Dezbatere

Regionalism şi integrare europeană

Între 22 şi 25 iulie 2004, Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa a organizat la Ilieni cea de a treia ediţie a Universităţii de Vară Transsylvania. Dezbaterile desfăşurate pe parcursul celor patru zile s-au grupat în jurul temelor: Lărgirea UE şi noile frontiere: oportunitate sau barieră? Identităţi concurenţiale şi/sau complementare: identitate europeană, naţională, regională, Entităţi economice regionale în procesul descentralizării şi 2008 — spre un vot regional? (Aşteptările regionale şi programele politice din România) şi s-au bucurat de contribuţia unor referenţi de marcă, reprezentanţi ai cercurilor academice, ai societăţii civile şi ai partidelor politice, printre care Gabriel Andreescu, Miklós Bakk, Claudiu Coşier, Smaranda Enache, Gusztáv Molnár, Ana Luduşan, Ovidiu Pecican, Zoe Petre, Cristian Pîrvulescu, Eginald Schlattner, Zsolt Szilágyi şi alţii. Redăm mai jos o selecţie a intervenţiilor din cadrul acestor dezbateri.

 

Gábor Kolumbán: Ne aflăm într-un moment — România şi dumneavoastră, tînăra generaţie — care ar putea fi caracterizat prin inscripţia postată la pasajele de cale ferată din Statele Unite: „Expresul de New York, fie că staţi, fie că nu staţi pe şine, va trece exact în două minute prin acest pasaj”. Ca să realizaţi despre ce vreau să vorbesc: Uniunea Europeană ni se va întîmpla, dacă nu se întîmplă ceva cu Uniunea Europeană. În momentul de faţă, problema integrării europene nu este în mîna multora dintre noi, şi nici chiar în mîna unora care se consideră a fi decidenţi în acest proces.

România va fi parte a Uniunii Europene, după unele estimări optimiste în 2007, după unele estimări realiste în 2010, şi după unele estimări pesimiste nu va fi deloc, în cazul în care după 2010 nu va mai exista Uniunea Europeană. Poate că unii dintre dumneavoastră consideră că această ultimă perspectivă nu este serioasă, că nu trebuie luată în considerare. Eu am o altă părere. Eu cred că existenţa Uniunii Europene nu este o problemă despre care putem vorbi ca despre o certitudine; apar semne care arată că Uniunea Europeană nu este o structură viabilă din mai multe puncte de vedere.

Prima problemă a Uniunii a apărut odată cu integrarea primelor ţări din Europa Centrală şi de Est. Sunt mulţi cei care au încercat în istorie să integreze această parte a Europei, însă nu există nici un precedent de succes în această privinţă. Uniunea Europeană a făcut acest pas şi acum va suporta consecinţele acestei decizii, lucru care deja se vede din disputele cu privire la constituţia Europei, din disputele privind drepturile de vot în guvernul Uniunii Europene, din problemele privind finanţarea proceselor de dezvoltare din ţările Europei de Est cooptate deja în Uniune şi din problemele rezultate din problematica protecţiei mediului şi a politicilor comunitare agrare, unde s-a ajuns la un compromis în mai toate cazurile prin negocierile acestor ţări, negocieri care nu mai satisfac ţările care au semnat tratatul de aderare, ele încercînd să renegocieze sau să schimbe lucrurile odată ce au intrat în forurile de decizie.

Scopul meu cu această prezentare este să repoziţionez puţin problematica regionalismului şi a regionalizării, a dezvoltării regionale din poziţia în care există la ora actuală în discursul public, într-o altă poziţie care, după părerea mea, ar trebui să fie de aşa natură încît să ofere răspunsuri la o serie de întrebări sau pericole care provin din procesele aflate în derulare în Uniunea Europeană.

Primul lucru pe care doresc să îl fac este să vă dau o definiţie a regiunii pe care eu o consider operaţională. Există mai mult de 30 de definiţii în literatura de specialitate, însă în opinia mea, ca să putem vorbi despre regiune, despre entitatea care este obiectul dezvoltării regionale şi al politicilor regionale, este nevoie de trei lucruri care să fie prezente în regiunea respectivă, regiune care este o arie geografică, deşi acest lucru nu mai este aşa de important. Deja prima modificare a definiţiei clasice este această deviere spre o definire mai vagă sau mai soft a marginilor sau a graniţelor unei regiuni în direcţia regiunilor culturale, în direcţia regiunilor virtuale ş.a.m.d. Din punctul de vedere al politicilor regionale, faptul că regiunea este o zonă geografică bine definită este un element subsidiar, nu este unul esenţial al definiţiei.

Primul element esenţial al definiţiei unei regiuni este regionalismul. Regionalismul înseamnă că regiunea există înainte de toate în mintea oamenilor. Există ca urmare a unui proces istoric şi socio-economic; regiunea apare ca o entitate emergentă într-un spaţiu fizic sau spiritual-cultural. Această problematică a emergenţei regionale este o problemă extrem de importantă şi creează dificultăţi în politicile de dezvoltare regională, pentru că problema emergenţei le scapă, de regulă, decidenţilor şi politicienilor. Eu sunt de părere că emergenţa apare undeva în domeniul unui proiect de parteneriat cu bunul Dumnezeu. Emergenţa este o caracteristică a sistemelor complexe, ceea ce înseamnă că sistemul ca atare are nişte proprietăţi care nu se pot deduce pe cale cauzală, pornind de la elementele sistemului. Faptul că există multe elemente într-un sistem face ca interacţiunea, interrelaţionarea lor să aibă ca rezultat o entitate nouă, care poate fi percepută, dar este dificil sau chiar imposibil s-o deducem din analiza componentelor. Raţionamentele umane acţionează, de regulă, la nivelul componentelor, de aceea emergenţele ne scapă.

Al doilea element esenţial al definirii acestui concept de regiune este regionalizarea, ceea ce înseamnă că din partea sistemului politic în care regiunea respectivă doreşte să funcţioneze există o abordare prin care de sus în jos se creează nişte cadre administrative, instituţionale privind competenţele, domeniile de activitate şi puterile care sînt atribuite acestei regiuni. Dacă nu există nişte prerogative bine definite în Constituie, regionalizarea se întîmplă într-un mod haotic sau à la roumain. Este cam acelaşi lucru.

Dacă regionalismul este, să zicem, un proces de jos în sus, cu mari simplificări putem spune că regionalizarea este un proces de sus în jos. Al treilea element este naşterea unei structuri dedicate regiunii respective. Aceasta înseamnă că se naşte în primul rînd o structură instituţională. Apar instituţii specializate pentru funcţionarea regiunii respective, dar nu toate aceste structuri sînt de nivel constituţional. Pot să apară şi la nivelul social al comunităţii regionale respective şi, cînd spun social, mă gîndesc la formarea unui capital social în regiunea respectivă care are importanţă pentru posibilităţile de dezvoltare ale regiunii. În regionalism vorbim, de regulă, de identitate regională, cultură regională şi multe alte caracteristici specifice care definesc regiunea în conştiinţa oamenilor care locuiesc în regiunea respectivă. Dacă din această definiţie lăsăm la o parte cîte un element, vom găsi diferite forme de regiuni existente în lume. De exemplu, în lipsa unui regionalism puternic, se nasc toate regiunile artificial create, cum ar fi regiunile de dezvoltare, regiunile industriale, regiunile turistice, care sînt forme specifice de organizare, mai degrabă în scopul unui demers economic. Pe de altă parte, de pildă, în lipsa regionalizării, cînd avem şi regionalism şi avem şi ceva instituţii, atunci avem cazul regiunilor care nu au competenţe administrative şi în care apare la nivel regional un deficit democratic foarte pronunţat. În cazul în care structurile nu sînt bine constituite sau lipsesc în totalitate, dar avem un regionalism şi o regionalizare, vom întîmpina probleme legate de modernitate. S-ar putea să întîlnim cazul unei regiuni tradiţionale sau să avem probleme de eficienţă şi competitivitate ale regiunii respective. Aşadar, vom avea o regiune aflată într-o situaţie periferică, care nu este în stare să joace un rol în competiţia economică globală sau chiar la nivelul unei zone mai vaste sau al unui continent. Pot fi descoperite în această descriere euro-regiunile. Toate tipurile se pot deduce din această definiţie.

Unde este poziţionată la ora actuală problematica regională? Unde ne aflăm la ora actuală? Unde se află regionalismul în România în discursul public?

Primul element al acestei poziţionări este că nu noi am născocit regionalismul. Regionalismul este un produs importat din Uniunea Europeană. Din analiza trecutului nu prea îndepărtat – în anii ’94-’97-’98 a apărut pentru prima dată în România sub formă legiferată acest concept de politici regionale şi politici de dezvoltare – e clar că această poziţionare este corectă. Într-adevăr, Uniunea Europeană, prin programele pe care le-a finanţat – inclusiv cercetarea cu privire la Carta Verde, aducerea Cartei Verzi în faţa Guvernului, Legea privind dezvoltarea regională –, toate sînt oarecum un fel de implementare a modelului instituţional european sau cel puţin se doresc a fi acest lucru. Aici intervine problematica politicilor regionale europene şi problema fondurilor structurale.

În continuarea acestei idei se poate deduce al doilea element al acestei poziţionări, care spune că regiunile sînt o modalitate sau un instrument de dezvoltare şi de acces la fondurile Uniunii Europene. Puteţi auzi adesea aceste argumente: dacă nu avem structurile regionale implementate, atunci România nu va avea acces la fondurile Uniunii Europene ş.a.m.d.

Al treilea element al acestui discurs este că regiunea este o sursă de instabilitate internă, un pericol pentru status quo-ul politic al României, în speţă pentru integritatea şi unitatea statului naţional român. Aici apare problema statului naţional unitar, aşa cum este ea statuată în Constituţie. Probabil că sînt şi alte elemente definitorii ale acestei poziţionări în sfera publică românească. Am ales doar cîteva dintre ele pe care eu cred că trebuie să le schimbăm în discursul politic. Dacă vă uitaţi la aceste note definitorii şi la definiţia pe care v-am dat-o, vom vedea că din această definiţie nu se poate deduce în mod explicit sau foarte uşor această poziţionare. Am impresia că această poziţionare nu are, de fapt, nimic de- a face cu conceptul de regiune, ea apare din alte surse de putere şi de informaţii.

Aş putea să spun că regiunea, regionalismul, problematica dezvoltării regionale au devenit un fel de inamic public în România datorită faptului că prin noutatea apariţiei acestor concepte în gîndirea politică românească ele au reuşit să atragă în jurul lor o serie de temeri care, de fapt, au alte surse cauzale. [...]

Prima problematică se referă la integrarea în Uniunea Europeană. Şi în România, ca şi în toate ţările Europei Centrale şi de Est, integrarea în Uniunea Europeană a fost un proces de eludare a posibilelor pericole simţite faţă de această integrare. După ce în ’89 ţările central-est-europene au scăpat de sub influenţa imperiului sovietic, jocul jucat a fost: „Alergăm voios în braţele Uniunii Europene!” Aceasta era o dorinţă firească. Probabil mai ţineţi minte astfel de discursuri: „Noi sîntem în Europa. Noi nu mergem, ci sîntem în Europa.” „Identitatea noastră, faptul că trăim pe continentul european ne îndreptăţeşte să fim integraţi în Uniunea Europeană, şi problemele noastre, toate suferinţele pe care le-am îndurat vor dispare.” „Uniunea Europeană este soluţia pentru toate problemele noastre.” Cu cît posibilitatea integrării a devenit mai reală, aceste iluzii şi aşteptări au început să se risipească şi au apărut o serie de temeri care se aflaseră în subconştientul societăţii, se vorbea despre ele, dar, foarte interesant, prin mecanismele publicităţii, ale accesului la sursele mass media, au fost oarecum blocate. [...]

Temerile provin din două surse. Prima teamă referitoare la Uniunea Europeană provine din faptul că Uniunea Europeană este un sistem birocratic care a fost conceput pentru gestionarea celor patru libertăţi fundamentale care stau la baza acestei Uniuni, iar acest proces de gestionare este la ora actuală mult mai complicat încît să poată fi gestionat de o birocraţie. Prima problemă este, aşadar, natura birocratică a conducerii Uniunii Europene.

