nu tăgăduieşte dreptul la autonomie locală. Ar trebui să umplem prima dată cu substanţă această autonomie locală şi după aceea să construim, de jos în sus, structurile regionale adecvate. Eu nu cred că în România se poate construi o structură regională prin regionalizare, pentru că avem un stat foarte slab, care nu poate să-şi impună structurile în teritoriu, şi avem o societate care s-a obişnuit să supravieţuiască prin trăirea unor libertăţi care ies din sfera publică şi din cea politică. Întrucît sistemul partidului comunist era insuportabil, românii s-au obţinuit să-şi trăiască existenţa în alte sfere – şi nu s-au dezbărat încă de această obişnuinţă. La noi nu există o astfel de atitudine: sînt nemulţumit de partide şi atunci mă apuc să fac ceva să le schimb sau să pun altceva în locul lor. Nu, dacă sînt profund nemulţumit de partide, atunci îmi fac o viaţă în care nu sînt partide: mă dedic în totalitate familiei sau vieţii religioase, mă retrag la munte, mă duc la ţară. Se pare că avem o strategie de evitare a conflictelor politice. Nu sîntem înclinaţi spre competiţie şi spre cooperare. Trebuie să ţinem cont de aceste tendinţe.

Eu văd foarte pragmatic lucrurile. Prima bătălie: trebuie să reintroducem participarea societăţii civile la alegerile locale. A doua bătălie: trebuie să participăm la alegerile locale, să vedem cît am cîştigat, iar după aceea să avem o coordonare în sfera civilă şi să discutăm cu sfera politică pentru alegerile generale. Dacă ar exista o putere locală în mîinile sferei civile, atunci am putea să negociem o restructurare teritorial-administrativă a ţării şi eventuale modificări ale Constituţiei în direcţia regionalismului. După aceea, vom vedea dacă partidele vor fi cooperante în această direcţie sau va trebui să înfiinţăm un nou partid care să intre în competiţie cu ele. Asta este viziunea mea.

– Consideraţi că deficitul de conducere de care pomeneaţi s-a înregistrat şi în Occident şi că partidele regionale şi regionaliste din Occident sînt un răspuns la un asemenea deficit?

Da, în măsura în care procesul de integrare europeană transferă tot mai multe competenţe Bruxelles-ului, oamenii simţind că deciziile nu se mai iau aproape de ei. Problemele de guvernare locală şi de autonomie, de regulă, sînt importante şi atrag oamenii să participe. Societatea civilă e foarte activă în Occident şi are peste tot posibilitatea să participe la alegerile locale. Alegerile locale au în Occident cu totul alt regim decît alegerile naţionale: se organizează în alte etape, în alţi ani, există sisteme diferite; n-are nimic de-a face parlamentul cu consiliul local. Acesta este un lucru important, pe care ar trebui să îl avem în vedere.

