Identitatea furată a unui oraş transilvan

Mara Mărginean

Demersul de faţă se doreşte a fi unul de natură istorică: ne propunem ca în cele ce urmează să relatăm povestea unui spaţiu urban – Hunedoara – în contextul politicilor de sistematizare şi industrializare a teritoriului iniţiate şi materializate de autorităţile comuniste. Provocarea a fost cu atît mai mare cu cît Hunedoara a reprezentat în toată această perioadă un oraş cu o puternică identitate istorică dar şi economică datorită existenţei Combinatului Siderurgic.

Găsim interesante modalităţile în care munca, în special în formele ei moderne, a contribuit la amenajarea spaţiilor. Munca determină o anumită organizare a teritoriilor urbane¹ generînd în plan teoretic o serie de ideologii spaţiale, de tipare de organizare şi structurare arhitectonică, economică şi umană.

Ca instrument metodologic, am pornit de la teoria subculturală a urbanismului formulată de Claude Fischer². În opinia sa, în condiţiile unor ample concentrări umane, se diferenţiază la nivel organizaţional mai multe structuri puternic personalizate, fiecare prezentînd caracteristici specifice. Extinzînd conceptul de la perimetrul restrîns al unui oraş spre spaţialităţi mai largi precum regiunile sau chiar ţările, încercăm o analiză identitară³ a Hunedoarei în contextul fenomenului urban românesc. Cercetarea nu urmăreşte imaginarea oraşului ca obiectiv metaforic sau simbolic, ci abordarea conceptelor de urbanism, birocraţie şi arhitectură, experimentînd oraşul prin procese de planificare şi idei ecomonice.

Studiul va viza relatarea a două etape din această evoluţie: 1947-1949 şi 1980-1989. Se doreşte o analiză comparativă, în sensul surprinderii procesului propriu-zis de construcţie socială a spaţiului⁴ în cele două momente, considerăm noi, esenţiale, ale devenirii urbane hunedorene pentru că, privite în contextul general al politicilor comuniste, ele se constituie în exemple mai mult decît elocvente ale fenomenului urban de ansamblu.

Între 1947-1949 are loc materializarea proiectului „un oraş muncitoresc la Hunedoara”: un tip de ordonare spaţială aparte, avînd la bază ideea oraşului-grădină. Iniţiat în condiţiile lipsei fondului locativ pentru muncitorii sezonieri angajaţi ai combinatului, noul spaţiu urban se remarcă printr-o serie de trăsături specifice: este un cartier de locuinţe individuale, spaţioase, construite departe de punctele industriale pentru a nu fi afectate de poluare. Acţiunea este singulară la nivelul urbanului românesc atît prin amploarea proiectului cît şi prin forma sa finală.

În următorii douăzeci de ani, discursul autorităţilor se modifică substanţial în sensul extinderii programului de urbanizare. Degringolada legislativă şi ideologică care a caracterizat procesul edificator la sfîrşitul anilor ‘40 va fi în timp ordonată, culminînd cu Conferinţa partidului din iulie 1972, în cadrul căreia Ceauşescu a cerut demararea unei campanii pentru dezvoltare economică prin care pînă în anul 1990, România să devină o ţară urbanizată, industrializată.⁵ În 1974 printr-o decizie legislativa, Legea sistematizării, această campanie devine esenţială, însă în plan local vor mai trece încă cîţiva ani pînă la definitivarea unei schiţe de sistematizare urbană. La Hunedoara se constată un fenomen cu totul ieşit din comun. Cu toate că se preconizase soluţia unor axe urbane adiacente ce ar fi urmat să evite atît aglomerarea cît şi suprapunerea cu zone industriale suprapopulate, s-a preferat în cele din urmă soluţia comodă, socotită mult mai ieftină, a exploatării vechiului centru.⁶ Pentru aceasta s-a procedat la o campanie de exproprieri.

Cu alte cuvinte, un proces urban care a început cu construirea de case avea să se încheie cu demolarea locuinţelor individuale.

 „Locuinţa individuală reprezintă una dintre cele mai frumoase teme ale arhitecturii”, spunea în 1947 Gh. Cantacuzino⁷. Ea este spaţiul odihnei şi al regăsirii, al formării propriei identităţi. Disciplina, munca în comun, efortul colectiv nu înseamnă în mod obligatoriu viaţă în comun....locuinţa individuală, grupată sau nu, pretinde spaţii verzi şi grădini.⁸ Iată un deziderat care a stat la baza politicii de construcţie urbană în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial.

Hunedoara număra la sfîrşitul anilor patruzeci 7.000 de locuitori. Vechea aşezare, din imediata apropiere a spaţiului industrial, nu putea asigura spaţii de cazare suficient de numeroase pentru populaţia care urma să lucreze în combinat⁹.

Lucrările încep în 1947 şi urmăresc realizarea unui cartier muncitoresc, menit să asigure locuinţe stabile cel puţin unei părţi din muncitorii necalificaţi sezonieri. Terenul afectat acestui scop, cu o suprafaţă de 60 hectare, este situat la o distanţă apreciabilă de combinat şi se prezintă sub forma a două terase succesive orientate spre vest către valea rîului Cerna. Proiectul iniţial, întocmit de arhitecţii Gustav Gusti, A. Moisescu, Vl. Perceac, prevedea construirea unui număr de 1.000 apartamente distribuite în locuinţe unifamiliale numai cu parter, dotate cu cîte un lot propriu de teren în suprafaţă de 500 m^{2 10}.

