Dezbatere

Dimensiunea regională a integrării europene

La data de 17 decembrie 2004, Centrul Intercultural al Ligii PRO EUROPA a organizat la Iaşi, în colaborare cu Grupul Provincia şi Institutul A.D.Xenopol, forumul regional avînd ca temă Dimensiunea regională a integrării europene.

Menită să aducă faţă în faţă intelectuali angajaţi cu precădere din Transilvania şi Moldova pentru a le confrunta şi, astfel, îmbogăţi viziunea asupra problemei, dezbaterea s-a bucurat de participarea unor reprezentanţi de marcă ai cercurilor ştiinţifice, dar şi ai societăţii civile şi presei: Alexandru Zub, Smaranda Enache, Ovidiu Pecican, Miklós Bakk, Daniel Vighi, Elek Szokoly, Daniel Barbu, Cătălin Turliuc, Toni Hriţac, Tiberiu Brăilean, Ioan Agrigoroaiei, Florin Cîntec, Lucian Dîrdală, Marius Bălan, Adrian Cioflîncă.

Smaranda Enache: Doamnelor şi Domnilor, aş vrea să încep prin a adresa mulţumiri călduroase şi distinse domnului academician Alexandru Zub şi Institutului Xenopol pentru această bunăvoinţă de a fi nu numai gazda acestei întîlniri, ci în acelaşi timp co-organizatorii acestui forum de dezbatere regională. Şi aş dori să intru direct în subiectul dezbaterii: de ce ne aflăm aici şi ce am dori să discutăm pe tema regionalizării alături de tema regionalismului, cu distincţiile de rigoare, de ce această temă este actuală şi de ce noi, membri unor organizaţii neguvernamentale numită Liga Pro Europa sau Provincia ţinem să aducem această temă în centrul dezbaterii publice? Răspunsul ar putea fi, desigur, foarte nuanţat; există de fapt un set de răspunsuri posibile, eu îl dau pe cel care mă exprimă mai bine, lăsînd colegilor şi invitaţilor noştri să-şi exprime răspunsurile lor. Pentru că, de fapt, sîntem obligaţi să ne punem cu toţii o întrebare majoră: cît de mult se va modifica statul în care trăim în cursul integrării europene?

După încheierea tehnică a negocierilor de aderare, a tuturor capitolelor acquisului comunitar, România se află în momentul de faţă foarte aproape de momentul integrării în Uniunea Europeană, care sperăm să fie 1 ianuarie 2007; România este un stat foarte apropiat din punctul de vedere al legislaţiei de corpusul legislativ care reglează funcţionarea democraţiei de tip occidental, chiar imperfectă cum este ea. Ne întrebăm dacă acest corpus de legi este condiţia suficientă pentru ca democraţia românescă să devină şi ea funcţională şi să funcţioneze în beneficiul fiecărui cetăţean într-un spirit de egalitate de şanse şi respect pentru diversitate. Răspunsul în momentul de faţă este neechivoc: există o ruptură majoră între această legislaţie, între acquis-ul comunitar, pe care noi ni l-am însuşit prin legislaţie, şi funcţionarea democraţiei noastre, iar datoria noastră, a tuturor, ca plătitori de taxe şi impozite, în calitate de cetăţeni ai acestei ţări este să identificăm explicaţia.

Una dintre explicaţii este că acquis-ul comunitar, acest corpus de legi produs de o democraţie de alt tip decît a noastră, trebuie să funcţioneze într-un stat judeţean, pentru că structura statului în care trăim este o structură generată în 1968 de o cu totul altă gîndire asupra societăţii, de o gîndire dictatorială şi atomizantă. În cadrul atelierelor noastre de reflecţie asupra integrării europene, noi am identificat încă de la începutul anilor ‘90 statul centralist şi centralizant ca fiind unul dintre inamicii integrării europene. Iată că am ajuns în preajma acestui moment al integrării care va avea loc, sperăm, peste doi ani, şi cu toate acestea, statul în care trăim nu s-a modificat fundamental din punct de vedere administrativ. Integrarea europeană nu se poate produce şi nu poate produce fructele şi beneficiile pentru fiecare cetăţean pînă cînd această structură care receptează corpusul de lege european nu va suferi anumite reforme. Pe de altă parte, există dezbateri mult mai profunde despre identitate, identităţi, despre soluţii regionale în problematica minorităţilor, despre posibilităţile pe care le oferă perioada postmodernă prin diversităţile etnice ca o sursă de dezvoltare, dar eu nu voi atinge aceste lucruri în această scurtă introducere. Aş vrea să mă refer mai degrabă la actorii care au participat la această dezbatere publică, şi aş vrea să reamintesc că este vorba de o serie de dialoguri care s-au purtat în presa românească şi care au avut ca rezultat nişte volume: Problema transilvană, de exemplu, un volum îngrijit de Gusztáv Molnár şi Gabriel Andreescu, apoi toată seria revistei Altera pe care o edităm la Liga PRO EUROPA, revista Provincia care a apărut în oglindă cîţiva ani în variantă românească şi maghiară (articolele semnificative sînt reunite în cîteva colecţii), şi, fără îndoială, ar mai exista multe alte elemente de amintit.

E important de amintit că România a încheiat, alături de celelalte capitole de negociere, şi capitolul 21 privind politicile regionale, este important poate să amintim că regionalismul a avut şi expresii politice şi, în acest sens, nu este întîmplător că discutăm astăzi în Iaşi. Şi aici în Moldova a existat o formulă regională politică pe care am dori să o înţelegem mai bine în decursul acestei întîlniri, după cum şi în Transilvania a apărut o formulă politică: Liga Transilvania- Banat condusă de Sabin Gherman, cunoscut ca unul din promotorii regionalismului. Această întîlnire face parte dintr-o serie de forumuri privind regionalizarea şi regionalismul pe care am dori să le continuăm, şi nu este întîmplător că ne aflăm la Iaşi pentru că, foarte adesea în dezbaterile pe care le-am organizat în Transilvania sau la Bucureşti, Moldova a fost prezentată ca un element inhibitor al acestei dezbateri. Mi s-a explicat de foarte multe ori că Transilvania are o fugă înainte în dezbaterea despre regionalizare, că această fugă este detrimentală pentru toate celelalte provincii şi că este expresia unui egoism sau a unui fundamentalism regional şi nicidecum expresia interesului comun, a binelui comun. De aceea, credem că ar fi extrem de util să vedem atît aspectele istorice cît şi cele psihologice, culturale şi administrative ale dezbaterii despre regionalizare şi regionalism şi venim, colegii mei şi cu mine, cu multă deferenţă şi curiozitate intelectuală spre această dezbatere pentru că este extrem de important şi pentru noi, promotorii regionalismului şi regionalizării în Transilvania, să ne vedem în oglindă, să primim un răspuns la frămîntările şi întrebările noastre. Cred că vorbesc în numele tuturor celor care sînt aici, invitaţii noştri de astăzi, că vedem în regionalizare un instrument pentru a face o ţară mai puternică şi mai coerentă şi nicidecum un instrument de secesiune şi de creere de noi probleme. Am ţinut să fac această precizare pentru că este bine să ştim în ce direcţie vrem să mergem.

Ovidiu Pecican : Daţi-mi voie să încep pe o notă personală: chestiunea regionalismului nu se afla pe agenda mea în 2000, la început. Nici nu mă gîndeam vreo clipă că regionalismul m-ar putea preocupa vreodată. Sigur că existau o sumedenie de mici interese care vizau ba specificul zonal raportat la locul în care mă născusem, la alte locuri, interesul faţă de mănăstirile Moldovei, faţă de folclorul maramureşean, bisericile de lemn, ceea ce ştim cu toţii şi ceea ce preţuim cel mai mult. Dar dincolo de asta, note de interes regional mi-aş putea aminti că am descoperit citindu-l pe Creangă, citindu-l pe Budai Deleanu şi întîmpinînd dificultăţi. Nimic foarte simpatic la început, la aceste prime contacte care mai mult mă respingeau atunci cînd eram obligat să alerg la dicţionar pentru a înţelege ceea ce spunea ba Creangă, ba Budai Deleanu. Pe de altă parte, nu vă ascund că de fiecare dată cînd descindeam în sudul ţării rămîneam mut de admiraţie în faţa limbii române aproape instantaneu îngheţate în forme clasice, rulînd cu o graţie desăvîrşită şi în faţa căreia mă simţeam bolovănos, ca orice ardelean. Curînd însă în ceea ce a devenit foarte devreme experimentul Provincia, adică un topos revuistic pînă la urmă, care era şi o piaţă de idei şi un laborator de cunoaştere reciprocă, cu colegii maghiari dar şi cu colegii români, cu germani, sau chiar evrei, orizonturile s-au deschis întrucîtva şi, nu după multă vreme, după investigaţiile prealabile vizînd conceptul de literatură regională, spirit ardelenesc – ne puneam întrebarea dacă aşa ceva există –, am ajuns la un impas: cum anume am putea ameliora viaţa noastră ca cetăţeni ai României?

De multe ori te simţi neputincios în faţa unor situaţii date. Adesea aceste probleme apar sub forma unui ghişeu semiînchis, a unei uşi care ţi se trînteşte în nas. Alteori te descoperi plătind la sfîrşitul anului impozite care nu ştii cum de s-au adunat, pentru că oricum ai plătit în decursul anului impozite la fiecare salar, alteori îţi spui că poate artiştii din judeţul căruia îi aparţii ar merita un loc mai în faţă. Alteori îţi spui „ia te uită, n-am fost niciodată în Delta Dunării şi ce zonă extraordinară e acolo şi ce minunat e!” Apar provocări pentru asemenea reflecţii din mai multe direcţii. Am început să mă interesez aşadar pornind de la interesul meu istoric pentru această zonă problematică pe care am văzut-o în termenii următori: cum putem face să funcţioneze mai în folosul nostru, al cetăţenilor, statul pe care încercam şi încercăm în continuare să-l democratizăm, să-l ameliorăm? De cincisprezece ani încoace, chestiunea a devenit foarte mult a noastră. Cum să facem ca democraţia aceasta care se tot naşte şi se tot perfecţionează, să devină o democraţie participativă în care, în afară de sesiunile acestea electorale în care ne adunăm şi votăm şi votul nostru contează, să putem să ne facem simţită prezenţa, să nu rămînă totul în seama unei caste a politicienilor mai mult sau mai puţin pricepuţi, să nu rămînă totul în grija administratorilor, iarăşi mai mult sau mai puţin binevoitori, bine pregătiţi sau mai puţin bine pregătiţi?

La Provincia ne-am zis că poate un capăt al ghemului pe care l-am putea răsuci şi derula încetul cu încetul ar fi o reorganizare a statului. Statul naţional unitar modern s-a înfiinţat relativ tîrziu în istorie şi interesul nostru, al tuturor, a fost să-l concepem în parametri optimi, să-l întregim, să-l facem să funcţioneze, să-l facem coerent, să oferim şanse egale de dezvoltare şi de edificare pentru fiecare dintre noi, să trăim cu toţii împreună într-un cadru ameliorat, să ducem o viaţă mai bună. Tentativele nici nu îndrăznesc să vi le reiau acum, ele sînt binecunoscute, trecînd peste ceea ce a existat înaintea acestui moment inaugural, legat de Iaşi, de Cuza Vodă, de dubla lui alegere ca domnitor. Mie mi-a atras mai cu seamă atenţia această formulă a autonomiilor medievale care au existat şi înainte dar şi după apariţia statului printre români, după apariţia Valahiei, după apariţia Moldovei ca state care s-au afirmat ca puteri româneşti şi mi s-a părut că avem acolo expresia unor dezvoltări pe care o putem explica în multe feluri, de la modelul obştii, al uniunilor de obşti, al cnezatelor, al voievodatelor, pînă la pînă la aceste diverse formule ale ţărilor medievale... În fine, avem o efervescenţă cu adevărat creatoare, avem nişte formule organizatorice pe lîngă care n-am trecut poate cu suficientă atenţie, dar care îndreptăţesc o investigaţie a acestui trecut din perspectiva pe care o evoc aici. Mai tîrziu, după ce statul a intrat în vîrsta sa timpurie, a existat problema aceasta a unificării instituţionale, se ştie foarte bine cu ce s-au ocupat Cuza Vodă şi Kogălniceanu, apoi şi Carol I. Statul a încercat să asigure un cadru de dezvoltare a vieţii cetăţenilor săi după puterile sale. Sigur că prioritatea era aceea a unei statalităţi caracterizate de independenţă şi, pe cît posibil, de acest vis al unităţii. Pe de altă parte însă, s-a constatat foarte repede că atîta lucru nu rezolva totul. Mai rămînea problema aceasta, a indivizilor, a vieţii micilor colectivităţi, şi, mai cu seamă după 1918, după sfîrşitul primului război mondial, am realizat că ne învecinăm în acelaşi spaţiu cu o serie de comunităţi etno-culturale de altă limbă, de altă tradiţie. Ce era de făcut cu ele? A urmat epoca interbelică cu falimentul democraţiei, cu modelul său autoritar, modelul dictatorial în care, totuşi, s-a încercat o reformă administrativă, s-a introdus această formulă a lui Carol II cu ţinuturile, care însă survenea într-un moment de acută criză politică internă şi internaţională şi care a rămas deocamdată fără urmări. A fost bine, a fost rău, au funcţionat cît au funcţionat, asta o pot spune experţii care au analizat cu temeinicie acest experiment administrativ. Cineva ne spunea odată într-o prelegere, şi nu era un istoric, ci şeful unei agenţii de dezvoltare regională, ne spunea că practic, statul român de la înfiinţarea lui s-a tot străduit să-şi amelioreze, să-şi reformeze formula, ceea ce nu-i rău deloc, dar acest lucru demonstrează în egală măsură că a existat o anumită nelinişte, o tatonare permanentă a formulei sale de funcţionare. În orice caz, după cel de-al doilea război mondial, după formulele implementate într-o formulă la fel de autoritaristă, de inspiraţie stalinistă, cu organizarea acestei regiuni autonome maghiare, ajungem la anul 1968, un an în care într-un mod nu neapărat paradoxal Universitatea Populară de la Vălenii de Munte redevenea o actualitate, exact în momentul în care ţara era reorganizată în judeţe, într-o formulă care, sigur, amintea de aceste împărţiri ale Ţării Româneşti în timpul evului mediu în scaune de judecată. În mod foarte interesant, aceste scaune de judecată erau scaune, aşa cum scaune erau şi cele din Secuime şi iată că putem vorbi despre o concepţie organizatorică care revine în cadrul mai multor comunităţi, deşi, desigur, comunităţile respective aveau un imaginar politic şi administrativ ce se revendica de la surse diferite.

