Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL XI. 2005., nr. 26-27 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-1

Restitutio

Comunităţi ne-musulmane în Imperiul Otoman

Ferenc Csortán

Pentru majoritatea europenilor cunoştinţele referitoare la religia-civilizaţia islamică s-au întemeiat, respectiv s-au redus pînă nu demult la experienţa întîlnirilor cu statul şi societatea otomană. Deşi Imperiul Otoman nicidecum nu e o variantă „tipică” a civilizaţiei islamice (care ar fi aceea?) – totuşi, pe temeiul apropierii geografice şi a multelor contacte şi ciocniri, precum şi – în unele cazuri – al „coexistenţei intime”, „turcii” au întrupat în cea mai mare măsură „musulmanitatea” pentru români, maghiari, germani, polonezi, ucraineni şi popoarele balcanice (contactele şi conflictele lituanienilor, polonezilor cu tătarii islamizaţi la sfîrşitul secolului al XIII-lea nu se pot compara, nici din punct de vedere al caracterului, nici al duratei, nici al consecinţelor lor cu vecinătatea/prezenţa otomană de mai tîrziu). Totodată civilizaţia otomană, privită dinspre Asia, a reprezentat o lume puternic „contaminată” cu influenţe europene (mai ales în ultimele veacuri ale istoriei sale), şi acest fapt explică de ce statul succesor al Imperiului Otoman, moderna Republică Turcia, a ajuns cel mai departe dintre toate popoarele musulmane pe drumul însuşirii organice a valorilor culturale şi politice europene (occidentale) – chiar dacă nu puţine fenomene ale vieţii publice turceşti ne amintesc că poporul turc rămîne în continuare parte a lumii islamului.

Europa de Vest din Evul Mediu a primit primele informaţii de încredere despre islam mai ales de la negustorii italieni (din Genova, Veneţia, Pisa, Bari) şi de la participanţii la cruciade. Dar aceste informaţii se refereau la început la teritoriile iberice, nord-africane (maghrebiene şi egiptene) precum şi est-mediteraneene – o lume bogată şi rafinată, de limbă arabă.

Triburile semi-nomade turcice au sosit pe actualul lor teritoriu dinspre Asia Centrală, pe căi ce se întindeau la sud de Caucaz, respectiv de Marea Caspică, şi în 1071 au cucerit, în scurt timp, cea mai mare parte a Asiei Mici (ce aparţinea Imperiului Bizantin), dar mai multe secole au rămas despărţite de Europa prin „perdeaua/culisa” Bizanţului. Abia în momentul căderii Constantinopolului în 1453 – pentru ca oraşul, sub un alt nume, să devină capitala unui nou imperiu mondial – Europa se trezeşte: are un vecin nou, necunoscut şi periculos.

Micul stătuleţ otoman, iniţial (la sfîrşitul secolului al XIII-lea) cu teritoriu şi populaţie neînsemnată, se întărea într-un ritm rapid. În 1354 trece în Tracia, iar cu puţin timp înainte de secolul al XV-lea frontiera sa de nord ajunge la Dunăre. Adevărată putere mondială devine la începutul secolului al XVI-lea, cînd a ajuns să cuprindă între graniţele sale vestul Asiei, sud-estul Europei şi nordul Africii. În momentul celei mai mari întinderi, suprafaţa sa depăşea 2,5 milioane de km2 - şi cifra asta nu include teritoriul statelor vasale. La sfîrşitul secolului al XVI-lea, populaţia imperiului se cifra la 30-35 de milioane, aproape cît populaţia Franţei, Italiei şi Spaniei contemporane la un loc1. Statele vest- şi central-europene s-au trezit foarte lent la această „nouă realitate” politică a expansiunii otomane. Faptul că statele ortodoxe din Balcani au dispărut în cîteva decenii, elitele lor politice şi culturale au pierit sau au emigrat, nu a pricinuit o durere prea mare majorităţii creştinilor din Occident, deoarece sîrbii, bulgarii, grecii, românii aparţineau detestatei biserici schismatice. Ba mai mult, în momentul ivirii sale, Islamul părea un fel de erezie creştină, din cauza monoteismului şi a prezenţei în doctrina sa a unor elemente ale mitologiei iudeo-creştine.

În condiţiile ameninţării otomane crescînde, respectiv a prezenţei otomanilor în Europa de Sud-Est, Europa privea cu curiozitate (şi spaimă) crescîndă expansiunea şi trăsăturile specifice ale culturii „turcului păgîn”. Timp de secole puţinele ştiri au fost furnizate de cîţiva prizonieri scăpaţi din robie (printre care şi un student sas din Sebeş – cartea sa devenind un „best-seller” în primul secol al tipografiei), respectiv de diplomaţi trimişi în misiune la Înalta Poartă. Efortul spiritual al intelectualilor vest- (şi central-) europeni se îndrepta asupra înţelegerii islamului (inclusiv prin cercetarea Coranului, deoarece credeau că această carte e izvorul şi cadrul religiei musulmane, exact în modul în care Biblia este pentru creştinism – o ipoteză care s-a dovedit eronată)2, precum şi a succesului militar fără seamăn al acestei civilizaţii. Dar această „înţelegere” a rămas blocată, timp de secole, în toposul că avem de-a face cu „pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre”.

Abordarea nouă, „ştiinţifică” în sens modern, a început să se formeze începînd din secolul al XVII-lea. Considerăm că acest fapt are două motive: pe de-o parte, concomitent cu ivirea Iluminismului au început să se nască în Europa ştiinţele sociale moderne. Pe de altă parte, tot atunci a început să se răspîndească o descoperire uimitoare: forţa şi puterea Înaltei Porţi nu mai e ce a fost. Dimitrie Cantemir e printre primii care încearcă să analizeze, la nivelul ştiinţific al sfîrşitului secolului XVII, destinul statului otoman, a „variantei turceşti” a islamului3. Apoi secolul XIX va aduce naşterea şi înflorirea ştiinţelor ce studiază civilizaţiile orientale (islamistica, turcologia, osmanistica, iranistica, egiptologia, respectiv istoria, filologia şi lingvistica tuturor statelor şi popoarelor orientale antice şi moderne).

În privinţa istoriei, fenomenelor sociale, culturii Imperiului Otoman încă multe aspecte sînt prea puţin cunoscute. Cercetări de osmanistică se fac în multe ţări, în ţările succesoare ale statului otoman (Turcia, Grecia, Bulgaria, România, Ungaria, Albania, ţările succesoare Iugoslaviei, Egipt, Tunisia), dar şi în multe alte ţări. Ne aflăm abia la începuturile cercetării şi publicării imensei moşteniri birocratice otomane, multe decenii de-acum încolo vor apărea noi şi noi volume de documente, istoria Înaltei Porţi va mai fi rescrisă de multe ori. Dar tot ce ştim azi despre predecesorii, instituţiile, administraţia, populaţia, cultura statului otoman este indispensabil pentru înţelegerea societăţii, mentalităţii populaţiei din ţările succesoare.

Este interesantă raportarea istoricilor din ţările arabe de azi la perioada otomană a istoriei ţării lor. Această temă a fost tratată multe decenii cu tăcere deplină, sau a fost condamnată – istoriografia ţărilor arabe „accentua doar bizareriile, doar caracterul specific al istoriei şi civilizaţiei otomane”. Şi abia în ultimii ani (după ce au dispărut „bătrînii”, cei care au mai apucat statul otoman) a fost formulată părerea potrivit căreia cu cît mai repede vor accepta cercetătorii moştenirii otomane ideea că obiectul studiilor lor este unul „normal”, comparabil cu obiectele altor spaţii şi vremuri, cu atît mai bune rezultate vor obţine. A sosit timpul renunţării la tratarea trecutului otoman ca pe un subiect „exotic” şi „respingător”4.