Cele 1000 de apartamente trebuiau să cuprindă cel puţin 25% din efectivul muncitorilor şi să compună un cartier care să prezinte posibilităţi de extindere în paralel cu dezvoltarea combinatului. În acest fel se încerca asigurarea mîinii de lucru necesară producţiei¹¹.

Datorită condiţiilor locale obiective construirea cartierului a început spre sfîrşitul campaniei de construcţii atacîndu-se colţul dinspre nord-est în baza unui proiect, soluţia A, realizat în patru săptămîni. S-a adoptat un sistem de străzi paralele pe direcţia nord-sud, cu regim grupat pe ambele laturi. Construcţiile, formate din cîte două locuinţe unifamiliale pe un singur nivel, au fost proiectate de trei tipuri, fiecare locuinţă cuprinzînd o cameră de zi, unul pînă la trei dormitoare şi dependinţe. Suprafaţa medie a locuinţei, inclusiv dependinţele gospodăreşti, a fost fixată la 140 m².¹²

Pe lîngă aceste locuinţe unifamiliale au mai fost prevăzute şi o serie de blocuri cu camere individuale, pentru nefamilişti, precum şi o serie de construcţii cu caracter social, cultural şi sanitar. În campania din 1947 s-au realizat pe baza acestui proiect primele patruzeci de locuinţe, precum şi drumul de legătură cu oraşul (limita nordică a cartierului)¹³.

În 1948 s-a operat o schimbare de proiect în vederea obţinerii unor rezultate mai judicioase¹⁴.

Soluţia B prezintă o serie de avantaje faţă de cea anterioară. S-a adoptat de data aceasta un sistem de străzi paralele în direcţia sud-est-nord-vest (corespunzătoare cu declinitatea solului), cu un regim de construcţie diferit pe cele două laturi: pe latura nordică locuinţe grupate cîte două, cu camere locuibile la sud şi dependinţe la nord, iar pe latura sudică locuinţe grupate în serie cîte şase cu faţadele orientate către est şi vest. Ambele tipuri de locuinţe au fost proiectate pe două nivele, pentru a face posibilă o investiţie (finisajul) pe două etape şi o cuprindere a nevoilor de dezvoltare numerică a familiei, în timp. Suprafaţa medie ocupată pe teren a locuinţelor este de 80 m², inclusiv dependinţele gospodăreşti, iar suprafaţa lotului a fost mărită la 700 mp. Fiecare locuinţă cuprinde la parter două camere şi dependinţe, iar la etaj alte două camere de dormit¹⁵.

În afară de seria de blocuri cu încăperi individuale, s-au proiectat şi o serie de blocuri scunde pentru sezonieri pentru a ajunge la aceeaşi densitate de locuitori pe hectar ca în soluţia precedentă¹⁶.

Aplicarea ambelor proiecte, doar parţial realizate în perioada 1947-1948 (din cele 1.000 de apartamente proiectate nu s-au construit decît 100) se constituie însă într-o experienţă unică în abordarea problemei locuinţei muncitoreşti în România. Întregul lot de clădiri a devenit ulterior un cartier al oraşului nou, fiind dotat cu cîteva clădiri sociale: grup şcolar, centru sanitar, centru alimentar¹⁷.

La nivelul ţării, modelul oraşului-grădină¹⁸ nu va mai fi reluat ulterior, considerîndu-se că această formă de organizare a spaţiului urban nu corespunde cu tipicul unui oraş socialist. În cazul Hunedoarei avem deci de-a face cu o desprindere din context a unor idei şi aplicarea lor în funcţie de o reinterpretare a datelor. Ideologia sovietică punea la baza existenţei ideea colectivităţii susţinînd că „colectivul – proletariat sau pur şi simplu mase – trebuia să înlocuiască individualul ca determinant al valorilor sociale şi politice”¹⁹.

Iar colectivitatea nu-şi găsea o expresie în oraşul-grădină. În forma finală, această parte a noului oraş muncitoresc cuprinde 22 de căsuţe, fiecare urmînd să adăpostească două familii. Purtînd pecetea regimului anterior ele „aveau o serie de lipsuri ce au persistat mult timp. În acea perioadă, proiectanţii au încercat reducerea costului construcţiei prin reducerea confortului, proiectînd locuinţe strîmte, sărace ca expresie, de felul aşa numitelor locuinţe muncitoreşti minimale”²⁰.

Primele construcţii formează o unitate. Dispuse la intervale regulate de-a lungul unor străzi paralele, ele induc impresia de ordine. Din punctul de vedere al tipologiei planului (au fost identificate trei astfel de modele de organizare interioară) se observă o alternare. Soluţia este inspirată şi permite fiecărui locatar să-şi organizeze spaţiul de locuit în funcţie de propriile-i preferinţe.

Dar noul discurs al autorităţilor avea să determine o intensificare a procesului de construcţie a locuinţelor. Se va recurge la noi forme de organizare teritorială, bazat pe tipologia cartierelor de locuinţe colective, principala justificare fiind nevoia asigurării unui volum mai mare de fond locativ pentru muncitorii care vor lucra în combinat.

Studiul de faţă pornea de la premisa că munca, în special în formele sale moderne, determină noi aşezări şi reevaluări ale structurii urbane. Acesta nu este însă un fenomen spontan, o evoluţie necontrolată. Din contră. Principiul care-l fundamentează este unul foarte simplu: în condiţiile dezvoltării unei anumite componente economice, printr-un amplu proces cauză-efect, apare implicit nevoia de extindere şi modelare urbană a unor noi spaţii, astfel încît să se asigure necesarul de locuinţe, de utilităţi publice, de componente socio-profesionale adiacente. Desigur, este nevoie de un factor de decizie care să ordoneze un asemenea proces.

