Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL X. 2004., nr. 24 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-1

Dezbatere

Forumul central-european de regionalizare şi integrare

Între 18 şi 20 septembrie 2003 a avut loc la Cluj, în organizarea Ligii PRO EUROPA, Asociaţiei Provincia, Ligii Transilvania-Banat şi Alianţei Libere Europene din Parlamentul European, Forumul Central European de regionalizare şi integrare la care au participat experţi şi oameni politici din ţară şi din state vest- şi central-est-europene, reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale, ziarişti, printre care Viorel Coifan, deputat PNL, Cristian Pîrvulescu, politolog, Gusztáv Molnár, politolog, Sabin Gherman, preşedintele Ligii Transilvania-Banat, Miklós Bakk, politolog, Smaranda Enache, copreşedinta Ligii Pro Europa, Bartolomiej Swiderek, reprezentant al Alianţei Libere Europene din parlamentul European, Gorka Knorr Borras, deputat în Parlamentul European, Gábor Kolumbán, preşedintele Asociaţiei Civitas, Gabriel Andreescu, APADOR-CH, Jerzy Gorzelik, preşedintele Mişcării de Autonomie Sileziană, Claudiu Coşier, directorul Agenţiei de Dezvoltare Nord-Vest, Zsolt Szilágyi, deputat UDMR, Ovidiu Pecican, redactor Provincia şi alţii. Redăm în cadrul acestei selecţii intervenţiile cele mai relevante ale dezbaterii.

Sabin Gherman: Sunt convins că ne dorim cu toţii o discuţie sinceră asupra regionalizării. De ce? Cum? Cînd? Faptul că Alianţa Liberă Europeană, faptul că Liga PRO EUROPA, Provincia, Liga Transilvania Banat şi-au dat mîna şi se află aici pentru a dezbate o problemă cu argumente, contra-argumente viabile şi nu emoţionale, nu este întîmplător: ne aflăm într-un spaţiu al disputelor, un spaţiu al mitologiilor conflictuale prin excelenţă, în locul unui mixtum compositum fericit, tirolez aproape, ne aflăm în faţa unui – să zicem – război al mentalităţilor, război al miturilor, fiecare excluzîndu-l pe celălalt. Ceea ce ne dorim cu toţii este această discuţie sinceră, este nu neapărat un spaţiu în care toată lumea este de acord, dar în care toată lumea vrea – sunt convins – să transfere acest concept „regionalizare”, acest concept „descentralizare”, dintr-un spaţiu al disputelor politice emoţionale, sentimentale, istorice într-un spaţiu – să zicem – al soluţiilor potenţiale. Cred că asta este mult mai important chiar pentru discursurile care se vînd pe piaţa politică românească şi este important de aflat în ce măsură o bază analitică – ceea ce încercăm noi să facem aici – ar fi importantă sau poate schimba ceva în discursul politic. De la, să zicem, discursul emoţional, scandalos – pe care fiecare dintre noi suntem obligaţi să ni-l asumăm; eu mi-l asum, dar altfel nu începea o anumită dezbatere - pînă la analiză au trecut patru ani. Să vedem în ce măsură aceştia ne-au fost de folos, sau vom mai avea încă o perioadă de cîţiva ani în care să încercăm un captatio benevolentie în Parlamentul European, un lamentatio benevolentie aici în ţară.

Smaranda Enache: Cred că este foarte important să vedem că, pe de o parte, integrarea în Uniunea Europeană şi, pe de altă parte, descentralizarea şi autonomia contribuie la prosperitatea diferitelor regiuni. Aşa încît va trebui să ne uităm puţin cum să combinăm aceste două niveluri în România: pe de o parte mergînd drept spre integrare europeană, pe de altă parte utilizînd integrarea europeană ca un moment istoric şi un bun instrument de transformare a structurilor statului. Noi, cei care suntem în jurul acestei mese, reprezentînd diferite partide, instituţii, universităţi din România, noi ştim foarte bine care este structura statului român.

Aş dori să spun pe scurt celor care nu sunt de aici – bineînţeles că în sesiunea „românească“ veţi afla mai multe – că structura administrativă din zilele noastre a României cu cele 42 judeţe, care sunt NUTS 3, este din 1968, aceasta fiind una dintre ultimele relicve ale moştenirii regimului Ceauşescu, ale regimului comunist. Noi încă avem în România această structură administrativă şi trebuie să fim realişti. Pe de altă parte Summit-ul de la Copenhaga, în acord cu dorinţa politică a României şi Bulgariei, a acceptat ipotezele noastre ca România să devină membru al UE în 2007. Acum sîntem în 2003 şi mai avem 4 ani pînă cînd vom lua mai în serios aquis-ul comunitar în ceea ce priveşte regionalizarea, descentralizînd ţara, lucru care încă nu s-a întîmplat.

Bartolomiej Swiderek: Am să fac o scurtă prezentare a politicilor regionale ale UE.

Sunt agent auxiliar pentru lărgirea Europei din partea Alianţei Libere în Parlamentul European aşa că activitatea noastră se concentrează pe lărgirea UE, lucrez cu parteneri din ţările candidate, cel mai adesea cu cei care se vor integra anul următor în UE, dar desigur şi cu România — cea mai mare ţară care se va integra în UE în valul următor şi din acest motiv se situază în sfera noastră de interes — şi eu sunt foarte bucuros că sunt aici şi că voi vorbi despre regionalism şi despre politicile UE privind regiunile.

Pentru început consider că ar fi foarte important să definim cu exactitate ce sunt regiunile. În mod tradiţional ne referim la regiuni ca la un teritoriu, o zonă specifică a unui stat. De asemenea, noţiunea are şi înţelesul de parte a Europei, ca de exemplu Scandinavia, Mediterana sau Peninsula Iberică. Sunt, de asemenea, considerate regiuni teritorii mai mari care aparţin unor state diferite, ca de exemplu euroregiunea Carpatia sau Carpatia Superioară care trece prin Polonia, România etc. Voi încerca să mă concentrez pe înţelesul tradiţional al acestui concept, o să mă refer la regiuni ca entităţi care pot traversa mai multe state. Acestea pot fi regiuni istorice, culturale sau administrative. În conformitate cu politicile UE, nu există o definiţie clară a regiunii. Din punctul nostru de vedere, din punctul de vedere al acestui seminar, putem decide că vorbim despre regiune ca despre o entitate aministrativă într-un stat, situată lîngă administrarea statală în ceea ce priveşte procesul de luare al deciziilor, condusă într-o anumită măsură de oficiali aleşi şi destul de întinsă pentru a prelua unele dintre puterile statului. Dar este o definiţie doar pentru scopurile seminarului. O definiţie mult mai practică a regiunii este, poate fi dedusă din implementarea iniţiativelor europene, ca de exemplu crearea Comitetului Regiunilor sau implementarea aşa numitelor NUTS, în special NUTS 2 – voi vorbi despre aceste două teme puţin mai tîrziu. Una din cerinţele UE este ca statele membre să lanseze şi să implementeze regionalizarea şi descentralizarea, dar Uniunea Europeană nu se amestecă în ceea ce priveşte modul cum aceste regiuni sunt create, ce puteri deţin sau dacă corespund sau nu cu „zonele“ istorice, culturale sau etnice. Astfel încît chiar dacă politicile regionale sunt cerute de UE, politicile regionale şi de descentralizare ţin de afacerile interne ale statelor membre.

Voi vorbi puţin despre Comitetul Regiunilor. Am adus mai multe materiale despre această instituţie aşa încît voi vorbi foarte pe scurt despre aceasta. A fost creat în 1993 ca un rezultat al acestui cuvînt de mainstream, „ regionalizare”, este doar un organism cu caracter consultativ în probleme referitoare la afaceri regionale, la interesul mutual al diferitelor instituţii europene cum ar fi Parlamentul European, Consiliul Europei, Consiliul de Miniştri. Fiecare decizie a unor instituţii europene care priveşte subiectul regiunilor trebuie să fie consultată în prealabil de către Comitetul Regiunilor. Aceste probleme pot fi educaţia, politicile de angajare, politicile sociale, politicile de mediu etc. COR-ul este format din reprezentanţii regiunilor europene. Cum nu există o definiţie a ceea ce este o regiune, fiecare stat decide cine va reprezenta regiunile sale în Comitetul Euro- pean al Regiunilor. De exemplu în Franţa – după cîte ştiu eu – sunt reprezentanţii departamentelor, regiunilor şi judeţelor. Nu există o definiţie clară a ce tip de regiune trebuie reprezentată în COR, deci statul va decide cine va reprezenta regiunile sale în COR. Totuşi, consider că este foarte important că un astfel de organism există şi că reprezintă interesele regiunilor.

Voi prezenta puţin politicile regionale ale UE şi voi începe cu definiţia aşa numitelor NUTS – nomenclatorul unităţilor teritorial-statistice, care a fost creat de Oficiul European pentru Statistici – Eurostat cu scopul de a crea o structură de distribuţie teritorială unică şi coerentă. Aceasta a fost utilizată în legislaţia comunitară, legat de fondurile structurale începînd din 1988. Nomenclatoarele curente subdivizează cele 15 ţări ale UE pe trei niveluri, pe trei tipuri de NUTS:

-    78 NUTS 1 unităţi teritoriale: landurile germane, regiunile din Belgia, state mici ca Danemarca, Suedia, Irlanda, Ţara Galilor şi Scoţia şi alte regiuni;

-    210 NUTS 2 sunt departamentele din Franţa – departamentele de peste mări (Guadalupe, Martinica, etc), provinciile belgiene şi olandeze, landurile austriece (mai mici decît cele germane) şi Regierungsbezirke în Germania (subdiviziuni administrative primare ale landurilor).

-    1093 NUTS 3 sunt unităţi teritoriale ale diviziunii administrative de bază aşa numitele Nomoi în Grecia, Maakunnat în Finlanda, Länd în Suedia, Kreise în Germania.

Odată cu lărgirea vor deveni operaţionale şi NUTS 4 şi NUTS 5. De exemplu, în cazul Poloniei, NUTS 4 vor fi aşa numitele Poviats şi Knume vor fi NUTS 5. Desigur una dintre problemele cheie ale UE vor fi fondurile europene, care sunt fonduri de coeziune, fonduri structurale şi programe speciale. Ca exemplu de programe speciale sunt PHARE, ISPA sau SAPARD. În ceea ce priveşte programul PHARE, acesta a fost lansat în 1989 şi era la început destinat numai Ungariei şi Poloniei. După schimbările democratice din Centrul şi Estul Europei, şi alte ţări au beneficiat de aceste programe aşa încît toate ţările candidate beneficiază de programele PHARE incluzînd state ca Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Albania. La început, în anii ‘90 au fost ajutoare umanitare ca medicamente, hrană, haine etc, acestea fiind apoi transformate în ajutor financiar pentru acele ţări. Alte două proiecte ce au fost implementate sunt ISPA şi SAPARD. ISPA este un program ce ajută dezvoltarea infrastructurii, în timp ce SAPARD este un sprijin pentru agricultură. Am găsit nişte cifre în ceea ce priveşte România şi de exemplu, de la PHARE aproximativ 85% s-au dus în proiecte naţionale, iar în 2001 pentru România programul PHARE a alocat 229 milioane de euro plus 36 milioane de euro ca ajutoare financiare, deci totalul a fost de 265,5 milioane de euro. De la ISPA, bugetul anual este de 1 miliard de euro. Din acest buget 20-25% sunt cheltuiţi în România. În 2000, aceste fonduri erau de 239,2 de milioane de euro, iar în 2001 de 245,6 de milioane de euro. În ceea ce priveşte SAPARD, anual între anii 2000 şi 2006, România primeşte 150 milioane de euro.

Fondurile de coeziune care există numai în Europa sunt fonduri ale căror scopuri principale au fost să ajute aşa-numitele ţări mai puţin dezvoltate din Uniunea Europeană pentru a-şi dezvolta infrastructura. Deci aceste fonduri de coeziune au fost cheltuite în ţări ca Irlanda, Spania, Portugalia sau Grecia. Cele mai multe fonduri au fost cheltuite în Spania şi acest lucru i-a ajutat foarte mult să-şi schimbe infrastructura.

Fondurile structurale pot fi împărţite în aşa-zisele obiective regionale 1, 2, 3. Voi încerca să vorbesc despre politicile regionale şi aşa-numitele obiective. Aceste obiective sunt legate de NUTS-uri. În concordanţă cu aceste NUTS-uri, ele sunt numite obiectivul de implementare 1, 2 şi 3.

Obiectivul 1 este promovarea unei dezvoltări armonioase, fondurile structurale sunt alocate în regiunile definite de NUTS 2 unde GDP este mai scăzut cu 75% decît media comunitară şi în cea mai mare măsură în zonele următorilor indicatori economici : rată scăzută a investiţiilor, rată a şomajului ridicată, infrastructură de bază săracă. Obiectivul 1 este finanţat în totalitate din fondurile structurale europene. Cele mai multe dintre obiectivele 1 sunt unităţi din Grecia, Spania, Italia, părţi din Marea Britanie. Se pune întrebarea ce se va întîmpla cu aceste regiuni după lărgire? Pentru că sunt unele regiuni care se situază sub acel 75% în acest moment, deci ţin de obiectivul 1. Oricum, odată cu lărgirea, media GDP-ului va scădea, deci aceste regiuni vor deveni automat mai bogate în termeni statistici chiar dacă în aceste regiuni GDP-ul nu va creşte, deci ele nu vor mai fi obiectiv 1. Există o teamă în cadrul acestor regiuni că vor pierde una din principalele surse de asistenţă pe care ele le primesc. În aceste regiuni există o teamă de lărgire, de felul în care ea va afecta infrastructura din această regiune.

Obiectivul 2 este de revitalizare a zonelor care se confruntă cu dificultăţi structurale, fie industriale, rurale sau urbane, dependente de pescuit etc. De exemplu, declinul activităţilor tradiţionale în zone rurale, situaţii de criză în zone urbane, evoluţia industrială etc. Una din directivele obiectivului 2 este ca populaţia din zonele obiectivului 2 să nu depăşească 18% din rata populaţiei Europei. Obiectivul 2 este finanţat de Fondul European de Dezvoltare Regională şi de Fondul Social European. De exemplu, zonele industriale din Franţa au primit fonduri pentru schimbarea infrastructurii sau a profilului industrial.

Obiectivul 3 este mai dificil de prezentat pentru că nu există o definiţie clară. Cum se distinge atunci acest obiectiv 3? Scopul principal este suportul adaptării şi modernizării politicilor sistemelor de training şi de angajări. Atîta timp cît nu există condiţii clare de a distinge obiectivul 3, acesta poate fi definit ca asistenţă orizontală care nu este realizată în cadrul obiectivelor 1 şi 2. Obiectivul 3 este în totalitate finanţat din Fondul Social European.

Acestea sunt principalele modalităţi prin care UE ajută regiunile care deja există. Voi concluziona, în cîteva puncte, modul în care UE lucrează:

Regionalizarea din perspectiva UE şi regionalismul UE nu corespunde în mod necesar cu înţelesul tradiţional al acestui concept. De exemplu, partidul meu din Silezia Superioară a cerut ca regiunea să reflecte identitatea istorică şi culturală, dar în acest moment singura entitate recunoscută de UE este creată artificial. Chiar dacă aici în Transilvania aveţi o identitate transilvană, nu este sigur că Transilvania va fi o regiune din punctul de vedere al UE.

