Hannelore Baier

Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945

Culegere de documente de arhivă, Sibiu 1994

Broşura editată de Forumul Democrat Ger- man din România sub titlul „Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945” a fost întocmită de ziarista Hannelore Baier. Deşi a apărut doar într-un tiraj de 1000 de exemplare, broşura strict documentară este destinată, în primul rînd, cercetătorilor români, nefamiliarizaţi cu istoria recentă a minorităţii germane din România. Binenţeles că lectura documentelor strînse de Hannelore Baier din arhivele româneşti (Arhivele Statului, ale Ministerului de Externe şi ale SRI), parţial accesibile, oferă şi publicului nespecializat în materie nenumărate informaţii utile pentru înţelegerea fenomenului postbelic. În prefaţa semnată de Preşedintele Forumului Democrat al Germanilor, Paul Philippi, se arată că cei aproximativ 70.000 de germani deportaţi la aşa numita „muncă de reconstrucţie” în U.R.S.S., în ianuarie 1945, au fost ridicaţi pe baza apartenenţei lor etnice. Deşi au existat numeroşi germani care au colaborat activ cu naziştii, întreaga comunitate germană a fost culpabilizată pe baza principiului Stalinist al aşa numitei „vinovăţii colective”. Astfel, majoritatea bărbaţilor între 17 şi 45 de ani şi toate femeile între 18 şi 30 de ani au ajuns pe şantierele de construcţie, în minele din Ucraina sau pe ogoarele colhozurilor şi sovhozurilor, de unde supravieţuitorii (circa 80 la sută) s-au întors după cinci ani, o parte în România, altă parte în R.D.G.

La întrebarea, cine a ordonat această deportare, însă, documentele inserate în broşura de faţă nu dau răspuns satisfăcător. După opinia lui Dumitru Sandu, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, care semnează un studiu introductiv analitic, „nu toate arestările efectuate în rîndul germanilor după 12 septembrie 1944 au fost impuse de autorităţile sovietice de ocupaţie din România”. Dumitru Sandu mai precizează că P.C.R. -ul a cerut pedepsirea drastică a întregii minorităţi germane, dar nu face nici o referinţă la faptul că şi presa partidelor politice a cerut în nenumărate articole vehemente aplicarea aceloraşi măsuri. Atmosfera anti-germană de după 23 august 1944 a fost întreţinută de mai toate grupările politice existente la vremea respectivă. Faptul că printre cei deportaţi s-au aflat şi antifascişti germani, comunişti, social-democraţi şi militanţi sindicalişti, arată limpede că agitaţia anti-germană n-a fost întreţinută doar de viitorul partid unic şi de armata sovietică de ocupaţie, ci şi de forţe autohtone din mai toate taberele politice. Din lectura documentelor rezultă doar parţial imensa tragedie a acelor ani tulburi. în care scurtul intermezzo pseudo-demo- cratic (1944-47) a constituit, de fapt, tranziţia de la o dictatură la alta. Desigur aceste documente selectate conţin o seric de informaţii nude, dar interpretabile şi totodată derutante. Cu siguranţă, elucidarea totală a acestui capitol istoric va mai dura. Oricum. Hannelore Baier a făcut un prim pas important. □

(William Totok)