A doua problemă a partidelor regionale este că poţi să ai un partid activ regional, dar dacă nu ai o structură regională, impactul lui are toate şansele să fie unul minim. Menirea unui partid regional este să afirme interesele regiunii pentru care el s-a format. Dacă înfiinţezi un partid transilvănean, atunci ar trebui să existe Transilvania ca structură mentală de comunitate şi oamenii să realizeze că noi trebuie să trimitem nişte băieţi zdraveni la Bucureşti ca să ne reprezinte pe noi, transilvănenii. Însă evoluţia politică din România a reuşit să separe deja aceste zone, au urmat clivaje ideologice şi, prin aceasta, a ţinut în frîu dezvoltarea unei conştiinţe regionale. La ora actuală toţi cei care trăim în Transilvania avem deja o identitate liberală, o identitate PSD, sîntem transilvăneni social-democraţi sau liberali. Nu mai este atît de uşor să aduci laolaltă toate aceste ideologii separate care sînt deja în competiţie şi pentru care există deja resurse alocate şi poziţii cîştigate în economie, politică, administraţie. Este mai uşor să ai partide regionale, acolo unde există regiuni. Este foarte dificil să ai un partid regional fără să ai regiuni, pentru că atunci se iveşte o problemă de identificare: eu vin să lupt pentru ceva care o să apară dacă eu cîştig. Este o buclă dificilă. Din punct de vedere politic, alegătorul o să spună că ceva nu e credibil, că oamenii aceştia apără un regat care nu există. Din acest motiv spun că trebuie început de la nivelul local. Administraţia publică locală există. Ea va exista şi în viitor, indiferent dacă vor fi regiuni sau dacă vor fi sau nu state federale. Este o poziţie legitimă ca tu să vii şi să spui unui oraş sau unui sat: vreau să fac cutare lucru şi cutare lucru, votaţi-mă. După ce am acces în puterea locală pot să spun: structura judeţeană nu mi-a dat bani, nu mă sprijină, condiţionează resursele de la centru de comportamentul meu politic. Se pot ataca anumite lucruri despre care nu se vorbeşte în momentul de faţă, cum ar fi faptul că sînt alocaţi bani pentru asfaltarea unei străzi, dar sînt aduşi prin firma care va face asfaltarea respectivă. Primarii deja ştiu cu cine trebuie să stea de vorbă la Braşov sau la Bucureşti ca să obţină fondurile. Dacă nu cîştigă licitaţia firma respectivă, banii nu vin. Sînt nişte lucruri care ţin de corupţie, nu de funcţionarea sistemului actual, şi care trebuie demascate. Asta se poate face doar dintr-o poziţie legitimă, de nişte oameni care sînt profesionişti, care nu îşi fac neapărat o problemă de existenţă din politică şi care pot spune: „Acesta e mandatul meu, m-am angajat să duc la capăt cutare lucru şi, după ce reuşesc, pot să mă duc înapoi, am un loc de muncă, am o profesie, am un salariu.” Ar trebui găsită acea tranziţie în care politicienii sau conducătorii (vorbeam despre vidul de conducere) să nu fie aşa de coruptibili. La noi, problema este că, dacă un politician nu mai este senator, parlamentar, secretar de stat, primar ş.a.m.d., atunci crede că nu mai e nimic, că nu mai poate să meargă înapoi la catedră sau înapoi la o firmă. Singurul loc de unde poate să scoată bani şi unde poate să îşi conceapă existenţa este sfera politică. Lucrul acesta perverteşte. Este clar că e calea cea mai scurtă spre corupţie. Societatea civilă (unde oamenii s-au obişnuit cu problemele financiare, s-au obişnuit cu transparenţa) ar putea genera oameni incoruptibili, care nu fac compromisuri pentru poziţii şi pentru bani, oameni care sînt în stare să colaboreze şi care au soluţii bazate pe proiecte şi programe concrete. Sfera civilă a învăţat această lecţie în 15 ani.

– Ni se serveşte regulat de către clasa politică falsul argument că nu ne putem regionaliza din cauză că avem deja regiunile de dezvoltare şi că, în momentul în care ne-am propune să facem un alt tip de regionalizare, ne-am tăia singuri conducta de bani care ne vin de la Bruxelles, că, oricum, ne-a rămas puţin timp pînă la aderarea la Uniunea Europeană şi nu se poate pune problema, priorităţile sînt cu totul altele, iar după aderare e puţin probabil ca Bruxelles-ul să accepte o asemenea restructurare. Iarăşi nu avem timp, cum spunea Iliescu, atunci, în ’90 nu aveam timp, în cei 15 ani care au trecut de atunci nu am avut timp, niciodată nu avem timp pentru lucrurile cu adevărat importante.

Chiar şi drumul cel mai lung începe cu primul pas. Faptul că nu avem timp să facem primul pas este extrem de greu de acceptat şi este de acum limpede că nu am vrut să facem primul pas. Răspunsul la această întrebare vine din partea Delegaţiei Uniunii Europene la Bucureşti şi a fost rostit de Jonathan Scheele în urmă cu aproximativ un an, cu ocazia vizitei în judeţele Covasna şi Harghita, cînd preşedintele Consiliului Judeţean Covasna i-a explicat că vrea să refacă harta regiunilor şi să facă regiuni de dezvoltare în Secuime. Jonathan Scheele a răspuns că structura actuală este cuprinsă deja în documentele de aderare a României şi că orice modificare a acestor capitole ar împiedica sau ar prelungi procesul de integrare. Subliniez, nu a spus că orice modificare a structurilor regionale, ci a capitolelor. Acum, din moment ce tratatul de aderare este deja semnat, e încă şi mai dificil să se modifice aceste lucruri. Aceasta este, însă, o abordare birocratică, clar că Uniunea Europeană care are un proces de planificare a bugetului pe 7 ani, proces care începe cu ani înaintea perioadei de bugetare propriu-zise, funcţionează potrivit unei multitudini de mecanisme care trebuie coordonate şi că este dificil, ca atare, pentru România să modifice un capitol al dezvoltării regionale. Totuşi, nu este un inconvenient sau o piedică de principiu, ci, pur şi simplu, comoditate birocratică. Este mai dificil pentru birocraţii de la Bruxelles să facă ajustări din mers la aceste procese de planificare bugetară.

