|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||
|
Feţele Europei Rolul învăţămîntului în ce priveşte minorităţile periclitate Christoph Pan 1. Dimensiunea cantitativă a minorităţilor din Europa În perioada dintre 1999 şi 2002 au fost realizate cele mai recente recensăminte în aproape toate statele Europei. Dacă e să dăm crezare rezultatelor lor, numărul minorităţilor etnice sau naţionale se ridică la 337, cu 103,5 milioane de membri.1 Vor mai exista ele în viitorul îndepărtat? În 1970, adică cu peste treizeci de ani în urmă, a avut loc prima înregistrare a numărului lor.2 La acea vreme, acesta se ridica la aproximativ 90 de minorităţi, cu doar 38 de milioane de membri. Cum se face că el a crescut atît de dramatic de atunci? O examinare mai atentă relevă faptul că în ultimele trei decenii creşterea reală este doar parţială, ea fiind rezultatul acelei categorii care îşi datorează existenţa ultimului val de reorganizare statală din Europa. Rezultă următorul tablou detaliat: - minorităţile deja înregistrate în 1970: aproximativ 90 = 27% - minorităţile înregistrate după 1970 ca urmare a mai marii transparenţe3 40 = 12% - minorităţile recunoscute oficial abia recent de către statul în care îşi au rezidenţa legală4 30 = 9% - minorităţile5 care au luat naştere prin formarea de noi state6177 = 52% Total: 337 = 100% Întrucît formarea de noi state în Europa nu poate fi luată în calcul, nu se prevede o creştere considerabilă a numărului de minorităţi faţă de situaţia actuală. Întrebarea principală este, de aceea, dacă ea poate fi menţinută. Răspunsul la această întrebare depinde de faptul dacă există sau nu o protecţie funcţională a minorităţilor în întreaga Europă şi dacă se poate răspunde factorilor de risc care ameninţă existenţa minorităţilor cu măsuri adecvate de politici minoritare. 2. Protecţia minorităţilor în Europa: utopie sau realitate? Mai cu seamă după 1945, subiectul protecţiei minorităţilor a fost la început în mare măsură redus la statutul de subiect marginal sau chiar tabu. Drept urmare, revendicările pentru un sistem general valabil pentru protecţia minorităţilor s-au stins fără nici un rezultat. Această perioadă s-a încheiat cel tîrziu în 1998, odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor şi a Cartei europene a limbilor minoritare sau regionale.7 În orice caz, 1998 constituie punctul în timp de la care multe state semnatare au început să transpună în dreptul naţional aceste cerinţe internaţional acceptate de protecţie, fapt ce a declanşat un proces rapid şi fascinant de dezvoltare în zona protecţiei minorităţilor în majoritatea statelor europene. Acest proces se va întinde pe mai mulţi ani şi nu se poate prevedea cît de departe va merge. În 2002, sfera validităţii Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale cuprindea deja 34 din totalul de 36 de state europene.8 În prezent, în 17 din ele deja este în vigoare Carta limbilor. Faptul că pentru ambele instrumente de protecţie a fost creat un mecanism de control în cadrul Consiliului Europei care a început să funcţioneze, precum şi faptul că, în plus, acest mecanism de control este reluat prin Convenţia Cadru la intervale de cinci ani şi prin Carta limbilor la intervale de trei ani, demonstrează că se întrezăreşte o nouă epocă pentru protecţia minorităţilor în Europa în măsura în care este realist să socotim 1998, anul în care cele două instrumente europene au intrat în vigoare, nu ca pe o încheiere, ci doar ca pe un început. 