Scriitorul francez Manuel Castelles susţinea că „funcţia principală a statului în procesul urbanizării ar trebui sa fie aceea de a asigura o utilizare colectivă – ca în cazul locuinţelor publice, a şcolilor şi a transportului – pentru a ajuta la reproducerea forţei de muncă.²¹ Pe de altă parte, A. Scott şi S. Roweis²² remarcau faptul că „urbanismul de stat nu va putea face niciodată mai mult decît să modifice unii parametrii de dezvoltare a terenurilor”.

Cu alte cuvinte, statul prin puterea pe care o are, de autoritate centrală, nu poate şi nu trebuie să intervină în dinamica locală decît în calitate de arbitru, fiind de datoria lui să permită evaluarea şi valorificarea specificului local.²³ În felul acesta asistăm la definitivarea unei identităţi.

În cazul României însă urbanismul este instituţionalizat el devenind un instrument în mîna autorităţilor astfel încît tot ceea ce avea să se întîmple în perioada următoare va sta sub semnul împletirii noului concept de oraş industrializat cu componentele ideologice. De acum înainte proiectele vor fi tipizate. Structurile spaţiale vor deveni în timp identice. De acum înainte se va urmări elaborarea unor „proiecte mai judicioase” deoarece în lumea totalitară sistemică arhitectura are drept funcţie principală transferarea aridei materii prime care e ideologia într-un restructurat repertoriu de imagini²⁴ generatoare de mituri destinate societăţii.²⁵ La Hunedoara, pînă la momentul respectiv nu existase un cadru teoretic corect din punctul de vedere al orientării comuniste care să justifice continuarea proiectului început cu doi ani în urmă. S-a decis renunţarea la locuinţele individuale, la căsuţele pentru muncitori şi, în perioada imediat următoare, autorităţile au dispus construirea de jur împrejurul lor a cvartalelor de locuinţe colective. Timpurile începeau să se schimbe; spaţiul căpăta o nouă materialitate, mai densă, mai bogată ideologic, se spunea, mai apropriată de oamenii muncii.

Treizeci de ani mai tîrziu, procesul era aproape desăvîrşit. Oraşul românesc, indiferent de toponimia sa, arăta cam la fel. Fără excepţie s-a construit mult, după aceleaşi planuri şi pentru o industrie tot mai „puternică”. Lucrurile nu puteau însă fi lăsate doar pe jumătate făcute. Şi populaţia localităţilor trebuiau să sporească, să concentreze valori tot mai mari de forţă de muncă. Teoria lui Castelles se bazează pe studierea raporturilor dintre diferite componente ale structurii urbane: administraţie, economie, locuitori. Cele trei interacţionează, generînd transformări în funcţie de contextul momentului, rezultatul unui asemenea proces fiind vizibil sub forma aspectului exterior al localităţilor. Ţinta rămîne însă forţa de muncă. În funcţie de aceasta, decizia edificatoare trebuie să vizeze exact acele componente care au potenţialul asigurării cadrului construit necesar dezvoltării economice.

Castelles îşi formulase punctul de vedere pornind de la realităţile economico- sociale ale lumii occidentale; în România, însă, construcţia spaţiului se produce în perioada comunistă ca urmare a deciziilor autorităţilor centrale şi în multe cazuri acestea nu aveau nici o legătură cu realitatea. Acţiunile erau fundamentate ideologic şi, după cum se ştie, industria trebuia să se dezvolte cu orice preţ.

„Cu o siderurgie şi metalurgie care au o vechime şi o experienţă de două sute de ani este ruşinos să mai mergem să importăm metale sau anumite alte produse. Trebuie să lichidăm această situaţie! Să demonstrăm capacitatea siderurgiei şi metalurgiei româneşti de a fi competitive, de a concura cu orice alte unităţi din întreaga lume, să producem oţeluri superioare.”²⁶

Afirmaţia de mai sus, integrată în contextul economiei planificate, poate reprezenta în fond mobilul care a determinat reevaluarea capacităţii Hunedoarei în contextul nevoii tot mai mari de producţii siderurgice. Se va face apel la toate centrele industriale, şi atîta timp cît cantitativ se înscriau în parametrii fixaţi anterior, costurile materiei prime, cheltuielile de prelucrare, pierderile din sistem, consumul excesiv de energie electrică, salarizarea unei forţe de muncă mult mai numeroase decît necesarul real²⁷ nu mai contau cîtuşi de puţin Planul trebuia îndeplinit. Şi dacă pentru aceasta era nevoie de conglomerate umane, de largi spaţii locuibile care să găzduiască forţa de muncă angrenată în industria grea, acestea urmau a se construi.

Analiza documentelor de arhivă ale Hunedoarei relevă pentru deceniul al nouălea interesul autorităţilor locale pentru intensificarea procesului de construcţie de locuinţe. Noile spaţii locative care urmează a se edifica stau sub semnul prevederilor directivelor Congresului al XI-lea al P.C.R. cu privire la planul cincinal 1976-1980 şi al liniilor directoare ale dezvoltării economico-sociale ale României pentru perioada 1981-1990²⁸.

În plan local, la baza activităţii au stat Legea de sistematizare a teritoriului şi municipiului şi celelalte acte normative precum Hotărîrea secretariatului judeţean al P.C.R. Hunedoara, din 10 decembrie 1975 şi schiţa de sistematizare a municipiului aprobată prin Decretul Consiliului de Stat 278/1978²⁹. În plus, în 1981 municipiul Hunedoara dispunea de o machetă şi de detalii de sistematizare pentru cele mai importante zone ale oraşului: centru, micro 5, centrul vechi.³⁰

În intervalul rămas pînă la sfîrşitul deceniului, schiţa de sistematizare, deşi modificată de mai multe ori, a constituit cadrul juridic în interiorul căruia s-au desfăşurat toate acţiunile de construcţie.