Una dintre caracteristicile care rezultă ca o consecinţă a primei probleme, este deficitul democratic al Uniunii Europene. Cunoaşteţi acest fenomen. Din ce în cei mai puţini sunt cei care participă la alegerile din Uniunea Europeană. Cel puţin formal, cei care decid asupra soartei Uniunii Europene, în cazurile cele mai fericite, posedă 30-40% din voturile cetăţenilor Uniunii Europene. Deficitul democratic şi distanţa dintre popor şi aleşi este foarte mare. O distanţă care nu mai poate fi acceptată de cultura europeană. Europa nu este o structură socială unde marile distanţe dintre conduşi şi conducători sînt acceptate. Deficitul democratic este un răspuns al poporului la sistemul care s-a creat: cineva din Bruxelles face jocurile, iar noi spunem că se întîmplă că vom intra în Uniunea Europeană.

A treia problemă la care, din păcate, cei care au pus bazele Uniunii Europene nu s-a gîndit – eu cred că nu s-au gîndit, deşi am informaţii că erau conştienţi de ceea ce fac – este problema globalizării care are loc în lume. Din păcate, puterea pe care firmele multinaţionale o au în influenţarea proceselor economice la ora actuală scapă de sub controlul statelor naţionale şi al guvernelor. Practic, la ora actuală, nu statele şi guvernele fac politicile economice, ci firmele multinaţionale şi organizaţiile internaţionale de creditare şi finanţare. Asta înseamnă că nu există nici un control democratic asupra economiei, ceea ce nu înseamnă că avem o economie liberalizată.

Ce consecinţe are acest fenomen? Consecinţa este o Europă cu două viteze. Cei care cred că integrarea va face să avem aceleaşi standarde de viaţă, salarii ş.a.m.d., sînt în situaţia melcului care aşteaptă ca circulaţia de pe autostradă să se oprească şi ei să traverseze liniştiţi. O strategie mai fezabilă este să-ţi iei catrafusele şi să te duci acolo. Asta este cea mai eficientă formă de dezvoltare regională pentru un individ...

A doua problemă care apare tot din puterea firmelor multinaţionale, este aceea a capitalizării unor resurse care nu sînt capitaluri. Există două astfel de resurse. Prima este resursa umană, dar din păcate, aceste organizaţii internaţionale cred că ea este capital şi interesul lor este ca resursa umană să fie capital şi să aibă mobilitatea capitalului şi toate celelalte lucruri convenabile lor. Un capital foarte important pentru dezvoltarea regională este capitalul social. E foarte interesant cum un concept pe care l-am ştiut de pe vremuri că există, încrederea între oameni, relaţiile de prietenie, rudenie, de interreciprocitate, foarte interesant că în jurul anilor ’60-’70 începe să apară sub denumirea de capital social şi, dacă mergeţi pe pagina de Internet a Băncii Mondiale, o să vedeţi că există o droaie de bani alocaţi pentru programe care lucrează cu capital social.

Ultima problemă este pămîntul; acesta poate fi considerat pămînt agricol, arabil, de regulă despre asta se vorbeşte, dar în general pămîntul nostru. Ce s-a întîmplat anul trecut? Uniunea Europeană a impus în Constituţia României libertatea de vînzare a pămîntului către cetăţenii Uniunii Europene. Asta înseamnă că pămîntul este capital. Se poate vinde, se poate investi, se poate cumpăra ş.a.m.d. E adevărat că înainte de Constituţie, o jumătate din Banat era deja vîndută italienilor, dar probabil că ei ştiuseră dinainte cum stau lucrurile. Acest lucru s-a întîmplat şi în Irlanda, mari suprafeţe, mari terenuri sînt vîndute germanilor în Irlanda ş.a.m.d.

Concluzia mea din aceste temeri este că oamenii sînt conştienţi de aceste pericole care apar datorită evoluţiei Uniunii Europene şi de faptul că acesta nu este un proces participatoriu, nu pot să-l influenţeze, iar Uniunea Europeană va fi diferită, probabil, de cea care este la ora actuală, dar nu datorită nouă, ci datorită celor care au puterea să o schimbe.

Legînd ceea ce am spus despre regionalizare cu problemele cu care ne confruntăm în cadrul Uniunii Europene, dacă noi percepem regiunea cum ar trebui să o percepem şi dacă adoptăm politicile regionale adecvate, atunci o serie dintre pericolele care ne ameninţă odată cu integrarea, ar putea fi cel puţin diminuate sau unele dintre ele chiar evitate, prin crearea de pieţe regionale pentru produse agricole, prin crearea de reţele de produse alimentare de calitate. Nu noi am născocit aceste lucruri. Se practică deja şi în Occident. Nu toată lumea vrea să mănînce Danone, care nici aşa n-are gust. I se adaugă arome. Lumea se va putea diviza în această privinţă a gusturilor.

Regionalizarea are posibilitatea, sau cel puţin oferă şansa, să umplem golul de democraţie. Dacă avem puteri regionale, dacă avem alegeri regionale, această politică la nivel regional este destul de apropiată de oameni încît să umple golurile de democraţie. Dacă avem regionalism, atunci înseamnă că vom avea oameni care vor dori şi vor avea posibilitatea să participe la procesul de dezvoltare şi la politicile de dezvoltare. Fără regionalism, oamenii nu vor participa la aceste procese, le vor considera ca venind din afară, de la Bucureşti, de sus de undeva, dar nu de la ei. Dacă avem structuri adecvate regiunilor, atunci aceste structuri vor fi în stare să creeze un mediu economic care să – eu folosesc acest concept de embededness - încorporeze firmele multinaţionale care apar în localităţi, astfel încît ele să nu mai facă ceea ce vor sau ceea ce fac într-un alt mediu unde nu sînt sub control. Firmele multinaţionale nu pot fi controlate la nivelul statelor, dar pot fi controlate la nivel local pentru că managerii cumpără pîinea din localitatea respectivă şi timpul lor de lucru se termină pe la ora opt seara, trebuie să doarmă undeva. Există tot felul de posibilităţi prin care comunitatea locală prin influenţarea capacităţilor de producţie la nivel local poate să schimbe puţin din această stare de subordonare sau de aservire, de dependenţă unilaterală faţă de aceste firme.

Ca să avem o faţă mai umană a Uniunii Europene trebuie să avem participare, un grad mai crescut de integrare şi o interdependenţă reală. Nu numai noi trebuie să depindem de structuri, ci şi ele trebuie să depindă de noi. Procesul electoral nu prezintă suficientă independenţă pentru a rezolva acest lucru. El nu mai constituie nici la nivel naţional o soluţie, darămite la nivel european.

Ca să ajung la o concluzie: o abordare raţională, conştientă a fenomenului european necesită şi conştientizarea efectelor negative a problemelor şi nu numai a oportunităţilor legate de Uniunea Europeană. Nu vorbesc de oportunităţi, pentru că ele există. Sînt foarte mulţi oameni care vorbesc despre ele, şi e bine aşa, pentru că fac Uniunea Europeană mai atractivă pentru cetăţenii europeni. Dar există şi o altă latură a acestor fenomene despre care trebuie să ştim, şi repoziţionarea regionalismului este, din punctul meu de vedere, scoaterea sa din sfera birocratico-distribuitoare de fonduri în sfera afirmării comunităţilor locale şi a participării comunitare la procesele de dezvoltare.

Smaranda Enache: Prezenţa reprezentanţilor diferitelor partide aici este legată de faptul că, într-un fel sau altul, s-au pronunţat asupra necesităţii reformei sistemului de partide din România, dar şi asupra necesităţii reformei structurii teritorial-administrative a României, care este, totuşi, şi astăzi rodul gîndirii politice a elitei pe care o conducea Nicolae Ceauşescu.

Structura teritorial-administrativă a României de astăzi, cu mici schimbări neesenţiale, a fost concepută şi legiferată în 1968. Sigur că a existat o lege a dezvoltării regionale, a regiunilor de dezvoltare în 1998. Sigur că Parlamentul României nu demult, în iunie, a adoptat o nouă lege care reia multe din elementele legii din 1998 privind dezvoltarea regională. Sigur că, între timp, acquis-ul comunitar, în cadrul capitolului 21, de politici regionale, a dat naştere la documente de poziţie ale Guvernului României. Sigur că, între partidele politice – aşa cum aţi văzut şi în mapa Dumneavoastră – există oferte de regionalizare care, însă, nu vin de la întreg partidul, ci de la anumite persoane. Este aici un document privind Transilvania al domnului Ioan Rus care, nu demult, s-a pronunţat din nou pentru o construcţie regională a partidului, a PSD, însă mai puţin a României sau cel puţin asta nu s-a înţeles foarte clar. Există un document al domnilor Viorel Coifan şi Ion Păun Otiman (PNL, n.red.), de la Timişoara, care au elaborat şi ei un model de regionalizare. Lipseşte din dosar, dacă nu mă înşel, propunerea lui Sabin Gherman care, poate, a fost cel mai incendiar dintre regionalişti. Lipseşte, de asemenea, propunerea Acţiunii Populare care a fost adoptată la un congres. Acţiunea Populară şi-a construit partidul pe regiuni, aşa încît în aprilie s-a născut a doua regiune, să zicem, a partidului, şi anume Acţiunea Populară Transilvania cu sediul la Cluj, după ce cu cîteva luni înainte se constituise Acţiunea Populară Oltenia.

Există anumite propuneri. Nici aceste propuneri nu sînt, de fapt, sisteme coerente, ci doar schiţarea unei intenţii de strategii, de politici publice neduse pînă la capăt. Aş adăuga faptul că UDMR-ul de la bun început a avut un focus pe Transilvania şi pe regionalizare, pe dezvoltare regională, şi are paragrafe importante în programele sale privind şi conceptul de autonomie, atît autonomie colectivă, cît şi autonomie personală. Este foarte cunoscut Memorandumul pe care l-au scris membrii Asociaţiei şi revistei Provincia privind reforma regională administrativă a României cu regiuni constituţionale asemănătoare Scoţiei, Cataloniei, care în loc să ducă la o dezbatere publică a dus la o cvasi-excludere a lor sau marginalizare, anatemizare a lor în dezbaterea publică din România. În ciuda acestor obstacole, dezbaterea a continuat.

Trebuie să vedem cît din ceea ce aceste grupuri de reflecţie, fie academice, fie politice aduc ca ofertă este o imitaţie şi cît este un produs local, o nevoie?

Gábor Kolumbán în acest discurs al lui euro-sceptic era, de fapt, foarte euro- optimist pentru că, arătînd cea ce nu funcţionează în instituţiile Uniunii Europene, ne arăta de ce deficitul democratic al Uniunii Europene şi al birocraţiei trebuie corectat printr-un regionalism care să fie capabil să ducă decizia politică mai aproape de cetăţean sau, mai corect spus, să ducă cetăţeanul mai aproape de decizia politică.

Trebuie să spun că şi eu sînt adepta acestei reforme a statului român. M-am întrebat de multe ori de ce, după ce am parcurs o tranziţie de 14 ani, după ce istoria ne-a împins din Europa de Est oarecum în Europa Centrală prin apariţia unor state mari ca Ucraina şi Belorusia între noi şi cea ce fusese Uniunea Sovietică, respectiv sîmburele ei, Rusia, după ce am adoptat aproape întregul acquis comunitar, după ce am preluat aproape toate instituţiile europene, acest stat nu funcţionează. El este nedemocratic, şi asta o spune orice cetăţean. Nu fac decît să reiau opiniile pe care bunul simţ al cetăţeanului de pe stradă îl transmite. Este nedemocratic, netransparent. Este scump, în loc să fie ieftin. Este greoi, în loc să fie rapid. Este consumator de servicii, în loc să fie furnizor de servicii. Este deasupra noastră, în loc să fie sub noi, sub controlul corpului social. El controlează societatea. Este în economie, în loc să fie în afara economiei. Are o administraţie politizată, în loc să aibă o administraţie performantă şi rapidă.