3. Factorii de risc pentru minorităţi Nici măcar o protecţie a minorităţilor care funcţionează în întreaga Europă nu poate elimina complet anumiţi factori de risc şi, de aceea, în supravegherea acestora, înseşi minorităţile afectate trebuie să ia măsuri în privinţa politicilor minoritare. Astfel de factori de risc sînt mai ales mărimea demografică insuficientă, lipsa abilităţii de a se organiza politic, fragmentarea lingvistică şi dezvoltarea lingvistică întîrziată. a) Ameninţarea existenţei din cauza mărimii insuficiente „S-ar putea aştepta ca o societate democratică să îşi considere limbile ca având drepturi egale, indiferent de cît de mic sau mare este numărul vorbitorilor lor. În realitate însă, nu arareori reiese o cu totul altă situaţie...”9 Este binecunoscut faptul că mai ales minorităţile mici întîmpină probleme mai mari de supravieţuire din cauze numeroase.10 Însă unde se află linia de demarcaţie dincolo de care minorităţile trebuie definite ca „mici”? Un studiu11 realizat la cererea Comisiei Europene din Bruxelles a investigat această întrebare şi – cu toată precauţia necesară – a ajuns la concluzia că nivelul critic se află la cifra de 300.000 de vorbitori. Aproximativ 80% din minorităţile europene se află în această zonă critică. Mai mult, categoria cu sub 50.000 de vorbitori trebuie considerată ca deosebit de mică, iar existenţa minorităţilor care se înscriu în această categorie trebuie socotită ca extrem de ameninţată. 60% din minorităţi (care cuprind totuşi doar 3% din populaţie) se află sub acest prag. Mărimii demografice insuficiente i se poate adăuga însă şi factorul dispersării membrilor minorităţilor, care creşte dramatic ameninţarea existenţei lor. Acest factor există în cazul a jumătate din minorităţile foarte mici, care constituie în jur de 30% din minorităţi (reprezentînd însă doar 1,5% din populaţia minoritară). Contrastrategie: deficitul de comunicare directă (verbală) trebuie compensat prin mass media (forme scrise de comunicare), care necesită un nivel mai înalt de educaţie. b) Ameninţarea existenţei prin lipsa abilităţii de a se organiza politic Într-o democraţie, un singur vot nu înseamnă nimic. Numai atunci cînd el se cumulează multor altora pe baza aceloraşi interese şi obiective, se naşte influenţa politică. Aceasta necesită abilitatea de organizare politică şi face să ia fiinţă organizaţiile politice, iniţial sub formă de asociaţii şi partide. În principiu, această necesitate există şi pentru minorităţi pentru că şi pentru ele este valabilă regula conform căreia dacă nu se organizează politic, nu contează într-o democraţie. Pentru minorităţi, totuşi, există şi o nevoie suplimentară de organizare din cauza necesităţii presante de a apărea unite pentru cei din afara lor.12 Cele care nu au reuşit şi au sfîrşit prin fragmentarea forţelor lor politice nu pot decît să privească neputincioase cum acestea din urmă sînt manipulate unele împotriva altora. Pînă la urmă minorităţile care reuşesc să atingă acest nivel superior de organizare în ce priveşte reprezentarea intereselor lor politice13 au substanţial mai multe şanse pentru a-şi asigura existenţa decît cele care nu sînt capabile să o facă. Se poate spune că minorităţile în general trebuie să se organizeze politic, mai cu seamă în ceea ce priveşte o reprezentare unită pentru cei din afara lor. Contrastrategie: educaţia este factorul decisiv deoarece nevoia unui nivel superior de organizare necesită un nivel superior de educaţie. c) Ameninţarea existenţei prin fragmentare lingvistică Ce înseamnă fragmentare lingvistică? Dacă despre idiomuri ce sînt înrudite atît de strîns încît vorbitorii lor pot comunica între ei fără nici o problemă, se susţine că sînt limbi scrise şi independente, iar nu dialecte ale unei limbi standard comune, are loc fragmentarea lingvistică. Astfel, 18.000 de ladini – care sînt autohtoni într-o zonă compactă ce se întinde pe văile înalte din Dolomiţi în Tirolul de Sud — vorbesc două idiomuri locale14 care sînt atît de asemănătoare între ele cum ar fi două dialecte ale limbii germane, însă ei totuşi pretind a fi două limbi independente.15 Acest lucru este posibil