Sistematizarea teritoriului urban, un proces amplu, constă în fond în reorganizarea unui spaţiu şi cuprinde, pe lîngă proiectele propriu-zise de edificare, şi norme constructive şi planul de dezvoltare al oraşului.

Din punctul de vedere al autorităţii comuniste, această reorganizare viza modificarea raportului dintre suprafaţă şi număr de locuitori. Se urmărea creşterea valorilor densităţii prin micşorarea teritoriului construit: „în vederea restrîngerii în continuare a suprafeţelor cuprinse în perimetrul construibil s-au făcut propuneri pentru scoaterea în afara perimetrului construibil a terenurilor ce nu sunt ocupate de construcţii precum şi a celor cu densităţi scăzute.”³¹ În continuare, în urma aplicării normelor de dimensionare judicioasă a localităţilor, la elaborarea noilor schiţe de sistematizare s-au operat însemnate reduceri la suprafaţa de teren cuprinsă în limitele perimetrelor construibile a municipiului!³²

Înfăptuirea planului de sistematizare al oraşului trebuia ca, în condiţiile creşterii preconizate a populaţiei³³ municipiului la nivelul anului 2000 la 108.000 de locuitori, să garanteze reducerea suprafeţei Hunedoarei de la 1.558 ha la 1.264. În felul acesta, prin diminuarea perimetrelor construibile se asigură o creştere corespunzătoare a densităţii populaţiei de la 55 de locuitori la 82 , iar raportat la zona de locuit de la 157 la 374 locuitori.³⁴

Întregul proces este pus sub semnul modernizării, însă potrivit lui Nicolae Lascu³⁵ modernizarea oraşelor a fost întotdeauna strîns legată de distrugerea lor rezultată din acţiunea timpului. Modernizarea e caracterizată prin adaptarea la cerinţele, la exigenţele prezentului.

Raportul distrugere-modernizare care a dus la transformarea oraşelor româneşti după al doilea război mondial este un proces mult mai articulat decît e socotit de obicei, e un proces continuu, dar nu liniar, care nu se rezumă doar la intervenţiile brutale, devastatoare asupra centrelor vechi.³⁶ Începînd cu deceniul şase al secolului al douăzecilea, intervenţiile modernizatoare au cuprins întreaga structură a localităţilor urbane, se poate chiar spune că s-a modificat echilibrul global al acestora.

Relaţia localităţilor cu mediul înconjurător şi silueta generală a acestuia prin extinderi ale oraşelor pe mari suprafeţe de teren realizîndu-se la noile limite ale perimetrelor, cartiere periferice de locuit, zone industriale etc. apare un contrast puternic de scară între mediul artificial al urbanului şi mediul natural înconjurător.³⁷

O caracteristică a regimurilor totalitare este construirea pentru a-şi justifica politica. Au existat cel puţin două instrumente extrem de eficace pentru aplicarea acestor deziderate: proprietatea asupra terenurilor urbane şi comanda de stat care a deţinut o proporţie covîrşitoare.

Dacă statul nu deţinea în proprietate terenul pe care viza să-şi construiască un anumit obiectiv, se recurgea la exproprieri. Justificarea acestor acţiuni consta atît în nevoia de spaţiu urban pentru edificarea locuinţelor, cît şi în distrugerea locuinţelor improprii în care „normele sanitare minime nu erau împlinite”. Modernizarea a echivalat – cel puţin de-a lungul deceniului nouă – cu eliminarea în totalitate a vechiului, conceptul de înnoire nefiind utilizat niciodată.

În cursul anului 1979 s-a realizat şi aprobat detaliul de sistematizare „Ansamblul de locuinţe” micro V cu un număr de 3.449 apartamente, din care în anii anteriori fuseseră realizate 1.090 situate în apropierea platformei industriale CSH (Combinatul Siderurgic Hunedoara)³⁸. Restul locuinţelor urmau a se construi în cursul deceniului al nouălea în mai multe etape. La baza programului edificator a stat principiul creşterii densităţii în cartierele de locuinţe existente propunîndu- se construirea de locuinţe în zone cu densitate mică³⁹ astfel încît terenul rămas liber să poată fi utilizat în alte scopuri.

Într-o primă etapă s-a urmărit construcţia a 496 de apartamente cu suprafaţă locuibilă de 18112 m² şi spaţii comerciale la parterul blocurilor.⁴⁰ Documentaţia de execuţie a fost elaborată în conformitate cu legea investiţiilor de către Institutul de Proiectare Hunedoara. Se preconiza darea în folosinţă pînă la sfîrşitul anului 1981.⁴¹

Terenul vizat a se construi era ocupat de locuinţe particulare, însă acest impediment urma să fie rezolvat prin Decretul Consiliului de Stat numărul 132/1981⁴². Se avea în vedere demolarea unei întregi străzi – Dorobanţilor – constînd în 13 imobile.

Faza următoare trebuia finalizată la sfîrşitul anului 1984 prin darea în folosinţă a 332 apartamente grupate în 10 blocuri⁴³ şi pînă la începutul deceniului zece se avea în vedere construirea a încă 200 de apartamente în zona Buituri⁴⁴.

În planul oraşului acest nou cartier este localizat în zona periferică, aproape de platforma combinatului şi de obiectivele industriale (Fabrica de încălţăminte, Fabrica de tricotaje) înfiinţate în cursul deceniului anterior. Apartamentele urmau a fi repartizate către aceste obiective economice.