• Chiar dacă nu există o definiţie oficială a regiunii în conformitate cu politicile UE, există o directivă generală a UE pentru ca statele membre să lanseze regionalizarea şi descentralizarea. Oricum, este o cerinţă căreia majoritatea statelor i-au dat curs lansînd reforme regionale. Totuşi există state membre ale Uniunii Europene care nu au realizat acest lucru, ca de exemplu Grecia, care este un stat foarte centralizat, există aşa-zisele regiuni, dar nu există conduceri alese în Grecia. Această problemă mai poate fi privită şi prin prisma modelului francez de diviziuni administrative sau a celui din Portugalia, ţară care nu este împărţită în regiuni şi unde nu există alegeri regionale. Un alt exemplu este Irlanda. Reforma administrării franceze a fost lansată acum 3-4 ani, aşa încît parlamentele regionale sunt instituţii foarte noi, Franţa a fost practic forţată să lanseze această reformă, iar Grecia şi Portugalia încă urmează patternurile anterioare ale Franţei. Suedia nu poate nici ea fi considerată ca un stat care a lansat regionalizarea. Noi, cei din ţările candi- date, ştim că trebuie să facem această reformă, dar există ţări în UE care încă nu au realizat acest lucru. Este foarte greu să ceri unor ţări ca Lituania sau Estonia să lanseze o asemenea reformă sau chiar Spaniei. După cîte ştiu, în Lituania se vor crea 4 regiuni în viitorul apropiat, dar nu vom şti cum vor arăta, ce competenţe vor avea etc.

•Chiar dacă există cerinţa UE de a crea politici regionale în cadrul statelor membre, decizia finală asupra cum vor arăta regiunile aparţine statului. Chiar în cazul în care UE ar spune: România trebuie să facă o largă reformă, este la latitudinea Guvernului României să decidă ce fel de regiuni vor fi create.

• Cu cît regionalizarea are mai mult succes într-un anume stat – cu cît sunt mai puternice regiunile – cu atît este mai uşor accesul la asistenţa europeană, de exemplu, aşa-numitul Fond Regional. În statele centralizate, ca de exemplu Franţa, aceste fonduri sunt controlate de guvernul central, în timp ce în Germania aceste fonduri se duc direct în landuri. Acolo unde există autonomie, această autonomie decide cum să se aloce aceste fonduri. În statele mai centralizate, cu cît guvernul central este mai puternic, cu atît este mai puternic controlul central asupra banilor.

•Ultima concluzie, care poate nu este chiar atît de serioasă, dar este una promiţătoare pentru noi, ţările candidate, este că cu cît o zonă este mai săracă, cu atît ajutorul UE este mai mare. Aşa încît putem să gîndim pozitiv.

Gorka Knorr Borras: În Parlamentul European noi ne luptăm din greu pentru ca oamenii noştri şi regiunile noastre să fie recunoscute în cadrul noilor tratate europene. În acest sens aş dori să vă vorbesc despre Constituţia Europei, care este foarte importantă pentru noi, ca şi noile tratate din acest moment. Pentru aceasta, avem nevoie de un instrument în Europa, de un instrument în Uniunea Europeană, iar acest instrument va fi Alianţa Liberă Europeană ca parte a Uniunii Europene. Sunt foarte fericit că mă aflu aici, în Transilvania, şi sper că regiunea dumneavoastră va fi recunoscută în România şi că veţi putea beneficia de regionalizare, aşa cum noi am realizat regionalizarea în Ţara Bascilor. Voi încerca să vă prezint rezultatele celor 20 de ani de autoguvernare în Ţara Bascilor pentru că sunt convins că fiecare este nerăbdător să înveţe de la celălalt şi să înveţe din diferitele experienţe de pe tot cuprinsul Europei.

Ca să vorbim despre regionalizare sau politici de regionalizare, ele deschid o mare posibilitate spre reflecţie şi discuţii. În acest scop este necesar să fixăm nişte limite şi să ne concentrăm pe această tematică bazată pe interesul seminarului, să o adaptăm realităţilor transilvane, luînd în considerare scopul vostru de a lupta pentru un sistem descentralizat, pentru a răspunde mai bine nevoilor cetăţenilor şi de a permite dezvoltarea comunităţilor interne.

În ceea ce priveşte structura politică interioară, există multe modele în lume. Există state care nu au probleme, care privesc ca de la sine înţelese diferitele comunităţi componente. Există altele care nu permit o organizare regională în ciuda faptului că cuprind comunităţi diferite, cu limbi şi scopuri politice şi culturale diferite. Dacă privim în interiorul unei ţări, există anumite comunităţi regionale sau naţionale, ca de exemplu, aşa numitele naţiuni fără ţară, cum ar fi naţionaliştii basci, catalani, scoţieni şi flamanzi, avînd diferite aspiraţii. Există unele care îşi doresc independenţa sau altele care pur şi simplu îşi doresc un anumit grad de descentralizare administrativă sau politică.

Structura politică a proiectului european a dat naştere multor controverse legate de diferite regiuni, atîta timp cît există unii care consideră că regiunilor trebuie să le fie date mai multă atenţie şi importanţă, avînd în vedere că proximitatea administrativă şi politică faţă de cetăţean măreşte eficacitatea puterii publice şi totodată eficacitatea politicilor europene. Acest fapt se bazează pe certitudinea că există diferite regiuni reale în unele ţări şi că ele doresc şi caută să obţină o recunoaştere mai mare a existenţei lor; acestea sunt regiuni care-şi apără interesele proprii, nelăsîndu-le în mîinile birocraţiei fie ea la nivel naţional sau european. Trebuie spus că acest fapt nu contrazice dorinţa de a crea o Europă unită şi nici ajutorul dat la crearea acesteia.

Adevărul este că există o distanţă mare între textele politice europene şi realitate. Este frumos că se respectă diversitatea lingvistică şi culturală a diferitelor comunităţi europene. Chiar dacă Preambulul Cartei Drepturilor Fundamentale spune că „ Uniunea contribuie la prezervarea şi dezvoltarea valorilor comune, respectarea diversităţilor tradiţionale şi culturale ale naţiunilor europene“, ştim că nu este adevărat în toate cazurile. De exemplu, există cîteva state membre în care oamenii nici măcar nu au voie să studieze în limba lor maternă. S-a estimat că numărul europenilor care vorbesc altă limbă decît cea oficială în ţara lor este de peste 40 de milioane. În plan politic situaţia este încă şi mai complicată, coexistînd state federale ca Germania, Austria sau Belgia şi state cu un grad de descentralizare ca Spania sau, mai recent, Marea Britanie, după aşa numita devoluţie a puterilor spre Ţara Galilor şi Scoţia. Există alte state în care nu există probleme regionale sau state care nu permit nici un fel de descentralizare în termeni politici, cum este Franţa, cele mai multe state iacobine, unde reformele sunt foarte palide.

Uniunea Europeană, nici înainte cu 12 sau 15 state şi cu atît mai puţin cu 25 de membri sau 27 în viitor, nu va pleda pentru o structură care plănuieşte imediat regiuni şi comunităţi interioare. Nu pentru că nu ar avea în vedere o funcţionare mai bună şi o aplicare mai directă a politicilor europene, ci datorită distanţei incredibile dintre statele membre şi pentru că unele state membre, în special cele fără descentralizare sau cu un grad scăzut de descentralizare, se tem de efectele contagioase ale acesteia.

Din această perspectivă, lupta pentru a face ca statele europene să răspundă realităţilor interne şi pentru exprimarea politică a acestora – oricare ar fi aspiraţiile lor – are loc în interiorul fiecărui stat. Este în interiorul statului nostru, în acest caz România, locul în care lupta politică trebuie dusă. Şi nu trebuie să uităm relaţiile şi coordonarea necesară cu alte realităţi şi forţe politice care îşi apără în Europa propriile aspiraţii.

Lupta, mai ales în acele state care datorită motivelor istorice au o tendinţă de a nega aspiraţiile regionale, trebuie să aibă, în opinia noastră, două puncte puternice:

1. Legitimitatea revendicărilor naţionale şi regionale ca şi mod de exprimare a dorinţei democratice a unei comunităţi determinate, în acest caz Transilvania.

2.Amiabilitatea unui asemenea mod de abordare, dincolo de această revendicare, care poate părea uşor romantică, implică de asemenea şi asigurarea unei bunăstări mai accentuate pentru cetăţenii săi.

Legitimitatea revendicărilor regionale sau naţionale nu poate fi negată, chiar dacă statele sunt folosite, în mod primejdios, în întreaga lume, pentru a semna tratate şi a subscrie la convenţii internaţionale, pe care nu le vor respecta niciodată într-un mod mai mult sau mai puţin sistematic. Acesta este şi cazul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948) sau al Pactului privind drepturile civile şi politice (1966) sau al Protocolului privind drepturile economice şi sociale, semnat în acelaşi an, sau al Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale adoptată la Nisa în decembrie 2000. Această Cartă, în articolul 51, vorbind despre cadrul de aplicare, se referă la „toate instituţiile Uniunii“, ceea ce se poate interpreta ca aplicîndu-se nu doar statelor membre.

Noi nu avem nici un dubiu că persoanele sunt îndreptăţite să fie titulari de drepturi şi, desigur şi mai precis, au dreptul la autodeterminare şi – de ce nu? – dreptul de a decide fără nici o interferenţă a vreunei autorităţi superioare, tipul de asociere şi statut pe care-l doresc în ceea ce priveşte alte structuri politice sau administrative.

Instituţiile precum şi structurile politice şi constituţionale au fost create pentru a servi pe toţi cetăţenii. Pe de altă parte, descentralizarea este bună nu numai pentru că poate acoperi aspiraţiile unor regiuni abstracte sau concrete sau recunoaşterea naţională, ci şi pentru că poate aduce şi îmbunătăţi bunăstarea socială a cetăţenilor săi.

Pentru noi, naţionaliştii basci, este foarte clar: revendicările noastre naţionale nu pot fi separate de dorinţa de a realiza o naţiune, ceea ce va fi mult mai corect, mai solidar, mai coeziv, în care bărbaţii şi femeile care o formează, incluzînd aici pe cei care s-au născut aici şi pe cei care decid să ni se alăture, vor avea garantată oportunitatea şanselor.

Scopul discursului meu nu este de a prezenta dificultăţile pe care noi le-am avut în trecut şi pe care le avem şi astăzi cu guvernul central al Spaniei pentru a obţine autonomia. Nu este nici de a prezenta necazurile serioase cărora le facem faţă cînd încercăm să primim mai multe competenţe sau cel puţin să completăm transferul unora care ne-au fost promise acum 24 de ani şi în favoarea cărora s-a votate un Statut al Autonomiei în 25 Octombrie 1979. Consider că va fi mult mai folositor dacă îmi voi concentra discursul pe descrierea pe scurt a rezultatelor excelente care pot fi obţinute prin autonomia politică.

Iată cîteva cifre. Cînd ne-am cîştigat accesul la autoguvernare în 1979, economia noastră era în scădere. Limba noastră este euskera, care este considerată – ca şi finlandeza şi maghiara – una dintre cele trei limbi preindoeuropene de pe continentul nostru. Euskera, ca şi cultura noastră, era la vremea respectivă într-o stare jalnică. Industria noastră, care avea centrul în Bizkaia, cel mai populat judeţ, datorită fierului şi oţelului precum şi a industriei navale, trebuia urgent restructurată. Nu aveam universitate. În sistemul nostru educaţional erau puţini profesori care se puteau exprima în ambele limbi cerute în Ţara Bascilor. Ca să nu mai menţionăm de cît de rău ne-a afectat diferenţa uriaşă dintre fondurile pe care Guvernul Spaniol le colecta de aici şi investiţiile în teritoriul nostru.

O problemă centrală aici este faptul că Ţara Bascilor şi-a pierdut autonomia politică după războiul care a avut loc în secolul XIX. Această autonomie s-a bazat pe un pact oficial al autoguvernării cu coroana Spaniei. Mulţumită acestui pact, Ţara Bascilor a reuşit să-şi menţină independenţa sistemului fiscal, care este cunoscut ca Acordul Economic. După războiul civil spaniol, independenţa financiară s-a pierdut din moment ce judeţe ca Bizkaia şi Gipuzkoa au fost con- siderate trădătoare de către regimul lui Franco, dictatorul spaniol la acel timp, atîta timp cît ele nu i-au susţinut ascensiunea. Judeţul Araba a avut puţin noroc, datorită faptului că multe baze militare au fost instalate pe teritoriul său, şi ca o consecinţă, Acordul Economic nu a fost abolit în acest judeţ. Oricum, Bizkaia şi Gipuzkoa, care cuprindeau cea mai mare parte a populaţiei şi a potenţialului eco- nomic, au fost private de acest instrument.

Cu recuperarea autoguvernării în 1979, Acordul economic a fost reinstituit şi a funcţionat după următorul sistem: noi am colectat taxele şi ne-am administrat problemele financiare singuri, şi am plătit guvernului central pentru competenţele pe care ei le controlează în concordanţă cu un procentaj care a fost stabilit între Spania şi Guvernul Basc. Această sumă a fost revizuită în fiecare an de o comisie formată din experţi de ambele părţi. Acest procentaj este astăzi de 6,24%. De exemplu, pentru fiecare 100 de euro pe care Guvernul Spaniei îl cheltuieşte pe politică externă, 6,24 va fi plătit de noi. Oricum, aceasta înseamnă că ori de cîte ori a existat un transfer de competenţe către Ţara Bascilor de la guvernul central, a fot făcut înainte un studiu care să se asigure de buna funcţionare a acestora. Au existat cîteva cazuri în care alte comunităţi autonome, în care transferul competenţelor a avut loc, dar comunitatea nu a fost capabilă să facă faţă unei asemenea responsabilităţi.

Acest fapt este remarcabil. Fără libertatea politică de a ne dezvolta propriile noastre planuri de acţiune, nu vom avea parte decît de un nonsens atîta timp cît vom fi în mîinile indiferent cărui partid politic la putere în acel timp. Fără nici o independenţă economică sau cel puţin fără mecanisme financiare care dovedesc munca, libertatea, şi autonomia poate deveni o sursă de probleme şi nu un izvor de soluţii.

Nu vreau să vă dau date, dar procentele vorbesc de la sine: din 1991 în 2000, PIB-ul nostru a crescut cu o medie de 3,5% în timp ce media din Spania a fost de 2,6% şi cea a UE de 1,8%. PIB-ul pe cap de locuitor a fost în 1998 de 17,588 USD în timp ce cel spaniol în jur de 14,400.

În zilele noastre, în sistemul nostru educaţional 75% dintre profesori sunt bilingvi, comparativ cu 5% cîţi erau acum 20 de ani. În mod clar acest lucru s-a obţinut mulţumită eforturilor sistemului educaţional însuşi, profesorilor şi Guvernului Basc, care a investit din greu în formare şi training. Aceste programe de training au implicat faptul că profesorii au lipsit lungi perioade de la clase şi au trebuit angajaţi suplinitori.

În ciuda faptului că statul spaniol continuă să nege transferul de competenţe în ceea ce priveşte cercetarea şi tehnologia, cheltuielile noastre în acest domeniu au fost în 1988 în jur de 1,2% din PIB comparativ cu 0,9% în Spania şi 1,8% în UE. Statul spaniol a reţinut aproximativ 60 milioane de euro care ar trebui daţi spre administrare guvernului basc. Scuza prin care aceste fonduri sunt reţinute la bugetul central este o politică ipotetică de cercetare de care Ţara Bascilor însă nu beneficiază. În oraşul şi judeţul în care eu trăiesc, localizat în sudul Ţării Bascilor, numai 5% dintre locuitori au declarat la recensămîntul de acum 20 de ani că au ceva cunoştinţe de limbă bască. În zilele noastre, procentajul acestora a crescut la 20%. 90% dintre copii studiază în module educaţionale bilingve.

Cheltuielile publice în ceea ce priveşte protecţia socială pe cap de locuitor, în concordanţă cu datele obţinute în 1997, departe de a fi la acelaşi nivel cu media UE, a fost undeva în jurul a 3.187 euro în Ţara Bascilor în timp ce în Spania a fost de 2.624 euro. Procentual vorbind, în comparaţie cu media europeană, Ţara Bascilor deţine doar 59% în timp ce Spania numai 49%.