deoarece distincţia dintre dialect şi limbă nu este una ştiinţifică, ci mai degrabă una politică.16 Comunităţile lingvistice largi au putut lua fiinţă şi continua să existe numai pentru că, pentru a evita fragmentarea lingvistică, au dezvoltat strategii ingenioase ce pot fi denumite triglosie funcţională. După rusă, germana este limba cu cei mai mulţi vorbitori nativi din Europa, în jur de 90 de milioane de persoane; totodată ea este limbă autohtonă în douăzeci şi trei de state europene. Acest lucru este posibil cu ajutorul artificiului triglosiei, care înseamnă că germana este compusă în realitate din trei forme lingvistice diferite, şi anume: a) dialecte infinit de numeroase care sînt foarte diferite la nivel local şi nu sînt scrise; b) o singură limbă standard care are o formă scrisă general aplicabilă; şi c) limba vorbită care pendulează între dialect şi limba standard într-o manieră flexibilă ce depinde de situaţie. Toate aceste trei forme lingvistice ale germanei sînt clasificate în funcţie de diferite nivele situaţionale. În scris, este folosită limba standard. În contactul verbal, este folosit dialectul sau dacă nu, limba vorbită care pendulează între dialect şi limba standard, deoarece există un număr mare de dialecte germane, iar acestea sînt adesea atît de diferite încît vorbitorii unor dialecte diferite nu se pot înţelege. De aceea, în contactul lingvistic care depăşeşte nivelul local, ei trebuie să se bazeze pe limba colocvială. Uneori ea este mai apropiată de dialect, uneori de limba standard. În cele din urmă, limba standard este un ideal care foloseşte drept punct de reper pentru contactul scris şi ca denominator comun pentru comunicare. Verbal, totuşi, ea este numai aproximativ, niciodată complet realizată. Nu se vorbeşte cum se scrie şi nu se scrie cum se vorbeşte. Ca şi comunitatea lingvistică germană, comunităţile franceză (francofonia),17 engleză, spaniolă, italiană şi altele funcţionează asemănător. Contrastrategie: fragmentarea lingvistică trebuie evitată printr-o relaţie mai strînsă cu limba standard respectivă, lucru ce se poate realiza pe calea politicilor educaţionale. d) Ameninţarea existenţei prin dezvoltarea lingvistică întîrziată Este bine cunoscut faptul că odată cu creşterea diviziunii muncii, creşte şi gradul de diferenţiere societală şi odată cu aceasta, nevoia de dezvoltare lingvistică. Societăţile arhaice nu cunosc nici limba scrisă şi nici diferenţa dintre limba vorbită doar acasă şi aşa-numita lingua franca ce are potenţialul de a acoperi toate domeniile vieţii sociale, deoarece limbile lor continuă să satisfacă toate nevoile private şi societale. Ca urmare, o formă lingvistică unică funcţionează atît ca limbă vorbită acasă, cît şi ca lingua franca comună. Acest lucru se schimbă odată cu creşterea gradului de diviziune a muncii şi cu creşterea organizării societale produsă de aceasta. Astfel există o situaţie foarte asemănătoare pentru toate limbile standard din Europa: întregul vocabular trebuie să se formeze pe baza unui capital lingvistic iniţial de aproximativ doar două mii de rădăcini şi afixe şi, dacă includem terminologia tehnică, el este estimat la 150 de milioane de unităţi. Unele limbi fac faţă acestei probleme mai bine ca altele.18 Comunităţile lingvistice cu un număr foarte mic de vorbitori, categorie în care se înscriu foarte multe din minorităţile din Europa, nu sînt capabile să îndeplinească cerinţa diferenţierii lingvistice care este cuplată cu dezvoltarea societală, mai ales în situaţia în care limba lor nu cunoaşte încă aspectul scris (cum ar fi groenlandeza răsăriteană), sau dacă nu au putut (deocamdată) să se ridice la nivelul de limbă de administraţie (cum este bretona). Şi asta deoarece unul din factorii de dezvoltare lingvistică – care în opinia noastră se bucură de mult prea puţină