De ce oare? Naţiunile nu sînt nici unele mai bune sau mai rele şi nici românii nu sînt mai puţin calificaţi şi nici cetăţenii României să funcţioneze bine. De ce oare cu toate instituţiile europene create de 14 ani, de bine sau rău, tot sistemul legislativ european, de bine de rău, întîmplat, cu un euro-conformism destul de mare, această structură statală nu funcţionează? Răspunsul este că structura aceasta a fost creată în 1968, respectiv mai devreme, şi a fost creată să servească o anumită ideologie centralistă şi să servească o anumită elită care avea anumite scopuri.

Bineînţeles că în 2004 acea elită ar trebui să nu mai existe. Dar să nu ne ascundem după deget. Faptul că obstacolul principal al dezvoltării noastre nu a fost îndepărtat – forma statului este aceeaşi –, dezvăluie că această formă serveşte încă elitele politice. Faptul că nici un partid nu şi-a pus pe agendă ca principal obiectiv modificarea acestei structuri din 1968, că puţinele contestaţii apar ca nişte rebeliuni individuale ale unor membri ai unor partide prestigioase ne transmite acelaşi mesaj: de la dreapta la stînga, de la PRM la PSD, la PNL, la PD, la UDMR, la PUR există un consens nemărturisit că acea structură pe care a inventat-o Nicolae Ceauşescu este încă, în acest moment, şi pare a fi o perioadă de timp convenabilă elitei. Dar în judecarea acestei structuri începe să se accentueze distanţa dintre elite şi cetăţeni. Dezangajarea cetăţenilor în alegerile locale, numărul scăzut de participanţi la vot arată că şi în România se manifestă acest malais al acestei construcţii europene, şi anume că oamenii nu mai simt că pot influenţa prin votul lor cea ce urmează să se întîmple. Şi atunci se dezangajează totalmente. Frustrarea cetăţenilor creşte, satisfacţia transpartinică, mulţumirea transpartinică, dimpotrivă, sporeşte.

Ce se va întîmpla în acest moment? Care sînt forţele care, totuşi, vor să spargă acest pact care există între toate partidele româneşti importante, de a menţine structura teritorial-administrativă a României în forma creată de Nicolae Ceauşescu? Sigur, înlocuind în această reprezentare prim-secretarii de judeţ cu prefecţii, care sînt tot la fel de obedienţi şi tot atît de utili în menţinerea la fiecare nivel de decizie a filosofiei centraliste de organizare. Pînă în ultimul sat funcţionarul public reproduce, de fapt, o mentalitate care există la nivelul central. De aceea, nu este satisfăcător cînd ni se răspunde: întîi să faceţi să funcţioneze satisfăcător administraţia publică locală şi pe urmă să venim cu forme noi, să inventăm noi birocraţii pe umerii sărmanilor contribuabili. Acele administraţii să funcţioneze. Ele funcţionează, dar funcţionează conform acelei mentalităţi. Ele sînt atît de lipsite de adecvare faţă de nivelul la care lucrează încît, de fapt, reproduc un model foarte central de organizare a societăţii, de percepere a provocărilor, a răspunsurilor care se dau.

Să vedem cine sînt actorii care lipsesc de pe marea scenă, dar care există în societatea românească, pe care acest status quo politic îi deranjează sau nu îi mai satisface, care vor să transforme partidele, dar şi toată structura teritorial-administrativă a României într-o structură regională care să fie dotată cu corpuri legislative regionale, cu executive sau, dacă vreţi, guverne regionale şi care ar putea împinge la transformări constituţionale necesare pentru acest nou tip de organizare pînă în 2008.

Este realist să ne gîndim că pînă în 2008 s-ar putea întîmpla o asemenea transformare majoră care nu s-a produs în ultimii 60 de ani? Istoricii vor spune că nu s-a produs în ultimii 100 de ani. S-ar putea întîmpla în 4 ani? Nu ştiu, dar de aceea i-am invitat pe colegii mei. Îmi cer scuze că am fost puţin mai extinsă în comentariile mele decît se cade unui moderator, dar am vrut să încerc să introduc în dezbatere cîteva teme pentru ca ele eventual să fie reluate dacă se consideră importante. Dacă nu, orice altă tematică, orice altă abordare, care să ne ducă spre un răspuns. E bine, trebuie, se poate să avem alegeri regionale în 2008?

Miklós Bakk: Eu sînt într-o situaţie deopotrivă uşoară şi grea. Grea, pentru că la întrebarea aceasta, cine vor fi actorii, într-o singură frază n-aş putea să răspund sau aş putea răspunde foarte general. Sînt într-o situaţie uşoară pentru că totuşi am lucrat la un proiect care implicit a dat un răspuns la această întrebare: cine vor fi actorii care vor dirija evenimentele politice spre alegeri regionale posibile din 2008?

Am lucrat într-un timp şi am condus lucrările unei echipe de experţi mandatate de domnul Szilágyi Zsolt şi de domnul Toró Tibor pentru a elabora un proiect de autonomie înglobat într-un proiect de regionalizare. De ce „proiect de autonomie” şi de ce „proiect de regionalizare”?

Motivaţia autonomiei celor doi deputaţi de la UDMR, care sînt membri fondatori ai Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania, nu cred că necesită explicaţie. Motivarea regionalului este, însă, un lucru care trebuie puţin explicat în ce priveşte atitudinea politicienilor maghiari. Sînt relativ puţini în piaţa politică creată de UDMR a politicienilor maghiari cei care şi-ar gîndi menirea lor, vocaţia lor şi tot programul comunităţii maghiare eminamente ca pe un proiect regional. Acest prim pas acum cu acest proiect care nici în cadrul comunităţii maghiare şi nici în cadrul elitei maghiare n-a fost încă discutat serios, deşi a avut loc lansarea sa, această primă cotitură cred că s-a făcut, de redefinire spre o construcţie politică regională.

De unde am pornit eu? Trebuie să fac o confesiune: la începutul anilor ’90 am lucrat într-un atelier al Uniunii Democratice Maghiare care a elaborat primele statute de autonomie. Pe urmă am fost membru al Grupului Provincia care a reuşit prin acel Memorandum din 2001 să introducă în dezbaterea publică chestiunea regionalizării. Aşadar, prin experienţa proprie era semnificativ pentru mine ca aceste două lucruri, aceste două problematici să fie conexate şi înglobate într-un singur proiect, concepţie care a fost acceptată şi de acei puţini politicieni care m-au mandatat şi de membrii grupului de experţi. Şi pentru că doamna Enache a cerut să vorbesc şi despre acest grup, am să încerc să-i nominalizez. Este vorba de colegul meu, dr. Bodó Barna, lector universitar la Cluj la Catedra de ştiinţe Politice, expertul UDMR Székely István, Gáll Kinga care este momentan membru în Parlamentul European prin lista FIDESZ-ului, Kovács Péter care este şef de catedră de drept internaţional la Miskolc şi Lõrincz Csaba, expert parlamentar în Ungaria. Aceştia sunt oamenii care s-au ocupat de această problematică. Cei din Ungaria în prima fază şi-au asumat rolul de filtre profesionale ale chestiunii. Substanţa concretă a realităţii româneşti experţii din România o dau. Ceilalţi, prin bagajul profesional, au încercat să devină filtre sau elemente comparatoare cu alte situaţii şi documente europene.

Cum s-a gîndit acest proiect? Am considerat că este un proces în care trebuie iniţiată o dezbatere publică care nu numai să afecteze politică, ci şi să o transceandă şi să ajungă în societatea civilă şi în mass media. Pe de altă parte, dar şi conexat cu acest scop, ne-am dat seama că, dacă este vorba de lansarea unei dezbateri publice, trebuie cumva iniţiat un discurs şi un limbaj adecvat. Acest discurs şi limbaj adecvat a fost cel al regionalismului cum a fost conceput, în primul rînd, în documentele Consiliului Europei. Acest proiect are mai multe părţi. Legea-cadru privind regionalizarea, care începe cu o definiţie a regiunii şi această definiţie, practic, preia elementele din nişte documente ale Consiliului Europei, proiecte care dau definiţia regiunii. Totodată, aşezarea în centrul proiectului a conceptului de regiune avea o dublă menire din punctul specific al nostru, al politicianului maghiar sau al comunităţii maghiare. Pe de o parte, am considerat că va permite un discurs cu care problema poate fi prezentată chiar şi la foruri internaţionale pentru că limbajul regionalismului este un limbaj cvasi-universal în aria europeană. Pe de altă parte, am considerat că limbajul regionalist este limbajul prin care pot fi cooptaţi parteneri politici care să înţeleagă ce este autonomia teritorială, ceea ce doreşte comunitatea maghiară.

Acest set de proiecte de documente a instituit un limbaj şi un discurs şi a instituit un proces care am considerat că, probabil, trebuie să înceapă să aibă un prim discurs esenţial şi hotărîtor înaintea accederii României la Uniunea Europeană şi să se termine după acest act.

Totuşi s-ar putea pune întrebarea din partea Dumneavoastră: atunci de ce am făcut noi o propunere legislativă dacă am încercat să dăm un proiect pe un termen mediu şi care să instituie discursul şi limbajul? Din două considerente. Primul: concepţiile totuşi politice în mare parte trebuiesc formulate în limbaj juridic. Acesta are o explicaţie filosofică mai adîncă. N-aş vrea să zăbovesc aici, dar Heller Ágnes – un foarte cunoscut filosof de origine maghiară care a trăit în Australia şi a predat şi la New York, actualmente face navetă între Budapesta şi New York - spunea într-un eseu foarte frumos că limbajul juridic este limbajul modernităţii. Pentru că limbajul juridic este cel care reuşeşte să transfere sau să formuleze interese specifice într-un limbaj care este cît de cît universal şi care introduce chestiunea şi în domeniul politic.

Pe de altă parte, foarte concretă, noi ştim că actualmente în cultura politică românească un politician nu poate fi constrîns la o dezbatere politică prin eseuri, prin diferite studii în reviste de specialitate sau literare. Politicianul trebuie să simtă o „ameninţare” printr-un proiect care poate să apară pe masa lui parlamentară şi această „ameninţare” am considerat noi că poate fi o circumstanţă lansatoare a dezbaterii publice.

De asemenea, am considerat că un text juridic poate fi revelator de probleme, şi anume, un text juridic bine formulat, dar sumar, poate să conţină tematizarea acelor probleme importante care trebuie dezbătute.

Voi enumera aceste probleme. Acest pachet de proiecte legislative conţine trei elemente, trei proiecte de lege, dar după cele spuse trebuie înţelese puţin între ghilimele. Primul proiect este o lege-cadru privind regiunile. Această lege porneşte cu definiţia regiunii. Regiunea, cum este definită în acest proiect-lege, nu poate fi adoptată fără modificarea Constituţiei, dar pentru că am mizat pe termen mediu şi am spus că acest set de documente trebuie să fie un dirijor de proces de dezbatere publică şi un proces politic, am avut în vedere o a doua modificare a Constituţiei, lucru care s-a preconizat înainte de intrarea României în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, trebuie să spun că această lege-cadru este destul de radicală. Ea împinge România spre un fel de cvasi-federalism, şi anume, nu numai că dă competenţe foarte mari regiunilor, nu numai că aceste competenţe sînt definite în sens pozitiv prin enumerarea sferelor de competenţe ale regiunilor şi ale decidenţilor regionali, ci totodată limitează sferele de competenţă ale centrului. Proiectul enumeră foarte clar care sînt competenţele care rămîn în sarcina guvernului de la Bucureşti – sînt competenţele cunoscute din federaţii funcţionale, şi anume, securitatea naţională, domeniul militar, finanţele, politica externă şi cîteva domenii unde se pot emite legi-cadru. În rest, totul rămîne la latitudinea regiunilor.

Pe de altă parte, pentru că am spus că am dorit să fim revelatori de probleme am introdus în această lege-cadru cîteva soluţii la probleme de care se tem politicienii. A spus Gábor Kolumbán că politicienii se tem de nişte chestiuni care apar legate de regionalizare.

O temere este chestiunea solidarităţii naţionale. Unde dispare solidaritatea naţională? Am instituţionalizat acest lucru în proiectul nostru prin preconizarea unui Consiliu al Solidarităţii şi a unui fond de solidaritate create între regiuni, iar fondul solidarităţii ar urma să fie alimentat numai de către regiuni şi pentru regiuni şi guvernul de la Bucureşti ar putea contribui la acest fond, dar nu ar putea să scoată nici o sumă din el. Poate să pluseze fondul central, dar n-are putere de decident asupra lui, fondul este al Consiliului de Solidaritate.