În Imperiul Otoman trăiau foarte multe etnii, dintre care cele mai importante erau grecii, turcii, armenii, slavii balcanici, albanezii, vlahii balcanici, respectiv românii, arabii, sirienii, maghiarii, gruzinii. În cele mai importante poziţii ale conducerii militare şi administrative (cele două sfere au coincis de fapt pe parcursul întregii istorii a statului) întîlnim cel mai des ofiţeri superiori creştini prin născare, dar convertiţi la islamism – albanezi, bosniaci, sîrbi, italieni.

Principiul ce a asigurat coeziunea acestui stat care a fost coerent şi a funcţionat bine pe parcursul multor secole, a fost religia, şi nu etnia. Şi desigur, domnitorul. Această afirmaţie este valabilă, evident, şi pentru statele Europei Occidentale sau Centrale din epocă. În ce constă atunci diferenţa? În modul de raportare a islamului la ne-musulmani. Deoarece Coranul impune nu numai tolerarea, ci chiar protejarea credincioşilor celorlalte două religii înzestrate cu „sfîntă scriptură”. Deci musulmanii nu îi considerau pe creştini şi pe evrei drept „păgîni” sau necredincioşi (cum afirmă foarte multe scrieri creştine din trecut sau de azi), şi acest fapt explică de ce pînă azi (mai exact: pînă în epoca modernă) statele musulmane au avut considerabile minorităţi creştine sau evreieşti (vezi, de exemplu, comunităţile evreieşti din Algeria şi Tunisia, înfloritoare pînă nu demult, ori marile comunităţi de creştini: copţii din Egipt, ortodocşii sirieni, palestinieni şi egipteni, „sirienii” din Siria şi Turcia, armenii din Iordania, respectiv Libanul din epoca modernă cu comunităţile sale). În schimb, considerau păgîne religiile politeiste cu care au intrat în contact – credinţele tribale, respectiv politeismul indian. Practica era însă mai nuanţată: pe de-o parte, în general musulmanii şiiţi îi suportau mai greu sau deloc pe sunniţi şi vice-versa, iar „ulema”, teologii savanţi ai ortodoxismului sunnit (ce asigurau conducerea religioasă şi juridică a Imperiului Otoman) priveau cu suspiciune ordinele mistice ale dervişilor (sufi-ii, tarikatele). Pe de altă parte, unii domnitori musulmani luminaţi, toleranţi, cum a fost marele Akbar din dinastia „mogulă” din India, erau deschişi dialogului cu religia hindusă, cu înţelepţii ei. Întîlnim, şi în cazul islamului, acel fenomen răspîndit, exemplificat şi prin trecutul şi prezentul spaţiului nostru: prefer să-l accept pe cel care e evident diferit de mine, dar îl detest pe „ereticul” care mi-e înrudit – deoarece îmi ameninţă identitatea. Această situaţie se constată şi în cazul tradiţionalelor sentimente antisikh din India, ori în politica anti-bahai a statului iranian modern. Şi am putea continua aceste exemple.

Deci lumea Imperiului Otoman e foarte eterogenă: este formată dintr-o multitudine de religii şi limbi. Nu e omogenă nici din punct de vedere politic- administrativ, deoarece în afară de teritoriul supus direct sultanului, respectiv administraţiei imperiale, ea cuprindea totdeauna şi teritorii cu alt statut juridic: state vasale (Muntenia, Moldova, Hanatul Crimeii, ori republica oraşului Raguza/ Dubrovnik, care şi-a cumpărat, cu imense impozite, nu numai independenţa reală, ci şi statutul privilegiat al negustorilor săi prin tot imperiul), în secolul al XIX-lea. Egiptul a dobîndit o autonomie extinsă, avînd, în persoana unui „vicerege” domnitor propriu, respectiv chiar dinastie proprie. Mai mulţi domnitori locali au avut autonomie în Peninsula Arabă, din secolul al XVII-lea. Libanul beneficia de autonomie, respectiv de protectorat francez, şi enumerarea noastră nu epuizează toate formele şi situaţiile de autonomie ce-au existat pe teritoriul Porţii. Unele exemple existau deja în secolul al XVI-lea, în epoca celei mai mari întinderi şi puteri a Porţii, dar înmulţirea situaţiilor de autonomie a început de fapt după secolul al XVII-lea. Cîteva cazuri mai cunoscute: Pasvantoglu, paşă de Vidin, Paşa Ali din Tepedelen („Tepelenti”) la Ianina, în Epir, cu care şi Napoleon avea relaţii diplomatice – şi Muhammad Ali, la care am făcut aluzie mai sus, guvernatorul Egiptului, originar din Tracia, care „a reuşit” să-şi impună autonomia guvernului central din Istanbul.

Prezentarea, chiar schematică, a istoriei autonomiilor teritorial-administrative din Imperiul Otoman ar depăşi întinderea acestui text. Avem de-a face cu un grup de fenomene bogat şi variat, care s-ar cere studiat pe parcursul întregii existenţe a imperiului – şi în toată extinderea sa geografică, perspectivă în care fenomene, cauze şi consecinţe s-au manifestat într-un spaţiu „pluri-dimensional”, şi astfel şi concluziile ce se pot obţine ar forma o mulţime constînd din multe elemente.

Cu atît mai mult se oferă studierii celălalt fel de autonomie existent în Imperiul Otoman: cea a celorlalte două comunităţi religioase monoteiste, creştinii şi evreii. Aceste populaţii, cum am menţionat, beneficiau de o situaţie specifică. Pe de-o parte, erau comunităţi dispreţuite, avînd o religie „incompletă” – pe de alta însă, puteau exista între anumite limite, au putut supravieţui (pînă azi), nu trebuiau să-şi afirme „legitimitatea” existenţei. Astfel poziţia lor era definită nu numai prin statutul de toleraţi, ci şi prin protecţia statului, respectiv a domnitorului, a persoanei ce întrupa statul.

Numeroase versete ale Coranului păstrează amprenta discuţiilor înfierbîntate, a luptelor verbale sau armate ale epocii Profetului: „(…) O, voi, poporul scripturii, veniţi să facem o învoire între noi şi voi, ca să nu servim altuia decît numai lui Dumnezeu şi să nu punem nimic în rînd cu El şi să nu primim pe nimenea din noi ca Domn afară de Dumnezeu!(…)” (3:57); „O, voi, cei ce aveţi scriptura, de ce nu credeţi în semnele lui Dumnezeu? Doar totuşi trebuie să le mărturisiţi” (3:63); „Luptaţi-vă împotriva celor ce nu cred în Dumnezeu şi în ziua de apoi şi nu opresc ceea ce a oprit Dumnezeu şi trimisul Său şi nu mărturisesc mărturia adevărului - dintre cei cărora li s-a dat scriptura – pînă ce nu dau tributul din mînă şi sînt umiliţi”(9:29).

În aceste versete5 se formulează nu numai senzaţia de respingere faţă de  „celelalte două popoare ale scripturii”, ci şi recunoaşterea originii comune din Avraam, a calităţii de frate. Dar şi obligativitatea, ba chiar şi forma practică a acceptării şi suportării lor: trebuie să plătească o taxă specială, o „captaţie”, numită djizia (turceşte djizie).