atenţie în cercetare – este presiunea pentru diferenţiere la care este supusă o limbă administrativă. În vreme ce obiceiurile, practicile şi convenţiile sociale abia dacă se schimbă în sfera privată şi de aceea în folosirea limbii acasă – şi dacă se schimbă cît de cît, atunci numai pe termen lung, astfel că nevoia de inovaţie rămîne mică pentru limba folosită acasă – limbajul administrativ urmează alte reguli. El este forţat să înregistreze toate fenomenele vieţii moderne şi să le includă lingvistic sau în terminologia specifică. Dacă totuşi dezvoltarea socio-culturală şi cea lingvistică se separă, se creează un vid care este umplut prin împrumuturi dintr-o limbă străină. Mai cu seamă multele minorităţi etnice mici (aromâni, başti, bretoni, feroezi, friuli, frizi, ladini, reto-romani, sorbi, etc.) sînt cele care trebuie să înfrunte întîrzierea dezvoltării lingvistice. Spre deosebire de minorităţile naţionale, ele nu se pot baza pe interrelaţii lingvistice de mai mare amploare. Astfel, în ce priveşte dezvoltarea lor lingvistică, foarte multe comunităţi lingvistice mici nu au nici o posibilitate să ţină pasul cu comunităţile lingvistice mai mari. Dacă nu vor reuşi să devină limbi administrative,19 atunci nu se va exercita asupra lor prin folosirea în guvernare presiunea pentru diferenţiere şi vor sfîrşi prin a se atrofia în limbi folosite doar acasă. Minorităţile care nu îşi folosesc limba la nivel de administraţie sînt ameninţate cu pierderea limbii lor şi, prin aceasta, cu pierderea identităţii lor, întrucît limbilor pure folosite doar acasă le este suficientă forma orală ele neavînd nevoie de transmiterea către generaţia următoare a nici unor învăţături teoretice şi metode de învăţare. O condiţie necesară în această situaţie o constituie un habitat compact care este însă subminat de mobilitatea impusă de formele economice moderne. Este incert cîtă vreme mai pot fi păstrate aceste limbi folosite doar acasă în aceste vremi de schimbări rapide, însă este greu de imaginat vreo şansă de supravieţuire a lor fără un sprijin educaţional. Contrastrategie: statutul unei limbi administrative impune măsuri educaţionale pentru a se dispune de personal administrativ şi formator care să întrunească condiţiile lingvistice. 4. Ce minorităţi sînt periclitate în mod special? Recapitulînd, minorităţile periclitate în mod special pot fi caracterizate precum urmează: 1. S-a ajuns la concluzia că dimensiunea critică pentru minorităţile lingvistice mici este sub 300.000 de vorbitori, 80% din minorităţile Europei trebuind astfel să fie definite drept mici. 2. Situaţia este dificilă mai cu seamă pentru minorităţile foarte mici, cele care se situează sub 50.000 de vorbitori. 60% din minorităţi trebuie definite ca foarte mici. 3. Problemele de supravieţuire ce decurg din micimea lor sînt amplificate în plus de dispersarea lor. Această dispersare caracterizează jumătate din minorităţile foarte mici, ceea ce înseamnă că sînt afectate 30% din totalul minorităţilor 4. În cadrul acestei treimi a minorităţilor care sînt afectate atît de micimea lor deosebită cît şi de dispersarea lor, în special minorităţile etnice sînt afectate de problema fragmentării lingvistice şi de întîrzierea dezvoltării lingvistice deoarece, spre deosebire de minorităţile naţionale, ele nu se pot bizui pe interrelaţii lingvistice mai ample. 5. Un grad şi mai mare de dificultate întîmpină în supravieţuire minorităţile etnice care sînt foarte mici şi trăiesc dispersate, ale căror limbi nici măcar nu îndeplinesc funcţia de limbă administrativă la nivel local. 