Nicola Girasoli

„National Minorities. Who Are They?”

Akadémiai Kiadó Budapest, 1995

În inflaţia de articole, studii sau manuale despre minorităţi — un subiect pe cît de fierbinte, pe atît de „la modă”— o carte în plus are toate şansele de a trece neobservată. În această privinţă, cea datorată lui Nicola Girasoli este o fericită excepţie. Beneficiind

de excelente condiţii tipografice şi de o copertă elegantă, această nouă apariţie dedicată dezbaterii unui subiect care nu duce lipsă de autori, „Minorităţile Naţionale. Cine sînt?” se impune prin acurateţea, sobrietatea şi rigoarea abordării.

Fără a nutri ambiţia de a revoluţiona literatura de specialitate, cartea lui Girasoli îşi propune — şi reuşeşte — să atingă un scop mult mai pragmatic: „Scopul acestei cărţi este să contribuie la o mai bună înţelegere a conceptului de minoritate naţională. Intenţia mea este de a încerca să elimin oarecum ambiguitatea generată de prezentarea eronată a conceptului de »societate multiculturală« care nu subliniază nici diversitatea, nici caracteristicile comunităţilor »reale«”. Cartea se adresează, se precizează de către editor, în primul rînd studenţilor, dar şi, adăugăm noi, tuturor celor interesaţi în a-şi face o primă idee structurată şi sistemică despre subiectul în chestiune. Cartea lui Girasoli oferă, din acestă perspectivă, aproape tot ce este necesar unui începător ambiţios: definirea noţiunii de minoritate, prezentarea evoluţiei istorice a minorităţilor, sistemul de concepte cu care operează în prezent instituţiile autoare ale sistemului legislativ internaţional de protecţie a minorităţilor: ONU, OSCE, Consiliul Europei. Nu în ultimul rînd, cartea înregistrează, compară şi comentează conceptele utilizate de clasicii în materie: De Azcarate, T. Modeen, B. Elles, F. Capotorti, A. Eide, J. Dechenes şi include un (prea)succint inventar de soluţii privind protecţia minorităţilor din legislaţia ungară, românească şi albaneză.

Autorul depăşeşte însă, spre profitul cititorului, acest program minimal, aducînd contribuţii personale notabile la polemica din jurul noţiunii de minoritate şi la explicitarea diferenţei dintre minorităţile istorice şi noile minorităţi. Din această perspectivă, Girasoli se dovedeşte mai degrabă un exponent al şcolii „europene” care respectă valoarea elementului subiectiv şi tradiţional în definirea minorităţilor şi respinge unghiul ultra-liberal al „melting pot”-ului american. Pentru Girasoli, o definiţie completă şi pertinentă a minorităţilor ar trebui să aibă următoarea expresie: „Un grup de cetăţeni ai unui stat, numeric inferior restului populaţiei acelui stat şi aflat într-o poziţie non-dominantă, care, din cauza unor evenimente istorice, a fost separat de ţara de origine şi menţine caracteristicile religioase, lingvistice şi culturale ale acelei ţări, manifestînd o voinţă colectivă de a supravieţui ca şi scopul de a realiza egalitatea cu majoritatea de facto şi de jure, respectînd totodată suveranitatea statului.” Autorul elucidează şi raţiunile pentru care, din punctul său de vedere, unele state refuză adoptarea oricărei definiţii a minorităţiilor: cele care au profesat unitatea secole de-a rîndul se tem că acceptarea unei definiţii generale ar putea să readucă în actualitate „caracteristicile regionale împotriva cărora au luptat întotdeauna”. O definiţie unanim acceptată ar crea probleme datorită chestiunii muncitorilor imigranţi din Europa de Vest. Este clar. spune autorul, că toţi aceştia nu pot fi trataţi identic cu minorităţile naţionale (istorice, N.n.), dar în acest caz „statele sînt îngrijorate în legătură cu modul cum vor concepe legea în conexiune cu toate aceste teme specifice.” Pentru Girasoli este prudent să se manifeste mefienţă faţă de termenul „multicultural”, frecvent utilizat mai ales în Occident şi care reduce diferenţa dintre majoritate şi minoritate numai la cultură. În opinia sa există o diferenţă calitativă între minorităţile istorice europene şi noile minorităţi. Cele dintîi sînt rodul unei evoluţii istorice şi a unui compromis politic, deci au luat naştere „împotriva voinţei lor”. In Europa devii minoritar din voinţa altora, fără a-ţi părăsi teritoriul natal. Alta este situaţia noilor minorităţi, care nu sînt „etnice”, ci prin excelenţă „culturale”, iar statutul de minoritate este rodul unei opţiuni personale — emigrarea —, chiar dacă alegerea nu este exersată în mod liber. Devii minoritate deci, prin opţiune proprie. „Pluralismul multietnic nu poate fi asimilat cu pluralismul multicultural”, conchide autorul. După opinia sa cea mai bună definiţie a societăţii multiculturale ar putea fi o realitate în care „comunităţile cărora le aparţin oamenii funcţionează ca sisteme de organizaţii sociale, în solidaritate fi cu recunoaşterea autonomiei”.

Pe parcursul celor şase capitole substanţiale care compun lucrarea, autorul a preferat să avantajeze caracterul informativ al materialului prezentat, renunţînd cu modestie la subiectivismul ce însoţeşte de obicei eseistica. Tocmai de aceea, rarele note polemice, toate servile de un originalism ponderat, sînt remarcabile şi introduc unghiuri de vedere neaşteptate în abordarea unor concepte despre care s-ar fi părut că totul a fost deja spus. Pentru autor fervoarea naţionalistă de după 1989 este „rezultatul direct al frontierelor alese de învingătorii din 1918”. Dar, adaugă tot el cu multă ponderaţie „nu putem ignora conceptele şi soluţiile date problemei minorităţilor după primul război mondial”.

Este, în concluzie, pentru oricine se interesează de problematica minorităţilor, util să se aplece şi asupra cărţii lui Nicola Girasoli. Pentru începători, ea ar putea fi crucială, pentru specialişti, un prilej de a pune puţină ordine în noţiuni şi concepte. Cartea împlineşte oricum condiţia pe care i-o ursea, în prefaţă, Max van der Stoel, Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale al OSCE: „Este dorinţa mea sinceră ca prezentul volum să aibă un rol constructiv în dezbaterea despre chestiunea minorităţilor”. □

(Smaranda Enache)