La 15 de ani de la Revoluţie nu mai putem evoca diverse alibiuri, nu putem continua la fel ca în vremea lui Eminescu, ca înainte şi după Eminescu, nu mai putem să spunem mereu că nu e momentul, nu se poate, să ne mirăm mereu că lucrurile merg prost, să le criticăm din vîrful buzelor, să privim la hemoragia aceasta a tinerilor care pleacă în Occident şi nu pleacă de bine, ci pleacă pentru a căuta binele. Avem, cred – o spun fără patetism, cu calm –, avem datoria să încercăm să urnim lucrurile.

Miklós Bakk: Cred că după cele spuse de colegul şi prietenul meu, Ovidiu Pecican, ne este foarte clar că avem tradiţii regionaliste. România modernă se bazează pe diferite provincii, fiecare aducîndu-şi propriile instituţii, propriile tradiţii care ulterior au fost unificate, masificate în modernitatea românescă, dar epoca postmodernă din punct de vedere politic este şi epoca care decopertează modernitatea şi ne arată care sînt fundamentele ei premoderne, care sînt mult mai organice decît credem noi pe baza traditiţiei exclusive a Iluminismului. Avem aşadar tradiţii regionaliste. Problema care mă frămîntă pe mine şi la a cărei rezolvare am încercat să contribui la Grupul Provincia, este: care sînt mijloacele, modalităţile, strategiile politice prin care putem să punem în valoare aceste tradiţii, prin care putem avea o reconstrucţie regională a României? Grupul Provincia a ajuns la un consens că o anumită reconstrucţie regională a României este imperios necesară. Este un pas fundamental în istoria României moderne, pentru că aşează pe un fundament complet nou statul, faţă de secolele a XIX-lea şi începutul secolului XX, dar noi am considerat că el este necesar cel puţin din două motive majore: unul este o integrare eficientă în Uniunea Europeană, iar celălalt este chestiunea minorităţii maghiare. Prin această reconstrucţie s-ar putea ajunge la un compromis istoric sau agreement fundamental cu minoritatea maghiară. Aşa am văzut noi, din Transilvania.

În chestiunea ce fel de regionalism vrem, am dat un răspuns prin faimosul Memorandum al Grupului Provincia: este vorba de un stat regional, cu regiuni politico-administrative puternice, cu parlamente şi guverne puternice şi am încercat să lansăm o discuţie publică pentru această idee. Discuţia publică a fost un cvasisucces, un cvasi-eşec, o adevărată discuţie publică n-a avut loc, totuşi un scop important am reuşit să atingem prin Memorandum, şi anume chestiunea regionalismului a devenit o problemă abordată şi de elitele politice, a intrat în tematica politică, cu şanse mari să apară şi pe agendă. Dincolo de această tematizare, chestiunea a rămas însă deschisă. Ce fel de regionalism putem cere în România? Această chestiune din punct de vedere al teoriei politice normative nu poate fi abordată pentru că, deşi este foarte clar că Europa are o construcţie regională şi regionalismul ţărilor europene favorizează construcţia europeană, regionalismul în sine nu face parte din acquis-ul comunitar. Aşadar, el nu poate fi privit strict normativ, în sens tare, cum am privit regionalismul în Memorandum, un regionalism politico-administrativ cu parlamente şi guverne locale. Şi de aceea, întrebarea rămîne: ce fel de regionalism putem avea în vedere?

Încercînd să formulez un răspuns la această întrebare, am considerat şi consider că, în primul şi primul rînd, trebuie să plecăm de la regionalismele sau regionalizările existente în Europa. De obicei, se vorbeşte de trei tipuri de regionalism. Există un regionalism cultural, care se întemeiează pe identităţi regionale distincte, care au o bază culturală, lingvistică, numit şi etno-regionalism. Acest regionalism cultural a fost lansat şi de Grupul Provincia, considerînd că regiunile trebuie să fie regiuni care au identităţi, culturi proprii, subsidiare; în legătură cu Transilvania s-a pus problema formulării unei identităţi politice transilvănene transetnice. Mai există un regionalism politico-administrativ în regionalismul european. Acesta pune accentul pe aspectele de autoadministrare, aspectele de perfecţionare a democraţiei, ţinteşte la o aducere a deciziilor democratice cît se poate de aproape de comunităţile locale. Acest regionalism politico-administrativ poate să coincidă cu regionalismul cultural, iar cele mai puternice din Europa - Catalonia, Scoţia, Tirolul de Sud – sînt regionalisme de acest gen, care au o bază culturală, identitară, dar au şi o suprastructură politico-administrativă foarte puternică. Un regionalism politico-administrativ poate fi însă un regionalism de sus în jos, care nu ţine cont de regionalismul cultural. Şi în final, există un regionalism economic, care are în vedere eficienţa administraţiei publice în primul şi primul rînd legat de probleme de planificare economică şi de dezvoltare. Acest regionalism este minimul care face parte din construcţia europeană în acquis-ul comunitar în regiunile de dezvoltare, acesta find cel care se realizează la noi.

Cei care dorim să lansăm un curent în favoarea regionalizării României avem sarcina de a defini ce fel de regionalism putem ţinti, avînd în vedere această tipologie. Eu consider că în România, pe termen mediu, este posibil un regionalism asimetric care presupune un compromis dintre un regionalism politico-economic iniţiat de guvernele centrale şi mişcările regionaliste, nişte mişcări ale unor ţinuturi cu o componentă identitară mai puternică. Un asemenea regionalism asimetric s-a dezvoltat în Italia, în Spania, şi se pare că tot un regionalism asimetric se va produce şi în Polonia, unde a avut loc o regionalizare de tipul doi, unde s-au definit regiuni de sus în jos, iar acum, în Silezia, de exemplu, este în curs de formare o mişcare politică care doreşte reaşezarea regionalizării de sus astfel ca să corespundă graniţelor istorice-culturale şi unor tradiţii instituţionale proprii Sileziei. Tot aşa s-a întîmplat şi în Italia; Italia a fost împărţită în regiuni, dar dintre acestea cinci regiuni şi un ţinut au statut special, cu instituţii şi competenţe proprii datorită tradiţiilor pe care le aveau. Dintre acestea două au specificităţi etno-regionale: Tirolul de Sud şi Val d’Aosta. Tot aşa în Spania, sînt două regiuni puternice care au caracter etno-regional sau cultural: Catalonia şi Ţara Bascilor, cu o evoluţie ulterioară foarte interesantă pentrucă aceste exemple au devenit incitante pentru alte regiuni definite de sus în jos care acum se află în procesul de căutare şi regîndire a propriei identităţi. Eu cred că un asemenea proces de regionalizare este posibil în România pe fundalul unei încercări de reformă a statului român pornite de sus, încercare care poate să se întîlnească cu cîteva încercări de autodefinire a unor regiuni. Două dintre acestea le consider realizabile pe termen mediu dacă acest proces de regionalizare demarează. Una din ele se află chiar în momentul de faţă în lumina reflectoarelor, Ţinutul Secuiesc, cealaltă, în viziunea mea, este Banatul. Bineînţeles, inventarul de exemple rămîne deschis, nu înseamnă că alte regiuni sînt excluse, dar se pare că acestea două vor fi primele regiuni care vor cere o autonomie regională cu competenţe şi instituţii apropiate de tradiţii mai speciale.

Bineînţeles, întrebarea care se pune este care poate fi strategia politică care ar putea conduce la un asemnea proces de regîndire a statului român şi, în ceea ce priveşte discuţiile din Provincia, în primul rînd a fost formulată ideea înfiinţării unui partid regional. Aici cred că ne aflăm în miezul problemei, mai apropiat de ceea ce se întîmplă în zilele noastre, pentru că înfiinţarea partidelor regionale se pare că nu este posibilă în condiţiile actuale ale partitocraţiei româneşti. În ciuda aparenţei retorice a unei animozităţi şi a unei intense lupte politice dintre partide, există un consens puternic care menţine sistemul de partide şi care nu permite apariţia în arena politică a unor partide regionale care pot să-şi formeze propriul bazin electoral. În condiţiile acestei partitocraţii, vrînd-nevrînd, conştientizînd sau nu, toate partidele politice româneşti, inclusiv UDMR, sînt partide care contribuie la reproducerea centralismului. Centralismul sistemului politic românesc este în viziunea mea în mare măsură legat de funcţionarea şi consensul care a fundamentat sistemul de partide. Aşadar, iniţierea unui proces de regionalizare este legată şi de momentul de creativitatea politică: cum anume poate fi schimbată această partitocraţie? Aş avea multe de spus în acest sens, mai ales că am lucrat cu un grup de experţi la un proiect al autonomiei Ţinutului Secuiesc. Nu este vorba de iniţiativa legislativă legată de numele fostului senator UDMR Csapó József şi a Consiliului Naţional Secuiesc, care a ajuns pe masa Parlamentului. Este un proiect paralel, care nu s-a axat pe ideea pe care s-a bazat proiectul respectiv, şi anume autodeterminarea internă a Ţinutului Secuiesc, ci s-a axat exact pe ideile Grupului Provincia, deci pe o reformă regională a statului român.

În cadrul acestui proiect am elaborat cu colegii experţi şi o lege-cadru cu privire la regiunile din România. Ideea de bază a acestei legi-cadru a fost să încercăm să dăm conţinut concret autonomiei regionale fără însă ca să ne ocupăm de problema decupajului teritorial deoarece aceasta este o temă sensibilă, iar istoria discuţiilor legate de acestă tematică mi-a dovedit că dezbaterea de fond a acestei chestiuni este viciată de problematica decupajului teritorial. De pildă, discuţiile legate de reîmpărţirea judeţelor suscitate de Liga Judeţelor Abuziv Desfiinţate a viciat această discuţie a administraţiei publice şi a problemei competenţelor locale. De ce judeţ anume aparţine un oraş sau un ţinut? Noi am vrut să deparazităm această discuţie şi am elaborat ca o primă componentă a acestui pachet o lege-cadru privind regiunile şi am aşezat problema Ţinutului Secuiesc în acest cadru general.

Daniel Vighi: Aş vrea să fac un scurt comentariu la incitanta poveste a decupajului într-o zonă posibilă a unui joc, imaginar deocamdată, al unei vizualizări posibile a provinciilor istorice. Sigur că aici sînt o serie de lucruri incitante şi care fac de multe ori obiectul analizelor sociologice. Iată că am citit cîteva studii ale unui tînăr cercetător, tot de la Universitatea din Timişoara, Alin Gavreliuc, despre sociologia identitară a bănăţenilor şi raporturile conflictuale într-un fel extrem de interesant de analizat sociologic, şi nu numai, în raport cu vechea împărţire istorică pe valea Mureşului: Banatul, Ardealul şi poate chiar raporturile arădenilor cu Timişoara, care au fost întotdeauna nişte raporturi de tip special, cu toate aceste conflicte de la vechiile istorii ale meciurilor de fotbal, care erau extrem de explozive, pînă la amintirea regiunii Banat în care Aradul s-a simţit oarecum frustrat în raport cu alocările care veneau dinspre capitala regională, care era Timişoara. Numai că lucrurile acestea deocamdată ţin de o anumită zonă care devansează poate dezbaterea noastră, care este în viziunea mea încă una de natură a definirii principiale.