5. Rolul specific al învăţămîntului Cu toate că protecţia minorităţilor a cunoscut în ultima perioadă un salt în dezvoltarea sa în Europa pe măsura importanţei sale, există factori de risc care periclitează în mod special minorităţile mai mici. Aceştia sunt: - proporţia demografică insuficientă cuplată cu dispersarea geografică, - lipsa organizării politice, - fragmentarea lingvistică, şi - dezvoltarea lingvistică întîrziată sau atrofierea. Proporţia demografică constituie o variabilă independentă şi de aceea nu poate fi schimbată pe termen scurt. Pe de altă parte însă, ceilalţi factori de risc pot foarte bine fi influenţaţi prin măsuri de politici minoritare. Cu ajutorul acestora, slăbiciunile pot fi remediate, iar pericolele pot fi eliminate. În rîndul măsurilor din cadrul politicilor minoritare, un rol special îl joacă învăţămîntul. Semnificaţia proeminentă care i se atribuie nu este întru nimic exagerată deoarece cu ajutorul lui: - lipsa comunicării directe produsă de dispersarea geografică poate fi remediată prin forme de comunicare mass media, - dificultăţile specifice cu care se confruntă minorităţile în organizarea politică pot fi corectate, iar abilitatea organizatorică poate fi îmbunătăţită, - pericolul fragmentării lingvistice şi al involuţiei lingvistice poate fi combătut mai uşor Astfel, pentru acea treime din minorităţile europene care sînt foarte mici, sînt dispersate geografic şi se înscriu în categoria minorităţi etnice, învăţămîntul reprezintă o chestiune de viaţă şi de moarte, întrucît dezvoltarea lingvistică şi păstrarea limbii nu sînt cîtuşi de puţin posibile pentru ele în absenţa şcolilor cu predare în limba lor maternă, fără un proces de educare în limba lor maternă. Dacă nu există şcoli cu predare în limba lor maternă, dacă nu există un proces de educare în limba lor maternă, ceea ce urmează să se întîmple mai repede sau mai tîrziu va fi o restrîngere a folosirii lor orale, iar aceasta, la rîndu-i, va avea ca rezultat apariţia neregularităţilor gramaticale, sărăcirea vocabularului şi o continuă fragmentare a dialectelor. Aceste limbi care sînt puse în acest fel în defensivă şi văduvite de orice funcţie utilă care să le crească valoarea sînt repede înlocuite în gîndirea vorbitorilor lor de limba oficială care rămîne în această situaţie singura care exprimă stabilitate şi eficienţă şi care poate contribui la mobilitatea pe scara socială. Astfel, într-un ritm crescînd constant de la o generaţie la alta, limba oficială devine nu numai limba comunicării şi culturii, ci totodată limba maternă a unui segment tot mai mare de populaţie.20 Învăţămîntul este singurul factor care poate contracara această tendinţă fatală. Întrucît factorii de risc au tendinţa fatală de a produce un efect cumulativ şi afectează minorităţile mici în mod deosebit, se poate afirma că semnificaţia factorului educaţional pentru minorităţi creşte invers proporţional cu mărimea lor demografică: cu cît o minoritate este mai mică, cu atît mai important este învăţămîntul în limba maternă. Rezumat Care minorităţi sînt periclitate? 1. Minorităţile mici cu mai puţin de 300.000 de vorbitori = în jur de 270 din totalul de 337 de minorităţi, adică 80%. 2. Periclitate în mod deosebit: minorităţile foarte mici, cu mai puţin de 50.000 de vorbitori = în jur de 200 de minorităţi, adică 60%. 3. Periclitate în mod extrem: minorităţile foarte mici care sînt dispersate geografic = peste 100 de minorităţi, adică 30%. 4. Minorităţile etnice sînt mai puternic afectate de problema fragmentării lingvistice şi de întîrzierea dezvoltării lingvistice decît sînt minorităţile naţionale (care se pot bizui pe interrelaţii lingvistice mai ample). 5. Un grad încă şi mai mare de dificultate în a supravieţui întîmpină minorităţile etnice care sînt foarte mici şi dispersate geografic şi a căror limbă nici măcar nu îndeplineşte funcţia de limbă administrativă. Contrastrategie Învăţământul constituie factorul decisiv Deoarece - nevoia crescută de organizare politică presupune un nivel superior de educaţie; - fragmentarea lingvistică este de evitat printr-o relaţie mai strînsă cu limba standard respectivă care presupune mai multe eforturi în direcţia învăţămîntului; - statutul de limbă administrativă presupune măsuri educaţionale pentru a se dispune de personal administrativ corespunzător din punct de vedere lingvistic, personal didactic etc. Concluzie: Cu cît o minoritate este mai mică, cu atît mai important este învăţămîntul în limba maternă. Tabel. nr 1. Minorităţile naţionale ale Europei: tablou general21