Prima dovadă – devenită cunoscută prin istoriografia recentă – a toleranţei, ba chiar a pluralismului islamului este dat de cîteva epoci ale istoriei de peste şapte secole a Iberiei musulmane, cînd, de exemplu, la mijlocul secolului al XI-lea marele vizir, căpetenia armatelor regatului Granadei, era evreul Samuel ben Naghrila.6

Acest temei teologic, deşi a decis pentru secole pînă azi – şi probabil o va face şi pe mai departe – condiţiile coexistenţei într-un stat musulman a musulmanilor, creştinilor şi evreilor, totuşi, nu poate fi privit ca un fapt „de excepţie”, deoarece imperiile antice şi medievale din Orientul Apropiat şi Îndepărtat, din cauza imensei extinderi şi a varietăţii etnice-culturale a populaţiei lor se caracterizau totdeauna prin pluralism religios (vezi numeroasa populaţie creştină a Persiei sasanide pre-islamice sau pluralismul religios al Chinei mongole, descris de Marco Polo).

Modul (formele, tehnicile) toleranţei musulmane s-a format concomitent cu cucerirea teritoriilor noi dinspre vest: cele ce aparţinuseră Bizanţului creştin (nu exista toleranţă faţă de religiile iraniene şi central-asiatice, cealaltă direcţie a expansiunii iniţiale). Deşi convertirea voluntară a unei importante părţi a populaţiei creştine locale a fost un fenomen generalizat (printre multiplele cauze ale acestui fenomen poate cea mai importantă e divizarea religioasă a lumii creştine orientale, tensiunile dintre comunităţile confesionale „ortodoxe”, agreate de putere şi cele eterodoxe, „eretice”), în general peste tot au rămas în continuare grupuri de creştini (excepţie fac teritoriile nord-africane din afara Egiptului, dar chiar şi în Maghreb, în Africa de Nord au supravieţuit pînă-n secolul al XI-lea comunităţi creştine catolice). Creştinii se caracterizau prin limbă, liturghie şi doctrină diferită, şi aveau conducător propriu, numit patriarh sau catolicos. Acesta era ales de către episcopi şi confirmat de către calif sau locţiitorul său (sultan, emir). Nu era numai lider religios, ci asigura şi jurisdicţia (în cazuri intra-comunitare), iar în unele situaţii a avut şi responsabilităţi financiare-fiscale7.

Europa a cunoscut acest sistem, şi funcţionarea sa, prin practica Imperiului Otoman, şi din această cauză el e tratat de obicei ca un fenomen otoman. Acest lucru e justificat în măsura în care a influenţat în mod hotărîtor destinul popoarelor ce-au căzut sub puterea otomană. Numele sistemului, de la începutul secolului al XIX-lea, este millet, şi sub această denumire îl tratează şi islamistica modernă.

Sensurile originare (coranice) ale cuvîntului arab milla sînt „grup religios” („confesional”), „sectă”. În Coran, millat-i Ibrahim adică poporul lui Avraam. În islamul clasic millat desemna atît comunitatea musulmană, cît şi pe cea creştină sau iudaică. Cuvîntul, devenit turcesc, a însemnat ulterior comunitate, popor, grup confesional. Sensul de azi al cuvîntului e „naţiune”. Înaintea epocii reformelor din secolul al XIX-lea, termenul era folosit rar şi întîmplător pentru comunităţile ne-musulmane, respectiv pentru numirea acestui sistem special de autonomie.

Millet, asemănător multor altor instituţii şi fenomene ale societăţii otomane, a devenit subiect de cercetare din ce în ce mai intensă în decursul ultimului secol.

Termenul a apărut des începînd cu secolul al XVI-lea în corespondenţa diplomatică a Înaltei Porţi, unde conducătorii politici sau religioşi ai „casei războiului”8, în duşmănie cu Poarta (dogele Veneţiei, regii Franţei sau Angliei, respectiv, într-un act din 1412 călugării mînăstirii Sf. Pavel de la Muntele Athos) erau numiţi ca „celebru în Milletul Creştin” sau „fala Milletului Creştin”.

Pînă în anii 1980 osmanistica occidentală trata millet-ul ca o „instituţie”, ca o realitate care a definit, într-un mod centralizat, în condiţii identice poziţia tuturor supuşilor evrei, precum şi creştini ortodocşi, armeni, copţi, sirieni, catolici ai imperiului, respectiv îi trata ca membri unei comunităţi. Istoricul american Benjamin Braude consideră că această abordare simplificatoare este un mit.9 El atrage atenţia că, pînă la desfăşurarea epocii reformelor Tanzimat-ului (a reformelor din deceniul 4 al secolului al XIX-lea), administraţia otomană numea millet numai comunitatea musulmană, pentru ne-musulmani se folosea cuvîntul dhimmi (în turceşte zimmi, protejat). Braude afirmă că într-o birocraţie atît de sensibilă la terminologie (ca cea otomană) lipsa unui termen consacrat are un mesaj important, şi anume că în direcţia supuşilor ne-musulmani nu exista o politică instituţionalizată. În privinţa sistemului millet propriu-zis, ceea ce poate ar fi mai bine să-l numim „sistemul comunităţilor”, acesta „nu a fost instituţie, nici un grup de instituţii, ci un pachet de decizii în mare măsură locale, schimbătoare în timp şi spaţiu”10 Cu toate acestea în secolul al XVI-lea, în epoca de înflorire a imperiului, două personalităţi celebre, doi evrei, meşterul monetar din Egipt, Abraham Castro, precum şi consilierul şi bancherul lui Selim II, Joseph Nasi, sînt onoraţi cu recunoştinţa sultanului, în calitatea lor de membri ai millet-ului iudaic. „Dar de ce nu se folosea cuvîntul pentru masele supuşilor ne-musulmani?”11 Profesorul din Heidelberg Michael Ursinus demonstrează cu documente recent publicate că utilizarea cuvîntului millet în sens de „comunitate religioasă autonomă” poate coborî în timp pînă-n secolul al XVII-lea.12

Această dispută de „istorie terminologică” nu modifică însă faptele esenţiale: sistemul de autonomie religioasă-culturală instituţionalizată, cu o denumire răspîndită în secolul al XIX-lea, a caracterizat de la început practica statului otoman.

Conform consensului specialiştilor, Poarta tratează ca millet „universitatea” supuşilor creştini ortodocşi începînd cu 1453, momentul ocupării Constantinopolului şi a transformării sale în capitala imperiului. Această decizie a asigurat practic continuitatea activităţii şi competenţei patriarhului ortodox din Constantinopol, care mai înainte era capul supuşilor ortodocşi bizantini, iar acum dispunea de competenţe de şef de biserică – ba chiar de putere – de o anumită extindere – pe teritoriul statului otoman, care-şi asuma conştient continuitatea politică.

Conform unei păreri,13 în raportarea Porţii la populaţiile ne-musulmane din subordine se pot identifica patru etape istorice:

a)  de la începutul secolului al XIV-lea pînă în 1453 administraţia otomană în expansiune a respectat legile şi obiceiurile locale ale creştinilor de pe teritoriul său, oferind privilegii, recunoscînd şi integrînd în sistemul administrativ otoman (centralizat) instituţiile locale ale bisericii ortodoxe;

b)  epoca de înflorire a sistemului millet (între 1453 şi veacul următor), cînd statul otoman centralizat a reuşit să impună majorităţii populaţiilor zimmi (plătitori de taxe şi impozite ne-musulmani) dirijarea din capitală a celor trei comunităţi religioase ne-musulmane (ortodocşi, evrei şi armeni);

c)  epoca descentralizării (secolele XVII-XVIII), cînd mai ales în biserica ortodoxă încep să apară centrele metropolitane din provincie;

d)  epoca reorganizării comunităţilor ne-musulmane (din sec. XIX pînă la 1923, sfîrşitul Imperiului Otoman).