În cealaltă parte a oraşului, debutul anilor ’80 avea să aducă schimbări spectaculoase. Impulsionate de creşterea cererii de locuinţe⁴⁵ autorităţile demarează încă o campanie de exproprieri pentru ridicarea ansamblului de locuinţe „Bulevardul Republicii”.

Investiţia urma să se desfăşoare într-un interval de şase ani (1985-1990), în trei etape distincte. Astfel între 1985-1986 se avea în vedere construcţia unui bloc cu 16 apartamente şi a unuia cu 396. Anul 1987 corespunde etapei a doua, cînd se are în vedere construirea a 234 apartamente. Sfîrşitul deceniului (1989) trebuia să aducă încă 77 apartamente.

Astfel planul de investiţii al judeţului Hunedoara prevede realizarea în municipiul Hunedoara a unui număr de 16 apartamente. Obiectivul menţionat figurează în planul de investiţii aprobat prin decretul Consiliului de Stat nr. 419/ 1985 la poziţia „Construcţii de locuinţe” cu termen de dare în folosinţă în trimestrul al patrulea al anului 1987.⁴⁶ În condiţiile în care lucrările proiectate sînt amplasate în perimetrul municipiului şi se încadrează în prevederile schiţei de sistematizare⁴⁷ aprobate de Decretul Consiliului De Stat 1978, materializarea planului de investiţii necesita exproprierea unui imobil⁴⁸ compus din teren în suprafaţă de 363 m², construcţii aferente în suprafaţă de 209,61 m² aflat în proprietatea Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice⁴⁹.

Pentru anul 1986 se avea în vedere realizarea unui ansamblu de locuinţe format din 8 blocuri ce urmau să totalizeze 396 apartamente cu o suprafaţă locuibilă de 15.840 m², spaţii comerciale la parterul blocurilor şi cu termen de dare în folosinţă pe trimestrul al doilea al anului 1987. Paralel cu aceste construcţii, în etapele următoare pînă în 1990 urma a se pune la dispoziţia populaţiei încă 400 de apartamente.⁵⁰

Acest program edificator demarat la începutul anilor ’80 şi-a găsit justificarea în nevoia acerbă de spaţiu locuibil pentru muncitorii în industria siderurgică. Organizarea şi sistematizarea în spaţiul urban puse în strînsă legătură cu politica planificării economice determină mutaţii importante. Controlul autorităţii asupra tuturor domeniilor vieţii cotidiene este demonstrat în cazul de faţă prin decretele Consiliului de Stat. Constituind cadrul legislativ în interiorul căruia fiecare acţiune trebuia să-şi găsească o legitimare, ele scot în evidenţă caracterul deosebit de strict al regimului. Dezvoltarea urbană e condiţionată de factorul decizional şi implicit de interesele acestuia. Într-o structură informaţională puternic ierarhizată şi evident autoritară, transmiterea comenzilor, sarcinilor şi condiţiilor pentru activitatea de sistematizare şi proiectare se efectua, de regulă, de sus în jos. Majoritatea „datelor de temă” (subiecte, comenzi, condiţii, limite), care, în fapt, ar fi trebuit să exprime cerinţele cuantificate ale utilizatorilor sau ale populaţiei, erau formulate în funcţie de programul politic al partidului şi de indicaţiile primite de la niveluri superioare ale structurii instituţionale de sistematizare şi proiectare de către cei care erau principalii elaboratori ai politicilor de dezvoltare a spaţiului construit.⁵¹ Urbanul e delimitat de restul teritoriului printr-o linie strictă. În interiorul lui, decizia politică este cea care reorganizează spaţiul.

Se face apel la principiul modernizării, dar şi al sistematizării. Ordonarea se putea face doar prin refacere, reconstruire. Termenul de înnoire devine sinonim cu cel de rezidire. Restaurarea, adaptarea nu sînt noţiuni care să definească acţiunea autorităţilor comuniste. Modernul reprezintă în concepţia autorităţilor acel lucru care corespunde în totalitate actualităţii, deci imaginii exacte pe care şi-au creat- o ele. Modernul constă în fond în programatismul urbanismului totalitar.⁵²

Se argumentează exproprierile prin nevoia de igienizare şi de salubrizare ale oraşului. Justificarea acţiunii prin nevoia de curăţenie e în fond contrazisă de politica de edificare propriu-zisă. Iraţionalitatea deciziei constă tocmai în faptul că, spre deosebire de deceniul anterior, nu se mai ţine cont de factorul poluant în stabilirea amplasamentelor pentru locuinţe. Se preferă construcţia cît mai aproape de combinat (Bulevardul Republicii şi cartierul micro V) deci cît mai aproape de sursele de poluare şi de zonele nocive. Situaţia e cu atît mai gravă cu cît începînd din anii ’50 a existat o preocupare pentru protejarea populaţiei de noxele obiectivelor industriale. Atunci s-a avut în vedere constituirea unui teritoriu de rezervă între combinat şi cartierele de locuinţe. Şi tocmai aici a decis autoritatea comunistă să construiască apartamentele în cauză. Oraşul şi industria probabil trebuiau să devină un singur ansamblu în care omul muncitor să se identifice cu spaţiul în care lucrează.