Tabelul nr 2. Minorităţile naţionale ale Europei după mărime25
Tabel. 3. Cele două noi instrumente de protecţia minorităţilor în condiţiile dreptului internaţional: 1) Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale - Adoptată: 10 noiembrie 1994 - Intrată în vigoare (după cele 12 ratificări necesare): 1 februarie 1998 - State semnatare (la 12 octombrie 2002): 41 de state membre (statele care nu au semnat sunt: Andora, Franţa şi Turcia) - Ratificări (la 12 octombrie 2002): 34 de state membre, adică: State membre: Albania, Armenia, Austria, Azerbaigian (aderare), Bosnia- Herţegovina (aderare), Bulgaria, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Marea Britanie, Ungaria, Irlanda, Italia, Liechtenstein, Lituania, Macedonia, Malta, Moldova, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Rusia, San Marino, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveţia şi Ucraina. State nemembre: Iugoslavia. 2) Carta europeană a limbilor minoritare şi regionale - Adoptată: 22 iunie 1992 - Intrată în vigoare (după cele 5 ratificări necesare): 1 martie 1998 - State semnatare (la 12 octombrie 2002): 29 de state membre Armenia, Austria, Azerbaigian, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Ungaria, Islanda, Italia, Liechtenstein, Luxemburg, Macedonia, Malta, Moldova, Olanda, Norvegia, România, Rusia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveţia, Ucraina şi Marea Britanie. - Ratificări (la 12 octombrie 2002): 17 state membre Armenia, Austria, Croaţia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Germania, Ungaria, Liechtenstein, Olanda, Norvegia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie. Note 1. Cristoph Pan şi Beate Sibylle Pfeil, National Minorities in Europe. A Handbook, p.10 (programată să apară în 2003 la Editura Braumuller, Viena). 2. Manfred Straka (ed.), Handbuch der europäischen Volksgruppen. Publicat la cererea FUEN în timpul deţinerii mandatului de secretar general de către Povl Skadegard, Ethnos seris Vol.8, Vienna-Stuttgart, 1970. 3. Cum ar fi ceangăii din România, mirandes şi baranquenhos din Portugalia etc. 4. Bunăoară, Finlanda a recunoscut minoritatea rusă şi minoritatea tătară abia în 1998, finlandezii au fost recunoscuţi ca minoritate în Norvegia în 1999, iar în Suedia nu mai devreme de 2000. Un alt exemplu îl reprezintă kaşubii slavi de apus care nu au fost recunoscuţi ca minoritate pentru multă vreme de către Polonia şi al căror număr este estimat între 300.000 şi 500.000. Vezi Cristoph Pan şi Beate Sibylle Pfeil, Minderheitenrechte in Europa, pp.114, 301, 340 şi 381, Viena, 2002. 5. Cele trei state baltice plus Rusia, Bielorusia, Ucraina şi Moldova; apoi Republica Cehă şi Slovacia şi în cele din urmă Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Slovenia şi actuala Iugoslavie. 6. În legătură cu aceasta, doar partea europeană a Rusiei, cu patruzeci şi cinci de minorităţi, este luată în considerare. 7. Convenţia-cadru a intrat în vigoare la 1 februarie 1998, iar Carta limbilor la 1 martie 1998. 8. La care se adaugă cele două state transcaucaziene ale Armeniei şi Azerbaidjanului. 9. Els Oksaar, “Sprachenvielfalt und Demokratie aus global-wissenschaftlicher Sicht”, in Sprachenvielfalt und Demokratie in Deutschland, Dokumentation des Kongresses vom 16.