Aş vrea să fac o mică schiţă pornind de la un document pe care toată lumea îl cunoaşte şi la care am participat efectiv ca un co-autor al lui în momentul cînd a fost lansat României şi a stîrnit un scandal: Proclamaţia de la Timişoara. Ea a fost adusă în prim plan prin acel celebru punct 8, care nu este pînă la urmă lucrul cel mai interesant pentru că în fond, interdicţia rămînerii nomenclaturii de partid pe scena politică era pentru un mandat şi după acel mandat, punctul 8 nu mai avea nici un fel de actualitate. Sînt acolo însă cîteva lucruri care sînt un incipit, un debut al unui lung proces de acomodare a mentalului colectiv cu anumite cuvinte tabuizate... Vă mărturisesc că am introdus într-unul din punctele Proclamaţiei noţiunea de autonomie, pe lîngă un alt punct extrem de interesant şi anume toleranţa interetnică ca bază a procesului de democratizare a României, idee sugerată de Herta Müller într-o vizită în ianuartie ’90, deci o delegaţie a verzilor germani şi preluată de noi destul de repede – intuitiv simţeam că acest lucru are importanţă – numai că istoria ulterioară a dovedit că, pînă la urmă, fostele structuri comuniste şi aparatul represiv al poliţiei politice au folosit naţionalismul ca instrument de blocare al acestui demers de schimbare a mentalului colectiv în ideea aceasta a unor dezbateri care nici astăzi nu sînt extrem de senine şi acceptate. Aşadar, la un moment dat, într-unul din puncte apare autonomia administrativă, iar ea a fost apoi ani de zile prilejul atacurilor concentrate, începînd din momentul în care chiar televiziunea naţională, unica de atunci, a încercat să instrumentalizeze ideea secesionistă a Proclamaţiei. Dacă vă aduceţi aminte, Cornelius Roşianu, celebrul prezentator, atunci cînd a prezentat Proclamaţia a spus că este un act care urmăreşte secesiunea Banatului, bazîndu-se tocmai pe acest cuvînt care astăzi a început să fie acceptat – autonomia este deja un cuvînt care nu mai stîrneşte spaimele de atunci. Procesul este extrem de complicat şi arată că lupta împotriva modernizării instituţiilor şi a gîndirii noastre asupra statului are încă multe obstacole. Referitor la ideea aceasta a regionalismului asimetric de care vorbea colegul Miki Bakk, sigur că noi am avut, sub presiunea Uniunii Europene, o regionalizare. Poate lumea nici nu este conştientă că s-a încercat acest lucru şi că România este regionalizată pînă la urmă.

Se simplifică modul de alocare a fondurilor şi s-a realizat de sus în jos o construcţie artificială, fără nici o bază în imaginarul social, în identitatea regională, celebrele regiuni de dezvoltare nu sînt o formă de a obstacula dezbaterea despre cît ni se dă nouă, moldovenilor, sau cît li se dă bănăţenilor. Aceasta este una dintre provocările pe care nici noi nu le-am tranşat în Memorandum, pentru că zicem la punctul cinci: „construcţia noilor entităţi teritoriale poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice”. Noi trebuia să fim mai tranşanţi, să spunem că în viziunea noastră, pînă la urmă, regionalizarea trebuie făcută în jurul celor şapte provincii istorice. Eu zic că un fel de simplificare de felul acesta vizibilizează construcţia regională românească pe entităţi istorice. S-ar putea să greşesc, pentru că întrebarea într-adevăr este care sînt aceste provincii, cum le definim pînă la urmă, ce este Partium-ul, ce este Transilvania, Maramureşul şi aşa mai departe.

Elek Szokoly: Aş dori să încep cu o mărturisire. N-am fost în Iaşi decît în trecere, acum 10-15 ani, nu cunoşteam oraşul şi aseară am făcut o lungă plimbare pe răcoare, care mi-a făcut o deosebită plăcere, pentru că am descoperit în oraşul Iaşi – o capitală. Şi mă întreb în mod firesc, de ce ar trebui să ne jenăm să declarăm sus şi tare că Iaşiul este o capitală, capitala unei provincii istorice? Pentru că Iaşiul arată ca o capitală, are instituţii demne de o capitală, are edificii demne pentru o capitală. De ce n-am putea declara sus şi tare, cu mîndrie chiar, că Clujul, de exemplu, este o capitală, capitala provinciei istorice Transilvania, Timişoara a Banatului şi aşa mai departe? Şi dacă Iaşiul este o capitală, sau cel puţin demn de o capitală, mă-ntreb de ce nu ar merita această capitală o „ţară”, în sensul său medieval fireşte, o regiune, o provincie, o Moldovă? Şi Clujul o Transilvanie, Timişoara un Banat, Craiova o Oltenie sau Constanţa o Dobroge?

Cum se face, de fapt, că noi sîntem astăzi aici? Sîntem astăzi aici pentru că, daţi-mi voie să citez: „la 31 ianuarie 2003, la întrunirea Grupului Provincia la Cluj am hotărît împreună ca să înfiinţăm Forumul pentru Regionalizarea României, structură civică deschisă tuturor persoanelor, grupurilor şi organizaţiilor dornice să participe la dezbaterea privind regionalizarea”. Acest Forum îşi propunea atunci elaborarea politicilor publice care să conducă la o descentralizare eficientă şi reală, aptă să reducă deficitul democratic al structurilor actuale, precum şi la includerea regiunilor în Constituţie, lucru care a fost ratat din păcate cu ocazia modificării recente a Constituţiei, s-a ratat definirea regiunilor ca entităţi administrative şi politice, coerente economic, cultural şi istoric, şi garantarea competenţelor regionale exercitate de organisme legislative şi executive alese direct. Întrebarea fundamentală care trebuie pusă neapărat, după cum au amintit şi Daniel Vighi şi Miki Bakk, este cea referitoare la definirea propriu-zisă a regiunilor. Trebuie să recunoaştem că, din punct de vedere filosofic, nici măcar conceptul spaţiului nu a fost tranşat în mod clar, din cauza aceasta disciplina care se numeşte geografie are un obiect destul de incert, totuşi la nivelul bunului simţ comun putem să spunem că regiunile există, ele nu trebuie inventate, ci doar redescoperite. Desigur, problema fundamentală rămîne dacă aceste regiuni, cărora noi încercăm să evităm să le trasăm frontiere ferme cu carioca neagră pe o hartă imaginară, posedă pînă la urmă acel specific regional care deosebeşte o regiune de alta. Noi considerăm că aceste deosebiri există, şi pornim de la ipoteza că ele au existat aproape tot timpul de-a lungul istoriei. Evident, statul român actual se compune din provincii istorice, şi în acest sens am putea spune că statul român este cel mai unitar stat cvasi-federal. Pentru că, în definitiv, s-a constituit din cele trei mari provincii istorice care au avut fiecare o statalitate independentă. Regionalismul a fost o permanenţă în istoria Transilvaniei, zicem pentru că venim din Transilvania şi iniţiativa aceasta, a acestui grup intelectual este o iniţiativă transilvană. El a existat şi înainte de 1918, cum bine ştiţi, în cadrul elitei româneşti, după cum a existat cu accente tot mai puternice după 1918 în cadrul elitei maghiare, mă refer aici chiar la aceea mişcare care se numea „transilvanism”, cu respectabilul Károly Kós, care a condus această mişcare, care a teoretizat această mişcare de altfel multietnică. Iar transilvanismul nostru de astăzi este poate în acelaşi timp o tentativă de refondare a unei patrii pentru cele 1,5-2 milioane de maghiari, deveniţi după 1918 „apatrizi”, în sensul autentic al cuvîntului, în cadrul statului român, dar care, tocmai prin regionalizare, printr-un regionalism autentic de tipul celui de care pomenisem anterior, ar putea să-şi recîştige în cadrul statului român autentica patrie care le-a lipsit de-a lungul celor 85 de ani de la 1918 încoace. Cred că ar trebui să pornim de fapt, chiar în cadrul acestei dezbateri, de la ideea pe care o exprimasem acum patru ani în cuvîntul de deschidere al revistei Provincia, care se intitula „Ce vrem şi ce nu vrem”. Am spus atunci că „nu mai vrem ca provincia noastră să fie una de mîna a doua, într-o ţară de mîna a treia. Vrem ca Transilvania să devină centru.” Noi ne gîndisem atunci la Transilvania, dar ceea ce am spus atunci este valabil pentru oricare provincie românească. Vrem ca Transilvania să devină un centru, nu deasupra altora, ci la paritate şi într-un parteneriat al centrelor. Vrem o Transilvanie în care deosebirile religioase, etnice, culturale să se completeze reciproc în beneficiul întregii regiuni. Nu vrem să resuscităm şi cu atît mai puţin să promovăm, să provocăm un transilvanism localist peste diferenţa culturală românească, maghiară şi germană ori chiar împotriva acestora. Vrem să promovăm o transilvanitate europeană, care să folosească aceste tradiţii şi identităţi diferite într-un sistem consociativ modern, apropiat de spiritul unei Europe în curs de unificare. Această Europă în curs de unificare încă, rămîne o vreme, se pare, corigentă şi în privinţa formulărilor din Constituţia Europeană, unde ideea regională apare modest, din păcate; ea apare mult mai pregnant în schimb în documentele Consiliului Europei, care este mult mai curajos în acest domeniu.

Aş dori să mai subliniez, legat de această corigenţă a Uniunii Europene în domeniul regionalismului sau mai degrabă de reverberaţiile pe care le are asupra regionalizării româneşti cu cele opt regiuni de dezvoltare şi tot procesul legislativ care s-a raliat acestei idei, că rămîne o întrebare interesantă şi anume: cele opt regiuni de dezvoltare cum se încadrează în cele aşa-zise unităţi NUTS II, cu o populaţie între 800 de mii şi 3 milioane de locuitori – acestea fiind limitele recomandate de Uniunea Europeană? În acelaşi timp, pentru unităţile NUTS I se recomandă o populaţie între 3 şi 7 milioane de locuitori. La noi, în mod interesant, în cadrul legii elaborate privind regionalizarea, se vorbeşte de o singură regiune NUTS I: România. România, cu 22 de milioane de locuitori! Oare de ce nu pomenim totuşi – pe baza recomandărilor Uniunii Europene la care ţinem atît de mult – de cele trei provincii istorice care ar acoperi exact dimensiunile recomandate pentru unităţile NUTS I ale populaţiei de maximum 7 milioane de locuitori şi care ar acoperi exact cele trei provincii istorice ale României? Sînt întrebări care rămîn în aer şi care vor trebui clarificate de legislaturile viitoare.

Sper că cele susţinute aici de mine, şi anume că regiunile în România există, că ele trebuie doar redescoperite, vor fi subliniate şi de acele sondaje de opinie care au fost făcute acum cîţiva ani de Metro Media Transilvania, care arătau că aproximativ un sfert din românii intervievaţi în Transilvania s-au considerat mai întîi ardeleni şi mai apoi români, şi aproape jumătate dintre maghiarii din Transilvania s-au considerat mai întîi ardeleni şi abia după aceea maghiari. Or, în cazul acesta, luînd în considerare situaţia actuală în care există o asemenea propagandă de o parte şi de alta către o conştiinţă naţională generală, deci împotriva spiritului regional, aceasta reprezintă totuşi o performanţă de care ar trebui să ţinem seama.

Daniel Barbu: Cred că trei sînt lucrurile pe care aş dori să le evoc aici, şi pe toate trei le voi pune sub semnul unui oarecare scepticism. Cel mai recent scepticism pe care l-am întîlnit ca cetăţean este cel cu privire la capacitatea Uniunii Europene de a determina statele membre să facă ceva anume. În urmă cu două săptămîni am aflat cu toţii că guvernul grec, care este membru de mai bine de un deceniu în Uniunea Europeană, ţine contabilitate dublă: una trimite la Bruxelles, alta se întîmplă în ţară. La trei zile am aflat că în Portugalia, pe fundalul crizei guvernamentale, jumătate din întreprinderi nu-şi plătesc datoriile faţă de stat şi sînt iertate de guvern. Noi cunoaştem aceste lucruri din propria patrie foarte bine, aşadar nu trebuie să ne facem iluzii cu privire la capacitatea Uniunii Europene de a determina Guvernul României, oricare ar fi acesta în următorii ani, să facă ceva anume, dacă acest guvern, dacă majoritatea care-l susţine nu are voinţa să sprijine ceva anume, în cazul nostru regionalizarea. În ceea ce priveşte regionalizarea, cred că am provoca mai degrabă discuţii, am stîrni-o mai aprins şi mai profund, şi în acelaşi timp am aşeza-o pe baze mult mai solide dacă am concepe-o mai degrabă ca pe un proces tehnic de tip administrativ.

Adevăratul proces politic care stă în spatele regionalizării şi care este cunoscut şi teoretizat încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea este federalismul. El îi priveşte pe cetăţeni, nu teritoriile, graniţele şi hotarele; federalismul priveşte capacitatea unei comunităţi, care e diversă prin natura ei, pe toate planurile: unii sîntem bărbaţi, unele sîntem femei, unii sîntem hetero-, alţii homosexuali, unii catolici, alţii ortodocşi, unii avem ca limbă maternă româna, alţii maghiara, alţii romani, unii sîntem deştepţi, alţii nu – cei mai mulţi nu, din păcate. Societatea e foarte diversă în orice punct al lumii. E evident că teritoriul statului care se numeşte România nu face excepţie în acest sens. Şi pentru a face ca o asemenea realitate, să spunem etnografică, să devină o comunitate politică, un corp politic, e nevoie de o metodă. Acestă metodă este federalismul, ceea ce înseamnă foarte pe scurt - plecînd de la teoretizările pe care la sfîrşitul secolului al XVIII-lea le-au dezvoltat Madison, Hamilton sau Jay – că în raporturile pe care le întreţinem unii cu alţii nu trebuie niciodată să mizăm pe inteligenţa noastră mutuală, pe buna noastră credinţă mutuală, pe capacitatea noastră de a fi oneşti unii cu ceilalţi. Natura umană, cum ştim foarte bine, este o natură decăzută şi, pentru a putea totuşi trăi într-un mod convenabil, e nevoie să încheiem între noi contracte. Iarăşi, nu trebuie să ne iluzionăm că aceste contracte vor dura în virtutea faptului că sîntem în mod natural cinstiţi şi le vom respecta. De aceea, trebuie să gîndim instituţiile în aşa fel încît necinstea, hoţia, reaua credinţă să fie cît mai limitate, mai împiedicate să facă pagube majore în funcţionarea lor cotidiană.