Cum am observat, supuşii Înaltei Porţi aparţineau deci unuia din cele patru millet-uri: musulmani, ortodocşi (Millet-i Rum sau Rum Milleti), evrei (Millet-i Yahudi sau Yahudi Milleti) şi armenii (Ermeni Milleti). Uneori registrele contribuabililor, (defter-urile) numesc pe zimmi creştini cu un cuvînt atotcuprinzător, kiptile (copt, creştin egiptean) – de exemplu, în evidenţele cetăţii Budei din 1547 şi 1580, unde în cele 60 respectiv 87 de gospodării apar numai nume creştine balcanice, probabil ortodocşi şi catolici laolaltă.14

Dirijarea supuşilor ortodocşi, prin treptata cucerire a centrelor mai vechi de patriarhii (Antiohia, Ierusalim, Alexandria) s-a descentralizat (Poarta cucerind în 1517 Siria şi Egiptul şi devenind astfel într-adevăr Imperiu). Acest proces a făcut posibilă reînfiinţarea de către Suleiman Legislatorul în 1557 a patriarhiei „naţionale” sîrbeşti medievale. Acest fapt a decis, împreună desigur cu alţi factori, dezvoltarea ulterioară a etniei, şi mai tîrziu, a naţiunii sîrbe, pînă azi. Tot el a creat cadrul mişcărilor naţionale sîrbeşti, respectiv al renaşterii statului sîrb în secolul XIX, a împiedicat o evoluţie – de care n-au putut scăpa bulgarii, aromânii (vlahii balcanici), albanezii şi într-o oarecare măsură românii – şi anume apariţia şi dezvoltarea conflictelor cu patriarhia ortodoxă din Istambul, care, concomitent cu modernizarea societăţii, reprezenta din ce în ce mai mult interese etnice- naţionale greceşti.

Pe de altă parte, acest lucru a fost posibil numai prin faptul că pe teritoriile central-europene ale Înaltei Porţi s-a răspîndit o populaţie sîrbească numeroasă, care în general a colaborat cu organizaţiile militare şi administrative otomane. Pe lîngă acest fapt la vîrfurile administraţiei statului deseori se aflau personalităţi de origine sîrbă, care chiar şi după convertire nu şi-au întrerupt contactele cu rudele lor rămase ortodoxe. Cel mai cunoscut dintre aceştia (dar numai unul dintre mulţi alţii) e acel Mehmet Sokollu/Sokolovici, marele vizir al lui Suleiman Legiuitorul, probabil el a obţinut reînfiinţarea patriarhiei cu sediul la Ipek/Peæ, în Kosovo- Metohia, în aşa fel, ca primul patriarh să nu fie altcineva decît tocmai călugărul Macarie, fostul egumen de la Hilandar (mînăstirea „naţională sîrbească” de la Athos), fratele lui Mehmed.15

Dar care era conţinutul acestei autonomii millet? Conducătorul numit al millet-ului asigura justiţia printre supuşii săi, dacă în pricină nu erau interesaţi şi musulmani. (Nu trebuie să uităm, că în islam nu a existat şi nu există „tagmă preoţească” în sens creştin, persoanele ce activează în organizaţia religioasă sînt funcţionari ai statului, iar studiile superioare teologice au o puternică nuanţă juridică deoarece însăşi teologia musulmană e în mare măsură un sistem juridic. Conform islamismului lumea care să corespundă intenţiilor lui Dumnezeu se poate realiza şi aici, pe pămînt, deci cea mai importantă sarcină este cunoaşterea intenţiilor lui Dumnezeu în acest sens, şi organizarea societăţii în mod corespunzător. Din acest motiv, pînă în vremurile cele mai recente sistemul juridic musulman coincide cu conducerea religioasă, în cazul aşa-ziselor „republici islamice” pînă în ziua de astăzi). Preoţii şi funcţionarii celor trei biserici nemusulmane erau scutiţi de impozite, „beraya”, asemănător întîistătătorilor islamici (nu trebuia să plătească nici djizie)16. Mănăstirile şi centrele bisericeşti puteau poseda imobile, putea primi danii, la fel ca în perioada pre-islamică, respectiv într-un fel analog sistemului daniilor şi fundaţiilor ce caracteriza islamul (sistemul vaqf/vakîf). Patriarhul ortodox şi armean asigura, în biserica sa, unitatea teologică (dogmatică, liturgică), precum şi autonomia financiară şi administrativă.

Millet-ul evreiesc prin însăşi esenţa sa nu putea fi atît de centralizat, deşi în general era totdeauna un şef rabin numit de sultan („haham-başi ). După 1453 mulţi evrei au fost aduşi în capitală, din oraşele care au ajuns mai devreme sub administraţie otomană (Smirna, Adrianopol, Salonic), oraşe ce aveau şi pe mai departe importante comunităţi evreieşti, respectiv mulţi evrei alungaţi din Peninsula Iberică în 1492, veniţi mai tîrziu pe teritoriu otoman, şi în capitală. Aproape în toate oraşele mai importante ale imperiului trăiau evrei. În Balcani comunităţi mai importante erau la Sarajevo, Belgrad, Sofia, Rusciuk (locul de naştere a lui Elias Canetti).

Centrul millet-ului armean a devenit tot Istanbulul. De pe teritoriile ajunse sub otomani ale regatelor armeneşti medievale (din Pont, Cilicia, Caucaz) mulţi armeni au fost mutaţi în capitală, astfel a luat fiinţă patriarhia armeană din Istanbul, existentă şi azi. Millet-ul armean a cuprins (mai exact, a administrat, într-o oarecare măsură) şi pe creştinii monofiziţi, nestorieni, iacobiţi (sirieni, asirieni, copţi) din imperiu, precum şi pe romano-catolici, puţini, de origine străină. În cazul fiecărui zimmi (cetăţean otoman ne-musulman), la stabilirea statutului juridic (obligaţii fiscale, militare, administrative), se menţiona totdeauna comunitatea confesională din care făcea parte.

Dar cum am menţionat, situaţia confesiunilor, respectiv a membrilor lor era reglementată prin diplome ale sultanului, firmane, avize, privilegii şi aprobări ocazionale şi întăririle lor ulterioare.

Nu putea fi vorba de crearea unui millet romano-catolic, deoarece centrul acestei biserici se afla în afara Imperiului (la Roma) – de-altfel cei mai mari duşmani şi adversari europeni ai Porţii (Franţa, Veneţia, Spania, Austria, Polonia) erau puteri catolice. În pofida acestui fapt călugări benedictini, franciscani, dominicani apoi iezuiţi, respectiv mănăstirile lor, timp de secole, sînt prezenţi pe teritoriul imperiului, asigurînd viaţa confesională şi relaţiile culturale cu Occidentul ale bosniacilor, bulgarilor, raguzanilor, albanezilor catolici, ale grecilor deveniţi catolici din locurile ce aparţinuseră mai înainte Veneţiei ori Genovei (sau ale catolicilor grecizaţi).17 Astfel găsim la Timişoara, capitală de vilaiet (de la mijlocul secolului XVI pînă la începutul secolului XVIII), o „mehalle latină” (cu strada negustorilor catolici din Raguza), cu biserică iezuită şi mai apoi franciscană18, ori mici grupuri catolice constînd din cîteva familii în aproape toate oraşele mai însemnate din Balcani, ori cu mînăstiri catolice cu funcţionare multiseculară în Ţara Sfîntă, în Egipt, respectiv în „cartierul european” al capitalei, în Pera/Galata, Beyoðlu de azi. A existat biserică catolică (cu credincioşi catolici „bosniaci”, deservită de călugări franciscani) la Lipova, centrul unui sangeak din vilaietul Timişoara, dar şi la Belgrad. Mînăstiri franciscane au funcţionat în Bulgaria, în Bosnia, dar şi la Szeged, în Ungaria.