Guvernul nostru garantează prin lege, tuturor cetăţenilor fără venituri şi care sunt rezidenţi pe acest teritoriu de cel puţin un an, ceea ce noi numim ajutor de bază care este de 476 euro. Această sumă poate creşte la 691 euro în funcţie de numărul membrilor familiei.

Mulţumită politicii noastre şi autonomiei finaciare, şi chiar dacă guvernul central continuă să nege transferul competenţelor juridice, noi suntem capabili să continuăm un program ambiţios care doreşte să reînnoiască infrastructura. Pentru construirea unei noi Curţi de Justiţie au fost alocaţi 180 de milioane euro şi 45 de milioane de euro au fost alocaţi pentru informatizarea sistemului juridic la toate nivelele. Au fost implementate servicii pentru victime, imigranţi şi deţinuţi.

Construcţia de case este o problemă foarte sensibilă pentru cetăţenii noştri şi, din păcate, există un deficit structural pe care încercăm să-l corectăm. Rata de investiţii la 1.000 de locuitori a crescut din 1996 la 1999 cu o medie de 176.000 euro, în timp ce în Spania nu a atins media de 68.000 euro. Politica de construcţii de locuinţe dusă de guvernul basc ne-a permis să obţinem o rată de maximum 35% din piaţa de locuinţe şi sperăm să ajungem la o rată de 50% pînă în 2005. Aceasta va dezvolta o politică socială ce ne va aşeza cu 30 de puncte deasupra celei a guvernului spaniol. Pentru a sfîrşi această serie de date şi pentru a sublinia diferenţa incredibilă între situaţia zilelor noastre şi cea pe care am trăit-o după criza industrială din anii ‘70 şi o mare parte a anilor ‘80, doresc să remarc că în zilele noastre, ţara se bucură de o economie solidă bazată pe un sector industrial compus din companii mari, mici sau mijlocii care au reuşit să creeze sinergii puternice şi să ofere o valoare adăugată substanţială şi să se deschidă sectorului serviciilor. Cred că nu greşesc dacă afirm că 80% din industria de maşini şi utilaje a Spaniei este localizată în Ţara Bascilor ca şi 65% dintre tipografii, 50% din industria grea, 40% din producţia de oţel, 40% din producţia de produse electro- casnice, 25% din industria aeronautică şi 12% din cea electronică de computere sau comunicaţii.

Mai mult, economia noastră a făcut un pas înainte şi priveşte spre viitor. Administraţia noastră încurajează îmbunătăţirea continuă şi inovaţia tehnologică. Comunitatea noastră adună 17% din toate certificatele de calitate ale statului spaniol, chiar dacă reprezentăm doar 5% din populaţie. Suntem prima comunitate în termeni relativi şi a treia în termeni absoluţi în ceea ce priveşte acest tip de certificate.

Pentru a concluziona, vreau doar să arăt că atunci cînd Spania a devenit membru al UE în 1986 – Ţara Bascilor avea un venit de 76% faţă de media europeană, în timp ce astăzi, după 17 ani, are un venit de 104%. Mesajul pe care am încercat să vi-l transmit este clar: descentralizare, apropierea procesului de luare a deciziei de cetăţeni, libertate politică şi independenţă financiară. Şi toate acestea prin guverne regionale serioase, care doresc să realizeze un stat al bunăstării pentru cetăţenii lor. Poporul basc a dovedit prin fapte şi cifre că un nivel de dezvoltare a fost atins şi că dorim o dezvoltare în acest sens. Acest lucru ar fi mai uşor de realizat dacă guvernul spaniol ar transfera toate competenţele votate prin Referendumul din 1979. Aceste competenţe, cum ar fi cea a asigurărilor sociale şi forţei de muncă, păstrate ilegal de guvernul central, au o maximă importanţă în realizarea planului nostru economic. Dacă aceste competenţe s-ar afla în mîna noastră, am putea fi mai activi şi mai eficienţi în crearea de noi locuri de muncă şi, în final, în crearea bunăstării regiunii noastre. Sper că în viitor prietenii noştri transilvăneni se vor bucura de o autonomie similară cu a noastră, în care diversitatea culturală şi lingvistică este respectată.

Gábor Kolumbán: O să încerc să rezum cei cincisprezece ani de activitate în domeniu, începînd cu experienţa mea de vicepreşedinte al UDMR, apoi experienţa de opt ani în administraţia locală (vicepreşedinte şi preşedinte al Consiliului Judeţean). De asemenea, mi-am petrecut patru ani ca delegat al României la Congresul Puterilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei. În cele două luni în care am fost apropiat Guvernului României (acesta a fost momentul în care legea română de dezvoltare regională a fost elaborată şi am lucrat împreună cu domnul Onisei – era la acel moment secretar de stat pentru această problemă – şi în acei ani), am fost pus în faţa mai multor dificultăţi: promovarea ideilor de regionalizare şi regionalism, introducerea diversităţii culturale şi promovarea problematicii minorităţilor naţionale şi expectaţiilor de autonomie culturală în cadrul problematicii regionalizării în România. Am formulat cîteva concluzii, din punctul meu de vedere, pe care aş dori să vi le împărtăşesc. Domnul Gherman a început în această dimineaţă, spunînd că suntem într-o luptă a mentalităţilor şi voi încerca să răspund la cîteva întrebări legate de existenţa acestei bătălii şi de modalitatea în care se poate încheia această bătălie pentru a porni o dezvoltare paşnică, mai creativă, mai cooperantă în această problematică, nu numai în România – această luptă se dă şi în Ungaria şi în aproape toate ţările est-europene şi, noi cunoaştem mai puţin aceste lucruri, dar şi în ţările vestice au fost lupte asemănătoare în anii ’70 – ’80 – şi aş dori să încep cu precizarea că atunci cînd noi vorbim despre integrare şi regionalizare, ne aflăm în lumea artefactelor. Toate aceste noţiuni reprezintă creaţii ale oamenilor şi, de obicei, noi creăm lucrurile la care ne gîndim, aşa încît aş dori să analizez cîteva dintre conceptele care se situează în spatele acestor artefacte, acestor construcţii. Primul concept este lărgirea UE versus integrarea UE. Pentru că dacă aţi observat, în discursurile politicienilor şi a birocraţilor din UE ei vorbesc despre lărgirea UE. Deci, dacă aş traduce această declaraţie ar însemna că „ne dorim o UE mai mare decît este acum“, deci este o lărgire, este o expansiune a conceptului de UE, a structurii UE cu cel puţin, sau cel mult cîteva schimbări, numai cele absolut necesare pentru lărgirea UE ca entitate funcţională. Partenerii din UE utilizează noţiunea de „noi ne vom integra în UE“, ceea ce înseamnă că ei doresc să schimbe puţin această UE şi să devină parte a acestor schimbări. Mai există şi această expresie – noi nu vom merge în Europa pentru că noi sîntem în Europa – aceasta este o abordare tradiţionalistă şi istorică. Oricum, acest tip de concept arată că constructorii principali ai UE şi luptătorii pentru integrare europeană în Europa de Est vorbesc despre lucruri diferite. Voi încheia această parte a expunerii mele afirmînd că nici una dintre aceste părţi nu are dreptate, nici cei care vorbesc de lărgirea Europei – pentru că lărgirea va aduce şi modificări calitative –, şi nici cei care adoptă retorica integrării pentru că aspiraţiile şi dorinţele lor nu se vor reflecta 100% în noua UE. Noi vom crea o entitate ce se va numi UE, dar care va fi radical diferită de ce este acum UE, şi radical diferită de expectaţiile ţărilor est-europene. Aceasta este o problemă fundamentală de strategie pentru că, dacă planifici şi începi să acţionezi bazat pe viziuni diferite, este foarte dificil să ai o cooperare pe aceeaşi strategie. Este aproape sigur că avem două strategii. Şi este foarte dificil să le legi şi să le aduci la acelaşi numitor şi să nu ai o risipă de resurse utilizate pentru aceste strategii.

A doua problemă este legată de regionalizare şi regionalism. Este clar, şi a fost prezentat de la început, că regionalizarea este un proces birocratic de construcţie instituţională condus de voinţa politică, şi este clar că pentru că este un proces birocratic, este vorba de o vînătoare de bani, şi este vorba despre distribuţia fondurilor, şi este vorba despre măsurarea şi dezbaterea GDP. Doresc să fac doar un mic comentariu: problema de a exista Budapesta, de exemplu, ca regiune sau nu, este decisă pînă la urmă de fonduri – dezbaterea încă continuă - pentru că dacă Budapesta este o regiune, atunci GDP-ul va fi mai mare decît este în mod obiectiv pentru o regiune, şi este mai bine să ai o regiune mai mare căci atunci GDP-ul va fi mai redus. Nu are nimic în comun cu regionalismul şi cu existenţa unor entităţi regionale, aşa cum au fost aici definite şi menţionate. Problema lăsării deoparte a abordării regionaliste în procesul de regionalizare este una foarte serioasă şi va avea efecte perverse foarte mari, pentru că – aţi menţionat ideea unei autonomii politice şi a libertăţii economice – identitatea regională este, de asemenea, un element al creşterii bunăstării. Fără identitate regională nu poţi să completezi expectaţiile de a avea o bună guvernare în sensul coeziunii sociale, respectul în faţa comunităţii care este dincolo de regiune. Eu realizez că există o serie de probleme legate de regionalizare şi integrare şi aceste două procese se influenţează într-un fel unul pe altul pentru că, dacă utilizăm resursele de integrare – ca de exemplu fondurile – pentru realizarea expectaţiilor de regionalizare, se schimbă strategiile şi chiar instituţiile de decizie. Una dintre falsele argumentări din spatele politicilor regionaliste este că politicile de dezvoltare regionale vor diminua sau chiar aboli diferenţele socio-economice dintre regiuni. Orice cercetare experimentală a politicilor UE de dezvoltare europeană arată că discrepanţele socio-economice cresc, nu scad. Acestea sunt fapte şi cifre. De fapt, argumentaţia de bază pentru regionalizare este o falsă argumentare politică. Aş dori să reflectăm asupra faptului că această argumentare este atît de puternică încît nimeni nu lansează întrebări — pentru că adevăratul scop este găsirea de fonduri pentru dezvoltare. Aşa că regionalizarea nu se referă a diminuarea diferenţelor socio-economice – aşa cum sunt prezentate în legea românească, de asemenea – ci la obţinerea de fonduri pentru strategiile de dezvoltare regională, pentru realizarea aspiraţiilor regionale proprii, finanţarea propriilor aspiraţii economice regionale. Aş dori să ridic întrebarea – dacă este aşa, şi ca cercetător în ştiinţe regionale accept faptele şi cifrele, că în literatura de specialitate nimeni nu neagă că politicile de dezvoltare regională nu diminuază diferenţele – de ce nu vorbim despre dezvoltare? De ce nu vorbim despre dorinţele şi interesele reale din spatele energiilor regionaliste? Eu cred, şi nu sunt convins că este răspunsul exact, dar eu cred că teama de regionalism este răspunsul acestei întrebări, pentru că nu poţi răspunde acestei întrebări – ce fel de dezvoltare vrei într-o regiune? – dacă negi regionalismul. Dacă accepţi regionalismul, atunci va trebui să faci designul regiunilor în concordanţă cu regionalismul şi apoi va trebui să întrebi comunităţile dintr-o regiune ce tip de dezvoltare preferă. Şi asta ar însemna respect pentru principiul subsidiarităţii, şi asta ar crea o dezbatere complet diferită a destinatarilor fondurilor şi a celor care vor contribui. Aceasta este concluzia mea, dacă vom încerca şi vom reuşi să schimbăm dezbaterea despre regionalizare şi să o subordonăm dezbaterii despre dezvoltare, aceasta ar putea crea cooperare şi sinergie între oamenii care dau resursele – luptătorii – şi oamenii care le primesc, pentru că dezvoltarea poate genera parteneriate între donor şi acceptor. Distribuţia fondurilor este o luptă politică care se poate distorsiona tot timpul din cauza agendei ascunse sau problemelor conceptuale atunci cînd ne gîndim la viitorul UE — nu spunem ceea ce gîndim dar încercăm să luăm din acest proces cît mai mult cu putinţă în concordanţă cu agenda ascunsă. Şi nu este corect. Aceasta este observaţia mea, dezbaterea actuală dintre ţările est-europene şi vest-europene, experţi, politicieni nu este corectă. Cineva trişează sau amîndouă părţile trişează. Dacă nu vom sfîrşi aceste discuţii incorecte, vom produce o risipă de resurse şi nu vom genera dezvoltarea de care este nevoie în întreaga Europă, în toată regiunea. Pentru că dezvoltarea vine dinspre oameni. Dacă oamenii nu primesc ceea ce ei îşi doresc, nu vor fi motivaţi să genereze bunăstare, vor fi doar consumatori de fonduri şi vor vîna bani.

Gusztáv Molnár: Aş dori să adaug cîteva cuvinte despre specificităţile identităţii regionale transilvănene. Aici noi avem cel puţin două comunităţi cu rădăcini istorice foarte profunde şi cu identitate naţională, mă refer la români şi maghiari. Desigur există şi alte comunităţi: germanii, slovacii etc. Dar cei doi jucători principali sunt românii şi maghiarii. Cred – şi Grupul Provincia a pus în centrul dezbaterii această întrebare – că în Transilvania există şanse de a crea o identitate foarte specifică trans-etnică, comună tuturor comunităţilor care locuiesc aici. Este un exemplu foarte interesant la nivel european pentru că cele mai multe provincii sau regiuni, acele regiuni cunoscute ca regiuni constituţionale în Europa de Vest se bazează pe o singură comunitate: scoţienii, catalanii, bascii. Aceasta ar putea fi o contribuţie foarte specifică a Transilvaniei la dezbaterea mai generală la nivelul european.

Gorka Knorr Borras: Aş dori să fac un foarte scurt comentariu. Aţi menţionat identitatea trans-etnică. Aş exemplifica cu Tirolul de Sud din Italia. Şi cred că ar fi un fel de mini-Europă în Transilvania. Problema este că statul nostru Spania - pentru că noi avem o autonomie, ceea ce este foarte important în comparaţie cu ce aveţi voi aici – vorbeşte cu uşurinţă de a împărţi suveranitatea cu Danemarca, de exemplu, dar nu cu catalanii sau bascii. Îi va fi foarte greu statului să-şi împartă suveranitatea cu voi. Va trebui să schimbăm acest lucru.

Gábor Kolumbán: În legătură cu această problemă a definiţiei, trebuie să o luăm în considerare pentru că este dificil să vorbeşti despre ceva pentru care nu ai o definiţie sigură. În conformitate cu ştiinţele regionale, definiţia regiunii se bazează atît pe auto-organizarea regiunii cît şi pe integrarea in interiorul graniţelor. Aşa că vorbim despre identitate regională, vorbim despre auto-organizarea structurilor instituţionale şi vorbim despre regionalizare în termeni de regionalizare politică. Pentru a clarifica discuţia, utilizăm termenii de regiuni culturale, economice, politice, administrative unde priorităţile acestor trei niveluri sunt diferite. În regiunile culturale identităţile sunt foarte puternice, în regiunile ad- ministrative avem instituţii regionale care sunt guvernate de principii externe regiunii, servesc la dezvoltarea regiunii. Consider că dezbaterea este într-un fel artificială în această privinţă pentru că în fiecare tratat şi chiar în Carta Autonomiei Regionale există o definiţie a ce este regiunea.