Pe de altă parte, am creat un mecanism de dialog între regiuni şi guvernul central în afară de cele clasice. Acest lucru este cerut în literatura de specialitate legată de autonomie.

Mai conţine două legi acest pachet. O lege privind crearea regiunii cu statut special Ţara Secuilor şi însuşi Statutul regiunii Ţării Secuilor. În legea-cadru în mod deliberat nu ne-am ocupat de chestiuni de decupaj teritorial. De ce? Pentru că în discursul public de pînă acum, în rarul discurs public ce a avut loc legat de această chestiune am sesizat un lucru interesant: problematica fundamentală legată de constituţionalitate, de mecanismele, de competenţele este tot timpul deteriorată de diferite chestiuni particulare legate de decupajul teritorial. Că atunci care este, mă rog frumos, graniţa între Banat şi Crişana? Noi în mod voit am evitat ca acest proiect de lege, ca discursul său politic să fie viciat cu aceste probleme pentru că aceste probleme pot fi separate şi pot fi subiectul sau obiectul unor discuţii politice ulterioare. În plus, cu privire la statutul Secuimii, am încercat să definim regiunea secuiască ca o regiune care funcţionează pe baza acestei legi-cadru, dar este regiune cu statut special cu cîteva specificităţi în competenţe legate de specificul cultural, etnic şi istoric al zonei. Sînt două chestiuni specifice. Odată bilingvismul clar şi radical al regiunii. Nu numai că acest bilingvism ar trebui acceptat de Parlamentul de la Bucureşti, ci şi instituirea practică a acestui bilingvism ar trebui să fie o competenţă regională. Măsurile concrete prin care se impune în diferite instituţii acest bilingvism face parte din competenţa regiunii.

Cealaltă specificitate este o lege electorală numai pentru regiune pentru că am văzut şi în literatura de specialitate şi în toată istoria discuţiilor Har-Cov aşa cum apare ea distorsionată în mediile publice centrale, practic, că apar temeri ale comunităţilor că imixtiunea Bucureştiului sau neimixtiunea Bucureştiului nu permite pentru o comunitate maghiară sau română ponderea naturală în puterile locale. Această lege electorală adoptată după un model belgian, între comunităţile lingvistice, este o lege electorală foarte liberală, dar care, totuşi, păstrează proporţiile lingvistice din regiune creind liste separate pentru cele două comunităţi lingvistice.

Acesta este proiectul lansat spre dezbaterea publică. Dezbaterea publică nu prea s-a lansat, deci este un eşec. Dar cum în politică nu sînt succese totale, nici eşecurile nu sînt totale. Sînt mici semne că, totuşi, ideile lansate de aici vor avea o continuitate pe termen mediu, poate şi pe termen lung.

Cristian Pîrvulescu: şi eu am un avantaj şi un dezavantaj. Am avantajul de a veni din Regat, de a fi regăţean la o masă la care sînt, mai ales, transilvăneni maghiari sau români şi un dezavantaj, în egală măsură, pentru că din Regat problematica regionalizării se vede altfel. Se vede altfel pentru că realitatea socială şi cultura pare să fie diferite.

Eu aş vrea să fac întîi un mic excurs istoric pentru că problematica regionalizării este o problemă politică, administrativă, dar şi o problemă culturală şi, implicit, o problemă mitologică.

Cînd în 1968 Nicolae Ceauşescu, împreună cu experţii săi, a propus revenirea la sistemul judeţelor s-a considerat că a făcut o restituţie istorică. Şi aici cred că este una dintre problemele pe care trebuie să le înţelegem: restituţie istorică pentru că regionalizarea României a fost realizată de regimul comunist după 1948 pe model sovietic.

Nicolae Ceauşescu a fost un lider naţionalist. Comunismul românesc a fost un naţional-comunism. Pentru a încerca să-şi legitimeze regimul – iar Nicolae Ceauşescu a reuşit să legitimeze regimul într-o anumită perioadă – avea nevoie de recursul la simboluri istorice, iar judeţele erau un asemenea simbol. Iată de ce e foarte dificil astăzi să punem în discuţie, mai ales pentru o parte a publicului român, problematica regionalizării şi, mai ales, a depăşirii organizării judeţelor.

Pe de altă parte însă, istoria română, aşa cum mulţi dintre Dumneavoastră o parcurgeţi în frumoasa şi eficienta şcoală românească – aşa am văzut într-un sondaj de opinie că este şi frumoasă şi inteligentă – este una mitologică. În realitate, statul român, atunci cînd s-a constituit în 1858, nu s-a constituit ca un stat naţional unitar (obsesia pe care constituţionaliştii români au avut-o şi în 1991). Nu, România a fost o confederaţie. Prima formă de organizare a statului român în devenire, conform Convenţiei de la Paris – pe care n-o s-o găsiţi în manualele de istorie niciodată foarte bine prezentată – era o formă confederativă. Moldova şi Ţara Românească, Muntenia, erau unite doar printr-un guvern care îşi avea sediul, în cea ce priveşte părţile generale, la Focşani, cu două guverne separate la Bucureşti şi la Iaşi, cu două parlamente. Era o variantă care nu avea nici un fel de legătură cu statul unitar. Doar încercarea de a specula momentul istoric şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza au permis, pînă la urmă, constituirea ceva mai tîrziu, în 1862, a unui stat care începe să se dezvolte ca un stat unitar.

Altfel spus, istoric discutînd, există elemente pentru a pune problema regionalizării chiar şi în vechiul Regat, nu doar în Transilvania, însă această problematică a fost ocultată permanent de construcţia mitologică a statului. Imediat după 1848, Nicolae Bălcescu a devenit unul dintre ideologii statului unitar român creînd un mit istoric cu care şi astăzi avem de a ne confrunta: mitul lui Mihai Viteazul unificatorul. Mihai Viteazul unificatorul ar fi fost cel care avant la lettre – pentru că sentimentul naţional nu exista nici măcar în Europa Occidentală atunci la 1600 –, ar fi vrut să înfiripe un stat unitar. Ieşind din contextul istoric, dar răspunzînd romantismului epocii în care trăia, Nicolae Bălcescu a construit mitologia pe baza căreia mai tîrziu statul naţional român se va edifica. Or, un alt element important în apariţia statului român este 1918. În egală măsură o să înţelegeţi de ce este foarte dificil astăzi să se discute problematica regionalizării cu şi de clasa politică românească, dependentă vrînd-nevrînd de istoria interbelică.

În 1918 România a avut un noroc extraordinar. Contextul politic a făcut ca toate previziunile optimiste ale clasei politice regăţene din 1916 să fie depăşite, contrar acţiunilor militare şi intereselor din acel moment ale României. În primul rînd, este vorba despre o unire cu Basarabia în martie 1918, apoi după înfrîngerea puterilor centrale, unirea cu Transilvania, Bucovina şi Banat. A fost o surpriză. În fond nimic nu anunţa în februarie 1918 această situaţie sau în 1917, cînd armatele române de abia reuşeau să oprească ofensiva germană pe frontul de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

În aceste condiţii problema cea mai importantă era a integrării noilor regiuni într-un stat cu o tendinţă unitară. Deşi iniţial la Alba Iulia a fost discutată o variantă federativă, această variantă federativă a fost ocultată imediat. Aici chiar şi partidele care în Transilvania, în varianta habsburgică sau austro-ungară de după 1869, au militat pentru autonomie, n-au mai fost interesate de acest subiect pentru că unul dintre cele mai vechi partide româneşti, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, care se revendică de la Cîmpia Libertăţii de la Blaj, 1848, a fost un partid autonomist în Transilvania din Austro-Ungaria. Numai că acest partid cînd a ajuns în Regatul României nu a mai militat pentru aşa ceva. Mai ales după 1926, momentul în care realizează unificarea cu Partidul Ţărănesc regăţean, este interesat de cu totul alte elemente. Devine clientelar şi clanizat şi nu mai poate în nici un fel să promoveze aceste lucruri, ceea ce nu înseamnă că în interiorul acestui partid nu au existat persoane care şi-au amintit că a existat o promisiune federalistă în 1918 la Alba Iulia.

În 1934 a existat un proiect de constituire federativă a României propus de unul dintre apropiaţii lui Iuliu Maniu. (În 1934 Iuliu Maniu deja se retrăsese din PNŢ în urma conflictelor existente. Urma să revină. Era la Bădăcini atunci şi aştepta momentul prielnic.) Este vorba de preotul Boilă care constata că la 14 ani - exact cam cîţi avem şi acum – de la Unire şi la 11 ani de la noua Constituţie nu se făcuse nimic pentru respectarea promisiunilor de la Alba Iulia. Acel proiect de constituţie federativă rămîne, mai degrabă, de interes teoretic, dar cred că are un efect asupra primei reforme de regionalizare care este realizată în România sub regim autoritar.

România n-a avut capacitatea să se regionalizeze şi să pună în discuţie într- un regim parlamentar un asemenea proiect – vedeţi că mă feresc să spun cuvîntul democratic. Mi-e greu să definesc România interbelică ca o Românie democratică, dar o Românie parlamentară era. Era o partidocraţie, era vorba despre partide clanizate şi clientelare, cam cum sînt şi cele actuale, care nu puteau comunica în nici un fel cu societatea.

Poate aşa o să înţelegeţi mai bine de ce în 1937 la alegeri Partidul „Totul pentru ţară”, partidul legionar care avea o puternică mişcare de masă, a reuşit să aibă un succes important: 15% din voturi oficial, neoficial se pare că scorul era mult mai mare. Acest succes chiar l-a înspăimîntat pe Rege şi consilierii săi, astfel că, în februarie 1938, Carol al II-lea a dat o lovitură de stat, a desfiinţat sistemul partidelor în aplauzele mulţimii – asta trebuie să o spunem – şi a venit cu o nouă propunere constituţională şi o propunere de regionalizare a României. Noile regiuni ale României pe care le înfiinţa Carol al II-lea în 1938 erau ţinuturile. Carol încerca să revină – vedeţi aici contau foarte mult şi informaţiile pe care profesorul şi mentorul său Nicolae Iorga i le dădea – încerca să revină la o variantă care să se apropie puţin de situaţia medievală. Acea experienţă nu a reuşit şi nu a reuşit şi datorită contextului politic şi datorită prăbuşirii monarhiei lui Carol în 1940 în condiţiile în care Germania şi aliaţii săi deja dominau Europa.

Astfel că revenirea la sistemul judeţelor a apărut ca o restituţie istorică foarte importantă, iar cînd în 1948 comuniştii au venit cu regimul regiunilor şi raioanelor sovietice, s-a părut că este (şi chiar era) o formă administrativă impusă. Ea n-a fost niciodată foarte bine interiorizată. Ceauşescu a revenit, maltratînd în bună măsură judeţele interbelice, la sistemul judeţelor, nu neapărat pentru că avea în vedere vreo reformă administrativă, ci pentru că voia să pozeze într-un lider legitim care readuce la lumină elementele naţionale. Acesta este contextul istoric în care ne găseam în 1990, atunci cînd, teoretic, România se schimba.

Cine sînt, însă, agenţii schimbării? Pentru că, sociologic şi cultural vorbind, nu există o Românie, o cultură politică românească. Există Românii şi culturi politice româneşti. Eu vă spuneam la început că mă definesc ca regăţean. Deci îmi dau o definiţie regională. Nu ca un Mitică. Asta nu îmi place.

Pe de altă parte, elementele de identitate regională sînt puternice. În Oltenia, în Moldova, în Banat, spre exemplu. Nu putem în nici un fel să negăm aceste lucruri. Chiar şi conflictele regionale sînt o realitate. Nu este singurul clivaj care există în România. Interesant este însă că în 1990, atunci cînd s-au format partidele politice româneşti, agenţii de care vroiam să vorbesc, acestea nu s-au format în legătură cu clivajele. Pe de o parte, fostul partid comunist a murit odată cu Ceauşescu în mod spectaculos. Pe 25 decembrie 1989 a fost împuşcat Ceauşescu şi comunismul a murit odată cu el. Frontul Salvării Naţionale era un nou partid şi acest nou partid nu avea nici un fel de problemă de reformare internă pentru că era nou. Era, efectiv, partidul noii perioade. În consecinţă, în raport cu acest nou partid, se reînfiinţează partidele istorice: Partidul Naţional Ţărănesc care fusese desfiinţat în 1947, cu o oarecare dificultate Partidul Naţional Liberal pentru că PNL-ul nu a fost desfiinţat niciodată, şi PDSR-ul care, de asemenea, nu fusese niciodată desfiinţat oficial.