Autonomia bisericii ortodoxe sîrbeşti, respectiv rolul specific jucat de ea se manifesta într-un mod special pe teritoriile ocupate din fostul regat ungar medieval. Expansiunea otomană a răspîndit peste tot grupurile sîrbeşti ce colaborau cu armata şi administraţia otomană, şi care totodată trăiau în autonomie religioasă- culturală. Membrii unităţilor ajutătoare creştine ale armatei otomane, martoloz-ii sau armatolos-ii proveneau din rîndurile popoarelor creştine din Balcani (greci, bulgari, vlahi, sîrbi), dar în vilaietele Buda, Timişoara, Kanizsa, Eger, Érsekújvár (azi Nové Zámky, Slovacia) ori Oradea erau exclusiv sîrbi – avîndu-se în vedere şi vecinătatea geografică. Martoloz-ii greci/vlahi, bulgari şi sîrbi, membrii unităţilor militare ajutătoare, dar mai ales ţăranii-soldaţi ce participau la locul lor de trai, la paza drumurilor, podurilor, trecătorilor şi care au obţinut unele privilegii, vor juca un rol activ abia în secolul XIX, în mişcările-războaiele de eliberare antiotomane, respectiv în formarea elitelor noilor state balcanice, datorită faptului că elitele locale creştine medievale dispăruseră fără urmă în secolele de dominaţie otomană, şi noile elite (politice şi economice) urmau să se nască din acest strat.

Soldăţimea şi funcţionărimea musulmană, uneori numeroasă, precum şi cea mai mare parte a populaţiei musulmane civile din oraşele Europei Centrale erau slavi sudici musulmani (bosniaci, numiţi în textele lui Evlia Celebi „potur”), dar ei, la eliberarea teritoriilor pleacă integral împreună cu administraţia otomană în retragere. Rămîn însă sîrbii, care se vor integra în sistemul de apărare a Imperiului Habsburgic în expansiune. Astfel în procesul de mai multe secole a mutării sîrbilor la nord de Dunăre şi Sava evenimente foarte importante sînt legate de existenţa millet-ului ortodox sîrbesc. Patriarhul din Ipek/Peè administrează zecile de mînăstiri ortodoxe din Srem, Croaţia, Ungaria de vest şi Timişoara19, a căror călugări sînt sîrbi. În 1552 e pomenită deja episcopia sîrbă din Buda, numele acestui oraş printre sîrbii ortodocşi este „bogohranimi grad”20, oraş păzit de Dumnezeu. La mijlocul secolului al XVII-lea Evlia Celebi pomeneşte de trei biserici ortodoxe la Buda, una la Pesta. Dar şi credincioşii români din aceste teritorii, importanţi ca număr, aparţin patriarhului din Ipek.

Liga Sfîntă, adică Habsburgii cu aliaţii lor, obţin succese răsunătoare pe scena de război balcanică, în 1688-89, ocupă oraşele Belgrad, Niş şi Skopje. Patriarhul sîrb din Peè, Arsenie al III-lea Crnojeviè îşi cheamă credincioşii să se ridice împotriva dominaţiei turceşti. Însă în anul următor situaţia se răstoarnă, trupele aliate trebuie să se retragă pînă la frontierele iniţiale. Patriarhul, cu numeroşi credincioşi se refugiază pe teritoriul habsburgic (în Ungaria) în 1690, apare centrul episcopal din Szentendre (la nord de Budapesta), apoi patriarhul îşi stabileşte sediul la Karlovci, din Srem (lîngă Petrovaradin, în apropiere de Novi Sad-ul modern), în 1713.21 De atunci oraşul e reşedinţă de mitropolit. Administraţia otomană mai ţine în viaţă cîteva decenii patriarhia de la Ipek, numind patriarhi greci sau uneori chiar sîrbi, dar aceştia devin treptat o anexă a mitropoliei din Sremski Karlovci, înfloritoare sub patronajul financiar habsburgic. În 1718 – în perioada apartenenţei, de 18 ani (de la Pacea de la Po•arevac la Pacea de la Belgrad), a Sîrbiei şi Olteniei la Imperiul Habsburgic – ia fiinţă mitropolia Belgradului, episcopul Timişoarei eliberate între timp va fi subordonat acestuia. Astfel sub aripa protectoare a Austriei funcţionează două mitropolii, independente una de cealaltă: cea din Sremski Karlovci (cu episcopiile din Pécs, Arad, Buda, Slavonia, Koštajnica şi Karlovac, în Croaţia), precum şi cea din Belgrad (cu episcopiile din Timişoara, Vîrşeţ, Caransebeş, Valjevo şi Rîmnicu-Vîlcea22). În decursul războaielor austro-ruso-otomane, devenite „endemice” în secolul XVIII biserica naţională sîrbă intră în criză, şi va fi desfiinţată de către sultan la insistenţele patriarhului de la Constantinopol23, în 1766. Moştenirea epocii (şi a millet-ului ortodox): numărul mare de locuitori ortodocşi la sfîrşitul epocii otomane, în oraşele din zonă (Timişoara, Oradea, Arad, Szeged etc).

Dar „cariera politică” a sistemului millet abia începe. Adică rolul supuşilor creştini trataţi special ai unei mari puteri musulmane în „marea politică” a Europei de Sud-Est. Popoarele creştine ale Înaltei Porţi au creat, începînd din secolul XIX, elite locale – constînd din negustori şi meşteşugari în curs de îmburghezire, cu dorinţe din ce în ce mai puternice de emancipare, de dobîndire de drepturi politice în imperiu, respectiv de creare (sau, în unele cazuri) re-creare a statalităţii proprii.

În acest sens, exista ideologia: tradiţia păstrată de către biserică, a statalităţii pre- otomane proprii – atît patriarhia „greacă” din Istanbul, cît şi cea „sîrbă” din Peè cultivau consecvent moştenirea politică medievală bizantină respectiv sîrbească, şi priveau dominaţia otomană drept tranzitorie. Patriarhul din Ipek numea teritoriile din subordinea sa – în pofida caracterului etnic şi religios mixt, şi chiar a istoriei lor medievale – „pămînturi sîrbeşti”24.

Această luptă dusă pentru emancipare se împletea cu două alte evoluţii de durată: pe de-o parte devenea din ce în ce mai clar că Imperiul Otoman slăbeşte, respectiv rămîne în urmă faţă de marile puteri europene, din punct de vedere economic, militar, deci şi politic (dar să nu uităm nici de faptul, că civilizaţia otomană va mai rămîne pentru mult timp cadru definitoriu şi matrice culturală pentru toate popoarele din imperiu). Pe de-altă parte, elitele din vîrful statului otoman, uneori cîte-un sultan sau mare vizir mai capabil, realizînd rămînerea în urmă, încercau să oprească procesul de slăbire a imperiului, frînarea descompunerii sale, prin reforme. Această politică identificabilă şi în aceste decizii mai timpurii, dar afirmată făţiş de la începutul secolului al XIX-lea a încercat mai multe strategii, respectiv ideologii („tinerii otomani”, „pan-islamism”, „tinerii turci”, „pantürkism”), pînă la prăbuşirea imperiului, în 1923.25