Jerzy Gorzelik: Doamnelor şi domnilor, aş dori să vă mulţumesc pentru invitaţie şi pentru posibilitatea de a vă prezenta cîteva tema privind regionalizarea în Polonia, reforma administrativă care a avut loc în 1999 şi opinia organizaţiei mele asupra acestui proces şi asupra formei în care acest proces s-a derulat în Polonia. Înainte de a vorbi despre procesul de regionalizare în Polonia, vă voi prezenta pe scurt regiunea mea. Mai întîi voi răspunde la întrebarea de bază, ce sunt cu adevărat aceste regiuni? Această regiune — Silezia — este localizată în Europa, între Polonia şi Germania. Cea mai mare parte din Silezia este acum parte a Republicii Polonia, iar partea sudică a Sileziei Superioare aparţine Republicii Cehe. Deci regiunea este divizată de graniţa politică a acestor state care se vor alătura UE în anul următor. Acest loc al regiunii mele în Europa a constituit mulţi ani un punct problemă şi a cauzat multe tensiuni politice care se vor reflecta în prezentarea pe scurt a istoriei sileziene. În Evul Mediu, secolele VIII-IX, Silezia făcea parte din Moravia Mare, aşa cum este general recunoscut de către istorici, iar mai apoi din Boemia. În 919 regiunea a fost anexată de polonezi, dar în secolul al XII-lea i s-a conferit un anume fel de independenţă ca urmare a despărţirii puterii centrale. În secolul XIV, prinţii silezieni acceptă suveranitatea împăratului Boemiei şi împreună cu alte ţări boemiene intră în Imperiul Habsburgic în 1526.

Vedeţi deci cît de multe ţări sunt deja reprezentate la seminar: Moravia, Slovacia, Ungaria Superioară ca părţi ale monarhiei habsburgice — şi Transilvania, iar mai tîrziu şi Polonia. În secolul XVIII, Silezia a devenit prusacă în urma războiului silezian între Prusia şi habsburgi, numai o miime din Silezia Superioară a rămas sub reguli austriece. Următoarea partiţie a Sileziei s-a petrecut după Marele Război: Silezia austriacă a fost împărţită între Cehoslovacia şi Polonia, iar Silezia prusacă devine Silezia germană ca urmare a referendumului din 1871 şi este divizată între Polonia şi Germania. Înainte de cel de al II-lea război mondial, ca un rezultat al Pactului Munik, Silezia Cehă, sau Cehoslovacă va fi împărţită între Polonia şi Germania. Aşa cum vedeţi, istoria silezienilor este una a partiţiilor şi a schimbărilor de afiliere la diferite state sau ţări. La aceasta ar trebui să adaug deportările din Silezia Inferioară, care au schimbat viaţa oamenilor de aici, dar au fost şi multe deportări din Silezia Superioară. Voi vorbi despre Silezia Superioară pentru că mişcarea din care fac parte activează numai în această parte a ţării. Este singura parte din ţară în care putem vorbi despre sentimente regionale, despre identităţi regionale. Sunt sigur că sentimentele regionale se vor dezvolta, se vor trezi şi în sînul noilor locuitori din Silezia Inferioară, dar mai trebuie să treacă timp. Mişcarea noastră este reprezentată şi în Silezia Inferioară, dar nu se compară cu potenţialul nostru din Silezia Superioară. Această mişcare a fost creată în 1990, aşa că noi am crescut în realitatea determinată de reforma administrativă din 1975, din care au rezultat cele 45 voievodate sau provincii, entităţi mici fără legătură cu identitatea regională şi istorică. Ca un rezultat al acestei reforme, Silezia Superioară a fost împărţită în 4 districte şi nici una dintre aceste provincii nu a fost pur sileziană. Teritorii sileziene au fost conectate la teritorii nesileziene şi s-au format aceste patru districte. Încă de la începuturile sale, Mişcarea pentru Autonomie Sileziană a cerut unificarea teritoriilor sileziene într-o singură unitate administrativ- teritorială, într-un singur voievodat, şi ne-am pus mari speranţe în reforma administrativă din 1999. Rezultatele acestei reforme ne-au dezamăgit pentru că Silezia Superioară a fost împărţită în trei unităţi, în trei voievodate, din care unul este numit Silezian. Voi vorbi acum despre aceste două entităţi administrative: după cum se poate vedea şi pe hartă, există şi un voievodat care se numeşte Silezia Inferioară. Acest voievodat nu respectă decupajul istoric al Sileziei Inferioare. Problemele Sileziei pornesc şi de la utilizarea termenului de voievodat, care este înrădăcinat în tradiţia poloneză. Voi vorbi puţin şi despre judeţe şi competenţele lor mai tîrziu. Partea estică a provinciei, cîteva judeţe nu sunt teritorii sileziene. Aproape o jumătate din Provincia Sileziană este teritoriu ne-silezian. Puteţi vedea, Polonia, ca şi alte state tradiţional centraliste, a creat unităţi artificiale şi le-a dat nume istorice ca Silezia, dar acestea nu răspund aşteptărilor mişcărilor regionaliste. Ceea ce este foarte caracteristic acestei provincii este concentrarea industriei grele, industrie grea care a fost sursa prosperităţii noastre la începutul, sau în prima jumătate a secolului XX, dar care acum, fiind foarte veche, a devenit o problemă economică foarte serioasă. Cele mai multe oţelării sau industrii legate de articolele de oţel sunt arondate acestui voievodat, este o zonă cu o densitate de populaţie foarte mare, cu oraşe ca Katovice, care este capitala acestei provincii. A doua provincie care include zone ale Sileziei Superioare este Apola. Apola este capitala Sileziei Superioare, capitala istorică. Acest district este mult mai mic decît Silezia, este la fel de dens populat ca şi partea estică a Sileziei Superioare, conţine judeţe din Silezia Superioară şi două judeţe din Silezia Inferioară. Deci această tradiţională împărţire a Sileziei în două unităţi nu a fost respectată de această reformă. Această provincie este destul de slabă din punct de vedere economic. Noua împărţire teritorială a Poloniei din 1999 ne-a adus 16 provincii, aşa numitele regiuni, 308 judeţe pe care noi le numim poviatz şi aceste judeţe sunt unităţi noi create, 65 oraşe şi 2489 comune, comunas. Ele au fost realizate cu 9 ani în urmă. Care sunt sarcinile acestor unităţi locale pe trei nivele? Le putem împărţi în două părţi: responsabilităţi directe ale unităţilor şi responsabilităţi trasate lor de statut din partea guvernului central. Este diviziunea de bază. Care sunt finanţările unităţilor locale? Aceasta este întrebarea crucială şi există o dezbatere publică referitoare la finanţarea unităţilor locale în Polonia. Este, de fapt, o dezbatere despre venituri, fonduri subsidiare şi finaţări. Sunt trei tipuri de bază: primul şi cel mai important în opinia mea, este venitul propriu format din taxele locale, taxe împărţite cu bugetul statului şi unităţile teritoriale şi venituri din proprietăţi. Cel de al doilea tip sunt venituri din subsidiarităţi generale şi reprezintă îndatoririle pe care unităţile le realizează la cererea centrului. Cel de al treilea tip sunt finaţările. Care sunt sarcinile comunelor la cel mai de jos nivel al autoguvernării poloneze sau, mai degrabă, care sunt ariile de activitate? Prima este educaţia publică. Comunele conduc grădiniţele, şcolile primare şi gimnaziile. Ele sunt responsabile de menţinerea infrastructurilor şi de angajaţii unităţilor şcolare menţionate. O altă sarcină se referă la asistenţa socială, care include şi centre locale, o altă responsabilitate vizează sistemul de sănătate. Comunele sunt responsabile de sistemul primar de sănătate. Comunele menţin de asemenea, infrastructurile: drumurile, podurile le aparţin. Managementul teritoriului este de asemenea foarte important, comunele pregătesc planuri pentru amenajarea teritoriului, care determină modul de folosire al terenului. Comunele au în proprietate teren care este utilizat în diferitre scopuri. Apoi mai sunt serviciile culturale: bibliotecile locale, muzeele mici. Sportul şi turismul reprezintă o altă responsabilitate – în special promovarea acestei activităţi în rîndul elevilor, ordinea şi siguranţa publică. Aici, competenţele comunei sunt foarte limitate, se include aici şi protecţia împotriva incendiilor şi inundaţiilor. Responsabilităţile ariilor de activitate ale judeţelor includ de asemenea sănătatea – judeţele răspund de managementul spitalelor, educaţia – incluzînd şcolile primare speciale, internate şi cele mai multe gimnazii; asigurările sociale, ca de exemplu atribuirea de locuinţe pentru săraci; cultura – în special protecţia monumentelor de artă; transporturile din raza judeţului – construcţia şi întreţinerea drumurilor judeţene. O altă responsabilitate importantă se referă la şomaj – există agenţiile de ocupare a forţei de muncă judeţene. Protecţia împotriva inundaţiilor, supervizarea arhitectonică, protecţia ordinii şi siguranţei publice, precum şi planificarea împotriva pericolelor sunt drepturi ale judeţelor. Responsabilităţile voievodatelor nu sunt atît de numeroase ca în cazul comunelor sau judeţelor: voievodatele conduc spitalele principale şi cele specializate, învăţămîntul superior – la nivel de licenţă, cultura – incluzînd conducerea teatrelor de operă, filarmonicilor şi bibliotecilor mari, modernizarea drumurilor, managementul apei precum şi conducerea oficiilor de muncă de la nivel voievodal. În acelaş timp există niveluri de autoguvernare, dar şi prelungiri ale autorităţii statului. Acestea cauzează multe tensiuni între cele două niveluri în provincii. Pe lîngă administrarea autoguvernată avem şi aşa-numita administraţie unificată, care este supravegheată de voievod, care este numit de guvernul central. Această administraţie unificată include pe comandantul poliţiei, care este numit de voievod, comandantul departamentului de pompieri al provinciei, superintendentul şcolar, superindendentul arhitectural al provinciei, conservarea monumentelor din provincie, superintendentul farmaciilor din provincie, superintendentul de mediu al provinciei. Am redat doar lista funcţionarilor principali numiţi de voievod. După cum puteţi vedea, voievodul supervizează aproape toată viaţa publică. Cu excepţia administraţiei unificate sau reunite care este condusă de voievod, în fiecare provincie există şi organisme ale administraţiei care nu se subordonează voievodului ci ministrului de specialitate. De fapt, putem vorbi de trei niveluri de conducere în provinciile poloneze. Care sunt cererile noastre? Care sunt cererile Mişcării de Autonomie Sileziană? Vă puteţi imagina că rezultatele reformei administrative din Polonia din 1999, nu au răspuns aşteptărilor noastre. Noi am propus cu totul altceva, mult mai profund, o reformă mai radicală a administraţiei publice şi a structurilor de stat. Cererile noastre sunt:

-   transformarea Poloniei într-o federaţie de provincii autonome. Este un obiectiv strategic al mişcării noastre, pe care nu îl putem realiza singuri pentru că reprezentăm doar o singură provincie şi identitatea regională nu este aşa de puternică în alte regiuni cu tradiţii politice diferite cum este în Silezia Superioară. Iar regiunile din centrul şi estul Poloniei sînt mai obişnuite cu guvernarea centralistă şi, ca urmare, mai uşor de acceptat de politicienii locali şi de locuitorii acestor regiuni;

-   crearea regiunilor autonome Silezia Superioară şi Silezia Inferioară în cadrul graniţelor istorice şi fără includerea de teritoriu nesilezian.

-   parlamentele locale trebuiesc alese în toate regiunile. Aceste parlamente trebuie să aibă putere legislativă. Noi am avut odinioară un asemenea parlament, aşa cum am avut şi trezorerie sileziană. A fost poate cea mai bună autonomie, cea interbelică, în ciuda poziţiei foarte puternice a voievodului numit de puterea centrală.

-   un preşedinte ales trebuie să fie capul regiunii. Noi vrem să înlocuim voievodul numit de primul ministru cu un preşedinte ales.

-   regiunile trebuie să aibă în administrare nu mai puţin de 60% din impozite.

-   regiunile nu trebuie să fie o copie la scară a guvernului central. Acest lucru este foarte important în Silezia Superioară, care este o regiune diversă.

Acesta este programul nostru în cîteva cuvinte. După cum puteţi vedea, aşteptările noastre sunt departe de a fi realizate prin ultima reformă. Voi rezuma şi realizările acestei reforme:

-crearea provinciilor cu adunări alese. Acest lucru nu au existat înainte de 1999, nu au existat organisme alese la acest nivel;

-recrearea unităţilor administrative – poviatz – pe care le numim judeţe. Acestea sunt cele două puncte importante pe care le-a adus reforma de acum

patru ani. Dar există un sentiment comun că, după această reformă, după îmbogăţirea unor extinderi ale descentralizării, va avea loc recentralizarea. Un exemplu spectaculos de recentralizare al acestui guvern a fost mutarea fondurilor de sănătate de la nivel regional într-un singur fond la nivel naţional. Este un lucru foarte important pentru sistemul de sănătate regional. Regiunile, judeţele sunt manipulate de guvernul central. Unul dintre exemplele pe care pot să le menţionez a avut loc în iunie. Autorităţile din Varşovia au permis comunelor să ridice cota taxelor locale. Aparent pare a fi profitabil pentru comune şi autoguvernare dar, în acelaşi timp, guvernul central a tăiat radical fondurile subsidiare. De fapt comunele au fost forţate să crească taxele crescînd astfel nemulţumirea în rîndul locuitorilor. Cel care a profitat de pe urma acestei măsuri a fost guvernul central. Acest exemplu poate reflecta adevărata natură a reformei ce a avut loc în Polonia.

Zsolt Szilágyi: Aş dori să salut în primul rînd organizatorii şi să le mulţumesc pentru invitaţie, iar, în al doilea rînd, aş dori să salut titlul seminarului. „Regionalizare” şi „integrare” sunt două dimensiuni care nu au sens una fără cealaltă. În al treilea rînd, aş vrea să vă prezint foarte pe scurt punctul meu de vedere, fiind conştient că noi avem identitate multiplă în Europa. Noi avem identitate regională, etnică, religioasă etc. Acum trei zile am avut o întîlnire la Comisia de Politică Externă, cu domnul Geoană. Domnul Geoană a spus că România nu a închis capitolele cele mai sensibile de negociere cu UE: regionalizare – agricultură – buget. Şi a menţionat, ca exemplu, Polonia. Polonia ar putea fi un bun exemplu pentru România, şi subscriu la aceasta, pentru că Polonia are suficientă mobilitate, sensibilitate, şi respinge modul rigid de abordare al regionalizării. Polonia a arătat suficientă mobilitate în comparaţie cu România pentru a face paşi importanţi, paşi în acest proiect. Aş dori să spun, şi acesta este primul meu punct de vedere, că nivelul regional este cel mai sensibil indicator în ceea ce priveşte nivelul de integrare a ţării în structurile europene. Un alt indicator sensibil este modul de a trata minorităţile, orice fel de minorităţi. Comunităţile regionale, sunt într-un al treilea rînd comunităţi minoritare. Să ne întoarcem la multiplele identităţi: regionale, etnice şi religioase. Acestea ar trebui incluse şi problemele cauzate de acestea ar trebui rezolvate de procesul de integrare. Deci eu nu cred că Europa va fi un succes sau integrarea statelor est-europene va fi un succes fără rezolvarea acestor probleme. În acest mod noi practicăm diferite forme de autonomie. Recent, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a arătat într-un raport – scris de Andreas Gross – reprezentantul Elveţiei – experienţele pozitive recomandate pentru statele europene: diferite stadii de autonomie pentru a preveni conflicte. În acest fel, din acest punct de vedere Europa va fi o Europă a diferitelor niveluri de autonomie. Deci nivelul de integrare al unei ţări este dat de modul în care respectiva ţară aplică autonomia, de modul în care regiunile pot fi conectate altor regiuni europene fără aportul centrului. Nu cred că integrarea României, a Ungariei, a Poloniei poate să fie una de succes doar prin aportul guvernului central, fără regiuni, fără a utiliza rolul regiunilor. În această vară, am întîlnit un scoţian, membru al parlamentului, şi i-am spus că sunt un maghiar din Transilvania şi că România trebuie să se alăture UE. Şi el a spus că „dacă doreşti ceva cu adevărat bun, încearcă să formulezi interesele transilvănenilor înainte ca România să fie acceptată în UE încearcă să formulezi şi să prezinţi interesele maghiarilor care trăiesc în România, încearcă să prezinţi aceste două interese în mod egal, cu aceeaşi intensitate, şi fii convins că UE nu va rezolva problema ta dacă nu prezinţi problema ta în timpul procesului şi dacă nu încerci să prezinţi problema ta la Bruxelles. Deci, în acest mod să articulezi interesele regiunii procesului de integrare. Încearcă să prezinţi interesele Transilvaniei la Bruxelles. Nu contează care este percepţia Bucureştiului, dacă Bucureştiul agreează acest lucru sau nu, pentru că noi suntem responsabili pentru asta, nu Bucureştiul.” Deci aceste lucruri sunt importante de ştiut pentru că întreg procesul de negociere este făcut de guvernul central, iar interesele regiunilor - Transilvania, Moldova, Dobrogea etc. – nu sunt implicate în proces. Deci noi ar trebui să facem aceste lucruri, să reprezentăm aceste interese şi să facem integrarea una de succes. În ultimul rînd, în acest proces trebuie să existe solidaritatea dintre forţele politice. Aceşti regionalişti trebuie să lucreze împreună. Nu conteză dacă sunt din Italia, Scoţia sau Transilvania. Noi trebuie să facem împreună aceste lucruri. În procesul de creare a noii Constituţii Europene au fost ocolite două puncte majore: interesele regiunilor nu sunt suficient reprezentate şi interesele minorităţilor nu sunt reprezentate. Sunt două greşeli, dar procesul nu s-a sfîrşit, aşa că trebuie să încercăm să le rezolvăm, să lucrăm la asta împreună.