În România, spre deosebire de ţările vecine care au avut o evoluţie democratică dar şi economică mult mai rapidă, nu am avut partide noi care să preia mesajele sociale pentru că în perioada comunistă nu a putut exista o societate civilă structurată în interiorul căreia să poate să se înfiinţeze forme de opoziţie. Asta se întîmpla în Ungaria, asta se întîmpla în Cehia, asta se întîmpla pînă şi în Bulgaria, după 1985, atunci cînd avusese loc schimbarea de la Moscova. Ca atare, partidele politice româneşti au fost nişte partide artificiale. Au fost nişte partide – FSN-ul în primul rînd a fost un partid artificial – ale administraţiei pentru că Parlamentul României nu era un partid militant, ci un partid al administraţiei. Cum foarte bine spunea doamna Enache, primul secretar era şeful judeţului, primul secretar era secretarul Partidului Comunist Român. Nu mai exista stat. Şi cred că aici o să înţelegeţi o parte din problema pe care o discutăm astăzi. Comuniştii au desfiinţat statul. Partidul este o organizaţie privată care reprezintă interesele private ale membrilor săi, nu poate reprezenta interese publice. El ajunge să ocupe instituţii pe baza alegerilor libere şi acolo, prin instituţii, promovează tot interese private, însă, încercînd să le medieze cu alte interese private, să le transforme în interese publice. Însă comuniştii au desfiinţat concurenţa politică, au ocupat statul şi l-au desfiinţat: el a devenit statul lor. Partidul Comunist Român nu s-a reformat, pur şi simplu, vechii activişti de partid, deveniţi acum prefecţi, subprefecţi, administratori, n-au făcut decît să continue aceeaşi tradiţie. Problema este că în România nu avem prea mult stat, cum consideră unii ultraliberali, ci avem prea puţin stat, adică nu avem un spaţiu public în care să ne putem manifesta. Există numai spaţiu privat: baroniile de care vorbesc şi care sînt fie româneşti, fie maghiare, pentru că nu există aici diferenţe foarte importante, sînt private. Este vorba de excesul de privat într-un domeniu care ar trebui să fie un domeniu public. Noi nu am reuşit să reinventăm statul pentru că nu am reuşit să reinventăm partidul.

Astăzi partidele politice româneşti ajung la problema care mă interesează pe mine în perspectiva regionalizării. Partidele politice româneşti sînt într-o toală lipsă de comunicare cu societatea. Există o criză a sistemului partidelor româneşti pentru că partidele româneşti sînt partide oligarhice. În România avem o partidocraţie şi încă una care s-a consolidat în ultimii patru ani. S-a consolidat, în primul rînd, printr-un sistem legislativ. O serie de legi care au fost elaborate, inclusiv cu concursul UDMR, dar şi al PNL şi PD, au dus la transformarea sistemului de partide românesc într-un sistem osificat. Mă refer aici la legea partidelor politice, Legea 14/2003. Ea a fost aprobată în prima sa formă aproape în unanimitate de Parlament în vara anului 2002. După o reacţie a societăţii civile, a cîtorva organizaţii neguvernamentale, care au cerut preşedintelui Iliescu să retrimită legea Parlamentului, acesta, în mod surprinzător, a trimis-o. S-a reluat dezbaterea în Parlament şi atunci prietenul şi colegul Zsolt Szilágyi a repus în discuţie o serie de teme. Era cît pe ce în Camera Deputaţilor să reuşească, numai că a venit la momentul oportun reprezentantul Guvernului, domnul Gaşpar, care a adus PSD-ul la disciplină şi legea a trecut în varianta în care PSD-ul, dar şi celelalte partide o doreau. Cea ce vreau să vă sugerez este că actualul sistem legislativ convine foarte bine partidelor existente pentru că exclude de la competiţie noile partide. Atît în ceea ce priveşte noile partide româneşti, cît şi în cea ce priveşte partidele minorităţilor naţionale. Uniunea Civică Maghiară s-a confruntat deja, ca organizaţie etnică, cu consecinţele acestei legi pentru că nu s-a putut înregistra în alegerile locale de anul acesta. În egală măsură Alianţa Romilor, un adversar al Partidei Romilor, nu s-a putut înregistra. Organizaţia Regelui Cioabă nu s-a putut înregistra. Sabin Gherman nu s-a putut înregistra. Foarte multe organizaţii nu au putut să se înregistreze ca o consecinţă a acestei legi. Partidele româneşti nu se pot înregistra, de asemenea, decît dacă produc un fals. 25.000 de semnături este foarte greu să fie realizate de un grup de iniţiativă într-un termen foarte scurt, fără să fie tentat de falsificări.

Pe de altă parte, nu este nici o legătură între numărul de semnături şi realitatea militanţilor acelui partid. În plus, partidele locale nu se pot înfiinţa pe baza acestei legi, nu pot participa la alegerile locale, şi nici partidele regionale. Legea a fost astfel gîndită încît să limiteze apariţia partidelor regionale, obsesia permanentă pentru politicienii din Parlamentul de la Bucureşti. Este nevoie de 18 organizaţii judeţene pentru a înfiinţa un partid politic în România. Optsprezece organizaţii judeţene înseamnă puţin mai mult decît poate să dea în momentul de faţă o regiune în sensul ei istoric. Iată că partidele politice nu pot legislativ deveni actori ai regionalizării. Atunci înseamnă că problema trece – aşa cum se şi vede – pe seama societăţii civile. Partidele politice şi-au creat şi o lege electorală – aici iarăşi complicitatea UDMR a fost, din punctul meu de vedere, extraordinară – care să favorizeze actualul sistem de partide. Şi cînd spun complicitatea UDMR-ului chiar ştiu despre ce vorbesc pentru că în urma presiunilor societăţii civile româneşti s- a înfiinţat o comisie pentru elaborarea legislaţiei electorale. În acea comisie partidele politice au fost reprezentate în funcţie de proporţia lor din Parlament, iar ideea, spre exemplu, a votului uninominal era agreată în mod diferit de două grupări politice: PSD-ul care avea şase reprezentanţi în comisie şi Alianţa care avea patru, dar era respinsă cu vehemenţă de UDMR şi PRM. În această comisie UDMR-ul şi PRM-ul au realizat o alianţă şi a funcţionat perfect această alianţă: UDMR-ul a propus regulile jocului, PRM-ul le-a susţinut. Regula presupunea ca schimbările de principiu să poată fi adoptate cu o majoritate de două treimi din voturi. De exemplu, trecerea de la votul proporţional la cel uninominal era o schimbare de principiu. Din acel moment s-a ştiut că nici o reformă nu se mai poate înfăptui în România pentru că sînt 17 membri în comisie – comisia funcţionează încă – şi e nevoie de 12 voturi. Pînă la urmă, comisia şi-a desfăşurat lucrările de la începutul lunii decembrie, cînd a fost înfiinţată, numai pentru a modifica raporturile dintre anumite articole, anumite prevederi din legislaţia electorală existentă.

Cu toate acestea, introducerea pragului electoral de 5% la alegerile locale, prevederile privind înregistrarea organizaţiilor minorităţilor etnice, altele decît cele parlamentare, au făcut ca competiţia politică din România să scadă. Una din cauzele bipolarizării vieţii politice după alegerile locale româneşti din 2004 este chiar legea electorală. Pentru că alegătorii au fost obligaţi să voteze raţional şi noi, alegătorii, am votat cu cei care aveau şanse să depăşească pragul de 5% şi cei care aveau şanse să ocupe funcţiile care se disputau. Astfel că partidele mici, inclusiv cele regionale, au fost, pur şi simplu, scoase din joc. Şi a fost ceva ce a fost presupus de la început. Nu este vorba de o consecinţă, ci ne-am aflat în faţa unei modelări politice.

Partidele politice actuale nu doresc să se reformeze şi tocmai de aceea au creat un sistem legislativ care să le protejeze. Se tem de concurenţă pentru că ele nu au capacitatea să se reformeze. Constatăm acum disputele din interiorul PSD- ului, care este cel mai expus pentru că este cel mai mare şi pentru că nu şi-a pus niciodată problema după 1990 că structurile sale de partid nu corespund unei vieţi de partid normal. A constatat că, deşi avea 70% dintre primari, deşi controla aproape 95% dintre consiliile judeţene, a pierdut. Calculele PSD-ului erau altele. Ei sperau să cîştige 70% dintre primari şi a cîştigat 54%. Este totuşi suficient de mult. Dar calculele lor de a controla cam 30 de consilii judeţene – în realitate în momentul de faţă au direct 18 de consilii şi indirect controlează încă vreo 8, deci 26 de consilii – de a obţine cam 45% din voturi şi au obţinut doar 33% din voturi s-au dovedit greşite. Şi asta pentru că structura lor de partid nu poate să ducă la îndeplinirea obiectivelor pe care le au. Este greoaie, birocratizată, este incapabilă să comunice cu societatea.

Partidele mici, deşi au probleme de structură, probleme cu militanţii, au norocul că sînt mici. PD-ul a avut norocul că a fost permanent atacat de PSD, că a pierdut o parte din oportunişti, astfel încît în campania electorală a putut foarte bine folosi baza minimă de militanţi pe care o mai avea. Pe de altă parte, PD-ul are tradiţia unui partid electoral foarte eficient. Însă, nici PNL-ul, nici PD-ul nu sînt partide care să aibă o bază militantă foarte bine structurată şi care să aibă o relaţie directă cu societatea. Ele rămîn în continuare birocratice şi oligarhice şi constatăm acum luptele care există în interior pentru distribuţia poziţiilor, inclusiv pentru listă pentru parlamentare care dezvăluie această situaţie. Or, eu cred că orice reformă în România, pentru a avea succes, trebuie să fie o reformă a partidelor politice. Fără reforma partidelor politice o regionalizare şi alegeri regionale în 2008 sînt imposibile.

Pe de altă parte, eu mai cred ceva: că este eronat ca în România să avem un calendar electoral în care toate alegerile sau aproape toate să fie aglomerate într- un an. Eu aş zice că în eventualitatea în care se poate produce o regionalizare în România, alegerile regionale să se desfăşoare în alt an decît 2008. Spre exemplu, 2009. În 2009 vom mai avea alegeri. Ştim sigur că alegerile prezidenţiale data viitoare se vor desfăşura în 2009 şi nu în 2008. În orice caz, se vede acum foarte clar care este capcana calendarului electoral.

Cred că problema Constituţiei se poate rezolva. L-am auzit pe domnul Năstase la New York spunînd că vizează problema restructurării Constituţiei. Domnul Năstase pleacă de la premisa că are prima şansă în alegerile prezidenţiale, că va deveni preşedinte, dar timp de patru ani a muncit cu energie ca să transforme preşedintele într-o formalitate. Ca preşedinte, el va deveni o formalitate. Şi atunci pentru a putea recupera situaţia – recunoştea în declaraţia de la New York situaţia asta – va propune modificarea Constituţiei dacă va deveni preşedinte, pentru a-i da preşedintelui un rol mai important. Se poate profita de o asemenea oportunitate pentru a modifica articolul 3 din Constituţie, însă nu trebuie modificat prin introducerea regiunii acolo. Am propus la Forumul Constituţional, încă din 2002, ca la acel articol să se introducă o singură propoziţie suplimentară: „Alte forme de organizare administrativă se stabilesc prin lege”. Pentru că articolul respectiv prevede organizarea administrativă a României şi nu conţine regiuni. Spune: „România este organizată în comune, oraşe, unele oraşe pot fi municipii, şi judeţe”. Nu regiuni. Şi, ca atare, regionalizarea administrativă şi politică este imposibilă.