Şi cu asta trec la al treilea punct, la acel ansamblu de instituţii pe care-l numim grosso modo stat. S-a vorbit aici – şi sînt în profund dezacord cu această opinie – despre necesitatea de a reforma statul român. Statul român, după părerea mea, este nereformabil. Există o singură încercare parţială şi nereuşită de a reforma statul român şi ea datează din 1948 şi s-a încheiat grosso modo după 20 de ani, în 1968. Este singura mişcare istorică prin care, prin spiritul unui anumit internaţionalism pe care nu este nevoie să-l explic aici, al unei ideologii specifice, al unei legături privilegiate cu Uniunea Sovietică, elita conducătoare din acel moment a încercat să dea o lovitură statului român, aşa cum s-a construit el din 1852, ’62, ’66, pînă în 1941. Această elită din 1968 s-a impus şi după 1989 şi rămîne extrem de fidelă faţă de aranjamentele din 1968. Vreau să vă reamintesc că a existat în luna martie a anului 2003 o mică dezbatere în jurul regiunilor de dezvoltare. Domnul Adrian Năstase, care, în clipa de faţă e limpede, nu are o inteligenţă foarte sclipitoare, a spus atunci că vom avea nevoie în aceste regiuni de dezvoltare de un guvernator, pentru că aşa cere Uniunea Europeană. În termenii legii româneşti şi în termenii relaţiilor cu fondurile structurale europene, adică cu drenarea banilor europeni, acest guvernator ar fi urmat să fie un ordonator de credite, deci o persoană capabilă să semneze contracte, să atragă fonduri şi să execute proiectele rezultate din respectivele contracte. Pe mine personal, ca cetăţean, această declaraţie m-a impresionat, ea mi-a părut un pas înainte spre cîştigarea de către regiunile de dezvoltare – care sînt deocamdată simple ficţiuni - a unei consistenţe juridice care poate să fie promiţătoare pentru viitor, indiferent de discuţiile pe care le putem avea în jurul decupajelor teritoriale ale acestor regiuni. A doua zi însă a intervenit o persoană mult mai importantă în viaţa publică românească decît Adrian Năstase, şi anume Octav Cozmâncă, pe aceea vreme ministru al Administraţiei, şi a spus că nici nu se pune problema. Deci nu vom avea guvernatori şi nu vom avea regiuni. Domnul Adrian Năstase altceva n-a mai spus. Şi ştim cu toţii, cum nu s-a mai întîmplat nimic, că probabil că Octav Cozmâncă a avut ultimul cuvînt. Cu alte cuvinte, statul român e nereformabil. Ceea ce trebuie să facem este un alt stat. Pur şi simplu, domnul Bakk a folosit un cuvînt foarte just – partitocraţie –, ne aflăm în faţa unei elite politice cartelizate, care mimează adversitatea, se înfruntă în campania electorală, pare să aibă poziţii ireconciliabile, iar unii se bucură, alţii se întristează, ca şi cum ar însemna ceva că cineva a pierdut şi altcineva a cîştigat. De fapt, asta nu înseamnă nimic şi cei care ies în stradă să se bucure sînt probabil naivi sau profită de faptul că în seara respectivă nu este meci şi au totuşi ceva pentru ce să se bucure. Aceste elite sînt, ca şi domnul Cozmâncă, profund ataşate faţă de statul român aşa cum a fost el creat în 1852, ’62, ’66, reconsolidat în 1968, şi vreau să fac aici o paranteză, care istoricilor le este fără îndoială familiară, statul român nu e unic în acestă privinţă. Italia a trecut prin acelaşi proces istoric, regele Sardiniei, Victor Emmanuel al II lea, a ajuns mai întîi la Florenţa, apoi la Roma, a rămas Victor Emmanuel al II-lea, nu al Sardiniei, ci al Italiei, a fost aşadar o Sardinie mai mare, care şi-a schimbat numele şi a înglobat întreaga peninsulă. Aşadar, România nu este unică, izolată în acest comportament de autoreproducere a propriei structuri statale, indiferent de fluctuaţiile teritoriale, de faptul că a cîştigat, apoi a pierdut teritorii pe care le cîştigase şi aşa mai departe.

Dincolo de fluctuaţiile de teritoriu, statul român rămâne absolut fidel acestui model centralizat, modelul iacobin. Este un stat care, spre deosebire totuşi de modelul iacobin, care susţine partea tehnică a funcţionării statului şi concepţia centralizatoare, statul român are o a doua problemă majoră: e român. Cu alte cuvinte, el este – lucrul este doar aparent o tautologie – proprietatea etniei române, a vorbitorilor de limbă română. Acest fapt ni l-a reamintit în scurta intervenţie făcută după ce a fost validat de Curtea Constituţională de viitorul preşedinte al României, care nu ne-a spus: „Sînt preşedintele tuturor cetăţenilor României”, ci a spus: „Sînt preşedintele tuturor românilor”. Iniţial, cu naivitate am crezut că vrea să spună „indiferent de ce opinii au, dacă m-au votat sau nu”, dar a avut grijă viitorul preşedinte să adauge: „preşedintele tuturor românilor, al celor din ţară şi al celor de peste hotare, douăzeci şi două plus şase milioane”. Aşadar, el este un fel de, scuzaţi-mi trivialitatea, dar cred că termenul este foarte indicativ, el se consideră în momentul acesta intens juridic – vedeţi e o curte constituţională care-l validează, este o chestiune de drept – el se consideră într-un mod foarte comunitarist un fel de bulibaşă, adică şeful unui trib, cel al românilor, indiferent unde trăiesc ei. Dacă, de pildă, un prim ministru al Ungariei a făcut o asemenea afirmaţie: „Sînt primul ministru sau preşedintele tuturor ungurilor, indiferent unde trăiesc ei”, presa românească s-a isterizat, ţipând că graniţele sînt în pericol, steagul naţional românesc e călcat în picioare, deşteaptă-te române! Pare că nimeni nu reacţionează la o afirmaţie întru totul asemănătoare pe care viitorul preşedinte al României a făcut-o. Nici măcar presa maghiară, presupun. Cu alte cuvinte, statul român nu este numai un stat iacobin, deci o maşină administrativă al cărei singur scop este, cum ne reminteşte Octav Cozmâncă, să se autoreproducă, nu să-i servească pe cetăţeni, sau, cum ne-a spus în discursul cu o zi mai înainte, de 1 Decembrie, Ion Iliescu, să servească graniţele, steagul, imnul naţional şi ziua naţională a românilor. Acesta e scopul statului, nu să-i servească pe cetăţeni. Nu, pentru că, dacă ne uităm la Constituţie, în ciuda revizuirii, ea spune că România e stat, că statul are graniţe, imn naţional, capitală, are şi cetăţeni la un moment dat, pe lîngă cetăţeni mai are şi persoane care aparţin minorităţilor naţionale, statul mai are şi români trăind în afara graniţelor ţării, are şi autorităţi publice, deci acest stat român e format dintr-o mulţime de elemente, iar cetăţeanul este unul dintre elementele sale cele mai modeste. Mult mai importantă e graniţa, steagul, capitala, imnul naţional, preşedenţia, parlamentul, ş.a.m.d. Or, ceea ce cred că este necesar este o regîndire a comunităţii noastre politice. Istoria face ca comunitatea noastră politică să nu fie una simplă, în măsura în care, aşa cum s-a evocat la această masă, există 2 milione de concetăţeni ai noştri care vorbesc altă limbă, maghiarii – ei participă la o cultură extrem de solidă, cu rădăcini extrem de prestigioase. Avem în jur de un milion de cetăţeni a căror limbă maternă este romani, care nu participă însă la o cultură extrem de veche şi solidă şi care nu au o limbă scrisă. Mai avem insule mici de cetăţeni care vorbesc alte limbi, dar sînt o problemă mai puţin importantă. Avem, dacă-l credem pe viitorul preşedinte, 20% din cetăţeni care sînt homosexuali şi pentru care trebuie să fim foarte atenţi, avem concetăţeni care sînt protestanţi de foarte multe feluri, de la protestanţi de limbă maghiară calvini, pînă la protestanţi de limbă română baptişti sau penticostali ş.a.m.d., avem cetăţeni care sînt catolici de vreo două-trei feluri, avem şi o mică comunitate islamică, vreo 70 de mii de persoane, există aşadar o realitate etnografică destul de complicată în România. Nu e cea mai complicată din lume, dar e relativ complicată pentru Europa. Şi ceea ce ne trebuie nouă nu cred că este toleranţă, un cuvînt pe care eu nu-l consider extrem de fericit, ceea ce ne trebuie este solidaritate. Această solidaritate o văd de trei feluri: prima şi cea mai importantă şi pe cale să se rupă este solidaritatea între generaţii. Eu, care am 50 de ani, sînt convins că la vîrsta pensiei nu voi mai primi pensie. Pentru că sistemul nostru de pensii este bazat pe solidaritatea dintre generaţii. Este un sistem de redistribuire, noi care sîntem astăzi activi, contribuim pentru a plăti pensiile seniorilor noştri care sînt retraşi din activitate cu speranţa că atunci cînd vom împlini vîrsta şi ne vom retrage din viaţa activă, cei care sînt tineri ne vor plăti nouă pensia. Or, noi care sîntem mai puţin de 4 milioane de cetăţeni activi, nu avem certitudinea că cei care sînt mai tineri, juniorii noştri, ne vor plăti nouă pensiile. Solidaritatea între generaţii este pe punctul de a se rupe.

Al doilea tip de solidaritate este extrem de important, şi aici propun înlocuirea termenului de toleranţă interculturală sau interetnică cu cel de solidaritate între identităţi. Nu cred că este suficient ca eu doar să suport că vecinul meu vorbeşte în bucătărie altă limbă decît mine sau că se duce la altă biserică decît aceea la care merg eu. Cred că trebuie să fiu solidar cu el şi trebuie ca el sau ea să arate aceeaşi solidaritate faţă de identitatea mea. Cred că e nevoie să ne valorizăm, să ne ocrotim reciproc identităţile, fie că sînt majoritare sau minoritare.

A treia solidaritate de care avem nevoie este cea mai stringentă, solidaritatea individuală între persoane care trebuie să trăiască împreună zi de zi.

Această triplă solidaritate de care astăzi avem nevoie nu se poate construi decît prin refondarea republicii, prin regîndirea unui stat, prin transformarea noastră dintr-o realitate observabilă etnografic într-o comunitate politică de cetăţeni marcaţi de acestă triplă solidaritate. În puterea noastră nu stă decît în cel mai bun caz realizarea solidarităţii individuale. Eu pot fi prieten personal cu oricare dintre dumneavoastră, vă pot da zahăr cînd nu aveţi, vă pot scoate cîinele la plimbare cînd sînteţi plecaţi în concediu... Solidaritatea individuală în anumite limite e în puterea fiecăruia dintre noi. Solidaritatea între identităţi şi solidaritatea între generaţii au nevoie de un contract social, de instituţii care să le poată gestiona. Şi aceste instituţii se pot inspira, cred eu, din acest model federativ care nu este neapărat democratic, e un model care datează de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, trebuie să fim profund conştienţi de acest lucru. E un model ce ţine de guvernarea reprezentativă, de reprezentarea intereselor indivizilor, comunităţilor mai mici sau mai mari. Nu-i neapărat să fie un model democratic. Marea noastră problemă după 1989, şi aici cred că e şi reacţia negativă pe care cele mai multe ţări din Europa Centrală şi de Est au stîrnit-o după ’91-’92, este faptul că nu numai noi, românii, dar nici polonezii, ungurii, bulgarii, cehii, toţi împreună nu am fost capabili să gîndim un nou tip de societate, un nou tip de guvernare. Nici una dintre ţările foste comuniste nu şi-a permis luxul sau nu şi-a bătut capul să inventeze un nou stat, un nou regim politic. Am reimportat rapid elemente de democraţie pe diferite modele, grosso modo modelul francez al sistemului semi- prezidenţial, cu un şef al statului ales prin vot popular care încearcă să tempereze, să controleze un parlament format din partide, dar nici una din societăţile central- şi est- europene, cîndva comuniste, nu au fost capabile de suficientă imaginaţie. Or, cred că poate acum avem mai multă inteligenţă, mai multe resurse şi mai multă dezamăgire faţă de ceea ce s-a întîmplat în acest deceniu şi jumătate după căderea comunismului, ca să ne impunem problema necesităţii contractului social. Şi fără îndoială, în acest nou contract social componenta administrativă a regionalizării, cu oricare dintre formulele regionalizării va fi considerată cea mai potrivită de comunitate în temeiul contractului social, această formulă administrativă a regionalizării va fi una accentuată.

Cătălin Turliuc: Vreau să-mi exprim în primul rînd mulţumirea de a avea atîtea puncte de vedere aparent consonante şi în acelaşi timp divergente, şi care ne dau, cum spune americanul, food for thought. Cred, deopotrivă, că măsura în care societatea românească este permeabilă la astfel de idei nu presupune doar o schimbare de mentalitate generală. Cred însă că ar trebui pornit, şi scuzaţi-mi limbajul neacademic, de la vechiul proverb românesc: „Ţara arde şi baba se piaptănă”. Eu aş inversa acest proverb şi aş spune că ţara arde tocmai pentru că baba se piaptănă, şi cred că această formulă nu ne dă timp pentru a discuta în mod absolut serios ceea ce Uniunea Europeană încearcă ca experiment: celebrul articol 198 din Tratatul asupra Uniunii Europene vorbeşte de Comitetul Regiunilor, de cele opt secţiuni, care este o copie a ceea ce s-a întîmplat cu ECOSOC-ul ş.a.m.d. Ştim foarte bine că ţările care au propus această chestiune, Belgia, Italia, Germania, etc. provin dintr-o anumită tradiţie, cea a federalismului evocat aici. Cred că în măsura în care regionalizarea va deveni un comandament politic, ea va ţine în primul rînd de consolidarea statului şi de democratizarea lui.