Dacă ar exista o voinţă politică reală în România, atunci această voinţă politică ar fi acceptată şi la Bruxelles, mai ales că cifrele care indică gradul de absorbţie a fondurilor de preaderare sînt dezastruoase. La Sapard nu am depăşit 40% şi Sapardul este o picătură de apă pe lîngă sumele care trebuie să vină prin fondurile structurale. În primul an de la aderare, România va deveni în principal un contributor la Uniunea Europeană. O situaţie de felul în care îi iei cerşetorului de pe stradă banii ca să contribui la parcarea maşinilor sau ceva de genul acesta. Tot aşa a păţit şi Ungaria, a dat mai mult decît a primit, pentru că nu avea structurile necesare.

În momentul de faţă, cele opt regiuni de dezvoltare din România nu pot fi socotite regiuni cu adevărat, ele neavînd personalitate juridică; nu există regiuni, ci numai aceste agenţii de dezvoltare şi o structură ierarhică legată de Ministerul Integrării Europene, ce poate fi schimbată de la o zi la alta. Problema este fals prezentată. La noi, problema nu este că avem o structură regională, dar nu sîntem mulţumiţi de ea şi vrem să facem alta, mai adecvată. Problema este că nu avem o structură regională propriu-zisă, ci nişte agenţii regionale care nu sînt altceva decît nişte biroruri, aşa cum sînt birourile Ministerului Comunicaţiilor sau ale oricărui alt minister. Sînt zece oameni în nişte birouri şi mişcă ceva bani. La asta se reduce totul. Nu există o comunitate, nici un fel de legături, nu au loc alegeri. E o falsă problemă.

Problema trebuie pusă altfel: vrem să avem structuri regionale în România? Şi dacă da – şi se pare că da, din moment ce s-a încercat să se facă această structurare –, atunci s-o facem cu adevărat şi s-o facem respectînd dorinţele cetăţenilor. Întrebăm oamenii, organizăm referendumuri privind localităţile, de ce regiune anume vor să aparţină, fără graniţe, şi, de asemenea, întrebăm cetăţenii dacă vor, de pildă, să facă parte din regiunea Transilvania sau din regiunea Ţării Secuilor? Şi aşa se naşte harta. Ea nu trebuie făcută pe masa de lucru, pentru că oamenii ştiu unde aparţin şi unde vor să le fie soluţionate problemele. Ar fi un proces extrem de interesant şi foarte dinamic, pentru că ar mobiliza comunităţile locale. Evident că ar porni o întreagă luptă de lobby şi implicare, un şir de promisiuni din partea oraşelor către sate ş.a.m.d. Asta ar trebui să fie. E foarte simplu, extrem de simplu, dar politicienii nu vor să elibereze această energie, să îi lase pe cetăţenii înşişi să spună cum vor să fie organizată ţara.

Interviu realizat de Doina Baci

Interviu cu Gábor Kolumbán

*

Gábor KOLUMBÁN (n.1959), lector universitar la Universitatea Sapientia, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Umane, doctorand la Universitatea din Pécs (Ungaria) în domeniul economiei şi politicilor regionale. Pînă în anul 2000 activ în politică: preşedintele Consiliului Judeţean Harghita în perioada 1996-2000 şi membru în Delegaţia României la Consiliul Europei în perioada 1997-2000 (Camera Puterilor Locale şi Regionale, în cadrul căreia a deţinut funcţia de preşedinte al Comisiei de lucru pentru regionalism, federalism şi minorităţi).

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006