Din punctul meu de vedere, miza pe care o avem este miza reformării partidelor politice şi, din acest punct de vedere, cred că atît perioada în care sîntem, cît şi perioada imediat următoare ar putea fi foarte propice. Reforma trebuie să înceapă de jos în sus, iar din punctul meu de vedere, această reformă ar trebui să presupună, în primul rînd, apariţia circumscripţiilor uninominale pentru alegerea consilierilor locali şi judeţeni, pentru a-i responsabiliza pe reprezentanţii partidelor la nivel local şi pentru a începe o reconstrucţie a partidelor de jos în sus. Pentru că niciodată reforma de sus în jos nu reuşeşte.

Zsolt Szilágyi: Modul în care o ţară central-est-europeană aplică principiile şi realitatea autonomiilor existente în Europa şi în ţările europene arată exact în ce măsură acel stat este pregătit pentru integrare, în ce măsură este „un stat european”. Am discutat aici despre autonomii regionale subînţelegîndu-se că acestea au o componentă teritorială, însă, dacă lărgim puţin aria de analiză, observăm că autonomiile pot fi de mai multe feluri. Există într-o societate foarte multe feluri de comunităţi care se autoguvernează: avocaţii, biserica, parlamentarii, bancherii au autonomii conferite prin lege, au un anumit domeniu în care ei sînt stăpîni, guvernul României, dar îndeosebi parlamentul, puterea centrală acceptînd acest transfer de putere. Pe de altă parte, integrarea europeană scoate în evidenţă faptul că într-un anumit punct puterile centrale reprezentate prin capitalele ţărilor europene devin din ce în ce mai puţin importante pentru că ele sînt transferate la un supranivel, şi anume, la Bruxelles. În acelaşi chip, prin devoluţie o parte din aceste puteri se deleagă la un nivel mai jos, autonomiile reflectînd astfel şi o eficientizare a administraţiei statale.

România, aşa cum arată în momentul actual, este un stat extrem de centralist şi de centralizat, şi în care nu numai că nu sînt aplicate experienţele pozitive europene, ci mai mult, ele sînt prezentate ca un posibil pericol. Paradigma unificării europene se realizează pe baza integrării, a includerii diversităţilor existente, a stabilizării acestor procese de integrare, aceasta fiind calea pe care se realizează progresul. În România avem de a face cu o gîndire generală care neagă tocmai această paradigmă, această gîndire bazată pe diversitate.

Dacă sîntem atenţi la formulările care apar în presă sau în rîndul politicienilor – şi bineînţeles că voi fi puţin şocant –, observăm că cine nu este român, cine nu este ortodox, cine nu este bucureştean şi bărbat sau heterosexual, este socotit un pericol pentru societate. S-a şi spus pe şleau că nu poate fi un bun patriot un român care nu este ortodox. Prin urmare, greco-catolicii nu pot fi buni patrioţi.

Se neagă diversitatea care există în această ţară. Care este interesul? Omogenizarea ţării? Sau ar fi o pură constatare a realităţii? Mă îndoiesc. În momentul în care noi vorbim despre stat unitar, naţional, avem de-a face cu această gîndire omogenizatoare. Niciodată, dacă nu depăşim această gîndire, nu vom reuşi să modernizăm România după chipul Europei. În acest sens, un exemplu concret este Spania, stat declarat prin Constituţie drept unitar. Şi ce fel de stat este el în realitate? Spania este un stat puternic autonomizat, unde se aplică principiul autonomiilor asimetrice, al regionalismului asimetric, unde diferitele regiuni pot avea competenţe tot mai multe pe măsură ce se înţeleg cu centrul, cu Madridul. Dacă ar fi să ne concentrăm asupra Cataloniei, de exemplu. L-am invitat la Sovata în luna aprilie a acestui an pe Ignacio Gardanc ca lector la o conferinţă despre autonomii. Ignacio Gardanc, care conducea lista catalanilor pentru alegerile europene, susţinea că grupul său se va prezenta la Madrid la guvernul central şi va cere o şi mai mare autonomie financiară. Şi l-am întrebat: „Ignacio, nu aveţi suficientă autonomie?” „Ba da, dar trebuie ca ea să fie mult mai solidă din punct de vedere financiar.” „şi totuşi, ce cuprinde autonomia voastră?” „Poliţia este a noastră: nu există poliţie spaniolă, numai poliţie catalană. Spitalele: unde se face un spital şi cum funcţionează el noi decidem. Puşcăriile: noi decidem. Nemaivorbind de şcoli, ş.a.m.d.” Actualmente ei vor să ridice baza financiară a autonomiei în aşa fel încît majoritatea, mai mult de 50% din toate taxele plătite de ei, să rămînă la nivel regional, al autonomiilor, care s-au format pe regiuni istorice – Catalonia, fără doar şi poate, este ca şi Transilvania, o regiune istorică a Europei. Aceste autonomii nu sînt un fenomen static. Ele se schimbă. Care este reacţia dacă cineva vine, cum a venit, de exemplu, grupul Provincia – permiteţi-mi să vă laud din nou pentru rolul de pionierat pe care l-aţi avut – şi a propus României rezultatele spirituale ale unui atelier prin care se preconiza modernizarea europeană a României. „Agenţi străini, diversionişti, rătăciţi, neştiutori, provocatori, extremişti, radicali, vînduţi ungurilor ş.a.m.d.!” Ei şi-au prezentat propunerile politicienilor – fiindcă niciodată o autonomie nu s-a format fără articularea interesului –, însă România măcinată de oligarhia politică, oligarhia partidelor şi de centralismul excesiv, a creat o lege a partidelor prin care nu se permite în mod democratic articularea interesului paşnic, civilizat, european. România interzice prin legea partidelor activitatea partidelor regionale. Ba mai mult decît atît: a venit Parlamentul European prin Comitetul Mixt Interparlamentar România- Uniunea Europeană, pe 6 aprilie, la ultima şedinţă, cu documentul final, punctul 12, stipulînd că legea partidelor trebuie schimbată. Şi peste o lună este votată în Parlament Legea alegerilor locale, care instituţionalizează monopartidismul în rîndul minorităţilor, în rîndul comunităţilor naţionale, iar după ce se iniţializează o moţiune de condamnare a României în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, după ce Partidul Popular European – cea mai puternică forţă europeană

-trimite o comisie de monitorizare, după ce Comisia de la Veneţia este rugată să întocmească un raport comparativ despre acest procedeu, Senatul României merge înainte ca armata sovietică, fără scrupule şi adoptă acelaşi text pentru alegerile parlamentare. Actuala elită politică – din acest punct de vedere – pune în pericol şansele de integrare prin negarea ideii regionalismului, prin negarea ideii partidelor regionale, făcînd imposibilă dezvoltarea democratică, europeană a regionalismului şi astfel furîndu-ne nouă viitorul. Peste zece ani ne vom da seama că nu am făcut lucrurile la timpul lor, că România este istoria jumătăţilor de măsură şi de asta stăm aici, în curtea din spate. Cele zece ţări au fost deja acceptate în vreme ce noi ne-am tot lăudat cît de bogată este România şi că România nu a avut datorii externe, dar sîntem în continuare codaşi.

Federalismul din Austria, din Germania, din Elveţia, regionalismul din Spania, din Belgia, autonomiile existente chiar şi în ţările scandinave, în Polonia ş.a.m.d. au făcut din Europa un spaţiu extrem de bogat şi de eficient administrat. Centralismul excesiv, negarea regionalismului, negarea autonomiilor au făcut din România un stat oligarhic dominat de baroni care au interesul perpetuării centralismului şi o ţară neeuropeană care este criticată de Europa şi întotdeauna trebuie acceptată prin decizii politice şi nu prin criterii de eficienţă.

Revenind la întrebarea dacă în 2008 vom avea vot regional pentru instituţii regionale, trebuie să realizăm că, în cazul în care acceptarea României în Uniunea Europeană va fi decisă pe criterii de eficienţă, România nu va fi acceptată poate încă alţi 10 ani. Ea va fi acceptată dora dacă se va lua o decizie politică în sensul în care Europa are nevoie de România, de ieşirea la Marea Neagră, şi România vrea să adere chiar dacă este coruptă, are baroni, e o zonă stabilă, model, cum zice Markó Béla sau domnul Năstase „Am rezolvat toate lucrurile, mai sînt mici deficienţe de ordin etnic”. Nu se va organiza un vot regional în cazul în care România nu va fi acceptată, în cazul în care Uniunea Europeană nu va dori să-şi asume riscul să integreze o ţară care nu este capabilă să îndeplinească nici măcar criteriile politice, darămite pe cele structurale. Pe de altă parte, eu sînt sigur că PSD-ul va face o regionalizare chiar şi anul viitor dacă Uniunea Europeană îl va constrînge, însă, din păcate, va fi cum a fost şi cu privatizarea, se va fura tot. Regionalizarea va fi, de fapt, pesedisto-udemerizată, şi anume, se va fura ideea europeană a regionalismului, se vor întări oligarhiile şi clanurile locale, iar toată regionalizarea pentru ei se va reduce la o tehnică de comunicare, de prezentare a vitrinei. Noi nu trebuie să schimbăm, de fapt, realitatea românească – şi asta spune Ministerul de Externe de foarte multe ori – doar imaginea României trebuie schimbată. Se va fura din nou o idee europeană şi vom fi din nou înşelaţi, se va face o regionalizare care nu va fi regionalizare, ci o tehnică de comunicare.

Smaranda Enache: Cei care sînteţi sau sîntem membri ai unor partide politice este bine să ne gîndim în ce proporţie în partidele din care facem parte, indiferent care ar fi ele, există persoane sau grupuri care au un program politic reformator care militează pentru un anume lucru şi în ce proporţie sînt prezenţi în partide oameni care au înţeles politica ca pe o formă de asociere, un soi de bussiness colectiv şi personal în care scopul este propulsarea liderilor pentru ca în urma propulsării şi membrii să ocupe anumite poziţii.

Iniţial, partidele erau grupuri de oameni care aveau o viziune despre felul în care să schimbe societatea, aveau aşadar un parti pris şi despre societate în sine şi despre ce vroiau ei să facă în această societate, erau grupuri de militanţi. În schimb, astăzi este vorba de persoane care fac o investiţie, ca orice investiţie de capital, în bussiness. Pînă cînd partidele noastre nu vor avea mai mulţi militanţi pentru anumite idei, nu se vor avea loc reformele de care societatea are atîta nevoie. De aceea, de pildă eu şi alte persoane sîntem cunoscuţi în societatea românească cu o conotaţie: nouă ni se spune regionalişti. Am intrat în politică pentru că aducem în politică un program. S-ar putea să fie un eşec, s-ar putea ca la capătul acestei aventuri politice să figurăm în dosarele Dumneavoastră cum figurează Viorel Coifan: avem aici un program Viorel Coifan şi nu un program PNL; avem un punct de vedere Ioan Rus, dar nu avem un model PSD.

În schimb, în societatea civilă avem un model Memorandum al grupului Provincia, nu putem să spunem că este Ovidiu Pecican sau Szokoly Elek sau alţii de la această masă. Cînd aceste programe de reformă vor ajunge să fie îmbrăţişate de partide, indiferent care vor fi ele, cînd vor fi în rîndul lor militanţi pentru nişte idei, cînd vom şti în partidul nostru că omul care stă lîngă noi este angajat pentru protecţia romilor, celălalt este un ecologist, celălalt este regionalist, altul e autonomist, al cincilea e un federalist, atunci vom şti ce se întîmplă. Deocamdată avem partide masificate în care nu există militanţi pentru idei. Militanţii pentru idei sînt în afara partidelor. Cred că marea miză a politicii româneşti este fie ca partidele să descopere că trebuie să militeze pentru anumite idei, fie ca militanţii din afara partidelor să vrea să intre în politică.