Poate că într-adevăr locuinţele demolate nu mai corespondau cerinţelor realităţii⁵³, dar oare se cuvenea să se intervină atît de brutal? Impactul politicii de expropriere asupra oamenilor nu constituie obiectului demersului de faţă, însă considerăm că, indiferent de răspunsul la această întrebare, situaţia de fapt rămîne una a actualităţii în contextul politicii de urbanizare desfăşurată în anii comunismului. Şi aceasta pentru că interpretarea originală pe care modernul a primit-o a cauzat importante modificări la nivelul ţesutului urban. „Scopul scuză mijloacele”, aceasta este expresia care poate defini mai bine starea de lucruri. Iar dacă obiectivul declarat a fost dezvoltarea numerică a oraşului pînă la o populaţie de 108.000 de oameni şi politica naţională se putea rezuma în structurarea tuturor componentelor într-un spaţiu cît mai restrîns, atunci cea mai facilă activitate era înlăturarea vechiului în favoarea noului. Politica de expropieri, planurile de sistematizare, procesul edificării, legislaţia se constituiau toate în factori care contribuiau la definitivarea acestei intenţii.

O parte din casele propuse pentru demolare au scăpat ca prin minune. O altă parte, nu. Cele care au rămas pot fi cu uşurinţă văzute prin spatele blocurilor noi. Ele stau mărturie pentru o decizie mai mult decît nefericită. Alăturate, blocul şi casa, formează un ansamblu ciudat. Fără un trecut comun, s-ar putea spune că le lipseşte şi viitorul. Cu toate acestea, vor rămîne, şi blocul şi casa, ca dovadă a unui experiment „neterminat”.

A spune că aceasta reprezintă identitatea Hunedoarei ar fi o greşeală. În fond, imaginea ei e pur şi simplu imaginea urbanului românesc actual.

Ne-am propus să arătăm felul în care identitatea urbană locală poate fi distrusă prin intermediul acţiunilor birocratice centrale. Am pornit de la un exemplu concret începutul oraşului muncitoresc de la Hunedoara – şi printr-un salt în timp am analizat oraşul la sfîrşitul perioadei comuniste. De la un spaţiu clar definit în peisajul urban românesc, treptat s-a produs o uniformizare în plan structural, cu urmări notabile şi la nivelul indivizilor. Aceasta pentru că, într-o civilizaţie nealterată de constrîngerile totalitare, oraşul, spaţiul practicii zilnice, oferă informaţii valoroase pentru corelarea macro-proceselor politico-sociale şi economice cu materialitatea experienţei umane. Oraşul nu e singurul loc unde aceste contextualizări pot fi studiate, dar intensificarea acestor procese precum şi a finalităţilor practicii locuitorilor, apar şi pot fi cel mai bine înţelese în oraşe. În felul acesta, urbanul devine reperul esenţial al formării unei identităţi a omului modern. Atunci cînd însă totalitarismul îşi pune pecetea, raporturile se modifică. Ar fi o greşeală să vorbim de anularea interacţiunilor în sensul constituirii grupurilor identitare. La nivelul raporturilor individuale ele au existat. Dar specificitatea lor nu a reuşit să treacă proba timpului decît în cazuri cu totul excepţionale. Am asistat la un asemenea fenomen pentru că „elita interpusă între comunitate şi naţiune” nu a jucat sau nu a avut posibilitatea să joace rolul care se cuvenea pentru a asigura o dezvoltare firească a oraşului. S-a spus că puterea este direct influenţată de identitate, un oraş neputînd oscila pe o scară a puterii, dincolo de poziţia pe care identitatea care îi este ataşată o ocupă ea însăţi pe această scară.⁵⁴ Hunedoarei i s-a atribuit o identitate economică, de centru siderurgic. În această ecuaţie, şansa de a se individualiza consta doar în posibilitatea de a-şi manipula propria identitate, în aşa fel încît să-şi ataşeze acea specificitate pe care societatea o plasează automat pe o poziţie de putere, în cazul nostru economică. Însă în momentul în care această posibilitate de decizie este transferată spre structuri superioare de organizare, atunci, implicit, nu mai putem vorbi de identitate locală. Ne rămîne însă individualitatea arhitectonică, sub forma unicului proiect al unui oraş-grădină materializat în urbanul românesc postbelic.

Note:

1. Ciprian Mihali, Inventarea spaţiului. Arhitecturi ale experienţei cotidiene, Editura Paideia, 2001, p. 141.

2. C. S. Fischer, The Subcultural Theory Of Urbanism. A Twentieth Century Assessmen, în American Journal Of Anthropology, 101, 3, 1995, pp. 542-567.

3. Principiul identităţii susţine că orice oraş îşi păstrează specificitatea în raport cu celelalte spaţii urbane pe parcursul unui proces evolutiv. Avem de-a face cu identitatea atunci cînd obiectele sînt considerate în totalitatea lor, făcîndu-se abstracţie de existenţa unor laturi contrare în fiecare dintre aceste obiecte. Individualităţile, diferenţele dintre componente se pierd sau pur şi simplu sînt trecute cu vederea pentru a da o identitate ansamblului.

4. În limbajul antropologic se recurge la o diferenţiere între construcţia socială şi producţia socială a spaţiului. Astfel, în vreme ce prima noţiune se referă la spaţiul edificat, cea de-a doua are ca obiect spaţiul simbolic generat de acţiunile locuitorilor. Setha M Low, The Anthripology of the Cities. Imagining and Theorizing the City, Annual Review of Anthropology, 1996, vol. 25, p. 400 şi Spatializing Culture: the Social Producton and Social Construction Of Public Space. American Ethnology, 1996.

5. Denis Deletant, Ceauşescu şi securitatea, Bucureşti, 1995, p. 280.

6. D. Barbu, R. Ciuceanu, O. Roske, Condiţia monumentului sub regimul comunist, Arhivele Totalitarismului, 2001, 1-2, p. 217

7. Gh. Cantacuzino, Despre o estetică a reconstrucţiei, Editura Paideia, 2001, p.16.

8. Ibidem.

9. R. Marcus, Sistematizarea oraşului Hunedoara, în Arhitectura, 1959, nr. 2, p. 8.

10. G. Ionescu, Arhitectura în România în perioada anilor 1944-1969, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 14.