M-aş întoarce puţin la perioada în care modelul politic centralist şi-a dobîndit în bună măsură partea pozitivă, în special la perioada interbelică, limitîndu-mă fireşte pînă la momentul în care Constituţia Salvării Naţionale, cea din 20 februarie ’38, a propus prin vocea lui Strati Micescu acel model corporatist de dezvoltare a societăţii pe care noi încercăm astăzi să-l depăşim într-un fel sau altul. Mă gîndesc aici la celebra Lege de unificare administrativă din ’25, la crearea Institutului de Ştiinţe Administrative al României, şi la modul în care legiuitorul de atunci a văzut posibilitatea acomodării realităţii care era România reîntregită, la un mediu internaţional bazat pe sistemul de la Versailles, la nevoia de a consolida un stat care, fără îndoială, avusese o creştere explozivă după 1918. Cred că acel model a fost un model depăşit. Din păcate însă, legiuitorul s-a întors după ’90 la legea din ’25 care a stat la baza noii organizări şi chestiunea aceasta cu Liga Judeţelor Abuziv Desfiinţate s-a inspirat tocmai de la modelul acela în care România reîntregită avea 71 de judeţe. Cred că acest lucru ţine de felul în care noi am înţeles destinul nostru după 1989, şi că în lumea comunistă experimentul federal a fost un experiment impus. Vreau să vă reamintesc că Cehoslovacia a devenit stat federal după ce a fost invadată de Uniunea Sovietică, că Iugoslavia a fost un regat sîrbo-croato-sloven, sau Iugoslavia din vremea lui Alexandru a devenit federală în vremea lui Tito, care el însuşi a desemnat, nu în mod imaginar, ci în mod real pe hartă componentele fostului spaţiu iugoslav. Cred că inapetenţa generală a românilor faţă de modelul federal are o rădăcină care ţine de o anumită tradiţie. Eu cred că în România a fost vorba de un etno-naţionalism în sensul definit de Walter Connor şi că tipul acesta de societate care s-a construit, fără să jignesc pe nimeni, a fost o societate gregară. Cred că noi nu ne-am consumat modernitatea, că democratizarea n-a mers în acelaşi pas cu democratizarea societăţii şi cred că intelectualii chiar dacă-şi asumă arogant roluri de „ideocraţi” ar trebui să pornească de la premiza fondării unui nou contract social, chiar dacă modelul acesta al contractului social vine dintr-un alt spaţiu.

Pe de altă parte, am citit chiar în ultimul număr al revistei Capital un sondaj extrem de interesant, care ne spune că occidentalii sînt profund pesimişti şi dezamăgiţi, şi cred că acest lucru nu constată doar o stare conjuncturală, o stare de moment, ci că este vorba de un proces mult mai lung, iar optimiştii din Uniunea Europeană sînt tocmai cei care au venit din bezna comunismului. Probabil că aici, în Europa de Est, se amestecă speranţa cu naivitatea, sau ignoranţa cu inocenţa. Oricum am discuta această perspectivă, cred că regionalizarea trebuie să rămînă pe agendă, pentru că, din cele trei modele invocate aici de domnul Bakk, sîntem la nivelul primului, şi chiar şi acela aplicat într-un mod artificios, şi mai cred că ceea ce Uniunea Europeană ne poate oferi ca experienţă, ca soluţie, este încă un model difuz. Nu există o coerenţă internă în Uniunea Europeană şi, citind Tratatul asupra Constituţiei Europene, se vede că este o constituţie atît de formală şi de largă încît poate să încapă orice acolo, lipsită fiind de capacitatea de a stimula un nou tip de solidaritate, de identitate europeană. Vizavi de acestă chestiune, aş încheia dezvoltînd ceea ce eu numesc „teoria cepei” şi aş spune aşa: eu în Iaşi pot fi tătărăşean, în Moldova pot fi ieşean, în România sînt moldovean, în Europa român, în America sînt european, şi, în final, caucazian de 1,87m şi 100 de kilograme. Nici una dintre identităţile astea succesiv asumate nu se află în conflict, nu mă pune în dilemă. În conjuncturi diferite pot apela la ele fără să am vreo crispare şi asta intervine pe fondul în care nu cred că etnicul, aşa cum se manifestă el într-o vreme a resurgenţei unui naţionalism care din păcate a căpătat nuanţe antropologice, xenofobe, trebuie să stîrnească prea mult afectele. Cred că este o măsură raţională, lucrurile trebuie judecate pragmatic, iar paşii făcuţi spre regionalizare trebuie gîndiţi în acord cu procesul democratizării. Nu putem regionaliza un stat care nu este democratic, nu este prosper, care nu este pregătit el însuşi spre acest demers. Fără îndoială, provocarea intelectuală a unei asemenea discuţii rămîne validă, dar cred că urmările ei sînt pe termen mediu şi foarte lung.

Toni Hriţac: Ca ziarist aş vrea să fac referire la cîteva lucruri pe care le-am observat de-a lungul timpului pornind de la Partidul Moldovenilor, despre care adeseori mi s-a spus cînd am fost în Ardeal sau la Bucureşti că ar fi o primă expresie politică a dorinţei de regionalizare. Partidul Moldovenilor al domnului Simirad nu cred că a avut vreo legătură cu ideea de regionalizare; el a fost o ambiţie politică, a fost un partid conjunctural, creat de domnul Simirad după ce a pierdut sprijinul opoziţiei din aceea vreme şi după ce partidul care l-a dus la putere, Partidul Alianţei Civice, s-a autodizolvat. De altfel, partidul domnului Simirad nu a avut un program serios, un manifest care să facă trimitere la regionalizare, şi nici un program economic care să sprijine o astfel de dezvoltare, nu a avut aderenţă în rîndul intelectualilor din Iaşi, şi chiar staff-ul dînsului a fost destul de modest. Cred că Iaşiul are frustrări de capitală nerecunoscută, Iaşiul în continuare ar vrea să fie considerat capitală a Moldovei – în toate dezbaterile despre viitorul Iaşiului este luată în considerare această ipoteză. Iaşiul ca centru universitar nu poate fi gîndit, spun cei care participă la asemenea dezbateri, ca un centru universitar pentru Moldova. Să cultivi zeci de facultăţi şi o infrastructură de cadre universitare foarte bine specializate, e un areal îngust, este riscant, nu deţinem fonduri pentru aşa ceva. Acest lucru trebuie planificat la nivelul întregii Moldove, spun respectivii. La fel, Centrul Medical Ieşean, specialiştii din acest domeniu trebuie să aibă o bază de selecţie de nivelul Moldovei sau al unei regiuni asemănătoare. Iaşiul în shimb e prea mare pentru a trăi din mediul universitar şi medical, el are nevoie şi de o componentă industrială. În ultima vreme, sînt luate în vizor strategii de dezvoltare ale Iaşiului, strategii în special turistice în care Iaşiul este văzut ca o poartă de intrare în nordul Moldovei. Cei care gîndesc o asemenea strategie vor să îi pună în dialog pe cei din judeţul Iaşi cu cei din Neamţ şi Suceava. Gîndul acesta este un proiect comun: investiţii în infrastructură, în drumuri care să fie rapide, care să ducă spre mănăstirile din nordul Moldovei, constatîndu-se în ultima vreme tot mai multe idei economice cu rază de acţiune la nivel regional. Ultima dintre acestea este drumul rapid dintre Iaşi şi Ardeal în care este cerut ajutorul mai multor judeţe, Iaşi, Neamţ, Suceava, Bacău ş.a.m.d. Constat iniţiative private de nivel regional, multe firme de exemplu, Omega, Altex, Cosarom, sînt toate din Moldova şi şi-au construit o infrastructură la nivel regional. Piaţa regională este foarte importantă, oamenii de afaceri gîndesc în mod regional. Chiar şi unele instituţii ale statului au început să gîndească aşa: Electrica, care are modelul centralizat de la Bucureşti, acum are sucursale regionale, ba chiar a început să fie privatizată. Chiar şi economia neagră gîndeşte regional, chiar şi mafia! Este o competiţie acerbă între Iaşi şi Bacău; de exemplu, Sediul Regional al Gărzii Financiare este la Bacău, iar dacă te revolţi împotriva celor din Bacău, te controlează, trimit Garda şi-ţi verifică firmele ş.a.m.d. Am mai constatat o anume ineficienţă a celor care administrează banii regiunii de nord-est, dar cred că într-o bună măsură ea îşi are sursa în faptul că regiunea de dezvoltare nord-est este o formă fără fond. În schimb, latent, la nivel micro, în special în zona oamenilor de afaceri, în ultimul timp sînt tot mai multe iniţiative care vizează o infrastructură regională.

Tiberiu Brăilean: Se pare că, chiar începînd cu anul viitor, în perspectiva integrării europene, problema reorganizării administrativ-teritoriale se pune cu o anumită acuitate. Domnul Bakk numea trei tipuri de regionalism: cultural, politico-administrativ şi economic. Eu cred că regionalismul politico-administrativ, această suprastructură de fapt, poate îmbrăţişa şi chiar trebuie să le îmbrăţişeze pe celelalte două. Şi eu cred că regionalismul nu este un concept fără conţinut, nu este o formă fără fond, iar politica regională este cu adevărat pertinentă, importantă în contextul interdependenţelor multiple ce caracterizează lumea actuală, a permeabilizării frontierelor, a circulaţiei, a erei informaţiei-putere care circulă tot mai liber, a liberei circulaţii a capitalurilor, a persoanelor, şi, în genere, a mobilităţii crescute a factorilor de producţie. Există deci, suficiente argumente care pledează pentru ideea că problematica creşterii economice şi a dezvoltării economico-sociale poate fi abordată într-o manieră optimală în anumite limite desigur, la acest nivel intermediar, acest nivel mezo-economic. Este vorba despre o abordare aflată mai aproape de cetăţeni, de problematica locală, decît o are un guvern, şi care în acelaşi timp, concentrează mai multe resurse decît nivelul judeţean actual sau local, deci prezintă un potenţial de dezvoltare mai ridicat. Şi atunci, cu riscul de a deveni puţin tehnic, eu am inventariat patru variante posibile în care o politică regională, coerentă, credibilă şi adaptată specificului românesc şi timpului pe care îl trăim, unele dintre ele au fost discutate şi aici, dintr-o perspectivă mai mult istorică, politică, dar eu le voi reda ca atare, tehnic, sper că nu prea rigid.

O primă formulă ar fi păstrarea judeţelor actuale, iar ceea ce spuneaţi că s-a întîmplat atunci cu ideea lui Adrian Năstase de a avea un guvernator pentru fiecare regiune de dezvoltare care a fost respinsă de Cozmâncă şi de reprezentanţii de judeţ care-şi vedeau astfel luat caimacul, este o reacţie tot de jos în sus. A doua variantă ar fi regăsirea regiunilor istorice, ea reprezintă modelul federal despre care s-a vorbit, ce ar putea implica regiuni de tip NUTS I. A treia variantă ar fi transformarea regiunilor de dezvoltare în unităţi administrativ-teritoriale şi investirea lor cu organisme alese, cu putere de decizie, de autonomie. O a patra formulă posibilă este una oarecum intermediară, între regiunile istorice sau între regiunile de dezvoltare şi judeţele actuale, deci o formulă în care să se constituie noi regiuni care să grupeze două sau trei judeţe actuale care ne-ar putea aduce la o medie europeană NUTS II, de circa 1, 5 milioane de locuitori în medie, şi cu o suprafaţă medie de circa 15 mii de km²/regiune.

În mod cert, situaţia actuală se caracterizează printr-o centralizare excesivă, o lipsă de autonomie reală s-a menţinut cu parşivenie prin pîrghii preponderent financiare, o fragmentare a resurselor, un potenţial de dezvoltare redus, o utilizare puţin eficientă a factorilor de producţie, accentuînd marile disparităţi de dezvoltare între regiuni. Se poate vorbi de un eşec al actualei politici de dezvoltare regională în România, aşa cum a fost antamată ea la nivel instituţional şi legal, începînd cu Legea dezvoltării regionale şi cu tot ceea ce a urmat din ’98 încoace în care am observat practic o autoinvestire cu competenţe tocmai a instituţiilor centrale, vezi Ministerul Prognozei şi Dezvoltării, vezi Agenţia Naţională a Dezvoltării Regionale, care nu ştiu ce rost ar putea avea dacă tot vorbim de autonomie şi de descentralizare. Caracterul ineficient şi oarecum artificial al regiunilor de dezvoltare a făcut ca disparităţile să se accentueze, nu să se reducă din păcate, iar resursele s-au risipit în bună măsură. De aceea, cred că e nevoie şi de legi noi şi de mecanisme instituţionale care să devină mai funcţionale în contextul creşterii autonomiei puterii de decizie locale şi regionale. Obiectivele ar fi trei în acest sens: 1. diminuarea dezechilibrelor regionale existente, 2. îndeplinirea criteriilor de aderare la structurile Uniunii Europene şi 3. corelarea cu puterile sectoriale practicate de eşalonul naţional, pentru că nu putem face abstracţie de acestea, iar acest regionalism asimetric de care vorbea domnul Bakk nu ştiu dacă e neapărat necesar în contextul în care promovăm o reformă unitară la nivel naţional, în care avem în vedere întregul, iar ceea ce realizăm este aplicabil tuturor, fără discriminări pozitive sau negative.