Tibor T. Toró: Aş dori să fac o precizare în legătură cu acest Bloc Reformist pentru că această caracterizare potrivit căreia el ar fi fost ceva balcanic este de natură să creeze confuzie. Blocul Reformist este deja istorie: zece ani a existat o platformă politică în cadrul UDMR, o platformă reformistă, autonomistă care s-a autodizolvat atunci cînd n-au mai existat posibilităţile şi condiţiile pentru existenţa ei, atunci cînd pluralismul a ajuns la un nivel atît de jos încît ne-am decis să ne autodizolvăm. Într-adevăr acei oameni şi acele idei care au stat la baza funcţionării Blocului Reformist au fost moştenite de alte organizaţii, în primul rînd, de Uniunea Civică Maghiară care este o organizaţie alternativă la UDMR, dar Blocul Reformist reprezintă o istorie încheiată.

Proiectul nostru politic privind regionalismul şi autonomia regională în România face parte, de fapt, dintr-un proiect de autonomie mai mare. Doar ca introducere am să vă spun că se compune, de fapt, din două forme de autonomie ce pornesc de la datele concrete ale comunităţii noastre, şi anume, mai puţin de jumătate din maghiarii care trăiesc în România trăiesc în Secuime în bloc compact (numărul lor se ridică la aproximativ 700.000 de oameni). Puţin mai mult de jumătate trăiesc în diferite regiuni din Transilvania în condiţii de convieţuire interetnică de la 5-50%, dar nu formează nici pe departe un bloc compact ca în Secuime. Din aceste două condiţii foarte diferite de viaţă rezultă că nu există o soluţie comună pentru păstrarea identităţii comunităţii maghiare, ci trebuiesc găsite strategii diversificate. Dacă pentru Secuime există o strategie foarte clară privind autonomia acestei regiuni, pentru celelalte comunităţi această autonomie regională ajută doar parţial, iar autonomia culturală, în sensul larg al cuvîntului, ar fi o soluţie pentru păstrarea identităţii acestor comunităţi.

În consecinţă, am iniţiat nişte proiecte legislative pentru ambele forme de autonomie. Proiectul nostru de autonomie personală sau autonomie culturală a ajuns în luna iulie pe masa Parlamentului, în Camera Deputaţilor, sub forma a două propuneri legislative: o lege-cadru privind autonomia personală care practic e creată pentru toate minorităţile naţionale din România, iar cea de a doua reprezintă un fel de aplicare concretă a acestei legi-cadru pentru comunitatea maghiară. Dezbaterea lor în Parlament va urma în septembrie, probabil, şi cred că va fi o dezbatere interesantă şi poate că vom putea să revoluţionăm un pic şi această abordare a problematicii minorităţilor naţionale.

UDMR are în programul său un întreg capitol separat despre regionalism, despre parteneriatul strategic al comunităţilor naţionale din Transilvania privind politicile regionale. Acest capitol a fost iniţiat de această platformă politică numită Blocul Reformist, şi acum figurează în programul UDMR, dar în practica politică se regăseşte mai puţin decît pe hîrtie din păcate, datorită centralizării partidului şi datorită acestor pacturi politice sau politici cu partidele de guvernămînt din ultimii opt ani. UDMR a fost la guvernare din 1996 pînă în 2000, respectiv din 2000 încoace, de cînd a urmărit această practică a protocoalelor politice cu partidul de guvernămînt şi nu a reuşit să impună în aceste protocoale sau convenţii nici un punct esenţial privind regionalismul sau autonomia regională. Eu cred că nici nu a încercat de fapt. Toate aceste pacturi politice au avut alte subiecte, mai degrabă economice, referitoare la interese de grup sau chiar şi interese personale ale liderilor, dar nicicum nu au ajuns pe ordinea de zi a dezbaterilor aceste puncte privind nişte decizii strategice referitoare la autonomia regională. Acest lucru a condus la apariţia unor organizaţii sau unor cadre organizatorice deasupra Uniunii Democrate Maghiare din România. Eu voi vorbi aici despre două: Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, respectiv un fel de substructură autonomă a ei, Consiliul Naţional Secuiesc. Aceste structuri sînt nişte iniţiative politico-civice fără personalitate juridică care, practic, sînt un fel de mişcări politico-civice cu un scop precis de a pune în primul rînd pe ordinea de zi a dezbaterii publice problematica autonomiei, problematica regionalismului şi, bineînţeles, de a face presiuni asupra politicului ca să meargă înainte pe această cale. În primul rînd, bineînţeles, presiunile sînt exercitate asupra Uniunii Democrate Maghiare care reprezintă în Parlament comunitatea maghiară.

Se poate aborda această problematică a autonomiei maghiarilor, a autonomiei regionale a maghiarilor din două perspective. Grupul condus de prietenul meu, Bakk Miklós, a lucrat pe un proiect – despre care a şi vorbit – o lege-cadru privind autonomia regională în România, care, de fapt, nu a făcut altceva decît să codifice, să pună în formă de iniţiativă legislativă idea regionalismului asimetric.

Regionalismul asimetric înseamnă crearea posibilităţii prin lege ca anumite regiuni din ţară, unde există condiţii istorice, geografice, politice, economice şi, respectiv, există un sprijin popular pentru această idee, să aibă posibilitatea de a se constitui ca regiuni cu statut special, diferit de celelalte unităţi administrative. Dacă nu va fi acceptat acel proiect care este inclus şi în programul Acţiunii Populare, atunci măcar să încercăm în anumite regiuni în ţară unde sînt întrunite aceste condiţii speciale. Nu ne gîndim aici la regiunile unde o anumită comunitate naţională, maghiarii de pildă sînt majoritari, ci la faptul că există o serie de regiuni în România unde există ceva special faţă de celelalte şi unde ideea regionalismului este poate mai populară şi unde sînt întrunite aceste două condiţii: Banatul, Dobrogea şi Ţara Moţilor, bunăoară, ar putea fi regiuni cu statut special.

Actualul sistem administrativ-regional nu permite însă aşa ceva. Dacă nu este acceptată ideea unei reforme adevărate a regiunilor, atunci să facem nişte proiecte pilot în anumite regiuni unde există condiţiile.

Bineînţeles, Ţinutul Secuiesc în acest proiect este important pentru noi pentru că acolo trăiesc maghiarii, dar eu fiind bănăţean, maghiar din Banat, pentru mine tot aceeaşi importanţă o prezintă şi Banatul ca o regiune, după părerea mea, specială. Ar fi bine ca el să aibă un statut special, să primească autonomie. Cred că şi condiţiile sînt întrunite, atît cele geografice cît şi cele istorice; în plus, prind să se contureze şi condiţiile politice, voinţa politică necesară. Deocamdată, din toate partidele care actualmente au importanţă în sistemul de partide, partidele parlamentare, nu am reuşit să găsim nişte politicieni curajoşi care să facă un program politic. Eu cred că este totuşi doar o chestiune de timp. În momentul de faţă, acest proiect de legecadru privind regiunile autonome ar fi o ofertă ca să testăm ideea regionalismului prin aceste proiecte pilot, însă ar fi bine să fim mai mulţi care să sprijinim această propunere legislativă, pentru ca ea să nu fie un proiect maghiar, ca să dăm un caracter transetnic acestui proiect. Sînt sigur că va suscita o dezbatere interesantă cînd va ajunge în Parlament deşi n-am nici un dubiu că proiectul va fi, bineînţeles, respins, dar, totuşi, va fi un pas mare înainte în ideea regionalismului.

Noi am primit, cîţiva deputaţi din UDMR, o solicitare din partea Consiliului Naţional Secuiesc să fim iniţiatorii, să ne dăm semnătura ca să ajungă la dezbatere parlamentară, deşi nu noi am fost elaboratorii acestui proiect, nu sîntem autorii, dar totuşi ne-am dat numele. Bineînţeles, am făcut o serie de modificări la acest proiect şi am ajuns pînă la urmă la o formă de compromis şi am depus pe masa Parlamentului statutul autonomiei Ţinutului Secuiesc. Pe de altă parte, există varianta proiectului Bakk, care totuşi deschide posibilităţile şi pentru alte regiuni, nu numai pentru Ţinutul Secuiesc. Nu ştiu care e varianta mai bună. Eu am fost ferm convins pînă acum că varianta pe care am elaborat-o cu Bakk Miklós este mai bună pentru că, totuşi, îndepărtam acest caracter naţional-etnic şi atunci găsim parteneri din partea românilor. Marea mea mirare este că acum la Tuşnad, domnul Davide Zaffi din Tirolul de Sud – un italian, deci minoritar în Tirolul de Sud, dar majoritar în Italia – a spus că, după părerea dînsului, există mult mai multe şanse din punct de vedere politic ca să găsim o soluţie doar pentru cazul particular al Ţinutului Secuiesc şi nu pentru toate în ansamblu. S-ar putea ca domnul Zaffi să aibă dreptate şi să pornim o dezbatere cu elita politică actuală, în special din Bucureşti, care are gîndire centralistă, şi să ajungem la un compromis doar pentru Ţinutul Secuiesc. Bineînţeles, prin presiuni internaţionale, prin dialog, prin pacturi politice ş.a.m.d. Nu aş fi eu foarte fericit dacă ar fi aşa, mai ales pentru că sînt bănăţean şi eu aş dori o soluţie pentru ca şi Banatul să aibă o şansă.

În concluzie, acestea sînt iniţiativele noastre legislative care, cred, au fost, totuşi, nişte premiere în Parlamentul României. Proiectul statutul autonomiei Ţinutului Secuiesc a trecut prin toate procedurile parlamentare. A fost dezbătut în comisia de administraţie publică. A primit un aviz negativ, bineînţeles, din partea guvernului. Un aviz negativ din partea Consiliului Legislativ. Un raport negativ din partea acestei comisii. A avut o dezbatere, zic eu, civilizată în plenul Parlamentului, dacă facem abstracţie de cîteva păreri din partea deputaţilor de la România Mare. Spre mirarea mea, a fost o dezbatere civilizată, chiar prietenoasă, despre problematica autonomiei, care, în opinia mea, este un succes pentru noi. Aceeaşi lucru s-a întîmplat în Senatul României. Vor urma, probabil, alte proiecte pentru că toate organizaţiile politice şi civice din Ţinutul Secuiesc doresc o formă sau alta de autonomie pentru Ţinutul Secuiesc.

Aş aminti un ultim lucru: am avut încă un amendament la legea dezvoltării regionale care este departe de a fi o soluţie pentru regionalismul din România, dar totuşi încearcă să creeze nişte condiţii pentru dezvoltarea regională; ea este o lege nouă, care s-a născut sub presiunea Uniunii Europene, dar, de fapt, nu aduce nimic nou faţă de aceea din ’98 privind dezvoltarea regională care a fost elaborată de Convenţia Democrată, ba chiar mai deteriorează puţin situaţia, mai centralizează puţin structurile. Noi am încercat cu cîţiva colegi din UDMR să introducem ideea regionalismului asimetric. Legea vorbeşte despre regiunile de dezvoltare care în mod normal nu au personalitate juridică. Eu am introdus un amendament potrivit căruia aceste regiuni de dezvoltare să poată primi statut special prin legi organice, încercînd acelaşi truc pe care l-am încercat şi la amendarea Constituţiei. Şi acolo, la articolul 3, am avut acelaşi amendament: pot fi create alte forme de unităţi administrativ-teritoriale prin lege organică. N-a fost acceptat, bineînţeles, însă toate aceste presiuni asupra puterii pot conduce la un moment în care să se rupă barajul şi să ajungem la un regionalism adevărat. Eu cred că România nu are altă şansă decît să facă această reformă, însă care va fi acea elită care va face reforma? Aşa cum se întreba şi colegul meu Zsolt Szilágyi, se va face o reformă de formă sau o reformă adevărată? şi, în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, cînd se va face acest lucru: înainte, sub presiunea aderării sau după aderare, sub presiunea fondurilor europene? Cu cît se face mai tîrziu cu atît vom pierde mai mult.