Reţetele acestor reforme se bazau ori pe argumente „interne” („înapoi la etica strămoşilor şi la vechea disciplină”), ori încercau să se inspire din practica „societăţilor deschise” din Occident, adică încercau să modernizeze realităţile otomane – parcă uitate aici dintr-o altă epocă. Ce s-a realizat? Modernizarea armatei, a administraţiei apoi a învăţămîntului, lichidarea instituţională, ba chiar în mare măsură fizică a ienicerilor, „sclavii sultanului”, o instituţie devenită anacronică. Nici nu încercăm să evocăm evenimentele şi protagoniştii piesei atît de tulburi şi haotice a perioadei de aproape un veac, de la epoca de reforme a Tanzimat-ului pînă la desfiinţarea Imperiului în secolul XX – a cărui scenă se reducea încontinuu, dar continua totuşi să se afle pe trei continente, doar menţionăm cîteva episoade şi cîteva grupuri de actori, pentru ilustrarea demersului nostru. Astfel e necesar să pomenim că elita musulmană a imperiului cuprindea sultanul, armata şi conducerea religioasă, „ulema”. Politica externă trecea din ce în ce mai mult în mîinile elitei fanariote (a grecilor din Istambul), care începînd din secolul XVIII aveau o cultură modernă, franceză. Iar iniţiativele economice treceau în mîinile grupurilor de interese armene, evreieşti, eventual slave din Balcani. Cîteva exemple: la începutul secolului XIX un inginer de mine din Ungaria Superioară înfiinţează la Istanbul un institut de studii miniere, care „a educat mai mulţi tineri armeni în ştiinţa mineritului şi monetăriei”26. În acest secol XIX devine Salonicul acel centru financiar, dar şi industrial, în care vor găsi teren chiar şi mişcările socialiste vest-europene şi de unde vor porni cutremurele sociale radicale de la începutul secolului XX (e drept, din cazărmi, din mediul ofiţerilor, cu studii superioare în Franţa). Alte exemple: prima fabrică în sens modern din imperiu e manufactura de postav din Şumla (azi Şumen, Bulgaria) care ia fiinţă la mijlocul secolului XIX, atunci cînd Gabrovo este deja pomenit ca „Manchester-ul bulgăresc” pentru industria sa de obiecte de fier. Şi cînd se realizează prima cale ferată a imperiului (cu capital britanic), în Dobrogea, între Köstence şi Karasu (Constanţa şi Cernavodă).

În aceste procese de reformă devenea din ce în ce mai importantă intenţia întăririi coeziunii imperiului, prin acordarea unor drepturi populaţiilor nemusulmane. Însă aceste popoare, în loc să-şi „găsească locul” într-o „naţiune otomană” integratoare, au început să-şi construiască, cu o rapiditate ameţitoare, propria naţiune (culturală), în lipsa posibilităţii unei pieţe proprii „naţionale”, la nivelul simbolurilor, a reprezentării instituţionale.

Acest şir de evenimente a fost influenţat, mai exact accentuat de politica consecventă antiotomană, războaiele, respectiv influenţa culturală-ideologică a unor mari puteri (Rusia, Austria). Rusia ocupă pe parcursul secolului XVIII teritoriile de pe malul nordic al Mării Negre, în 1812 încorporează jumătatea răsăriteană a Moldovei, vasală a Porţii (Basarabia, Republica Moldova de azi). Dar poate e mult mai important faptul că în acordul de pace semnat în 1774 la Küciük Kaynardji (lîngă Silistra) Rusia pretinde – şi obţine – dreptul exercitării unui protectorat asupra tuturor creştinilor orientali din Imperiul Otoman. De fapt abia acum, prin această măsură devine millet-ul acea instituţie care e văzută şi prezentată de istorici de atunci încoace. Şi de-atunci au devenit creştinii din Balcani mai loiali Rusiei şi ţarului, decît propriului lor domnitor. Respectiv micile grupuri de catolici de pe teritoriile balcanice (dar şi ortodocşi, din vestul peninsulei Balcanice, pe temeiul apropierii geografice) începeau să se refugieze, în mai multe valuri, în Ungaria, sub protecţie habsburgică. Şi începe, urmînd exemplul Rusiei, protectoratul Franţei asupra creştinilor catolici din Levant. Apoi începe năvala misionarilor occidentali, catolici şi protestanţi, către teritoriile otomane. Desigur e interzisă convertirea musulmanilor, dar printre comunităţile creştine locale arhaice ea e posibilă şi permisă de Poartă27 (astfel găsim în centrul Sofiei o biserică evanghelică armeană). Protectoratul marilor puteri creştine din Occident şi din Orient conduce la bizara situaţie în care cetăţenii creştini ai Porţii se simţeau mai degrabă cetăţenii puterilor occidentale (mulţi au şi dobîndit protecţia consulatelor acestora, în mod analog situaţiei membrilor coloniilor italiene medievale din Pera - sau asemănător situaţiei cetăţenilor rezidenţi ai acestor puteri). Biserica universală romano-catolică îşi întărea prezenţa în Asia Mică în speranţa că va putea realiza reunificarea creştinilor – marea şi permanenta provocare de la momentul schismei (1054) încoace – şi această ambiţie a şi avut rezultate parţiale: variantele „catolice” ale tuturor bisericilor ortodoxe orientale, existente pînă azi. Astfel apare în Antiohia, deja în 1723, un patriarh greco-catolic („melkit”), şi se naşte, în 1831, un millet armeano-catolic, care va reprezenta pe toţi catolicii din Imperiu. În 1848 Maximos III, patriarhul greco-catolic al Antiohiei obţine transformarea comunităţii sale în millet.28 Dar în decursul evenimentelor dramatice de după destrămarea Imperiului Otoman bisericile occidentale nu au reuşit să asigure, iar marile puteri, din cauza intereselor lor au neglijat protecţia comunităţilor creştine din Levant la începutul secolului XX. Ulterior (pînă nu demult) Libanul (sub protecţie franceză între cele două războaie mondiale) era singura rezervaţie a millet-urilor otomane.

În acest proces a fost reformulat, inevitabil, şi millet-ul, ca un cadru din ce în ce mai anacronic al unor conţinuturi în schimbare. Sensul cuvîntului s-a modificat: dacă la începutul secolului XIX însemna comunitate confesională autonomă, pe parcursul veacului a dobîndit un conţinut etnic, ajungînd la sensul de acum: „naţiune, naţionalitate29.

Pe parcursul secolului XIX rum millet, iniţial omogen din punct de vedere ideatic (deoarece purta sens etnic în măsură nesemnificativă), a devenit, în Balcani, o structură a grecilor, bulgarilor, sîrbilor, albanezilor, românilor de aceeaşi confesiune, dar în conflicte din ce în ce mai violente între ei. Ultimii sosiţi pe calea „devenirii întru naţiune” sînt aromânii („vlahii” balcanici), albanezii, macedonenii. Toţi a trebuit să-şi ducă războaiele împotriva patriarhului din Constantinopol, dar în ultima instanţă cu imperialismul cultural grecesc.