Este fără îndoială necesară o descentralizare efectivă şi reală a activităţilor pe principalele criterii care să vizeze uzul şi interesul acestora în ceea ce priveşte ţinta de bunăstare, de eficienţă economică şi socială, apoi o delimitare clară a patrimoniilor. Vedeţi că încă în România, deşi avem tîrziu, în ’99, o lege a domeniului public, a patrimoniilor în general, nu s-a realizat o departajare clară a patrimoniilor de uz şi interes local, judeţean, naţional, nemaivorbind despre un posibil nivel regional pentru care pledam. Apoi, corelat cu patrimoniul, trebuie să avem o delimitare clară a bugetelor, a necesarului de cheltuieli mai întîi, la nivel local, la nivel judeţean, la nivel naţional. Şi apoi, în funcţie de acest necesar de activităţi de finanţat, să avem şi o delimitare clară a veniturilor după principiul echilibrului, după cumpănirea veniturilor şi cheltuielilor la toate nivelurile, deci nu veniturile locale să ia calea Bucureştiului şi apoi să merg să fac temenele la minister pentru ca ele să revină la nivel local. În acest sens, am în vedere o practicare a unor baze de impozitare distincte, iar colectarea impozitelor să se facă precum în Danemarca bunăoară, unde se colectează toate veniturile la nivelul comunităţilor locale, la nivelul consiliilor locale, şi acestea le redistribuie la nivel regional sau naţional, în funcţie de activităţile pe care acestea le au de finanţat. Nu poate exista o ţară bogată fără comunităţi prospere, baza este comunitatea, care e mai apropiată de cetăţean şi de nevoile sale.

Noi am ratat după revoluţie posibilitatea de a reda autonomia comunităţilor noastre. Sigur că am aici un întreg set de legi, care ar trebui modificate; cred că trebuie desfiinţat la nivel instituţional Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională, aşa cum a fost desfiinţat Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, instituţii care s-au autoinvestit cu atribuţii. Este necesară o desfiinţare, iarăşi, a actualelor regiuni de dezvoltare pentru că nu şi-au demonstrat eficienţa şi eu cred că o regiune optimă ar putea fi constituită – sigur, aici determinantul spaţial trebuie avut şi el în vedere, să ai munte, şes, cîmpie, pe cît posibil – la nivelul a 1,8-2 milioane de locuitori în medie, corespunzător nivelului NUTS II al Uniunii Europene. Mai este şi un principiu al contractualismului care trebuie intens valorificat şi care chiar este valorificat în Franţa, bunăoară, unde se lucrează pe bază de contract între stat şi regiune, cu delimitarea clară a responsabilităţilor, partajarea sarcinilor, şi acest principiu ar putea fi practicat şi la noi.

Mă gîndesc aici la nişte criterii care ar trebui să ne conducă la o optimizare a organizării administrativ-teritoriale, criterii care ţin atît de tradiţia istorică cît şi de ceea ce avem ca resurse economice, demografice ş.a.m.d., iar lucrul la care ar trebui să ţintim pînă la urmă este competitivitatea regiunilor noastre. O regiune trebuie să fie competitivă pentru a rezista într-o lume în care concurenţa se intensifică, ne adresăm tot mai mult unei pieţe globale, nivelurile de relaţii inter-regionale cresc în intensitate. E vorba de dinamism economic, de eficacitatea industrială, de dinamica pieţei, de un dinamism financiar care în zona noastră lipseşte, de resursele umane, naturale, de politicile publice, politicile de intervenţie, de dinamismul extern, de capacitatea de inovare, pentru că şi aceste structuri inovative sînt foarte importante în determinarea unei competitivităţi regionale în condiţiile acestei a treia revoluţii industriale pe care o parcurgem acum. Ca să concluzionez, cred că putem aduce argumente în favoarea tuturor celor patru variante prezentate. Pledoaria mea este pentru a patra variantă, deci pentru un nivel regional care să integreze două, trei sau patru judeţe actuale, după caz. Mă gîndesc acum, ascultînd intervenţia dumneavoastră în special, dacă nu ar fi posibilă şi organizarea unui nivel superior, un NUTS I. la nivelul regiunilor istorice, şi apoi un NUTS II, aşa cum pledam eu.

Elek Szokoly: Mă bucur că şi dumneavoastră vedeţi lucrurile astfel, o singură remarcă aş dori să fac referitor la regiunile asimetrice, şi anume, aş dori să vă pun o întrebare oarecum retorică: dacă nişte realităţi simetrice necesită nişte soluţii evident simetrice, nişte realităţi asimetrice ce fel de soluţii cer? Eu cred că răspunsul este de la sine înţeles, şi afirmaţia domnului Miklós Bakk la asta se referă. Dacă există nişte realităţi asimetrice, iar ele fără îndoială există, atunci şi soluţiile, fireşte, trebuie să ţină cont de ele. În legătură cu definiţia regiunilor, cred că cel mai corect ar fi ca să pornim de la definiţia Cartei autonomiilor regionale, deocamdată doar în fază de proiect, ce-i drept, dar definiţia respectivă a fost totuşi adoptată în general de teoria regionalismului.

Daniel Vighi: Nu-i mai puţin adevărat acuma că simetrismul acesta, dacă l-am vedea şi l-am defini puţin în zona Banatului, ar fi să zicem, oarecum un şovinism al prosperităţii, iar în Secuime el s-ar concentra mai degrabă pe zona etnică. Şi asimetriile îşi au undeva resursele.

Ovidiu Pecican: Doar o vorbuliţă mai adaug şi eu. În timp ce noi dicutăm aici despre cum ar trebui făcută regionalizarea, ce e de făcut, avem deja trei tipuri de regiuni: le avem pe cele transfrontaliere, le avem oricum pe cele istorice şi avem şi regiunile de dezvoltare, deci, jucăm regionalismul la trei mese. Că unele sînt fantasmatice, că celelalte vin din trecut, asta-i altceva.

Miklós Bakk: Aş vrea să aduc cîteva lămuriri în această chestiune a regiunilor asimetrice. Foarte concret, în acel pachet de proiecte la a cărui elaborare am participat şi eu, am vizat în primul rînd regiunea Ţinutului Secuiesc şi am considerat că o caracteristică aparte a acestei regiuni este că populaţia majoritară sînt secuii, vorbitori de limbă maghiară; este o regiune care are două limbi oficiale şi există o simetrie completă între folosirea limbii române şi maghiare, atît în educaţie cît şi privind justiţia şi administraţia. În plus, am avut în vedere competenţele pe care trebuie să le aibă această comunitate în majoritate maghiară, în primul rînd ca să-şi prezerve componenta culturală etnică, tocmai în ideea pe care a dezvoltat-o domnul Barbu, că este necesar în România un nou contract între diferitele comunităţi. Acest contract trebuie să prevadă şi nişte clauze asiguratorii pentru aceste comunităţi lingvistice culturale, care teritorial sînt compacte, dar care au nevoie de competenţe proprii pentru a-şi prezerva caracteristica culturală şi lingvistică a teritoriului respectiv.

Cătălin Turliuc: Aţi evocat Ţinutul Alto Adige sau Tirolul de Sud, eu am trăit acolo o bucată de timp şi am văzut acolo ceea ce nu credeam niciodată să văd. Mă amuza la vremea aceea, am fost la Academia Europeană de la Bolzano sau Bozen, în fine, şi am văzut ce înseamnă numerus clausus în viaţa reală, de zi cu zi. A fost o experienţă absolut terifiantă pentru că am fost şi în parlamentul lor, am stat de vorbă şi cu politicieni locali, am stat de vorbă şi cu intelectuali, şi cu oameni de pe stradă, şi am văzut ce înseamnă o diviziune etnică dusă la extrem, cu un amendament care este doar de ordin civil: fiecare locuitor al acestei regiuni, o dată la zece ani, îşi declară limba pe care o vorbeşte, iar declaraţia o pune într-un plic care se depune la judecătorie. La fiecare zece ani are voie să-şi schimbe opţiunea fără nici o problemă, însă toate posturile, pornind de la vînzătorii din magazine şi terminînd cu medicii, sînt atribuite uneia dintre cele trei comunităţi, ladino, germani şi italieni. Or, acest mecanism care fără îndoială a fost o revoltă împotriva modului de organizare a Italiei mussoliniene a beneficiat de un suport economic fabulos din partea Uniunii Europene, şi această regiune este extrem de bogată, fiecare individ din cei care trăiesc în mediul rural, cu ghilimelele de rigoare, are trei meri şi două capre şi are un standard de viaţă mult mai mare decît un locuitor din Milano sau din orice altă regiune, pentru că această chestiune este rezultatul acordului semnat de Gasperi. Vreau să spun că această aplicare, care este oarecum perfect simetrică, apropo de exemplul dumneavoastră pe care l-aţi dat adineauri, ar stîrni furori dacă s-ar aplica la scară macro în România. Ar fi o reeditare a lui numerus valahicus sau a lui Alexandru Vaida Voievod, dacă ducem la extremă acest tip de raţionament. Şi de aceea, chiar modelul de reconciliere româno-maghiar folosind exemplul modelului din Tirolul de Sud cred că ar fi fost periculos pentru comunitatea maghiară pentru că ne-am fi reîntors la vechea formulă: 7% din cetăţenii României sînt maghiari, apoi 7% sînt în Comitetul Central, 7% nu ştiu unde, fără să delimităm o regiune unde să se aplice această chestiune.

Miklós Bakk: Se pare că n-am reuşit să fiu suficient de limpede. Eu nu m- am referit la întreaga Românie, eu m-am referit la Ţinutul Secuiesc. În cadrul Ţinutului Secuiesc este o simetrie perfectă între folosirea limbii române şi maghiare, şi aceasta este asimetria faţă de restul României. Pe de altă parte, deşi există modelul Tirolului de Sud, în acest proiect noi n-am propus soluţia respectivă din Tirolul de Sud, în care corpul larg al funcţionarilor publici să fie divizat în proporţii etnice, noi pur şi simplu am propus ca funcţionarii publici să cunoască atît limba română cît şi cea maghiară. Este vorba de un criteriu profesional: pentru a intra în corpul funcţionarilor publici din Secuime, cunoaşterea ambelor limbi este obligatorie. În plus, acest proiect susţine că sistemul educativ este perfect simetric: în ce măsură învaţă copiii maghiari limba română în şcoli, în aceeaşi măsură învaţă şi copiii români limba maghiară. În plus, această soluţie propune, după model belgian, un sistem electoral care este pe de o parte foarte liberal, deci permite o competiţie largă între partide, dar totuşi prezevă în corpurile alese raportul lingvistic dintre comunităţile existente, iar alegerile locale se organizează în regiunea Ţinutului Secuiesc pe comunităţi lingvistice. Fiecare concurează în cadrul comunităţii proprii, dar proporţia regională se menţine la nivelul celei reflectate de recensămînt. Asemenea soluţii se aplică în Belgia. Aceştia sînt pilonii de bază ai sistemului politic raportat la chestiunea lingvistică.

Tiberiu Brăilean: Sigur că realitatea este asimetrică şi diversitatea face farmecul lumii, dar vin şi eu la rîndul meu şi vă întreb: nu credeţi că o realitate asimetrică, tratată cu politici asimetrice poate accentua discrepanţele, asimetriile, mergînd chiar pînă la degenerarea în conflicte? Eu cred de aceea că aşa cum în economia de piaţă eficienţa se obţine prin alocarea resurselor, prin respectarea raportului de piaţă între cerere şi ofertă, prin ajustările spontane pe care le pro- duce piaţa, în această perspectivă, Europa ne oferă o şansă, indiferent dacă va fi o Europă a regiunilor sau nu, ea ne oferă şansa de a ieşi prin euroregiuni, prin formule de cooperare transfrontaliere, de a ieşi dintr-un posibil impas care să ducă la conflict potenţial printr-un apel la o piaţă mai vastă, la o societate mai vastă, la o cultură mai bogată, la o civilizaţie superioară. Trebuie să înţelegem regionalismul şi la nivel supranaţional, nu doar la nivel subnaţional.

Smaranda Enache: Este extrem de important să încercăm să acomodăm administraţia cu aspiraţia umanistă a demnităţii umane. Dacă omul contează, şi demnitatea lui contează, atunci orice forme, oricît de dificile, pot fi frecventate, pot fi găsite. Statul ar trebui să fie flexibil şi ieftin şi în serviciul cetăţeanului. Statul nostru, cel în care trăim, nu răspunde acestui deziderat al cetăţeanului şi nu este capabil în momentul de faţă să acopere această multitudine, diversitate de aşteptări. Cred că ar fi important să participăm cu toţii la elaborarea statului în care vom trăi, deşi sîntem conştienţi că îndată ce vom găsi o formă, ea va fi depăşită şi va trebui să adaptăm mereu aceste forme. Dar respingerea ab ovo a unor dezbateri este probabil lucrul cel mai dureros care se întîmplă, dezbaterea trebuie să existe, altfel, politicienii vor găsi foarte repede o soluţie birocratică pe care ne-o vor impune şi vom avea cu toţii de suportat consecinţele absenţei noastre, ale pasivităţii noastre în dezbaterea publică.