Smaranda Enache: Revenind la ce spunea domnul Kolumbán Gábor, evident că putem asista şi chiar vom asista la o regionalizare. Nu putem spune că nu există nici o iniţiativă, ea există chiar din partea acestui guvern PSD care ne propune în loc de judeţe nişte mega-judeţe fără personalitate juridică şi ale căror fonduri sînt puternic controlate de un centru. Pentru noi toţi este extrem de important ca atunci cînd se face o reformă a statului, ea să devină una autentică şi funcţională. Sigur, garanţii nu există nici dacă regiunile ar fi construite pe fundamentul vechilor provincii, dar, în orice caz, ar exista un grad mai mare de coerenţă a regiunilor care s-au format în istorie dintr-o activitate umană pentru anumite infrastructuri, anumite resurse, anumite relaţii, chiar o anumită geografie. Aceste regiuni au un fel de caracter natural. A trasa într-un birou nişte regiuni şi a spera că ele vor funcţiona, fără a ţine cont de tradiţii, de infrastructuri, de resurse, comportă un anume risc. Oare această clasă politică a noastră este dornică să facă un experiment cu regiuni artificiale care ar putea să consume foarte mulţi bani şi foarte mult timp şi, lucru şi mai grav, ar putea compromite idea de regionalizare? Oamenii ar putea să înceapă să se roage să se revină la statul centralizat pentru că era mai bun. Aşa s-a compromis şi ideea de economie de piaţă: unii oameni, o anumită generaţie plînge după serviciile sigure. Sistemul de pensii s-a compromis şi el: lumea se duce la mormîntul lui Ceauşescu şi îşi aminteşte că le purta de grijă. Este foarte stupid ca marile reforme să fie ratate şi, odată cu ele, ideile care stau la temelia lor şi interesul cetăţenilor să fie ratate.

Ovidiu Pecican: S-au spus lucruri de o intensitate mereu crescîndă şi nu pot adăuga foarte multe la acestea. Pot nuanţa ici şi colo, cred, sau pot ridica noi întrebări.

Aş începe cu precizarea poate interesantă legată întrucîtva de luarea de cuvînt a domnului Cristian Pîrvulescu care m-a inspirat şi mi-a dat, totodată, şi prilejul unei mici săgeţi amicale cu privire la o parte a discursului domnului Ráduly. Ideea sa este că în Ţara Secuilor judeţele sînt profund impopulare pentru că judeţele au fost o formă de organizare teritorială şi politică, dacă vreţi, dar în orice caz administrativă medievală specifică sudului actualei Românii. Dar, la origine, judeţ înseamnă de fapt reşedinţa unui jude – termen de origine latină (judex). Important este că scaun (szék) înseamnă acelaşi lucru: este reşedinţă judecătorului, a aceluia care împarte dreptatea. Ce mi se pare demn de a fi adăugat este că atunci cînd Carol al II-lea a încercat o reformă care ar privi acest mezzo government, acest regionalism, a optat la sfatul profesorului Iorga, a cărui Academie de la Vălenii de Munte a fost restaurată de Ceauşescu exact în 1968 –, la sfatul lui a optat pentru termenul de ţinuturi. Ce înseamnă ţinut, spre deosebire de judeţ? Vine, desigur, de la latinescul teneo, tenere ş.a.m.d. „a ţine” sau „a deţine”. E un însemn de proprietate, de apartenenţă şi poate fiindcă domnul Iorga era din Moldova, este un termen acreditat în administraţia medievală a Moldovei. Poate e o simplă chestiune de terminologie, dar mi se pare important să o clarificăm.

De fapt, ce ne dorim? Vrem ca accentul să cadă asupra caracterului de unităţi de împărţire a dreptăţii? Atunci putem merge pe sugestia conţinută de cuvîntul judeţ, scaun sau oricare alt sinonim demn de a reprezenta acest lucru. Sau dimpotrivă, vrem să mergem pe o idee care astăzi ne pare drept foarte capitalistă, cea a proprietăţii? Atunci ţinuturile poate ar fi mai potrivite. Asta doar în cea ce priveşte opţiunile noastre viitoare, presupunînd că totuşi, în pofida tuturor asigurărilor pe care le primim de două zile încoace ba de la domnul Coşier, ba de la domnul Kolumbán, că regionalizarea este un proiect imposibil sau că, în cel mai rău caz, cu toată zarva pe care o iscăm noi cu discuţiile noastre şi în presă dar şi aici, nu facem altceva decît să-i stînjenim, că lucrurile ar trebui să decurgă aşa pîş-pîş, pe vîrfuri, pentru a nu speria porumbeii.

Ce să vă spun? Mie mi se pare că perspectiva expertului am avut-o: l-am pomenit pe domnul Coşier, pe domnul Pîrvulescu. Am avut şi mai avem aici printre noi şi politicieni; perspectiva lor am văzut-o, cu un accent suplimentar pe poziţionările foarte personale. Adică am sărit din zona discursului academic şi oarecum neutru înspre o angajare foarte directă. Cred că asta e bine. Cred că, atunci cînd ajung să fie întruchipate de oameni, ideile au o forţă pe care altminteri riscă să şi-o vadă disipată. Domnul Ráduly a vorbit din ipostaza administratorului de astă dată, politician desigur, dar cu o nouă experienţă în calitatea domniei sale de primar. Mie ce îmi mai rămîne? Sigur experienţa de simplu cetăţean, individ care se întîmplă să trăiască în România astăzi şi să caute soluţii pentru o viaţă mai bună. Asta mă leagă foarte mult, probabil, de majoritatea dintre Dumneavoastră chiar şi de cei care au celelalte calităţi: politician, expert, etc.

Pînă la urmă, însă, am fost asigurat că din punct de vedere tehnocratic – ca să nu mai folosesc cuvîntul birocraţie, birocrat – regionalizarea e imposibilă sau, în orice caz, e atît de complicată încît n-are rost să ne gîndim la ea, dacă nu va veni de undeva de sus. Apoi am fost asigurat de domnul Kolumbán că ceea ce putem spera este o regionalizare făcută cu ordin de la stăpînire, poate de la Bruxelles, poate de la Washington. Ce îmi rămîne mie de făcut ca bugetar, ca simplu om care merge la serviciu, are copii, vrea să se descurce? Am să vă spun ce-mi rămîne mie personal: cred că îmi rămîne totul. Este de făcut totul împotriva acestor evidenţe de seriozitatea cărora nu mă îndoiesc. Într-adevăr, tradiţia istorică mă descurajează. Mă descurajează şi realitatea aceasta complexă pe care experţii de abia apucă să o descifreze pentru că este mutabilă. Şi, cum spunea domnul Coşier, trebuie să fim cu doi paşi înaintea Europei, trebuie să ştim ce vor gîndi în viitor. Or, noi adeseori nu pricepem care sînt formularele de completat într-o anumită perspectivă, să zicem aceea a aplicării pentru un proiect. Ca ardelean, trebuie să recunosc că am citit puţină istorie şi am observat că petiţionarismele ardeleneşti n-au dus la nimic. Au dus la glorie. Memorandiştii au făcut un pic de temniţă, nu foarte grea şi nici foarte uşoară, temniţa e temniţă la urma urmei, dar n-au rezolvat mare lucru.

Aşadar, care ar fi soluţiile? Eu cred că sînt două soluţii posibile. Prima ar fi o mişcare civică de proporţii fiindcă iată, am constatat că sistemul, establishment-ul este oligarhic, este foarte greu de clintit, unii îşi dau mîna peste capetele noastre şi fac acolo la vîrf ceea ce cred ei de cuviinţă. O mişcare civică de proporţii mi se pare utopică. N-am experienţa lui Szokoly Elek, n-am experienţa nici a lui Smaranda Enache, a lui Cristian Pîrvulescu în acest domeniu. Eu m-am trezit mai tîrziu, atunci cînd mi-am dat seama că egoismul meu de individ care vroia să ajungă scriitor, să promoveze, să dea autografe, era de fapt superfluu cînd lumea moare de foame împrejur sau e năucită sau emigrează sau are alte probleme. Mi- e foarte clar că o mişcare civică de proporţii în România, avînd în vedere cît de puţin receptivă este adeseori populaţia la iniţiativele civice, e dacă nu utopică, atuci în orice caz, o chestiune de termen mediu sau lung. Poate că – vorba unui alt amic al meu care lucrează la Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti – nu ne rămîne decît să sperăm cea ce speră prin excelenţă, zice el, intelectualul român, adică să fim cît mai repede ocupaţi. Sigur, ocupaţi simbolic de data asta. Am scăpat de turci cu bine. După ce am scăpat de austrieci, ne lăudăm că am fost sub austrieci şi am învăţat ceva de la ei. Am scăpat şi de ruşi şi am învăţat să ne ferim de ei. Acum aşteptăm o nouă ocupaţie, mai interesantă, mai democratică, aducătoare de bani, de prosperitate. La urma urmei, e legitim să sperăm asta. N-avem, cred, un proiect alternativ în raport cu cu această situaţie aşa că daţi-mi voie să vă spun că, dacă mişcare civică de proporţii nu sîntem în stare să facem – nu vreau deloc să discut despre varianta terţă şi cea mai radicală: instigare la nesupunere civică etc. – atunci haideţi să ne rugăm la bunul Dumnezeu ca UE, din considerente politice, să spună că România ar trebui regionalizată. La urma urmei, dacă ne uităm înspre UE constatăm că pe lîngă regiunile de tipul Catalonia ş.a.m.d., statele înseşi, statele naţionale se comportă ca nişte regiuni ale Europei. Europa e aproape paralizată, a dobîndit peste noapte, în luna mai, încă zece regiuni. Se discută acum cum o să votăm în Consiliu, cum o să luăm deciziile? Cîte viteze să avem, ce să facem cu ele? Cum ambreiăm, cum folosim marşarierul? Va fi foarte dificil.

Totuşi, istoria foarte recentă a demonstrat că e posibil: vine un război în Irak, intrăm în NATO; s-a epuizat nu ştiu ce criză, s-au ridicat vizele. Dacă, Doamne fereşte, în Kosovo se înfurie unii pe alţii, s-ar putea ca noi să dobîndim ce nici nu visăm, ceea ce mă duce iarăşi cu gîndul la experienţa românescă din secolul XX. Eu îi văd pe românii secolului XX ca pe nişte băftoşi cu ochii în lacrimi: adică după ce au avut un success story, la urma urmei şi-au dublat ţara, şi-au dublat populaţia, i- am văzut pe toţi plîngîndu-se. Ba că n-avem una, ba că-i nasol: acuma-s ruşii, înainte erau alţii, cine ştie ce o să mai fie. Cum vom funcţiona noi în acest club, ca o ultimă, penultimă regiune, nu ştim ce se va întîmpla după şi dacă vor intra România şi Bulgaria în Uniune. Părerea mea este că vom intra în 2007 din aceste raţiuni pe care le-am pomenit, că se va lua o decizie politică. Dacă asta se va întîmpla, nu văd de ce din acelaşi motiv, deux et machina, cei de la Bruxelles n-ar pune degetul pe hartă spunînd „alegeri regionale în România chiar în 2008!”. Dacă se va vota în 2008, atunci întrebarea este cine şi cum va vota. Toată România va vota, teoretic. Practic, s-ar putea să constatăm că au votat mai mult ardelenii şi că ceilalţi ori au votat cu nu, ori nici nu au catadicsit să meargă la vot, gîndindu-se că iarăşi – aşa cum spunea Vadim prin ’90-’91 –, după harta huntingtoniană cineva încearcă să destabilizeze, să sfîşie trupul sfînt al ţării. Dacă însă UE va promova suficient de inteligent ideea, s-ar putea ca înşişi oamenii politici din România să facă lobby pentru aceste alegeri, iluminaţi dintr-o dată. În acest caz, votul va arăta poate un pic altfel pentru că există o masă de votanţi, ştim foarte bine, în anumite zone ale ţării – nu le mai menţionez – care merg după cum cîntă lăutarul.

Revin însă la poziţia mea absolut individuală, de cetăţean neangajat în politica de partid, dar interesat de politică vrînd-nevrînd oarecum constrîns de realităţi fiindcă nu-mi ajunge salariul, mă enervează idioţii, nu mai suport să văd programe imbecile de televizor, am ajuns ca la postul de televiziune B1 să aflu pe ce stradă nu se poate circula în Bucureşti, însă despre judeţul meu natal aud o dată la trei luni, în cel mai bun caz, cîte o ştire. Cred că aşteptînd să văd dacă cerul se va umple de stelele regionalizării Uniunii Europene şi contrazicînd experţii, care de la luciditate alunecă foarte uşor la o prezentare sumbră a realităţilor, m-aş înhăma la o mişcare civică de proporţii la care vă chem pe toţi!