Elitele culturale din România modernă sînt preocupate în măsură semnificativă de problematica aromânească. În ultimele trei-patru secole numeroşi aromâni au venit în spaţiul României moderne, şi prezenţa lor este foarte vizibilă în cultura şi economia ţării. Mulţi s-au stabilit în teritorii ale Imperiului Habsburgic, formînd societatea comercială „grecească” a oraşelor din Ungaria şi Transilvania. În condiţiile atenţiei din ce în ce mai intense a tînărului stat românesc, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (respectiv a sprijinului ideologic şi pe tărîmul educaţiei), şi a solicitudinii administraţiei otomane, la începutul secolului XX aproape se realizează structurarea unui „millet vlah”, cu o reţea de şcoli româneşti, cu – ceea ce e şi mai important – instituţii bisericeşti de limbă română, de unde, poate, s-ar fi putut dezvolta în cadrul elitelor vlahe, în mare măsură cu conştiinţă (identitate) greacă, o identitate vlahă, poate chiar românească, eventual poate chiar autonomii teritoriale – dar paginile acestui scenariu, la fel ca atîtea alte scenarii sud-est-europene, au pierit în cataclismele războaielor balcanice din 1912-1913 şi de mai tîrziu.30

În condiţiile slăbirii puterii centrale, ale amestecului şi pătrunderii din ce în ce mai active a marilor puteri, respectiv ale protectoratului nicidecum altruistic, şi în general insensibil, neînţelegător faţă de tradiţiile locale, s-au înmulţit şi s-au înteţit conflictele din interiorul unui millet, dar şi cele dintre diferitele millet-uri. Comunităţile evreieşti se plîng din ce în ce mai des împotriva conducerii bisericeşti ortodoxe. În 1898 sultanul Abdülhamid II atrage atenţia patriarhului să nu îi şicaneze pe evrei.31 Catolicii se luptă cu ortodocşii şi cu armenii. O lume constînd din comunităţi religioase/ culturale bine delimitate dar într-un sistem de relaţii legitim şi reglementat juridic îşi trăieşte sfîrşitul, în prezenţa modelelor europene şi a factorilor de fermentare a dezvoltării lor interne. În această lume otomană integratoare nu existau naţiuni, limbile arabă şi turcă nici nu aveau cuvînt pentru această noţiune. Dar după războaiele sîngeroase ale modernităţii, după deportări, izgoniri, refugii n-au rămas decît ruinele imperiului – şi noile naţiuni sud-est-europene.

Moştenitorii rum millet-ului balcanic soseau dintr-o lume nelimitată într-un spaţiu strîmt, plin de frontiere.

Degeaba sînt identice (sau comune, sau doar foarte asemănătoare) cele mai multe componente ale culturii lor tradiţionale (religia lor ortodoxă, arhitectura, păstoritul, credinţele, dar şi bucătăria, muzica, dansurile, chiar multe elemente ale îmbrăcăminţii tradiţionale), la începutul secolului XX s-a prăbuşit şi o complementaritate funcţională formată în multe secole. Comunităţile umane din diversele zone, trăind în condiţii naturale şi sociale diferite participau la viaţa socială cu produse şi servicii specifice, în toate regiunile mai mari, în toate epocile stabile mai lungi sau mai scurte. Imediat după cele două războaie balcanice, în deceniul al 2-lea al secolului XX profesorul din Leipzig, Gustav Wiegand, poate cel mai mare balcanist al epocii sale, prezintă comunităţile etnice ale Macedoniei, cu rolurile lor sociale-economice specifice. Turcul e soldat, administrator şi plugar, vlahul (aromânul) e păstor, negustor şi cărăuş, evreul din Salonic e meseriaş, pescar şi hamal, albanezul e paznic şi muncitor agrar, şi aşa mai departe.32 Această ţesătură organică, care, prin procese de aculturaţie de mai multe secole a creat civilizaţia în esenţă comună a popoarelor balcanice, s-a destrămat într-un ritm dramatic, provocînd inimaginabilă cruzime, migrarea şi moartea a unor mase de sute de mii, milioane de persoane, distrugerea unor bunuri materiale, a unui patrimoniu cultural bogat şi variat. Şi acest proces s-a repetat la naşterea, extinderea sau restrîngerea teritorială a fiecărui stat balcanic. Pînă azi, cum s-a putut observa. Millet-ul, care timp de secole şi-a menţinut membrii comunităţii, acum s-a transformat în opusul său: ideologia naţională sîrbească (dar în general fiecare popor creştin din Balcani) priveşte şi numeşte cu mare uşurinţă „turc” orice musulman, şi astfel se răzbună Serbia lui Miloševiæ pe albanezul din Kosovo sau musulmanul din Bosnia pentru bătălia pierdută din Cîmpia Mierlii din 1389. Pe de altă parte, politica oficială din Grecia nu recunoaşte (în acord cu concepţia clasică a millet-ului) identitatea etnică turcă a minorităţii sale musulmane din Tracia, astfel singura cale de identificare (permisă) a acestora e cea de grec musulman.

Popoarele balcanice au obţinut în mare măsură suveranitatea, dobîndirea şi cucerirea diferitelor trepte ale independenţei prin „mila”, respectiv interesele marilor puteri. Şi deoarece în Balcani niciodată nu au existat frontiere etnice clare, şi frontierele statelor medievale s-au schimbat tot timpul (după ce s-au rupt din Imperiul Bizantin şi întainte de a se integra în Imperiul Otoman). Astfel dintre frontierele statale din secolele XIX şi XX numai coastele mărilor erau clare şi univoce. Ca urmare, pe lîngă „mica” ţară reală, fiecare popor central- şi sud-est- european mai are şi o variantă „mare”, din vise. În Balcani unii mai fundamentau planuri politice pe aceste vise, în trecutul apropiat, sau poate chiar în prezent. Osmanistul maghiar Pál Fodor, analizînd concluziile posibile ale încercărilor otomane de reformă din secolul XIX, atrage atenţia asupra faptului, că „majoritatea ţărilor balcanice sînt state succesoare ale Imperiului Otoman. Naţiunile ce le compun (dintre care cele majoritare se definesc acum rînd pe rînd ca exclusive „constituente de naţiuni”) pot fi recunoscătoare pentru formarea acelui sistem millet otoman, care le-a asigurat un anumit nivel de autonomie culturală şi religioasă şi în cadrul căruia, prin muncă intensă (şi, desigur, învingînd serioase obstacole) şi-au putut dezvolta identitatea naţională. E de înţeles deci, că deşi s- au bucurat de drepturile ce se înmulţeau în urma reformelor, în realitate nu erau interesate în transformarea unitară, civică a imperiului, deoarece aceasta, pe termen lung, ar fi împiedicat separarea pe baze naţionale-religioase, şi din cauza aceasta e de-nţeles că aceste state succesoare, a căror intelectualitate şi elită politică e foarte conştientă că în „renaşterea lor naţională” (cum le place să-şi numească istoria din sec. XVIII-XIX), au jucat un rol important autonomiile de care au beneficiat în sistemul otoman, acum apără cu toate mijloacele ce le stau la îndemînă principiul egalităţii cetăţeneşti, de sorginte franceză, şi refuză cu tărie solicitările propriilor lor minorităţi pentru autonomie personală-comunitară, culturală sau teritorială. Plecînd de la propriile lor experienţe istorice, ei cred că simpla pomenire a acestor drepturi duce la separatism. Desigur, această concepţie nu se caracterizează printr-o prea mare consecvenţă: ceea ce îşi revendicau cîndva ca drepturi inalienabile, nu-şi pot imagina pentru alţii nici ca donaţie.” Adăugăm aici că şi urmaşii Imperiului Habsburgic au avut aceeaşi experienţă: dacă condiţia întemeierii sau extinderii a fost lupta cu succes a minorităţilor dezavantajate, atunci orice pretenţie a minorităţilor „născute” în 1918-19 este periculoasă. Pál Fodor îşi încheie ideea constatînd că experienţa istorică împiedică elitele ţărilor post- otomane din Balcani să recunoască „că puteau exista şi asemenea forme de autonomie, verificate istoric, care nu promovează separatismul şi nesiguranţa, ci creşterea stabilităţii şi încrederii”33

Note:

1.  Matuz, József, A magyarországi török hódoltság néhány fõbb sajátosságáról, in: Aetas (Szeged), 1992/3, p.115.

2.  Vezi de ex. Stefan Arator SJ (călugăr iezuit din sec. XVI-XVII), Confutatio Alcorani (ediţie din Szeged, 1990).

3. Demetrius Cantemir, Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae, 1715-1716

4. Barbir, Karl K., Memory, heritage and history: the ottoman legacy in the Arab World. In: Brown, L.Carl: Imperial Legacy. The Ottoman Imprint on the Balkans and the Middle East, New York, 1996, p. 107.