Şi în acest context aş mai spune un lucru: e foarte important să credem că toţi cei care participă la acestă dezbatere au aceeaşi legitimitate. Cred că diferenţa dintre dezbaterea pe care noi o purtăm în România despre lucrururi esenţiale şi cea care se poartă mai ales în nordul Europei, este că nu privim cu destulă bună credinţă argumentele celuilalt. Formele de organizare ale unei minorităţi, de exemplu, sînt privite în ţările respective ca emanînd de la respectivele minorităţi. Majoritatea niciodată nu şi-ar folosi puterea care i-o dă numărul, controlul instituţiilor pentru a impune minorităţilor un anumit tip de organizare. Sigur că şi minorităţile îşi impun şi limite, dar şi le impun ele însele – lucru extrem de important. În legătură cu această situaţie delicată a Ţinutului Secuiesc, delicată pentru că politicienii au făcut-o aşa, se pierde din vedere faptul că în ultimii zece ani, 12% dintre maghiarii care s-au născut în această ţară au părăsit această ţară, şi că dacă acest trend continuă, în 60 de ani în Transilvania nu vor mai exista comunităţi maghiare semnificative. Este aşadar o responsabilitate civică pentru noi, contemporani cu acest fenomen de erodare, să găsim formulele necesare pentru prezervarea acestei comunităţi care este o comunitate care ne îmbogăţeşte pe toţi. Şi de aceea cred că discuţia despre ce forme trebuie să găsim trebuie să pornească de la aspiraţiile legitime ale acelor comunităţi şi de la faptul că şi în Ţinutul Secuiesc trăiesc români care sînt minoritari din punct de vedere numeric, şi că acomodarea care se va găsi trebuie să fie mutual acceptabilă şi să permită dezvoltarea în continuare. Dar competiţia pe resurse şi mai ales competiţia simbolică dintre comunitatea maghiară şi română din Transilvania în special nu va duce la nimic bun, va duce fie la dispariţia maghiarilor din Transilvania, în următorii 60 de ani, fie la anumite sentimente de frustrare acumulate în majoritate care, de asemenea, sînt foarte periculoase. Dacă majoritatea nu are sentimentul că statul trebuie regîndit, pentru că s-ar putea să nu aibă acest senti- ment, pur şi simplu, şi să rămînem cu aceste judeţe sau cu unificarea acestor judeţe, şi să facem un mega-judeţ, care să aibă competenţele judeţelor, s-ar putea ca minoritatea în schimb, în acest ritm de scădere să simtă o urgenţă iar cele două parcursuri contradictorii ar putea duce la tensiuni. Va trebui să găsim soluţii.

Ioan Agrigoroaiei: Uitîndu-mă prin documente, am constatat că există o problemă foarte importantă, cea a competenţelor. Cred că această problemă poate fi completată, să spunem, prin problema drepturilor şi obligaţiilor pentru că, la un moment dat, statul ultracentralizat ar putea să spună că în anumite chestiuni nu are competenţă, adică să transfere anumite responsabilităţi care sînt aici sumar enu- merate, să se spele pe mîini spunînd că nu este de competenţa organismelor respec- tive sau, dimpotrivă, să spună: noi, centrul, sîntem singurii care avem competenţe în politica externă. Aceasta înseamnă că anumite regiuni, indiferent cum se vor forma, nu ar avea competenţa să stabilească legături directe peste frontieră, or, s-a subliniat de mai multă vreme că politica externă trebuie să aibă o bază solidă în relaţiile între comunităţi şi peste frontiere, între popoare. Ea nu trebuie să se reducă numai la înţelegerile de cabinet, la tratate de pace sau alte documente internaţionale. Chestiunea aceasta a competenţelor ar fi legată şi de ceea ce s-a spus mai înainte, de problema gestionării fondurilor interne, precum şi de gestionarea fondurilor europene, chestiunea aceasta cu impozitele este o problemă foarte importantă şi ea poate întreţine birocratismul statului ultracentralizat.

În sfîrşit, aş vrea să fac o constatare: sînt oameni politici care se pronunţă pentru descentralizare pînă la un punct al devenirii lor ca oameni politici, pînă cînd sînt aleşi în Parlament, sau cînd sînt numiţi în Guvern, în ministere, în fruntea unor instituţii centrale ultracentralizate, şi uită de unde provin. Noi de multe ori dăm vina pe Bucureşti. Bucureştiul este compus la nivelul Guvernului, Parlamentului şi din bucureşteni, şi din munteni, ardeleni, moldoveni. Sigur că schimbarea aceasta de optică e o slăbiciune omenească, dar ar trebui ca noi cu toţii să subliniem chestiunea aceasta. Este o chestiune de putere, de decizie, şi maniera în care se schimbă oamenii cînd ajung pe scaune mai înalte trebuie să dea de gîndit electoratului, societăţii civile, nouă tuturor.

Sigur, a existat la noi o tradiţie care s-a păstrat în legătură cu provinciile. Nu este o noutate, doar un exemplu să vă dau, toate recensămintele din perioada interbelică s-au făcut şi pe provincii, chiar dacă provincia nu era o unitate juridică în Constituţia din ’23. Aceasta ne ajută pe noi, cei care ne ocupăm de perioada respectivă, cei care încercăm să reconstituim epoca, să avem o viziune şi pe provincii, nu numai pe judeţe.

Florin Cîntec: Vroiam doar o scurtă remarcă să mai fac apropo de ceea ce spunea doamna Enache, de competiţia simbolică între identităţile şi culturile române şi maghiare. Întîmplarea face să fiu căsătorit cu o ardeleancă de aproape 20 de ani, şi am fost întotdeauna un admirator al inteligenţei strategice şi abilităţii manifestate în zona politică de statul maghiar şi de etnicii maghiari din România. Cred că sînt două chestiuni legate de autonomie care ar trebui discutate aici. S-a vorbit foarte mult despre soluţia tehnică, administrativă, şi domnul profesor Tiberiu Brăilean a prezentat foarte detaliat un concept politic şi strategic pe care l-a utilizat dealtfel un candidat la primăria municipiului Iaşi, care mergea pe această dezvoltare regională şi pe reconstrucţia identităţii, şi, dacă vreţi, a măreţiei pierdute a Iaşiului. Acest proiect s-a dovedit a nu fi fost suficient de convingător pentru alegătorii ieşeni. Această chestiune a dezvoltării regionale are însă şi o dimensiune identitară asupra căruia nu prea s-a intervenit în această seară. Dimensiunea identitară este legată de faptul că noi vrem să ne integrăm în identitatea europeană, identitatea europeană rămîne în continuare un deziderat, o construcţie intelectuală care este o rezultantă a unui efort foarte complicat şi confuz deocamdată de definit. Dacă în cazul Statelor Unite au fost întîi limpezite mecanismele melting-pot-ului, ce anume se vrea în Uniunea Europeană rămîne, pentru mine cel puţin, un mare mister. De aceea, vă mărturisesc sincer că, în ceea ce mă priveşte, văd această chestiune a identităţii regional-naţionale şi europene dintr-un alt unghi: săptămîna trecută, conducînd un seminar despre frontiera Europei, la Iaşi, seminar internaţional organizat cu sprijinul Consiliului Europei şi al Centrului Cultural Francez, domnul Jonathan Scheele m-a întrebat ce fel de identitate resimţim aici la Iaşi, dacă ne simţim central-europeni sau balcanici, ce formulă de contact, ce vehicul identitar utilizăm pentru a intra în Uniunea Europeană? Eu i-am răspuns că noi nu ne simţim nici balcanici, nici cen- tral-europeni, pentru că ştim că identitatea central-europeană a fost şi ea un mecanism, o invenţie foarte abilă, extrem de eficientă a ţărilor care au constituit Grupul de la Vişegrad, şi acelaşi mecanism se regăseşte în ceea ce priveşte identitatea balcanică. Sînt binecunoscute cercetările profesoarei Maria Todorova sau observaţiile lui Alexandru Paleologu, care vede în balcanism esenţa culturii europene, conducîndu-ne la greci ş.a.m.d. Astfel, eu am răspuns că eu mă simt la Iaşi perfect european. Şi cred că din acest punct de vedere ar trebui spus că dezbaterea despre regionalism şi identitatea regională nu prea are nici un ecou în Iaşi, noi nu am simţit nevoia unei construcţii identitare de tipul celeia folosite de colegii din Timişoara, vizavi de o presupusă identitate central-europeană, şi nici nevoia reconstrucţiei unei teme a naţionalismului imperial care, vezi Doamne, e mai bun decît naţionalismul wilsonian, asfel încît aş putea spune că la Iaşi o identitate regională este o identitate europeană cu o marcă, sigur, de oblomovism slav – asta ne face să fim foarte meditativi, cu un suflet mai vibrant, cu o aspiraţie către conservatorism şi chiar cu o anumită plasare uşor sado-masochistă către trecut. Ne vorbea colegul Toni Hriţac despre proiectul domnului Simirad. Nu era nici un proiect, domnul Simirad a reprezentat o structură autoritară, un personaj nu lipsit de carismă personală, dar el întruchipa ceea ce domnul Barbu a numit la un moment dat „autoritarismul populist”. Construcţia Partidului Moldovenilor, care a fost o invenţie complet aberantă bineînţeles, n-a avut nici un impact, ea a fost proiecţia domnului Simirad care a inventat un fel de vehicul politic care a sucombat instantaneu după cîteva talkshow-uri şi după ce PSD-ul a cîştigat alegerile în 2000 şi domnul primar şi-a dat seama că identitatea moldoveană se poate topi foarte bine în cea a PDSR-ului a vîndut fără nici o sfială cele 70 de mii de voturi ale ieşenilor care votaseră împotriva PSD-ului.

Revenind la tema identităţii culturale, care este una profundă, elementul identitar în funcţie de care se construieşte întreaga dezbatere politică legată de autonomie lipseşte în Moldova şi mă îndoiesc sincer că se va putea închega ceva pe o astfel de construcţie. Din punctul meu de vedere, în ciuda părerilor, unele exprimate aici, altele existente în spaţiul public românesc, diferenţele dintre regiunile din România sînt minore, eu nu văd nimic comparabil nici cu ce este în Spania, nici cu ce este în Italia măcar, nemaivorbind de Belgia, nu cred că sînt atît de mari diferenţele între Timişoara şi Braşov, Constanţa şi Iaşi. Eu cred că tema regionalismului şi concurenţa simbolică dintre cultura maghiară şi cultura română care sînt culturi mici, periferice în ansamblul concertului european, de aici şi plasarea lor nu contradictorie ci în competiţie – cele două tipuri de identităţi, din punctul meu de vedere, ar trebui să-şi găsească o soluţie echivalentă. Astfel încît, vizavi de proiectele pe care colegii maghiari le imaginează pentru diverse zone din România, eu m-aş aştepta ca statul român să accepte abilitatea şi superioritatea statului maghiar şi să aştepte modele de rezolvare ale tensiunilor româno-maghiare sau ale competiţiei simbolice dintre cele două culturi, pe care să le aplice. Astfel încît, cred că o rezolvare pe care ar da-o statul maghiar grupului etnic român de la Gyula parcă, ar putea fi folosită şi de statul român cu succes.

Smaranda Enache: Dar românii de-acolo nu cer nimic, asta-i diferenţa.

Daniel Barbu: Nu ne putem imagina regiuni sau unităţi subregionale în care oamenii să simtă satisfăcută setea lor de echitate. Dacă Ţara Secuilor ar putea să existe de mîine ca unitate administrativă, oamenii probabil că ar fi în primă instanţă foarte mulţumiţi pentru că ar avea sentimentul că li s-a făcut dreptate în raport cu identitatea lor. În acelaşi timp, sigur că trebuie să ne întrebăm dacă o asemenea regiune sau subregiune e eficientă pe termen lung, dacă ea poate face ca această fericire adusă de echitate să se poată prelungi pentru că e susţinută de eficienţă. În speţă cred că Ţara Secuilor n-ar avea probleme de acest tip, pentru că e o zonă care chiar şi numai prin turism poate să devină destul de autosuficientă economic, dar nu numai atît. Cred că, plecînd de la acest just raport, comunităţile ar trebui să definească regiunile, plecînd în primul rînd de la unităţile subregionale, despre care se vorbeşte foarte mult în acest context al regionalizării. Şi eu nu cred că noi am evocat în această seară această chestiune. Judeţul e o formulă nefericită pentru că judeţele României interbelice sau ale României post-1968 nu sînt neapărat vechile judeţe munteneşti, ţinute moldoveneşti sau comitate ardeleneşti. Ele sînt mai degrabă aceste vechi comitate, judeţe, ţinuturi, redesenate în spiritul departamentului francez.