-17. November 2001 in den Landesvertretungen Niedersachen und Schleswig-Holstein, pp.29 şi 32, Berlin şi Bruxelles, 2002. 10. Cîteva exemple de probleme asociate cu numărul mic sunt: nu se realizează numărul critic de elevi pentru constituirea unei clase, nu există suficienţi candidaţi pentru predarea în limba maternă, pregătirea clasică a profesorilor în limba maternă nu este posibilă din cauza numărului prea mic de candidaţi, nu se poate face reducerea costului în producerea materialelor didactice din cauza tirajului prea mic etc. 11. Europaische Komission, ed., Euromosaic: Production und Reproduktion der Minderheiten-Sprachgemeinschaften in der Europaischen Union, Luxembourg, 1996. 12. Minorităţile naţionale sau etnice niciodată nu pot deveni majoritate deoarece numărul mai mic este caracteristica naturii lor. Tocmai din această cauză ele nu îşi pot permite o fragmentare a forţelor lor politice. 13. De pildă, sudtirolezii din Italia, suedezii din Finlanda şi maghiarii atît din România cît şi din Slovacia. 14. Gherdeina şi Badiot, numite după principalele văi Val Gardena (Val Gherdeina) şi, respectiv, Val Badia. 15. O situaţie similară există şi în cazul celor aproximativ 40.000 de vorbitori de retoromană din Graubunden (Elveţia) sau al celor aproximativ 60.000 de sorbi din regiunea Lausitz (Germania). Aceştia din urmă nu au în comun o limbă standard, ci mai degrabă două limbi independente, limba sorbă superioară şi sorba inferioară, care sînt extrem de apropiate una de cealaltă. 16. „Limba poate fi definită ca un dialect care are o armată”, afirma profesorul Els Oskaar la 17 decembrie 2001 la Berlin ca răspuns la întrebarea autorului studiului de faţă dacă şi în ce fel poate fi făcută o distincţie ştiinţifică între dialect şi limbă. Ce vroia să spună domnia sa este că o comunitate care susţine că idiomul vorbit de ea este o limbă independentă trebuie să suporte costurile implicate (transcriere, şcoli, pregătirea profesorilor, propriul limbaj administrativ şi judecătoresc etc). Aceasta este o decizie politică, nu una ştiinţifică. Un exemplu actual al acestui fapt este fragmentarea actuală, care a avut loc din motive politice, a sârbo-croatei (care a constituit o formă standard începînd din 1850) în patru limbi distincte (sârba, croata, bosniana şi muntenegreana). 17. Francofonia este o organizaţie internaţională care include cincizeci şi şase de state membre din întreaga lume. 18. Cu 7,1 milioane de cuvinte, Eurodicautom, baza de date de terminologie multilingvă a UE, include doar o fracţiune din numărul real de termeni (situaţie de la mijlocul lui 2002). Prin examinarea cuvintelor potrivit limbilor UE, poate fi evaluat gradul de dezvoltare al limbilor culturale europene importante. Măsurate după numărul de cuvinte, franceza şi engleza, cu câte circa 1,2 milioane de cuvinte, se află în capul listei, urmate de germană (cu 80% din valoarea maximă). Ceva mai în urmă sînt olandeza şi italiana (fiecare cu cîte 52% din valoarea maximă), urmate de celelalte limbi. La urmă de tot sînt finlandeza şi suedeza (cu 20% şi, respectiv, cu 18% din valoarea maximă). Distanţa faţă de capul listei este cauzată, printre altele, de factori precum interesul faţă de îngrijirea politică a limbii, numărul de vorbitori sau voinţa de a acorda englezei funcţie de substituire terminologică, mai cu seamă în terminologia tehnică. 19. De aceea, dacă din punct de vedere obiectiv, o minoritate este socotită prea mică pentru a putea să îndeplinească cerinţa ca limba sa să primească drepturi egale cu cele ale limbii oficiale la nivelul întregului stat, rămîne totuşi în acest caz posibilitatea de păstrare a ei ca limbă administrativă regională sau locală. Ca exemplu, în Tirolul de Sud există trei limbi oficiale: italiana ca limba oficială a statului în toată Italia şi, ca atare, şi în Tirolul de Sud, germana ca limbă oficială regională limitată la Tirolul de Sud şi ladina ca limbă oficială locală, limitată la doar opt din totalul de 116 comunităţi din Tirolul de Sud, în care ladinii formează majoritatea populaţiei. 