Viorel Coifan: Doresc să spun dintr-un început că PNL are un document de poziţie referitor la problema regionalizării în România, dar el este neoficial pentru că nu a primit încă acceptul formal – probabil că peste două luni – deci discutăm despre un draft, dar care reprezintă în mare parte ceea ce PNL consideră abordarea despre o construcţie regională a României. Vreau să fac o remarcă – multă lume face o confuzie de termeni între regionalizare şi regionalism – pornind de la conceptul că regiunea reprezintă un binom, spaţiu-comunitate locală, în funcţie de modul în care noi acţionăm asupra uneia sau altei componente a acestui binom, rezultă ceea ce e simplist spus „regionalizare” sau „regionalism”. Regionalizarea este un proces care are un sens descendent, de la centru spre provincie, cu o vocaţie mai mult economică sau administrativă şi care porneşte de la conştientizarea ideii că există dezechilibre regionale şi că ele trebuiesc corectate, pe cînd regionalismul este mai mult un curent politic care insistă mai mult asupra comunităţii locale, percepută ca fiind depozitara unei tradiţii istorice, identitare, culturale – pentru că s-a vorbit foarte mult despre identitate regională – şi care are o traiectorie ascendentă din provincie, din zonă înspre centru pentru a oficializa această percepţie. Eu sunt timişorean şi fac parte dintr-o provincie, Banat, care, vă spun sincer, nu are o identitate atît de puternică ca şi Transilvania. Explicaţia este foarte simplă. Banatul este o creaţie după 1716, în urma cuceririi de către prinţul Eugeniu de Savoya – un italian crescut la curtea franceză şi în slujba Imperiului Habsburgic, deci dacă vreţi un european în felul lui – şi care a făcut Banatul. Un fel de El Dorado în care nu există doar două etnii care să aibă relaţii conflictuale, există multe etnii într-o proporţie europeană şi, prin urmare, un spirit de toleranţă pe care îl recomand tuturor acelora din Ţara Românească. Deci, pe de o parte, există tendinţa centralistă şi frica de a pierde influenţa în teritoriile considerate ca fiind ocupate — şi aceasta este o chestiune de mentalitate care încă mai funcţionează la noi —, dar există şi nostalgii după timpuri revolute. Prin urmare, cred că putem să abordăm subiectul cu detaşare. Aş dori să spun dintr-un început că PNL este pentru regionalizare. El nu este, în schimb, pentru federalizare. Nu este pentru federalizare din motive care au fost expuse în mai multe documente şi care reprezintă punctele de vedere al unui partid, nu trebuie să fie împărtăşite şi de celelalte. Şi acum aş dori să spun însă, că noi considerăm procesul de regionalizare în România ca fiind un proces consumator de timp şi de resurse şi considerăm că el trebuie să aibe o dinamică mai accentuată paralel cu descentralizarea, pentru că nu putem vorbi de regionalizare pînă nu am epuizat pînă la limitele fireşti procesul de descentralizare, altfel riscăm să compromitem această nobilă idee. Aş vrea să spun, fără să insist prea mult, că în România conceptul de regionalizare nu este privit cu mefienţă numai datorită „eforturilor“ partidului de guvernămînt de a compromite termenul, ci şi datorită faptului că au existat două experienţe suis-generis, dar ambele nefericite. În 1938, după instaurarea dictaturii Regelui Carol al II-lea, s-a dat o nouă lege administrativ- teritorială, care împărţea România în comune, plase, judeţe şi ţinuturi. (...) Întîmplarea face ca fostul ţinut Timiş-Torontal să aibă exact aceeaşi dimensiune ca Regiunea 5 Vest de la ora actuală, după Legea dezvoltării regionale. Sigur că nu a funcţionat această regiune din două motive: pentru că a început războiul din ‘41, iar pe de altă parte, guvernatorul, preşedintele, dacă vreţi, al acestei regiuni era de fapt rezident regal plătit. Dar asta era România: şi primarii erau pe vremea aceea numiţi şi nu aleşi. Iată motive suficiente pentru a compromite ideea de ţinut. După al II-lea război mondial, în timpul ocupaţiei sovietice şi comuniste au funcţionat pînă în 1964, regiuni. Acele regiuni erau însă nişte teritorii care cuprindeau în principiu mai multe judeţe, dar care nu aveau organisme alese în mod democratic, nu aveau competenţe decizionale şi financiare şi, în general, nu exista nici un fel de democraţie. Cu alte cuvinte, nu erau regiuni în autenticul sens al cuvîntului. În 1968, cînd Ceauşescu a revenit la judeţe, n-a făcut decît să restaureze un sistem dispus pe două niveluri şi care a existat în perioada interbelică şi în acelaş timp să rezolve o chestiune politică pe care lumea o uită. El nu dorea să aibă de-a face cu 8 sau 10 secretari puternici ai PCR, ci dorea să discute cu 42 de secretari ai Comitetelor de partid judeţene, potrivit politicii divide et impera. Asta era o cauză care, din păcate, nu ştiu de ce, nu se accentuează. Prin urmare, în acest context, sigur că a discuta despre regionalizare strîrneşte în primul rînd o reacţie a judeţelor mai mici, este cazul judeţului Arad – de exemplu – care în timpul existenţei regiunilor de tip comunist a fost sistematic devalizat de resursele sale în beneficiul judeţului Timiş, cu capitala la Timişoara. Arădenii au rămas cu acest reflex, orice formulă de coagulare stîrneşte aceeaşi reacţie – „a! timişorenii din nou doresc să ne ia!” – pe care o avem noi faţă de centru, faţă de Bucureşti. La ora actuală, în cadrul procesului de regionalizare în România, există doar o singură lege, Legea dezvoltării regionale, Legea 151 din 1997, care din păcate a fost mutilată începînd din anul 2000 pînă la a nu i se mai regăsi substanţa. Ce înseamnă acest lucru? Că în România au fost definite 8 regiuni de dezvoltare, şi vreau să spun că nu sîntem singurii, şi în Ungaria, cu un an înainte, a apărut Legea 26 a dezvoltării teritoriului, cu alte cuvinte colegii maghiari vor înţelege perfect la ceea ce mă refer eu. S-au definit 8 regiuni de dezvoltare care nu sunt unităţi administrativ teritoriale, ci sunt formule de cooperare între judeţe avînd drept scop reducerea dezechilibrelor, disparităţilor regionale constatate în România. Această lege a fost rezultatul unui studiu numit Carta verde a dezvoltării regionale din România care a fost produs şi sponsorizat de către Comisia Europeană - Delegaţia de la Bucureşti şi de o serie de – să zicem – specialişti – efectiv, cu modestie, am lucrat şi eu acolo, pentru că eram preşedinte de consiliu judeţean şi am avut un cuvînt de spus. Şi acolo s-a spus foarte clar: această formulă de coagulare, pe lîngă vocaţia economică şi anume aceea de a reduce disparităţile, pentru că cele 42 de judeţe româneşti au fost împărţite în patru categorii: judeţe foarte dezvoltate, judeţe dezvoltate, judeţe slab dezvoltate şi judeţe foarte slab dezvoltate în funcţie de un indicator agreat, care reprezenta numărul de paturi la 1000 de locuitori, numărul de km de drum pe o suprafaţă de 100 de km2 ş.a.m.d. Patru judeţe din România se bucurau de culoarea albă, care însemna cel mai dezvoltat judeţ şi anume: judeţul Timiş – îmi pare rău pentru Cluj, dar Clujul nu era –, Sibiu, Braşov şi Bucureşti. Existau după aceea cu culoarea brună aşa- numitele pungi de sărăcie cronice a României, era vorba de Teleorman, Vaslui şi nu mai ştiu exact încă ce judeţe situate în Moldova, şi Botoşani. Atunci, problema era ca să se aducă la o culoare, nu aşa un gri cenuşiu, dar să se egalizeze culorile, nu luînd de la unii şi dînd la ceilalţi, ci făcînd o politică de atragere a fondurilor de coeziune. Ce s-a întîmplat în realitate? Asta era vocaţia economică, dar mai era încă o vocaţie morală. Pentru prima dată judeţele erau puse să coopereze, deci să înveţe societatea românească valenţele pozitive ale cooperării. Cu alte cuvinte, să identifice acele programe care satisfăceau nu interesele unui judeţ, ci interese de relevanţă regională. Evident, după buna practică românească – şi Landaburru a explicat lucrul acesta foarte clar acum cîteva luni de zile, dacă nu un an –, fondurile structurale atrase au fost dirijate de la Bucureşti spre regiunile de dezvoltare şi fragmentate între preşedinţii consiliilor judeţene în maniera următoare: astăzi am eu un program, mîine ai tu şi prin urmare toată lumea să fie mulţumită, distrugîndu- se relevanţa regională a proiectelor. Legea aceasta, dacă ar fi permis regiunilor de dezvoltare să funcţioneze, pentru că ele nu funcţionează, ar fi trebuit să conducă logic la reforma administrativ-teritorială. Aici sunt însă chestiuni de discutat. Regiunile de dezvoltare, nu în totalitatea lor, au fost taliate corect, pentru că a fost foarte greu să se găsească echilibrul între structuri economice asemănătoare, între tradiţie istorică comună, între interese politice. Şi cunosc cel puţin două judeţe care au fost ancorate artificial de alte două judeţe ca să nu fie de capul lor. Este vorba de Harghita şi Covasna. Şi nu am spus-o eu, a spus-o Karen Fogg, şefa Delegaţiei UE la Bucureşti. Iată un compromis. Al doilea compromis a fost faptul că judeţe din Dobrogea făceau parte din aceeaşi regiune de dezvoltare cu Vrancea. Ori românii ştiu foarte bine că există foarte puţine asemănări între o zonă şi alta, asemănări istorice sau de altă natură între un judeţ din Dobrogea, recent ajuns în România, şi ţinutul Vrancei de unde ştefan cel Mare şi-a luat pe fiii Vrînceoaiei. Întîmplarea face ca regiunea din care vin eu, 5 Vest se găseşte exact pe structura Banatului românesc. Vreau să spun că – nu intru în amănuntele de organizare a Legii 151, dar exista o formulă de cooperare cu statul – şi aici ajungem la o întrebare: Cum trebuie să coopereze regiunea cu statul? Exemplul francez vorbeşte de contract între stat şi regiune, landurile germane au alt mecanism, deci în gen- eral trebuie găsit acest mecanism. Din păcate, nu a existat Fondul Naţional de Dezvoltare Regională, care era contribuţia românească la dezvoltarea regiunilor de dezvoltare. Nu a funcţionat din varii motive. Vreau să spun că pînă în anul 2000, Consiliul Naţional al Dezvoltării Regionale, care cuprindea jumătate membri aleşi – asta însemna preşedinţii regiunilor de dezvoltare care era unul dintre preşedinţii consiliilor judeţene şi care se rotea şi cu vicepreşedintele său, iar ceilalţi 16 erau ministeriabili, era pus sub autoritatea primului ministru. În anul 2000, după alegerile din noiembrie, primul lucru a fost că s-a luat de sub autoritatea primului ministru zicîndu-se că nu se ocupă primul ministru de patronajul unui fleac – care înseamnă dezvoltarea regională, şi a fost trecut sub autoritatea unui ministru al unui Minister care nu mai există la ora actuală – Ministerul Dezvoltării şi Prognozei – şi care avea dublă calitate: şi centra, şi da cu capul. Asta nici la fotbal nu se poate întîmpla. Cu alte cuvinte, era şi membru în Consiliu, dar şi coordona acest Consiliu. Şi pot să dau şi alte exemple prin care legea a fost pervertită de la intenţia sa iniţială. Doresc să spun că noi am făcut o fişă sintetică, pe care am propus-o PNL, şi care se numeşte Principii de organizare şi funcţionare a unei regiuni din România. Sursa bibliografică este Conferinţa Miniştrilor europeni responsabili pentru guvernarea locală şi regională care a avut loc la Helsinki în iunie 2002, iar anul acesta nu ştiu dacă nu va avea loc în Polonia. Şi atunci, acolo s-au identificat 6 tipuri de regiuni posibile în Europa. Începînd de la regiunile puternice cu puteri administrative: Catalonia, Ţara Bascilor, Lombardia, Piemontul – aceste state au statut regional înscris în Constituţie, deci Italia este un stat unitar regional, constituit pe principii regionale – şi mergînd pînă la regiunile administrative care nu au decît competenţe limitate. În acest sens, dacă uităm că regiunea trebuie să fie o unitate de tip NUTS 2 şi ne referim la judeţ, care este sub statul unitar, are organism ales ş.a.m.d., constatăm că ne încadrăm în tipul 6 de regiune, care înseamnă regiune cu putere decizională şi consilii alese direct, deci fără putere legislativă, dar cu putere decizională, pentru că există regiunile de tip 5 care nu au putere decizională. Şi atunci:

1.Ne interesează poziţia instituţională a regiunilor în raport cu statul, competenţele autorităţilor regionale – putere decizională şi de reglementare fără a avea putere legislativă în implementarea competenţelor sale – ariile competenţelor sunt date de Constituţie şi de legi organice. Regiunea poate avea suplimentar puteri delegate de către autorităţile centrale. Regiunea poate partaja pe bază de acord competenţe cu autorităţile centrale.

2.Relaţii cu alte alte autorităţi locale: regiunea nu este ierarhic superioară altor autorităţi locale, cu alte cuvinte nu limităm statul la nivelul regiunii, ci lăsăm să curgă competenţele în jos. Regiunea poate avea posibilitatea de a coopera cu alte autorităţi locale.

3.Participarea la procesul decizional al statului: regiunea poate şi trebuie să fie implicată în elaborarea legilor naţionale ce afectează competenţele sale.

4.Regiunea poate să fie reprezentată fie în Comitetul regiunilor din cadrul UE, fie în cadrul Congresului puterilor locale şi regionale ale CE.