5. Coranul. Traducere din arabă dr. Silvestru Octavian Isopescul, Cartier, 1997 (ediţie reactualizată a traducerii publicate în 1912 la Cernăuţi).

6. Barrucand, Marianne-Bednorz, Achim: Architecture maure en Andalousie, Taschen, Köln, 1992, p.108. Sfîrşitul puterii evreilor în Granada a fost adus de pogromul din 1066, căruia i-au căzut victimă peste 4000 de persoane.

7. Sourdel, Dominique – Sourdel-Thomine, Janine: La civilisation de l’Islam classique, Paris, 1968, vol. III, „chrétiens”.

8. Panaite, Viorel: Limbajul politico-juridic în islamul otoman, Bucureşti, 1998, pp. 219- 227.

9. Braude, Benjamin: Foundation Myths of the Millet System. In: Braude, Benjamin - Lewis, Bernard (eds): Christians and Jews in the Ottoman Empire. The Functioning of a Plural Society. Volume I. The Central Lands. New York, 1982, pp. 69-88.

10. Idem, p. 74.

11. Idem, p.70.

12. Ursinus, Michael, Zur Diskussion um „Millet” im Osmanischen Reich, In: Südost- Forschungen 48 (1989), pp. 195-207.

13. Panaite, Viorel: Limbajul politico-juridic în islamul otoman, Bucureşti, 1998, pp. 278- 280.

14. Fekete Lajos – Nagy Lajos: Budapest története a török korban, Budapest, 1986, p. 60.

15. Hadrovics László, Vallás, egyház, nemzettudat, Budapest, 1991.

16. Matovski, Dr. Aleksandar: La signification historique des expressions “raia” et „beraia”, In: Islam in the Balkans – Persian Art and Culture of the 18th and 19th Centuries, Edinburgh, 1979, pp. 55-58.

17. Vezi relatarea mercenarului spaniol Cristóbal de Villalón: Törökországi utazás, Budapest, 1984, capitolul despre „Insula Chios”, pp. 299-308, precum şi rîndurile lui Orbán Balázs referitoare la strămoşii săi: bunica ei din Istanbul era Maria Foresti, înrudită cu familia franceză Pilian şi cu familia armeană Duzoglu. Orbán Balázs menţionează, la jumătatea sec. XIX, că „în Orient şi mai ales în insulele Arhipelagului, dar chiar la Pera şi la Galata mai sînt şi acum foarte mulţi latini, ajunşi acolo în timpul imperiului latin creat cu ocazia cruciadelor, mai ales din Italia, şi deşi imperiul pe care-l creaseră a fost spulberat de cucerirea arabă şi turcă, latinii rămaşi pînă-n zilele noastre, adică în 7 veacuri şi jumătate, îşi păstraseră atît naţionalitatea cît şi religia, fiindcă toţi sînt catolici şi azi, toţi vorbesc şi azi italieneşte, sînt foarte mîndri de originea lor italiană… Din aceste familii latine din Naxos, bîntuiţi de origine princiară, făcuse parte şi familia Foresti, din care şi-a luat nevastă Knechtel (bunicul lui Orbán Balázs).

18. Vezi de exemplu: Erdélyi és hódoltsági jezsuita missziók, 1609-1625, Szeged, 1990, p.206.

19. Numai în două sangeacuri ale vilaietului Timişoara, în cel de Timişoara şi cel de Moldova Veche au funcţionat 20 de mînăstiri ortodoxe („sîrbeşti”) în cea de-a doua jumătate a sec. 16.Vezi: Engel Pál, A Temesvári és a Moldvai Szandzsák törökkori települései (1554-1579), Szeged, 1990.

20. Fekete Lajos – Nagy Lajos: Budapest története a török korban, Budapest, 1986, p. 86.

21. Jelavich, Barabara: A Balkán története, Budapest, I. 1998, p. 88-89. (cartea a apărut recent şi în limba română).

22. Episcopia de la Rîmnic are origine medievală.

23. Vezi expunerea temei în cartea lui Hadrovics László, Vallás, egyház, nemzettudat, Budapest, 1991.

24. Jelavich, Barabara: A Balkán története, Budapest, I. 1998, p. 88-89.

25. Fodor Pál, Reformok és reformideológiák az Oszmán Birodalomban (16-20. század), in: Korunk, 1996/2, pp. 18-31.

26. Orbán Balázs, Törökországról, In: Orbán Balázs, Sztambultól Szejkéig, Bukarest, 1995, p. 191.

27. Eminentul orientalist maghiar, Kmoskó Mihály, profesor de teologie romano-catolică, preot, „pleacă, în 1916, din însărcinarea cercurilor maghiare bisericeşti şi politice în Asia Mică şi Palestina, pentru studierea la faţa locului a posibilităţii ca misionarii să preia locul celor din ţările Antantei, izgoniţi”. Zimonyi István, Kmoskó Mihály és a magyar õstörténet. In: Kincses Nagy Éva (szerk.): Õstörténet és nemzettudat 1919-1931, Szeged, 1991, p.89.

28. Riccardi, Andrea, Mediterana, Bucureşti, 1999.

29. Tînărul Orbán Balázs, cu ocazia unei deplasări prin Anatolia în 1848 este primit cu stimă într-un sat turcesc de către localnici, care ştiau, că maghiarii sînt un „kardeş millet”, naţiune frăţească. Orbán Balázs, Törökországról és különösen a nõkrõl, Budapest, 1999, p.87.

30. Cărţile referitoare la vlahii-aromânii balcanici, publicate în ultimul veac în România, ţările balcanice şi în Occident ar umple o bibliotecă întreagă. Două cărţi recente importante: Djuvara, Neagu (coordonator): Aromânii, istorie, limbă, destin, Bucureşti, 1996, respectiv Peyfuss, Max Demeter, Die Aromunische Frage, Ihre Entwicklung von den Ursprünge bis zum Frieden von Bukarest (1913) und die Haltung Österreich-Ungarns, Graz. Ediţia românească: Chestiunea aromânească, evoluţia ei de la origini pînă la Pacea de la Bucureşti şi poziţia Austro-Ungariei, Bucureşti, 1994.

31. Riccardi, Andrea, Mediterana, Bucureşti, 1999, p. 25.

32. O situaţie similară descriu cercetătorii în Europa Centrală în ajunul primului război mondial: slovacii din nordul Ungariei produceau şi comercializau ţesături şi dantelă, respectiv făceau comerţ ambulant cu obiecte de sticlă şi reparau, cu plasă de sîrmă, vase de lut şi de faianţă sparte, romii sînt muzicanţi şi fierari, bulgarii produc zarzavaturi, germanii fac agricultură intensivă (ex. viticultură), moţii făceau vase de lemn, grecii, armenii, evreii făceau comerţ etc. Vezi Csoma Zsigmond, A hagyományos gazdálkodási kép és az etnikai azonosságtudat a Kárpát-medencében. In: Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve, I. Cluj, fa. pp.7-23.

33. Fodor, op.cit. p.30.

*

Ferenc CSORTÁN (n.1947), absolvent al Universităţii Tehnice Cluj-Napoca (1971), istoric, doctorand în istoria arhitecturii. Publicaţii în Sfera Politicii (Bucureşti), Korunk (Cluj), Limes (Tatabánya). A ţinut cursuri de introducere în balcanistică (la universităţile din Cluj şi Szeged).

Ferenc Csortán, Comunităţi ne-musulmane în Imperiul Otoman, articol publicat cu acordul autorului.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006