11. G Gusti, Un oraş muncitoresc la Hunedoara în Revistele tehnice AGIR – Arhitectură şi Construcţii II, 1948, nr. 4, p. 263.

12. Ibidem, p. 263.

13. Ibidem.

14. G Ionescu, op. cit, p. 14.

15. G Gusti, op.cit, p.263.

16. Ibidem.

17. G Ionescu, op. cit, p. 15.

18. Cf. P Hall în Oraşele de mîine, Bucureşti 1999, pp. 105-152; ideea oraşului-grădină îi aparţine lui Ebenezer Howard şi iniţial s-a dorit a fi o soluţie la mahalalele victoriene, pe de o parte, şi la criza agriculturii care determină modificări la nivel social, pe de altă parte. Proiectul prevedea constituirea unei comunităţi umane care să-şi desfăşoare existenţa într-un spaţiu cu cît mai multe zone verzi. Pe măsură ce s-ar muta acolo din ce în ce mai mulţi oameni, oraşul grădină ar ajunge la numărul limită de locuitori; apoi la o distanţă nu prea mare s-ar începe construcţia altui oraş. În timp s-ar dezvolta o vastă reţea urbană care s-ar întinde aparoape fără limite; în cadrul acestei reţele fiecare oraş-grădină ar oferi o mare varietate de slujbe şi servicii, dar, în acelaşi timp, fiecare ar fi legat de celelalte printr-un sistem de transport rapid, putîndu-se ajunge astfel la toate oportunităţile sociale şi economice oferite de metropolă. Însă acest proiect se baza pe proprietatea locuitorilor asupra pămînturilor.

La începutul anilor ’20, Unwin susţine construirea de oraşe satelit în jurul oraşelor, suburbii- grădină care urmau să depindă de oraşe în privinţa locurilor de muncă.

19. Robert C. Williams, Russia Imagined. Art, Culture and National Idenitity, 1840-1959, New York, 1997, p. 97.

20. G Gusti, Locuinţa în clădiri cu puţine cături, în Arhitectura R.P.R. 6-7/1954, p. 20.

21. M. Castelles, The Urban Question, Londra, 1977, p. 276-323, apud P Hall, op. cit, p.382.

22. A Scott, S. Roweis, Urban Planning în Theory and Practice, în Environment and Practice, 1979, 9, p. 1097-1199, apud P Hall, op. cit, p.383.

23. „Trebuie să se încurajeze unitatea de ecologie politică în care oamenii şi resursele locale sînt organizate de o elită care e interpusă între comunitate şi naţiune. În vreme ce relativa autonomie a acestor zone poate fi sfărîmată în procesul integrării naţionale, regiunile au jucat în trecut şi încă mai joacă un rol major în formarea bogăţiei comunităţii”, cf. R.Schneider, Modernization and Development: The Role Of Regional Elites and Noncorporate Groups in European Mediteranean, Comp. Stud. Soc-Hist. 1972, 114:328-50, apud. J. Cole, Anthropology Comes Part-Way Home: Community Studies in Europe, Annual Review of Anthropology, 1997, 6, p. 365.

24. „...imaginile dau posibilitatea indivizilor să compare şi să diferenţieze aşezările urbane şi să anticipeze experienţele sociale, demografice, fizice caracteristice care pot fi utile în selecţia

comportamentului.”, D. Reitz, Urban Identification and Downtown Activities: A Social Psychological Approch., în Social Psychology Quaterly, 1986, 49, 2, 168.

25.  S. Vasilescu, Arhitectura totalitară, Arhivele Totalitarismului, 1995, 3, p. 69

26. Cuvîntare la marea adunare populară din municipiul Hunedoara. Cu prilejul vizitei de lucru în judeţul Hunedoara – 3 septembrie 1982, în Dezvoltarea economico-socială a României în profil teritorial, Editura Politică, 1988, p.117.

27. Într-un eseu publicat în volumul „Revoluţiile din 1989”, K. Verdery făcea o analiză a sistemului de organizare a producţiei în economiile socialiste punînd pe primul plan conceptul de planificare şi fixare a indicilor de prelucrare; de fapt, producţia era condiţionată de furnizarea materiei prime. Întîrzierile frecvente datorate disfuncţionalităţilor din sistem făceau ca de cele mai multe ori planul să fie îndeplinit în ultimul interval, în restul timpului muncitorii neavînd de lucru.

28. Cezar Lăzărescu, Urbanismul în România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1977, p. 30.

29. Arhiva Primăriei Municipiului Hunedoara, Fond Administraţie, Informare privind preocuparea compartimentului local de sistematizare şi aplicare a legii 58/1974 şi a celorlalte acte normative privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi locale, Dosar 8/1981, f. 99.

30. Ibidem.

31. Idem, Raport privind activitatea de sistematizare a teritoriului, a localităţilor urbane şi rurale în lumina prevederilor legii nr. 58/1974 şi a Plenarei CC. al P.C.R. din iunie 1986, Dosar 7/1988, f. 3.