5. Acum ajungem la un punct sensibil. Cum se face supervizarea de către stat a acţiunii autorităţilor regionale? Supervizarea actelor emise de Consiliul regional doar din punct de vedere al legalităţii, nu şi din punctul de vedere al oportunităţii, şi asta sub o formă sau alta există peste tot, pentru că trebuie să existe o relaţie de parteneriat între regiune şi stat, indiferent de forma ei de organizare. Adică stat unitar sau stat federal?

6.De asemenea, modificările din statutul regiunii – care înseamnă problema divizării sau completării – nu se poate face decît cu acordul colectivităţii regionale, iar regiunea trebuie să aibă dreptul să acţioneze în judecată, în faţa unei instanţe competente, pentru a-şi asigura exerciţiul liber al puterilor sale.

7. Autorităţile administraţiei publice regionale – în primul rînd, noi propunem garantarea principiului libertăţii de organizare la nivelul regional. Autorităţile regionale trebuie să aibă o autoritate deliberativă care se numeşte fie Consiliu re- gional, fie Adunare, dar care trebuie să fie aleasă direct de către cetăţeni. De asemenea, trebuie să aibă o autoritate executivă, care poate fi preşedintele Consiliului regional sau indiferent ce altă denumire i se dă. Şi el este ales direct din rîndul consilierilor judeţeni. Există o problemă acuma. În Italia, după ultima reformă constituţională, preşedintele regiunii este ales direct. Problema se pune cîtă putere i se oferă acestui preşedinte, în condiţiile în care societatea românească nu este încă pregătită pentru a garanta onestitatea acestei funcţii de maximă legitimitate. Ştiţi foarte bine, problema primarilor aleşi direct în raport cu consiliile locale.

8. Finanţele regiunii. În primul rînd, principiile de bază ale colectării de taxe şi impozite: regiunea trebuie să aibă asigurată prin lege venituri din resurse proprii şi din transferuri de la bugetul central pentru asigurarea mecanismelor de echilibrare financiară care asigură solidaritatea naţională şi coeziunea internă a statului. Sistemul de egalizare financiară, indiferent care este el, trebuie să asigure mecanismul prin care regiunile mai bogate, în sprijinul solidarităţii naţionale, acceptă ca o parte din veniturile lor să fie gestionate de guvernul central pentru a ajuta regiunile mai sărace.

9. Subvenţii: regiunea trebuie să beneficieze de subvenţii acordate de stat, mai ales pentru marile proiecte care se referă la energia electrică, transporturile rutiere etc.

V-am indicat doar cîteva din principiile prin care PNL, atunci cînd îşi va definitiva documentul de poziţie, va veni să ofere electoratului conceptul său despre regionalizare.

Cristian Pîrvulescu: Pentru că este un forum central-european, pentru că este dominat de ideea central-europeană, aş pleca în scurta mea prezentare legată de regionalizarea în România exact de la ideea central-europeană. Pentru că eu cred că nu întîmplător discutăm despre regionalizare la Cluj şi nu întîmplător această problemă este una foarte importantă în Europa Centrală. Conceptul de Europă Centrală a fost o construcţie de tip federativ, în Imperiul Austro-Ungar în secolul al XIX-lea sau începutul secolului XX. După sfîrşitul celui de al II-lea război mondial, ideea de Europă Centrală a dispărut. În locul imperiului de tip de federal – sau care s-ar fi dorit de tip federal, în fapt era de tip dualist – s-au născut state naţionale, unitare. Ideea naţională a triumfat la începutul secolului XX în Europa Centrală împotriva multiculturalismului. Suntem acum la 85 de ani după ce s-a distrus practic ideea central-europeană. Constatăm că ceea ce a început în 1918, 1919 şi a fost din punct de vedere internaţional statuat prin Congresele de pace de la Paris rezistă încă. Şi va rezista pînă în 2004, anul viitor, cînd ţările din Europa Centrală, exceptînd România, vor fi integrate în UE. Poate că o să reflectăm puţin şi asupra acestui subiect. Ce ne-a mirat foarte tare este că ideea statului naţional unitar în Europa Centrală a supravieţuit după 1990, adică după prăbuşirea comunismului. Probabil pentru că amintirile din perioada interbelică erau foarte importante.

Procesul de integrare europeană a fost un substitut care a rezolvat în bună măsură problematica regionalizării. A fost principalul stimulent al regionalizării, în primul rînd al regionalizării administrative în această zonă. A reuşit datorită impactului pe care îl are, impact ideologic, impact cultural, să impună tuturor partidelor politice importante această tematică. Şi aşa cum am înţeles în sesiunea anterioară, statele care se vor integra în viitor în UE, au deja în diferite etape procese de regionalizare pornite, mult diferite de procesul pe care l-a pornit România. Domnul Coifan făcea mai devreme o diferenţă foarte importantă între regionalizare administrativă şi regionalizare cultural-identitară, diferenţiere foarte importantă şi de multe ori în discuţiile de astăzi cele două s-au amestecat. Pentru că, spre exemplu, partidele cum este Partidul Naţionalist Basc sunt partide care vizează o regionalizare cultural-identitară, sunt partide autonomiste, pe de altă parte în zona despre care discutăm, aceste partide nu au apărut şi s-au dezvoltat foarte clar. Avem, aici de faţă, Liga Transilvania-Banat, care încearcă să devină un partid regionalist, un partid autonomist, dar care iată, se loveşte de probleme legislative. În general, în ţările din centrul Europei, această tendinţă este una puţin importantă. În consecinţă, eu aş încerca să mă refer mai degrabă la problematica regionalizării administrative, dar într-o altă manieră decît a prezentat-o domnul Coifan din perspectiva PNL.

Cred că regionalizarea şi autonomizarea sunt probleme de viitor, cred că şi în România vor apare forţe politice autonomiste. Prioritatea legată de integrarea europeană se referă însă la regionalizarea administrativă, nu la cea identitară- culturală. Aceasta va fi cu siguranţă un proces foarte îndelungat. Mă gîndesc că în ţări care poate prezintă asemănări cu România, cum este cazul Italiei, apariţia partidelor autonomiste a însemnat decenii de evoluţie şi nu sunt convins că Liga Nordului reprezintă cel mai bun exemplu de partid autonomist, avînd în vedere coaliţia la care participă în momentul de faţă la guvernare în Italia.

Dar, revenind, se spune că România este un stat naţional-unitar, Constituţia precizează în articolul 1 acest lucru. Poate, pentru unii paradoxal, România nu a început ca un stat naţional unitar. În 1859, România era o federaţie. Principatele Unite au fost, prin Constituţia pe care puterile garante au creat-o la Paris în 1858, o federaţie, şi a funcţionat ca federaţie cîţiva ani de zile, pînă în 1862, dar în realitate pînă în 1866, cînd o nouă Constituţie a înlăturat, a schimbat practic Tratatul de la Paris care a reprezentat Constituţia României în primii ani. România este rezultatul unui proces de unificări succesive de la 1859 prima, 1918 a doua, este aşadar rezultatul unor unificări care nu puteau să neglijeze multiculturalismul. De aceea, spuneam mai devreme, cu siguranţă, pe termen mediu şi lung, mişcările etnico-identitare şi cultural-identitare se vor dezvolta în România.

Experienţa partidelor regionaliste sau autonomiste de pînă acum mi se pare un eşec, şi mă refer aici la Partidul Moldovenilor – afară este mai puţin cunoscut - creaţia actualului primar al Iaşiului, o creaţie conjuncturală, care nu a avut nici o bază cultural-identitară şi care a şi dispărut prin fuziune cu partidul de guvernămînt în 2002. Tocmai acest lucru este un început cu totul şi cu totul nefericit în România pentru că organizarea de tip partid regionalist, iată, nu a funcţionat. Pe de altă parte, trebuie să specificăm că acolo unde există partide regionaliste – şi în multe state europene există – acestea sunt partide care conlucrează în mod loial şi onest la construcţia statală şi europeană, pentru că procesul de integrare europeană a avut drept consecinţă şi dezvoltarea regionalismului de tip identitar-cultural.

Revenind însă la regionalismul de tip administrativ, trebuie să spunem că acesta a intrat încetul cu încetul şi în limbajul autorităţilor. A fost un proces dificil pentru că în România, cum s-a spus aici, a fost mai bine de un deceniu, un subiect interzis. Un subiect interzis, legat de ideea că cei care susţin regionalismul nu sunt decît nişte inamici ai unităţii teritoriale a României. Iată de ce, poate surprinzător, poate nu, mulţi în afirmaţiile pe care unii reprezentanţi ai guvernului şi o serie de programe pe care guvernul le-a demarat, începînd cu 2001, au surprins. Este vorba despre începutul unei timide regionalizări administrative care cu siguranţă se va termina după 2004, dacă se va încheia şi care este legată de procesul de integrare europeană. Nu există în România, din păcate, o dezbatere publică privitoare la regionalism şi regionalizare şi această discuţie pe care o avem aici este una foarte bună.

Constatăm aici, pe de altă parte, că o bună parte din aspectele mai puţin raţionale care au dominat discursul despre regionalism în ultimul deceniu, au dispărut, însă regionalismul rămîne pentru majoritatea românilor o problemă abstractă. Şi aceasta nu doar pentru că politicienii nu au făcut nici un efort pentru ca să îl popularizeze, ca atare rămînînd o temă care nu se bucură de prioritate pentru ţara în care problematica economică şi supravieţuirea este esenţială, ci şi pentru că, de exemplu, în încercarea de a introduce o serie de întrebări referitoare la regionalizare într-un sondaj de opinie publică — Barometrul de opinie publică, realizat de FSD, singurul sondaj care are o bază de date publică în România — am constatat că întrebările sunt imposibil de înţeles pentru cea mai mare parte dintre respondenţi. Ca atare, am fost obligaţi să renunţăm la aceste întrebări privitoare la regionalizare şi suveranitate pentru că erau prea abstracte.

Discutăm aici despre o problemă care se află pe agenda unei elite. O elită care este interesată de viitorul României, de viitorul regiunilor ei, dar care nu are o foarte bună legătură cu problematica oamenilor obişnuiţi. Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la idee, ci înseamnă că trebuie făcute eforturi ceva mai mari. şi mă gîndesc aici foarte serios la modul în care ar putea specula problema regionalizării partidele extremiste din România. (Ne aflăm într-un oraş care este condus de un primar extremist, Clujul este deja condus de două mandate de domnul Funar, care a reprezentat de fiecare dată un partid extremist. Şi s-ar putea ca în viitor să avem o situaţie asemănătoare.) Partidele extremiste, în cazul nostru Partidul România Mare, pot folosi foarte bine problematica regionalizării pentru a cîştiga voturi într-o zonă atît de controversată cum este cea în care ne aflăm noi astăzi. Alegerile din 2000, în care partidul despre care vorbim s-a clasat al doilea, sunt un avertisment foarte serios pentru politicienii care astăzi exercită puterea în România, inclusiv pentru partidele din opoziţia democratică parlamentară. Modul în care e tratată problema regionalizării trebuie să fie cu totul altul.

Pe de altă parte, discutăm despre regionalizare într-o ţară în care nu există suportul instituţional pentru regionalizare şi democratizare. Ieri, în România s-a încheiat procesul de reformă constituţională din punct de vedere parlamentar.

Parlamentul României a votat proiectul de lege privind modificarea Constituţiei. Ar fi fost o bună ocazie, ca în România să se creeze o bază constituţională pentru regiuni. Pentru că trebuie să aducem aminte celor care nu ştiu sau celor care au uitat, că în Constituţia României, în ceea ce priveşte structura administrativă, se precizează că în România funcţionează comune, oraşe şi judeţe. Absenţa regiunilor din textul constituţional ar putea crea probleme în momentul în care ar apare o lege a regionalizării administrative. Dar, dincolo de acest lucru, foarte importantă ar fi fost reforma Senatului. România este singura ţară europeană în care camera superioară a Parlamentului reprezintă naţiunea şi nu comunităţile teritoriale. Ar fi fost necesar ca la această reformă a Constituţiei să se asigure o bază de reprezentare a comunităţilor teritoriale, regiunea putînd fi în viitor una dintre aceste comunităţi teritoriale. Din motive care ţin de politica conjuncturală, aceste reforme au fost respinse. Nu pentru că nu ar fi fost propuse comisiei parlamentare, pentru că în cadrul procesului de parteneriat, de consultare a societăţii civile, mai degrabă formale, din 2002 de către Camera Deputaţilor în ceea ce priveşte reforma constituţională, proces cunoscut sub numele de Forum Constituţional, societatea civilă a propus cele două reforme. Parlamentul însă, partidele politice, au refuzat să accepte această idee pentru că li s-a părut că riscul este mult prea mare, mai ales că ne aflăm în preajma alegerilor locale parlamentare şi prezindenţiale. Aşadar vreau să atrag atenţia că procesul de regionalizare administrativă care se va accelera pe măsură ce ne apropiem de data presupusei integrări europene, cel puţin aşa ne lasă să înţelegem, va întîmpina foarte mari dificultăţi în România.

Mie mi se pare elocventă poziţia Partidului România Mare din ultimele zile împotriva reformei constituţionale, poziţie care, dincolo de discursurile liderilor săi, dovedeşte că acesta este un partid profund antieuropean şi profund ostil procesului de integrare europeană.

Deci, regionalizarea cred că ar trebui să fie privită în strînsă legătură cu procesul de dezvoltare a democraţiei locale şi cu crearea unor mecanisme de subsidiaritate care nu funcţionează în momentul de faţă. S-a spus aici, în România, că de fapt, autorităţile locale dispun în momentul de faţă de foarte multe atribuţii, dar nu dispun de mijloace de finanţare. Spre exempu, în ultimii doi ani de zile guvernul a transferat autorităţilor locale 18 domenii, dar finanţare a transferat doar pentru 10 din acestea. Autorităţile locale în momentul de faţă sunt înglodate în datorii pentru că procesul de descentralizare în România este o formă de degrevare a guvernului central de o serie de atribuţii, însă nu este urmată şi de asigurarea unor mijloace financiare pe măsură. În condiţiile acestea, este evident că nu putem vorbi în România despre o descentralizare reală, ci doar despre o descentralizare simulată. Or, pentru a avea în vedere o descentralizare reală, ar trebui ca democraţia să se dezvolte la nivel local, acolo unde nu există din păcate încă. Se dădeau exemplele regiunilor din Ţara Bascilor, din Italia, regiuni care funcţionează pe baza unor participări cetăţeneşti exemplare. Din păcate, în România, democraţia locală este şubredă şi pentru că nu există o cultură participativă, dar şi pentru că nu există un suport legislativ pe măsură.

De aceea sper că, în anii care urmează, acest suport legislativ să poată să apară. Or, avînd în vedere contextul actual, şi anume că în România există o lege a transparenţei care obligă organismele internaţionale să colaboreze, să se consulte cu reprezentanţi ai societăţii civile în toate deciziile pe care le iau, avînd în vedere că ne aflăm aici într-un moment care este foarte important, aş propune ca acest forum să se încheie şi printr-o formă de colaborare şi, în orice caz, printr-un docu- ment care să ceară, să propună autorităţilor, în primul rînd, Ministerului Administraţiei şi Internelor – Departamentului pentru Reforma în Administraţie –, un tip de parteneriat de colaborare în sensul regionalizării, ştiind că la nivelul departamentului respectiv, se elaborează un proiect de lege privind regionalizarea sau în orice caz există un draft referitor la regionalizare. Ştim că pe parcursul anului 2003 chiar a existat la un momendat intenţia transformării regiunilor actuale în regiuni semi-administrative, a existat chiar o propunere guvernamentală de numire a unor guvernatori regionali, care a fost retrasă datorită tensiunilor dintre preşedinţia României şi Guvern. Cred că în acest context, ar trebui ca respectivul proiect să fie supus dezbaterii publice, astfel încît în 2005 problema regionalizării să nu surprindă opinia publică, partidele politice şi pe cei interesaţi.