20. Vezi Roland Breton, „Solidité, generalisation et limites du modele «jacobin» de politique face a une nouvelle Europe”, în Philippe Blanchet, Roland Breton şi Harold Schiffman, ed., Les langues regionales de France. Un état des lieux a la veille du XXI siècle – The Regional Languages of France. An inventory on the Eve of the XXIst Century, (Acte du colloque organisé en octobre 1996 a l’université de Pennsylvanie a Philadelphie), p.82. Louvain-la-Neuve: Peeters, 1999. 21. Sursă: Cristoph Pan/Beate Sibylle Pfeil (2003), National Minorities in Europe. A Handbook, p.10. 22. Nu sînt incluse statele mici, cu mai puţin de un milion de locuitori (Andora, Cipru, Islanda, Liechtenstein, Luxemburg, Malta, Monaco, San Marino şi Vatican). 23. Numai partea europeană, aflată la vest de Munţii Urali. 24. Minorităţi ce îi includ pe muntenegreni (comunitate etnică eponimă din Republica Iugoslavă a Muntenegrului constituent). 25. Sursă: Cristoph Pan/Beate Sibylle Pfeil (2003), National Minorities in Europe. A Handbook, p.33. 26. Ruşii din Ucraina. 27. Kurzii din Turcia, flamanzii din Belgia, occitanii din Franţa, tătarii din Rusia. 28. Ucrainenii din Rusia, catalonii din Spania, elveţienii germanofoni din Elveţia, valonii din Belgia, valencienii din Spania. 29. Ciuvaşii din Rusia, albanezii din Iugoslavia, galicienii din Spania, maghiarii (inclusiv secuii şi ceangăii) din România, germanii (alsacienii şi lorenienii germanofoni) din Franţa, başkirii din Rusia, sarzii din Italia, bieloruşii din Rusia, bosniacii din Bosnia-Herţegovina, elveţienii francofoni din Elveţia, ruşii din Bielorusia şi mordvinii din Rusia. 30. Cecenii din Rusia, sîrbii din Bosnia-Herţegovina, germanii din Rusia, turcii din Bulgaria, udmurţii din Rusia, ruşii din Letonia, marii din Rusia, cazacii din Rusia, ţiganii (romii) din Spania, ucrainenii din Moldova, românii din Ungaria, başcii din Spania, ruşii din Moldova, evreii din Rusia, romii din Turcia, avarii din Rusia, galezii din Marea Britanie, romii din România, friulii (retoromanii) din Italia, maghiarii din Slovacia, muntenegrenii din Iugoslavia, finlandezii (inclusiv tornedalii) din Suedia, şi croaţii din Bosnia-Herţegovina. 31. Kaşubii din Polonia, evreii din Ucraina, românii/moldovenii din Ucraina, bretonii din Franţa, frizii din Olanda, germanii din Polonia, albanezii din Macedonia, bieloruşii din Ucraina, ruşii din Estonia, oseţii din Rusia şi polonezii din Bielorusia. 32. Kabarzii din Rusia, arabii din Turcia, darginii din Rusia, maghiarii din Iugoslavia, musulmanii (etnici) din Iugoslavia, komii (zirienii) din Rusia, românii din Bulgaria şi germanii din Italia. Traducere de Doina Baci * Cristoph PAN (n.1938) este director al South Tyrolean Institute of Ethnic Groups din Bolzano şi profesor de sociologie politică la Universitatea Innsbruck, Austria. Are ca principale arii de interes ştiinţific cercetarea democraţiei, prevenirea conflictelor şi problemele privind minorităţile. A publicat numeroase studii, articole cu privire la conflictele regionale, în special din punct de vedere etnic. A cooperat cu mai multe organizaţii internaţionale, desfăşurînd activităţi în diferite state europene în calitate de expert în problematica minorităţilor. A participat la misiuni de monitorizare în mai multe ţări sud-est europene. A fost distins cu premiul Pro Minoritate al Republicii Ungare în 1995. Christoph Pan, The Role of Education in Connection with Endangered Minorities studiu publicat cu permisiunea autorului. |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
   
|
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006