32. Ibidem.

33. La mijlocul anilor ’70, pentru a se asigura un volum mai mare de locuinţe, s-a avansat ideea formării unui oraş-sistem care să cuprindă şi celelalte spaţii urbane învecinate (Deva, Simeria, Călan). În ideea oraşului-sistem o translatare a populaţiei spre alte centre urbane nu ar fi adus decît beneficii şi, implicit, un echilibru socio-demografic al teritoriului. Dar pe măsură ce autorităţile reevaluează rolul Hunedoarei şi al Combinatului pentru sistemul economic naţional se produce o modificare de atitudine. Intervine componenta ideologică – ample spaţii şi conglomerate umane – care pune definitiv pecetea asupra oraşului: Hunedoara trebuia să devină un centru pe măsura rolului avut în industria ţării

34. Cf. Raport… f. 4.

35. Nicolae Lascu, Modernizare şi distrugeri în istoria postbelică a oraşelor româneşti, în Historia Urbana, 1995, III, 1-2, p. 171.

36. Ibidem.

37. Ibidem, p.174.

38. APMH, Fond Adm, Informare privind activitatea desfăşurată în anul 1979 pentru realizarea programului de sistematizare a municipiului Hunedoara, Dosar 7/1980, f. 37.

39. Ibidem.

40. APMH, Fond Exproprieri, Memoriu justificativ pentru realizarea exproprierilor în micro V, dosar 21/1980, f. 13.

41. Ibidem.

42. Idem. Articolul 4 al Decretului în cauză stipula: „În scopul realizării în municipiul Hunedoara a unui număr de 396 apartamente şi a dotărilor comerciale şi tehnico-edilitare în zona de locuinţe „micro V” se expropriază, se trec în proprietatea statului terenurile în suprafaţă de 10963 m² şi construcţii în suprafaţă de 2044 m². Se aprobă demolarea construcţiilor şi desfiinţarea străzii Dorobanţilor din municipiul Hunedoara în lungime de 218 m” , Dosar 23/ 1986, f. 27.

43. Idem, Memoriu justificativ, dosar 4/1981, f. 10.

44. Idem, Decretul 109 din 26.04.1989, Dosar 13/1985, f. 70.

45. Conform statisticilor, la momentul respectiv în Hunedoara nu exista fond locuibil liber. Pe de altă parte, politica autorităţilor în direcţia sporirii importanţei industriei siderurgice a determinat o creştere a fluxului populaţiei spre acele centre urbane care asigurau locuri de muncă. Este cazul Hunedoarei care „era deficitară în forţă de muncă”. Cf I. Ianoş, Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Bucureşti, 1987, p. 89.

46. APMH, Fond Expr, Expunere de motive pentru exproprierea imobilelor, Dosar 23/ 1986, f 15.

47. Ibidem.

48. Idem, Cf. articolului patru din Decretul privind modificarea unor detalii de sistematizare, exproprierea unor terenuri şi construcţii, demolarea unor construcţii precum şi realizarea şi desfiin . area unor artere de circulaţie situate în judeţul Hunedoara din 27 martie 1987, Dosar 23/ 1986, f 17.

49. Între autorităţile locale şi cele bisericeşti au existat o serie de schimburi de scrisori în sensul găsirii unor soluţii, pentru mutarea sediului Eparhiei. Însă indiferent că aceasta nu s-a putut sau nu s-a dorit, finalitatea demersului nu a asigurat o nouă clădire în schimbul celei demolate, ci doar mutarea sediului în altă zonă a oraşului, într-un spaţiu pus la dispoziţie în schimbul achitării chiriei către stat.

50. Idem, Dosar 13/1986, f 54. Documentele de arhivă relevă o intensificare a campaniei de exproprieri fiind vizate imobile de pe patru străzi care urmau a fi dezafectate.

51. D. Abraham, Proiectantul şi politica de sistematizare, Arhivele Totalitarismului, 1993, 1, p. 48.

52.  Unul dintre teoreticienii abordărilor studiilor urbane, Roy Lubove, susţine că termenul de „urbanism” defineşte o noţiune mult prea abstractă, recomandînd în schimb sintagma  „construcţie de oraşe”. Astfel, spunea el, perimetrul edificat reflectă într-o măsură mult mai mare caracterul de produs al subiectivităţii umane, al interacţiunilor rezidenţilor şi al influenţelor de natură economico-socială care determină în planul localităţii mutaţii frecvente generate de condiţiile specifice momentului. Ideea este, după cum se poate constata, total contrară practicilor comuniste. Discursul autorităţilor devine unul al noţiunilor teoretice, tehnice, chiar dacă în final tot oamenii vor beneficia de pe urma acestor tipuri de abordare. Cf. P Hall, op.cit, p. 356-370.

53. Într-un act al Circumscripţiei financiare nr. 1972/31 mai 1985 către Intreprinderea de gospodărie comunală şi locativă Hunedoara, sînt precizaţi anii de construcţie ai imobilelor de pe străzile G. Bariţiu, Carpaţi, Romanilor, Crişeu ce urmează a fi demolate. Astfel, cu cîteva excepţii, majoritatea locuinţelor erau de la începutul secolului 20. Cu alte cuvinte, erau clădiri vechi, amplasate iniţial în afara cadrului oraşului propriu-zis al căror aspect respira o stare de precaritate prin dimensiunile reduse şi aspectul dărăpănat.

54. C. Costinaş, Mediafeminismul, în Dilema veche, 2004, 25, 2-8 iulie, p. 14.

*

Mara MĂRGINEAN (n. 1980), absolventă a Facultăţii de Istorie din Cluj, secţia Istoria artelor. Actualmente este doctorandă în cadrul Academiei Române şi se află la specializare în Canada, la University of Saskatchewan. Specialistă în istoria urbanizării şi industrializării în perioada regimului comunist, studii asupra spaţiilor simbolice şi a memoriei colective.

Mara Mărginean, Identitatea furată a unui oraş transilvan, studiu publicat cu permisiunea autoarei.