Gusztáv Molnár: Am să vă vorbesc de Europa Centrală – şi vă spun că această idee nu mi-a venit ca o reacţie a celor spuse de antevorbitorul meu, ci oarecum m-a surprins această coincidenţă. În ce sens cred eu că ar trebui să definim conceptul de Europa Centrală sau chiar să încercăm să circumscriem teritoriul ce cuprinde Europa Centrală? De ce cred eu că este important să facem acest lucru? Pentru că Europa Centrală nu constituie o entitate imuabilă, ci este o structură în mişcare, în continuă mişcare. Pentru a surprinde această mişcare trebuie să facem apel la istorie. În Evul Mediu, Europa Centrală se întindea pînă la marginea estică a continentului, mă refer aici la Ungaria, Cehia şi Polonia istorică. Deci hotarele circumscrise de aceste state reprezenta, de fapt, marginea estică a Occidentului. Acum, făcînd un salt foarte mare în timp, să ne gîndim la anii ’80, cînd ideea de Europă Centrală a fost relansată datorită unei colaborări extraordinare între intelectuali din ţările respective şi intelectuali din Occident. Era vorba de o „republică a literelor”. Ştim foarte bine cine erau acele personalităţi care reprezentau această „republică”: Kundera în spe- cial datorită lansării termenului de „Occident furat”. Deci această relansare a termenului de Central Europe a avut un impact şi asupra fenomenelor politice după prăbuşirea comunismului pentru că, atunci cînd a început acest discurs, în perioada reconstrucţiei democraţiilor din ţările fost comuniste, era foarte uşor şi pentru americani să înţeleagă aceste lucruri şi însăşi lansarea grupului de la Vişegrad şi modul în care această idee a fost îmbrăţişată de ţările occidentale, această dezbatere din anii ’80 a avut un anumit rol.

Acum ne aflăm într-o altă perioadă istorică, în care se formează sub ochii noştri o nouă Europă Centrală, total diferită de Europa Centrală în sens istoric şi în sensul limbajului curent. Este în curs de naştere un nou centru al Europei. Mă gîndesc la miezul dur al Uniunii Europene. De ce cred că e bine să ne ocupăm de acest aspect? Prea suntem noi obsedaţi de integrare. Prea ne preocupă propria noatră situaţie de aderenţi sau posibili aderenţi (cazul României şi Bulgariei) şi scăpăm din vedere acele procese puternice şi adînci care au loc în cadrul Uniunii Europene. Ca o simplă ipoteză — nu pot acum să dezvolt această idee — dar ca ipoteză aş enunţa următoarea teză: după toate probabilităţile, procesul constituţional european se va bloca sub o formă sau alta. Nu zic că aşa se va întîmpla – nu putem prevedea viitorul – dar sunt argumente puternice în favoarea acestei teze. La ce mă gîndesc: sunt cîteva ţări, în special Marea Britanie, Polonia, Spania, care au declarat foarte clar ca sunt anumite puncte la care ele vor ţine chiar cu preţul unui veto sau al neratificării. Şi dacă o ţară sau două nu vor ratifica această nouă constituţie, întregul proces se va bloca. Acum ce se întîmplă? Se aud nişte voci, care nu sunt marginale, nişte voci care spun următorul lucru: foarte bine, dacă se va bloca procesul constituţional, atunci miezul dur al UE va merge înainte şi va crea o structură practică a unei Europe explicit federale, deci va merge chiar mai radical înainte decît merge acest text constituţional, care este inacceptabil pentru unii. Sigur, sunt, de fapt, două variante: ori se va trece – dacă se va accepta Constituia unde sunt trecute mai multe puncte care spun că ţările care doresc pot să meargă înainte în aşa-numitele cooperări reîntărite în cadrul cărora sunt două domenii esenţiale: politica economică şi politica de apărare. Deci acestea sunt cele două domenii inacceptabile pentru danezi. Acum, unde vreau să ajung? În această ipoteză în care, sub o formă sau alta, se va forma acest nou centru, atunci va fi interesant să aruncăm o privire asupra structurii constituţionale, a acestei Europe a miezului. Şi atunci ce descoperim? Că în acest miez al Europei, de fapt, este o Europă neocarolingiană, este un termen pe care l- am dezvoltat în mai multe studii, deci o Europă neocarolingiană care prezintă nişte similitudini uluitoare cu cea carolingiană. Nu ştiu dacă ştiţi, dar sub Carol cel Mare, care a introdus în felul lui o monedă comună în imperiul său, aceasta nu a fost acceptată de englezi şi danezi. Eu consider că am suprauzitat delimitarea periferie-centru sub o axă exclusiv est-vestică. Ar trebui să mutăm această perspectivă şi să privim lucrurile multi-vectorial. Adică să privim centrul raportat la est, sud şi nord. Şi toate sunt periferii, toate sunt margini faţă de acest centru care practic este însuşi centrul civilizaţiei occidentale, o civilizaţie suis generis. Dacă aruncăm o privire asupra structurii de stat a acestui miez, descoperim că aici sunt de fapt trei entităţi esenţiale care vin din istoria profundă: stat local, stat naţional şi stat supranaţional. Şi asta înseamnă – sigur, nu în totalitate şi nu în toate – dar cred că putem vorbi de un proces de cîntărire a dimensiunii federale în acest miez şi exemplul cel mai bun în acest sens îl constituie Italia. Tocmai în aceste săptămîni, în Italia s-a terminat redactarea unui nou text al Constituţiei, ce urmează să fie dezbătut la nivel de guvern şi are toate şansele să fie acceptat de parlamentul Italiei. Acest text face trecerea în sens explicit la federalism: tranformarea senatului italian într-un senat federal. Cuvîntul nu mai este tabu. Acest fapt poate să aşeze Italia alături de nucleul dur de care vorbisem anterior. Atunci vom avea de a face cu o structură extraordinară atît sub aspect geopolitic (actor independent la nivel global), cît şi sub al unor caracteristici constituţionale foarte interesante. În acest context, întrebarea care se pune este ce se va întîmpla cu zona care înconjoară miezul? Mă refer atît la ţările Europei Centrale şi de Est, cît şi la ţările din nord. Continuînd ipoteza, susţin că aceste ţări vor rămîne, o bună perioadă de timp, chiar fiind membre ale Uniunii Europene, în afara acestei structuri constituţionale extraordinar de complexe şi interesante. Am impresia că Polonia, Ungaria, nemaivorbind de România şi Bulgaria, vor rata integrarea lor în acest miez. Este bine să fim conştienţi de acest lucru pentru că altfel o să avem surprize. Trebuie să recunoaştem că de multe ori, noi, cei din Europa Centrală, obişnuiam să ne declarăm occidentali. Dar dacă privim istoria noastră, observăm că nu am preluat instituţii esenţiale: nu am preluat relaţia contractuală, ci am păstrat relaţia dură de la stăpîn la slugă. Asta era tradiţia. Şi nu am preluat acele structuri mici teritoriale. Nici Ungaria nu a avut o structură federală. Imperiul Austro-Ungar a fost federal numai pe jumătate: partea austriacă da, Ungaria însă nu, căci a rămas o structură rigid centralistă, cu toate consecinţele pe care le ştim. Aceste aşa-numite procese de lungă durată au avut ca o consecinţă în Ungaria împotmolirea procesului de reformă administrativă. Procesele de reformă administrativă ce erau aşteptate în Ungaria s-au împotmolit din cauza naturii partidului de la conducere – un partid prea vast, prea mare, cu prea multe interese – aşa că nici o idee clară nu s-a prefigurat. Acelaşi lucru se întîmplă şi în România, cu PSD-ul: avem de-a face cu nişte idei de reformă care la un moment dat ies la suprafaţă, după care se împotmolesc imediat. Totuşi există cîteva zone cu structuri regionale profunde – în special în spaţiul german – avem asemenea regiuni în spaţiul nostru: Transilvania, Banat, Silezia unde cred că s-ar putea ajunge chiar la o mişcare politică cu o anumită bază solidă, un suport mai serios, dar în ceea ce priveşte ţările ca atare, şansele nu sunt dintre cele mai bune.

Sabin Gherman: Vreau să mă refer la situaţia noastră, în care trăiesc mai multe comunităţi naţionale – pentru că nu vreau să le numesc minorităţi. Ele au tradiţii, limbă şi au anumite cutume pe care fiecare dintre noi suntem obligaţi să le respectăm. Eu aş miza pe un spaţiu cultural complementar. Mă refer aici la spaţiu românesc, maghiar şi german. V-aş da un exemplu fericit, cel al germanofiliei — cel puţin în mentalul colectiv al ardeleanului, unde cu doar 6% populaţie germană în Sibiu, primar este ales din primul tur de scrutin un german. Este o situaţie fericită care nu trebuie să fie generalizată, din păcate, sau nu este încă timpul să o generalizăm. Dar avem o şansă. În 1981 Arvind Ashta identifica federalismul fis- cal. Acest federalism fiscal este astăzi prezent în toată Uniunea Europeană, inclusiv în Franţa, care este considerată un stat centralizat. Acest federalism fiscal înseamnă şi o reconsiderare a priorităţilor, a limbajului şi a modului în care se face politica publică. Această apropiere între cetăţean şi factorul politic administrativ poate, pe de o parte, eficientiza folosirea banului public, pe de altă parte poate să fluidizeze birocraţia. Vă dau un exemplu, în Oradea, primarul invită investitorii – este prezent la o mulţime de forumuri ale oamenilor de afaceri – pentru a-i convinge cu facilităţi să aducă capital în oraş. Deja se ajunge la un interes extrem de exact, unde politicul are o influenţă mult mai redusă. Deja politica se transformă astfel într-o politică publică. Pe de altă parte, intrarea în Uniunea Europeană presupune şi tranformarea statului într-un stat civic habermasian în care cetăţeanul este mult deasupra statului, iar siguranţa cetăţeanului este deja mai importantă decît siguranţa statului. În acest moment se poate vorbi despre democraţia participativă. Democraţia participativă nu poate funcţiona într-o sărăcie lucie, într-o veşnică perioadă de tranziţie. Dar această democraţie participativă are anumite elemente, le-aş numi modelatoare. Vorbeam cu cineva din delegaţia poloneză, care îmi povestea că în momentul în care salariul mediu a crescut, foarte multă lume a găsit în cutiile poştale mici oferte de la bănci. Toate aceste cheltuieli au responsabilizat cetăţeanul vis-a-vis de ceea ce noi numim îndeobşte muncă. Nu şi-a mai permis să aibă tendinţe centrifuge în cadrul societăţii şi atunci a fost obligat să respecte anumite principii. Pentru că principiile acestea sunt în legătură directă cu Uniunea Europeană – el a devenit un cetăţean european. Cred că noua identitate, cea europeană, asimilează identităţile chiar potenţial conflictuale. Există o contrapondere, un contrapunct în construcţia mitologică care se poate numi integrarea europeană.

Gabriel Andreescu: Ceea ce încercam să introduc ca temă de dezbatere, era ideea temei regionalismului şi regionalizării în limba română, deci cum şi în ce măsură această temă a fost prezentă în conştiinţa opiniei publice. Am făcut o trecere în revistă, pentru întîlnirea noastră, a datelor pe care le-am putea aminti şi am văzut că primul document pe care l-am putut întîlni cu privire la tema regională datează din 10 ianuarie 1990. În declaraţia de intenţii a Ligii PRO EUROPA este scris, printre altele: Liga consideră specificul naţional şi regional drept o raţiune şi nu un obstacol al integrării europene. Mi se pare o intuiţie extraordinară, rară în atmosfera primelor zile ale lui ianuarie 1990, intuiţie care a fost valorificată de Ligă în toţi anii următori. Spre exemplu, din 1991, cînd Liga a lansat Gazeta de Mureş, tema regională revine în diferite forme. Într-un număr din luna noiembrie, Gazeta de Mureş a publicat un material scris de Mihai Fusu în Lupta cu titlul Obţiunea Basarabiei este federalismul. În zonă, în particular în Republica Moldova, tema federalismului şi tema regionalizării se amestecă şi se interferează, unii termeni au mai puţin dramatism decît au ei în mod obişnuit. Un important adaus de Ligă pe tema regionalizării l-a însemnat apariţia revistei Altera în 1995. Chiar în primul număr am regăsit, spre exemplu, o referire în editorialul editorilor – Elek Szokoly şi Smaranda Enache – în care se întreabă: „...tradiţiile locale, regionalismul sunt doar o modă sau remedii reale în utopia masificării planetei?” Ei deplîng faptul că „sub ochii noştri, societatea multiculturală a Transilvaniei, cîndva parte a spiritualităţii europene, se destramă.” Ei confirmă interesul revistei de a se ocupa de această temă pe larg şi deja în numărul 2 al revistei este publicat un prim studiu privind exemplul Tirolului de Sud, şi în numerele următoare, tema regiunilor, regionalizării, regionalismului este o temă consistentă şi deci revista este o sursă de informare cel puţin pentru specialişti, pentru cei interesaţi în mod particular de tema pe care o discutăm şi noi astăzi. Ce aş observa în acelaşi timp? Că tema regionalismului apare cu preponderenţă politică, ea e suficient de vagă şi suficient de încărcată din punct de vedere al temelor politice. Din acelaşi motiv, în primii ani, ea este corelată şi în acelaşi timp, aş spune, dominată de tema diversităţii etno-culturale a României, de tema autonomiilor, de tema minorităţilor etnice şi naţionale ş.a.m.d. Această dominanţă a ultimelor teme aş vedea-o şi în poziţia UDMR faţă de tema regionalismului. UDMR a elaborat încă din 1990 un număr de teze privind opţiunile sale, le-a codificat foarte precis în 1993, odată cu Legea privind minorităţile naţionale şi comunităţile autonome, în sfîrşit, programul din 1994 a dat temelor maghiare o anumită anvergură conceptului principal: autonomiile. Ideea de autonomie – şi nu de regionalism – în programul UDMR, de exemplu, se face referirea la ideea teritoriilor autonome şi a unor autonomii teritoriale care rezultă din asocierea teritoriilor autonome. Desigur că nu în sensul acesta înţelegem noi regiunile – ca entităţi teritoriale distincte cu propiile formule de reprezentare şi autoritate administrativă. Faptul că UDMR a pus accentul pe tema autonomiilor a făcut ca tema regională să fie într-un fel subtextul dezbaterii dintre opţiunile româneşti şi opţiunile maghiare privind situaţia minorităţilor din România, tema regionalismului fiind doar un corolar oarecare al temei relaţiilor româno-maghiare. Faptul că UDMR a avut această opţiune nu înseamnă că literatura maghiară nu este totuşi şi nu rămîne cea mai semnificativă în problema abordării temei regionale, există cîteva traduceri în limba română care dau o sugestie privind dezbaterea în limba maghiară, în literatura maghiară a acestei chestiuni. Sunt mai multe încercări de-a lungul anilor ca textele apărute în maghiară să fie traduse în română, mă refer la Cumpăna, la antologiile acelea din 1994 şi 1995 sau traduceri din alte reviste cum ar fi Magyar Kisebbség şi altele. Ele, repet, sugerează un astfel de interes pentru tema regională, există specialişti foarte implicaţi în tema regională şi avem aici pe Bakk Miklós, Kolumbán Gábor care sunt prezenţi în dezbaterea şi în limba română. Există însă o schimbare după mijlocul anilor ‘90 pe care aş numi-o regionalism, ca proiect al regionalizării. Tema dezbătută în spiritul LPE era în princi- pal o temă a regionalismului. Cei care au făcut această schimbare sunt, în opinia mea, Molnár Guzstáv şi Sabin Gherman. Molnár Guzstáv este poate personajul care istoric se va lega cel mai mult de tema regionalismului, el a elaborat o întreagă concepţie pe această temă, a publicat în 1997 un studiu care a dat şi un titlu menit să rămînă şi să sune în urechile noastre: Problema transilvană. Însă nu numai că a elaborat un studiu de la A la Z, ci a reuşit şi să obţină o dezbatere pe marginea lui, mai întîi în limba maghiară şi apoi în limba română. Peste un an, în 1998, a apărut şi un volum cu comentarii ale studiului său şi propriile sale post-comentarii intitulat, de asemenea, Problema transilvană, şi în felul acesta legînd ideea regionalizării de devoluţie, el a pus bazele, a ridicat standardul discuţiei şi a pus bazele unei discuţii teoretice pe tema asta. Dar nu numai atît. El a mers mai departe de zona pur teoretică pentru a introduce conceptul în conştiinţa publică — am în vedere o iniţiativă cum este creerea Grupului Provincia, amintită anterior, un grup înzestrat cu o revistă Provincia care a existat timp de aproape 3 ani, şi în acelaşi timp el a reuşit să se adreseze opiniei publice prin cîteva mici „scandaluri”, mai mult sau mai puţin pregătite de el. În 1999, de exemplu, a încercat să revitalizeze, să resuscite o importantă declaraţie de la Budapesta din 1989, în care se făcea referire fermă la tema regională, la tema Transilvaniei, atunci a ieşit un scandal puternic mediatizat de presă. Acelaşi lucru s-a întîmplat prin eforturile nevinovate ale lui şi ale colegilor de la Provincia odată cu Memorandumul privind regionalizarea în 2001. Cred că aceste manifestări în presă, aproape în totalitate, deşi nu chiar toate negative, „scandaloase”, au făcut totuşi un lucru bun pentru tema regională, inclusiv declaraţia din ‘99. Ele au arătat oamenilor că există problema, că această problemă nu este una oarecare, i-a făcut sensibili şi în mai multe cazuri le-au pus în faţă anumite argumente, argumentele autorilor pentru regionalizarea României. Cealaltă persoană pe care am amintit-o, cu importanţa ei în această resuscitare şi iarăşi, dezvoltare a temei regionalizării este, desigur, Sabin Gherman Probabil că toată lumea prezentă aici ştie acel text din septembrie 1998, care a creat „cazul Gherman”, articolul intitulat M-am săturat de România. În articolul respectiv, el trece însă de la tema pur politică, ca să spunem aşa, a regionalismului şi regionalizării, şi face observaţii de genul următor: „citesc prin ziare că Bucureştiului, Guvernul a avut grijă să-i aloce de la bugetul pe ‘98 o sumă mai mare decît Ardealului. Călătoresc cu maşina prin Sud şi ies şi văd diferenţa: acolo sunt drumuri mai bune, se fac mereu investiţii”, etc. Deci el face legătura, parcă nefăcută pînă atunci, între dimensiunea economico-administrativă, gospodărească a regionalizării şi tema politică. Cred că această legătură este extrem de importantă. Ea face conexiunea dintre o înţelegere în termeni politici, ideologici a temei regionalizării şi una în termeni de raţionalitate publică. Această schimbare într-un fel dedramatizează tema regionalismului, dîndu-i, după părerea mea, mai multă forţă şi mai multe argumente.