Departamentul, cînd a fost creat de Napoleon, a fost creat după un criteriu de eficienţă pentru anul 1800. Departamentul trebuia să fie acel teritoriu care să abă un centru plecînd de la care se poate ajunge în orice parte a ţării călărind, în cuprinsul unei singure zile. Deci putea să existe o comunicare extrem de eficientă între centru şi periferia respectivului departament. Noi nu mai avem asemenea probleme astăzi. Şi atunci ne-am putea imagina ca regionalizarea să poată pleca de la comunităţi subregionale, uneori mai mici decît actualele judeţe, la nivelul cărora există solidarităţi evidente. Şi eu sînt de părerea domnului Cîntec, că solidarităţile pe care noi le imaginăm ca fiind regionale, de provincii istorice sau altfel, nici mie nu mi se pare că sînt întotdeauna foarte evidente, şi atunci foarte adesea sondajele spun, da sînt ardelean, sînt moldovean, muntean, e mai degrabă o idee culturală, o idee mediată despre ceea ce înseamnă să fii ardelean, oltean, decît una care să fie parte a identităţilor personale. Ne putem imagina din nou, Ţara Secuilor ar fi o astfel de ţară, pentru că termenul folosit în jargonul Uniunii Europene e un termen francez, cel de pays, deci ţară în sensul în care aveam şi noi Ţara Oltului, Ţara Haţegului, Ţara Vrancei, Ţara Moţilor, Ţara Bîrsei ş.a.m.d. De pildă, Ţara Haţegului este un district relativ prosper în sînul judeţului Hunedoara, prins între două zone deprimate: Valea Jiului în sud, şi ea parte a judeţului Hunedoara, şi la nord, regiunea Călan- Hunedoara, care şi ea e extrem de deprimată economic. Haţegul, în schimb,  e o micro-zonă de 80-90 de mii de locuitori, o mică ţară prosperă care probabil că în mod spontan ar fi dispusă să se poată gestiona singură în afara judeţului Hunedoara. Cred că această metodă a încurajării acestori mici ţări, în sensul vechi românesc, Ţara Vrancei, Haţegului, Oltului, Bîrsei ş.a.m.d., poate fi o bună cale spre regionalizare, spre o adevărată regionalizare, care să corespundă şi eficienţei. Bunăoară, mie foarte mulţi braşoveni îmi spun că lor li s-ar părea destul de neconvenabil dacă oraşul principal de referinţă ar deveni pentru ei Clujul, care este mult mai inaccesibil din punct de vedere al transporturilor decît Bucureştiul. Pe de altă parte, din considerente culturale, n-ar dori să se raporteze la Timişoara. Se găsesc aşadar situaţii în care ceea ce credem noi că poate să fie o regiune relativ coerentă, poate pe o anumită porţiune a ei să nu fie considerată ca legitimă şi justă de cetăţenii care fac parte din ea. Or, cred că una dintre metodele, cel puţin teoretic vorbind, de a încuraja emergenţa acestor „ţări”, fiind vorba de comunităţi mici, de cîteva zeci de mii de locuitori, este de asociaţii între comune sau între oraşe. În jurul oraşului Buhuşi gravitează comune, care au acolo liceu, au acolo comandamentul de jandarmi, au acolo spitalul orăşenesc, e deja un microorizont de viaţă şi echilibru şi social şi economic care se creează. Cred că asta ar putea fi una dintre metode.

Lucian Dîrdală: Vorbind din punct de vedere al timpului cred că ar trebui să ne facem griji pentru că există un risc mare ca sub imperiul unor constrîngeri urgente să se ia decizii de politici publice proaste. Mă refer aici la palierul II, cel politico-administrativ. Mie mi se pare evident, şi aici Florin Cîntec puncta cumva aceasta, că la Iaşi sau în zona Moldovei, poate şi în alte părţi, energiile care ar putea fi mobilizate ar merge pe zona politico-administrativă, deci un regionalism pe palierul acesta. Pot fi cele două modele aliate, cele trei modele aliate? E foarte puţin probabil ca un model de tip I să obţină sprijinul şi legitimarea necesară pentru a trece prin Parlamentul României, prin democraţia românească aşa cum este ea. Şi cred că în bună măsură mesajul ar trebui să fie completat şi făcut mai apetisant pentru restul ţării: aici la Iaşi ar putea exista posibilităţi în acest sens, sigur că, în ciuda rezultatelor alegerilor există o percepţie că trebuie restrîns pe cît posibil la minim rolul statului pentru a începe să construieşti. Eu cred că domnul profesor Barbu poate să spună că nu poate fi restrîns, şi atunci e o dilemă, dar senzaţia mea este că de pe modelul actualului stat providenţă sau non-providenţă care face multe, a transfera regiunilor aceste sarcini ar fi efectiv o tragedie. Din punctul meu de vedere, modelul consociaţional la nivel regional nu cred că funcţionează foarte bine, se pot găsi însă variante, la nivel local, la nivelul unor comunităţi în Ardeal, şi, dacă mergem pe clivajul religios ortodoxie/romano- catolicism în Moldova, se pot găsi soluţii. Dar asta aş aştepta eu şi de la dumneavoastră, şi de la cei care vor prelua sau vor adera la un asemenea mesaj: un mai mare accent pus pe latura politico-administrativă a regionalismului.

Marius Bălan: Aş interveni cu cîteva observaţii scurte pe marginea aspectelor de drept constituţional ridicate de domnul profesor Barbu. În primul rînd, Constituţia, aşa cum o avem noi în prezent, este un text criticabil, de multe ori prolix şi cu multe lacune. Nu putem însă pune racilele societăţii româneşti pe seama textului Constituţiei, Constituţia de regulă reprezintă doar un regulament de desfăşurare a jocului politic, iar dacă echipa noastră naţională pierde meci după meci, pînă la urmă este vina jucătorilor. Aţi invocat în prima dumneavoastră intervenţie faptul că ordinea în care sînt reglementate anumite instituţii – teritoriu, populaţie, minorităţi – este tributară spiritului gregar al naţionalismului român; ea este totuşi ordinea veche din 1866, bineînţeles că nici acea constituţie nu este perfectă, dar printre puţinele lucruri bune păstrate în actuala Constituţie e această schemă şi preluarea unor anumite reglementări puţin mai vechi.

În al doilea rînd, pe plan global, din păcate tendinţa este de centralizare, iar invocarea principiului subsidiarităţii şi chiar popularitatea de care se bucură discuţiile despre regionalism sînt într-un fel un strigăt disperat în faţa acestui mers inexorabil al leviathanului începînd din epoca modernă. Chiar şi The Federalist este o pledoarie pentru un stat federal puternic. Disputa nu este între federalism şi centralism, disputa este între sistemul confederal din 1787 şi proiectul unei republici federale puternice în care părinţii fondatori ai Constituţiei americane afirmau că totuşi libertatea este cu putinţă, ceea ce face ca cel puţin dreptul constituţional să nu poată oferi soluţii concrete, în cel mai bun caz el consacrîndu- se să valideze rezultatele evoluţiei politice. Nu putem consacra federalismul sau regionalismul în textul Constituţiei. Avem din 1866 încoace consacrat principiul autonomiei teritoriale şi vedem foarte bine ce s-a ales din el.

Daniel Barbu: Sigur că aveţi dreptate cînd spuneţi că Constituţia din ’91 urmează logica Constituţiei din ’66, care, la rîndul ei, este inspirată de Constituţia belgiană şi de statutul albertin. Acestea sînt constituţii nedemocratice în care subiectul este statul. Or, ceea ce lipseşte din Constituţia României, un lucru inacceptabil pentru 1991, este we, the people. Adică noi, poporul, ne creem un stat; or în Constituţia României care începe: România este stat, şi mă rog, spune ce fel de stat e, care are cetăţeni, nu? Ordinea constituţională justă, dacă te uiţi la Constituţia Statelor Unite, la primele două constituţii franceze este: Noi, poporul, adunaţi în republică hotărîm să ne dăm împreună un stat, să trăim potrivit unor legi comune care sunt cutare şi cutare, ne dăm graniţe, ne adoptăm un steag, găsim un imn naţional, constatăm că printre noi sînt cetăţeni. Constituţia României spune absolut duşmănos şi inacceptabil: „persoane aparţinînd”, care va să zică ele nu sînt cetăţeni; ordinea este cetăţenii români, iar după aceea sînt „persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale”. Constatăm că unii dintre noi vorbesc altă limbă şi ne gîndim că poate avem nevoie pentru ei de prevederi speciale. Noi ne adunăm, cetăţenii, noi decidem prin constituanta noastră, aceasta ar trebui să fie logica, or exact asta nu face Constituţia şi este trist că juriştii români sînt prost educaţi, chiar şi cei tineri, au fost toţi crescuţi într-un spirit antijuridic caracteristic comunismului, pentru care constituţionalismul este formalism burghez. Oameni ca Muraru, ca Iorgovan formează noi generaţii, validează noi conferenţiari şi profesori de drept şi perpetuează o viziune anticonstituţională asupra dreptului. Am văzut cu toţii de curînd prestaţia lui Gherguţ, el e produsul tipic a ceea ce înseamnă juristul român ajuns la maturitate. Dacă ar fi un caz izolat nici nu ar merita să-l pomenim. Dar sînt sute. L-aţi văzut pe preşedintele Curţii Constituţionale, Vida, se bîlbîia impardonabil, citea ca o persoană cu educaţie elementară. Sînt nişte oameni cu o inteligenţă foarte-foarte subţire, educaţi în dispreţul dreptului, aşa i-a educat partidul, care se reproduc prin profesori de drept, care perpetuează exact acelaşi lucru. Mă rog, sînt multe maladii în societatea românească, iar profesia juridică este una dintre ele. Aceasta este problema Constituţiei României. În schimb, polonezii au observat foarte bine aceste lucruri, iar Constituţia lor din ’97 începe în felul acesta: noi, poporul polonez, care am luptat în secolul al XVIII-lea să ne dăm o Constituţie, care ne-am ridicat împotriva comunismului, care am dres şi am făcut, care sîntem cel mai mare popor din lume – mă rog, se laudă şi ei acolo, dau dovadă de un mare self-esteem –, noi, polonezii, hotărîm să ne formăm un stat şi acest stat o să arate în felul următor şi e bazat pe următoarele valori. Toate aceste lucruri lipsesc din Constituţia României, ceea ce este absolut inacceptabil pentru anul 1991, în Europa. Constituţiile africane nu se aplică, dar sînt splendide. Sînt făcute de către jurişti adevăraţi, cîte un ministru de justiţie african care e doctor în drept la Harvard sau la Paris şi care elaborează o constituţie de citeşti şi-ţi dau lacrimile, aşa de frumoasă e. Nu se aplică, pentru că aşa sînt societăţile de acolo, dar textele lor sînt frumoase. Or, e trist că juriştii, constituanţii români din ’91, ca şi Parlamentul care a revizuit constituţia în 2003 n-au fost capabili să pună puţină pasiune pentru valori şi principii în textul constituţional, care e un text socialist, n-are decît foarte puţin de a face cu 1866.

Elek Szokoly: În legătură cu scepticismul regionalist exprimat şi aici de mai mulţi vorbitori, aş vrea să vă atrag atenţia totuşi asupra unui studiu al sociologului Dumitru Sandu, elaborat în urma cercetărilor efectuate de grupul condus de domnia sa, referitor la ariile culturale ale României, un studiu care relevă cu destulă claritate că pe teritoriul României există regiuni culturale bine marcate. Dacă suprapunem harta ariilor culturale din România peste harta regiunilor de dezvoltare, vom constata că o singură regiune se suprapune în întregime, e vorba de Oltenia, restul suprapunîndu-se parţial sau deloc. De asemenea, aş dori să vă amintesc că acum cîţiva ani revista Dilema, atunci încă nu era „veche”, publicase o anchetă referitoare la identitatea regională şi îmi aduc aminte că mai toţi participanţii la anchetă, oameni de cultură din diferite regiuni istorice şi-au relevat o identitate regională absolut clară. Nu ştiu dacă autorii anchetei prevăzuseră sau nu posibilitatea acestei concluzii, dar concluzia a fost în mod evident aceasta.

De asemenea, aş mai dori să subliniez rolul de forţă motrice al identităţii în general, rolul de forţă de producţie al identităţii regionale, al identităţii comunitare, al identităţii teritoriale în general, care nu este poate suficient subliniat. Şi în acelaşi timp aş dori să amintesc tuturor scepticilor că totuşi în Europa există şi funcţionează, mai bine ori mai rău, dar există şi funcţioneză o mulţime de regiuni: regiuni istorice, regiuni culturale, cu competenţe politice, administrative, economice, Europă care ar putea totuşi să constituie pentru noi un model al echităţii şi al eficienţei.

Al.Zub: Am ascultat opinii din diverse sfere de specialitate şi este un lucru fericit că observaţiile celor care se interesează de fenomenul politic cu predilecţie au fost completate de experienţa istoricilor, că am avut aici analize din sfera economiei sau din cea a dreptului, aşa încît cred că putem să ne bucurăm că lucrurile acestea s-au întîmplat către sfîrşitul anului, aici într-un institut care a avut întotdeauna veleitatea de a mobiliza lumea în jurul unui proiect, în jurul unor idei capabile să ne scoată din inerţie, să ne facă mai apţi pentru a face faţă problemelor lumii contemporane. Discuţia despre regionalism în contextul integrării europene, cred că se leagă aici de o preocupare mai largă, şi nu pot decît să fiu recunoscător Ligii PRO EUROPA şi Grupului Provicia, care s-au asociat şi ne-au invitat pe noi să participăm, să colaborăm la acest eveniment. Cred că este un bun început pe care ar trebui să-l continuăm, evident şi sub alte forme, şi să încercăm să tragem profit din aceste analize multiple, nuanţate, care s-au produs în seara aceasta sub ochii noştri. Poate că ceea ce s-a vorbit aici în faţa microfonului se va regăsi pe pagină într-o bună zi, şi vom putea să reflectăm asupra observaţiilor făcute într-un fel mai productiv.