Cred că epoca de după 2000 este legată de conexiunea dintre regionalism şi regionalizare şi integrare europeană. Asta se vede în mai multe feluri. Odată că apar, intră în discuţie şi alte sinecuri, alte grupuri de analiză cum este SAR-ul. E adevărat că Ana Luduşan critică foarte sever într-un articol din Timpul atît raportul scris pe această temă de SAR cît şi atitudinea faţă de istoria temei regionalizării de către membrii ei. Dincolo însă de asta, intervenţia unui grup cum este SAR-ul este relevantă şi extinde puţin atenţia şi interesul. În plus, tot în legătură cu integrarea europeană are loc o mutaţie la nivelul partidului care s-a opus cel mai puternic pînă în 2000 ideii de regionalizare şi care are suficientă energie pentru a lua decizii pe această temă în anii ce vor veni. Este vorba de PSD, care a încercat să practice în ultimii ani o politică de plagiat şi să încerce să preia ideile din toate azimuturile, încît a reuşit să o preia şi pe aceasta a regionalizării. Ioan Rus are o declaraţie celebră, în care preia o idee din ‘90, „Transilvania ca locomotivă a Europei” introdusă într-o dezbatere de naţionalism-europenism şi încearcă să facă din ea un subproiect regional pentru PSD. Probabil asta are legătură cu nevoia PSD de a răspunde cererilor UE pentru o regionalizare efectivă. Primii paşi fuseseră făcuţi în 1998 în această materie: o regionalizare în cu totul în alt sens decît cea pe care o avem în vedere – regionalizarea autentică în sensul creerii unor unităţi administrative cu o autoritate proprie, cu reprezentare proprie – a avut loc în România o împărţire, de fapt, a României pe teritorii de dezvoltare. Şi totuşi – nu trebuie să subestimăm demersul, în ciuda limitelor sale –, ceea ce s-a întîmplat în 1998 a fost că s-au retrasat pentru prima dată frontierele interioare ale României şi prima dată cînd anumite probleme s-au pus în mod concret, probleme ce derivă din regionalizarea practică şi care ridică întrebări care vor trebui analizate mai tîrziu de către gînditorii şi creatorii regionalizării. Din acest punct de vedere, suntem poate într-o perioadă destul de confuză, nu ştim în ce măsură PSD-ul va putea să preia el în negocierea cu UE tema regionalizării, care este greu de dus, de cărat aici acasă, datorită acţiunilor sale anterioare. Poate însă să facă acest lucru altcineva decît PSD? Pot alte forţe civice sau politice să împingă înainte subiectul concret de data aceasta al regionalizării? Impresia mea este că nu. Deci din punctul meu de vedere, în următorii trei ani, adică pînă în 2007 – care este referinţa noastră practică – tema regională nu ar putea să creeze o suficientă simpatie pentru politica în sens general, pentru a deveni un actor politic, pentru a schimba datele în această materie. Cred că, din contră, lucrurile se vor întîmpla invers, că nu regionalizarea ne va împinge înspre UE, ci negocierile cu UE şi integrarea în care UE trebuie să aibă un rol activ, nu pasiv, va face ceva pentru regionalismul în România. În sensul acesta aş spune următorul lucru: că într-un fel intuiţia Ligii din 1990 se confirmă răsturnat. Adică, nu specificul regional este raţiunea integrării europene, ci vedem acum că integrarea europeană devine o raţiune a afirmării specificului regional.

Ovidiu Pecican: Mă voi agăţa fără scrupule de luarea de cuvînt a domnului Gabriel Andreescu pentru că îmi vine ca o mănuşă. M-am gîndit să vă provoc la o meditaţie asupra unui alt aspect asupra chestiunii regionalizării, anume aspectul personal. S-a vorbit despre marile identităţi comunitare, dar poate că nu ar fi inutil să discutăm şi despre ceea e înseamnă pentru oricare dintre noi, ca indivizi această temă. Şi zic că mă leg de ce spunea Gabriel Andreescu pentru că lucrurile se propagă în valuri adesea imprevizibile şi pot să depun şi o mărturie venind dinspre experienţa mea personală. Nu am să evoc ziua în care m-am întîlnit cu Gusztáv Molnár şi care mi-a spus: „eu vreau să fac o revistă, hai să o facem împreună, să dezbatem acolo chestiunile convieţuirii”. Am fost entuziasmat de această idee pe care o încercasem în dimensiuni mai puţin semnificative la Arad, oraşul meu de baştină, şi în acest fel am ajuns eu la grupul Provincia, cu gîndul că vom dezbate chestiuni literare. Dacă Jókai Mór i-a numit pur şi simplu cu dragoste pe români în opera sa, dacă Octavian Goga era chiar prieten bun cu Ady Endre, asta credeam eu că se va întîmpla la Provincia. Curînd m-am trezit într-o extrem de incitantă agora în care atitudinea ideilor a depăşit cu mult nu doar previziunile ideilor, ci şi pregătirea care o aveam, şi a trebuit să citesc puţină politologie şi, deşi eram istoric, să văd lucrurile într-o perspectivă radical schimbată faţă de ceea ce învăţasem din manualele de istorie şi ceea ce scrisesem în manualele de istorie. Şi este foarte greu să ieşi dintr-o obişnuinţă, mai ales dacă ea se întemeiază pe o diplomă universitară. Cu această diplomă ţi se pare că stai foarte bine pe picioarele tale şi îţi modifici cu mare dificultate propriul mod de a gîndi, fără a mai vorbi de al celorlalţi. Dar dincolo de intrarea mea personală în această arenă foarte fascinantă şi foarte dinamică, se observă scandalurile care s-au iscat. Nu ezit să folosesc cuvîntul „scandal” pentru ce s-a întîmplat, poate şi datorită temperamentului meu activ, în România orice dezbatere începe cu un scandal. Se folosesc multe epitete, multe metafore, nu dintre cele mai elegante, cele mai fine, dar asta este. Scandalurile respective, mai ales cele legate de chestiunea Memorandumului privind regionalizarea României din decembrie 2001, m-au pus în faţa unei dileme la care nu aveam un răspuns. Pe de o parte, ca şi mine, mulţi cetăţeni ai României, nu zic doar ai Transilvaniei (mă gîndesc şi la cei care l-au urmat de bună credinţă pe domnul Constantin Simirad atunci cînd a întemeiat Partidul Moldovenilor la Iaşi, şi asta a fost o prioritate pe care oricum am privi-o merită să fie menţionată) mulţi oameni dovediseră aşadar că aderînd la ideea regionalizării sunt solidari cu această idee. Pe de altă parte, scandalul care a urmat şi care a exprimat receptarea de care s-a bucurat Memorandumul nostru, al grupului Provincia, a demonstrat că lumea, în marea ei majoritate, părea împotrivă, părea intrigată, părea speriată. Eu aici am văzut o contradicţie. Dorim să relansăm chestiunea regională? Chestiunea regională nu a fost părăsită nici măcar în epoca lui Ceauşescu, în anumite forme, foarte soft. De fiecare dată cînd Cîntarea României venea cu diferitele sale judeţe reprezentate de artişti populari, de echipe folclorice care cîntau şi dansau, îmi spuneam — ca toată lumea — că încearcă construirea unei Românii ca un puzzle alcătuit cu multe specificităţi regionale. Din acest punct de vedere, cultural vorbind, la nivel superficial şi manipulat, regiunile apăreau, specificităţile apăreau. Pe de altă parte, chiar şi atunci cînd mergeai la BTT sau la OJT ştiai că anumite zone ale ţării sunt privilegiate din punct de vedere turistic. Puteai să te îndrepţi către Delta Dunării, care avea specificul său nu doar natural de rezervaţie, ci avea şi pe lipovenii exotici care locuiesc acolo, sau ştiai că poţi să mergi în Maramureş, să-i întîlneşti pe purtătorii acelor pălărioare, foarte ospitalieri şi în acelaşi timp de o rusticitate foarte interesantă, sau puteai să mergi în Secuime şi să mănînci un kürtös extraordinar. Existau, aşadar, aceste specificităţi. Problema este că – iată – la sfîrşitul dictaturii nu mai ştiam ce să facem cu ele, aparent. Cum se puteau aduna toate acestea într- un creuzet care să contribuie pînă la urmă la relansarea unei activităţi economice care să contribuie la relansarea unei discuţii despre libertatea individului şi a cetăţeanului care să aducă lucrurile la un prag de relevanţă chiar şi dincolo de viaţa mărginită de frontariile naţionale? Asta a fost una dintre temele mele de meditaţie în cadrul grupului Provincia. Mi-am propus-o singur, nu am epuizat-o nici acum şi iată că o discut împreună cu dumneavoastră.

Vreau să vă spun că în ultima vreme, în calitatea mea de profesor la Facultatea de Studii Europene, am avut prilejul să mă bucur de credit în contextul de înfiinţare a unor centre de informare europeană, cu sprijinul Comisiei Europene şi în această calitate am funcţionat ca expert pe lîngă Centrul de Informare Europeană din Sighet, în nord-vestul României. Am cunoscut acolo oameni care nu aparţineau doar elitei celei mai rafinate intelectuale. Oameni simpli care veneau să întrebe dacă afacerea lor – de pildă o lăptărie – îşi poate găsi un partener în Uniunea Europeană. Toţi aceşti oameni erau foarte ambiţioşi şi în acelaşi timp foarte interesaţi de relansarea vieţii economice dar şi culturale zonale. În Maramureş există această conştiinţă a faptului că regiunea este oarecum izolată, că potenţialul ei este în primul rînd turistic şi forestier şi că ar trebui făcut ceva. Oamenii – am constat cu stupoare – erau mult mai regionalişti decît mine însumi. Am observat şi altceva – ca să nu mă refer doar la Ardeal. Am observat un fenomen extrem de interesant de regionalizare, care a luat-o cu mult înaintea discuţiilor pe care le purtam noi şi mai ales a luat-o înaintea posibilităţilor şi a disponibilităţilor pe care le-a dovedit clasa politică şi aparatul administrativ. Eu cred că – chiar dacă nu poate lupta împotriva acestui fenomen – partidul actual de guvernămînt, nu este foarte fericit de apariţia acestor baroni regionali. S-a şi observat: uneori mai mult, alteori mai puţin s-a încercat o temperare a zelului de îmbogăţire şi de transformare în nişte feudali abuzivi a acestor lideri, să zicem ai cîtor unor regiuni. În practică, lucrurile sunt însă mai grave pe teren. În Oltenia toată lumea spera să intre într-o relaţie de cumetrie cu baronul Mischie, în speranţa că se vor obţine bani pentru sponsorizarea unui volum de versuri şi pînă la autorizaţia de construire a unei case. Cu oarecare stupoare ardeleanească întîrziată, am constat că oamenii de la Cernavodă sunt foarte preocupaţi să oprească traficul peste podul de la Cernavodă în condiţiile în care nu se va plăti o taxă suplimentară, aşadar vor să- şi afirme un fel de autonomie foarte marcată inclusiv într-o expresie financiară. Nu mai vorbesc despre primarul Mazăre de la Constanţa care, iată, a reuşit să impună acele taxe pentru oricine doreşte să meargă pe litoralul lui la Mamaia. Asemenea lucruri mă întreb dacă sprijină ideea de regionalizare sau o compro- mit? Indiferent de răspunsul pe care îl dăm noi ca indivizi sau noi ca forum constituit, aceste fenomene sunt reale, nu le putem trece cu vederea, va trebui să învăţăm să coexistăm cu ele, să le organizăm şi eventual să le găsim nişte soluţii. Eu cred că particularităţile politice şi în general, responsabilii politici ai actualităţii româneşti au motive să fie îngrijoraţi pentru că asemenea evoluţii nu au putut fi prevenite şi pentru că ele au dobîndit o anumită amploare. E vorba despre nişte oameni cu o anumită putere, o putere reală. Asemenea fenomene s-au înregistrat chiar şi printre liderii unor filiale judeţene. Toate aceste fenomene ţin, cred, de o diversificare a prezenţei în viaţa publică a unor persoane, a unor grupuri şi ţin de o atmosferă care ne duce mai departe meditaţia.

Ce pricepe omul de rînd care citeşte în ziar sau vede la televizor toate aceste lucruri? Că regionalizarea ar putea însemna o anarhie uneori, ceea ce îmi explică spaimele întreţinute uneori şi manipulate politic, spaimele de regionalizare. Pe de altă parte, oamenii mai avizaţi îşi dau seama că lucrurile nu mai pot continua cum au fost. Esenţialul este ce se întîmplă cu taxele. Plătim toate taxele pentru a merge la Bucureşti să se îngroape în gropile de acolo? Sau le plătim oare pentru că dorim ca statul român, care a luat nişte decizii eronate, să verse aceşti bani în cauze judecate de instanţele de la Strassbourg? Problema este şi mai complicată. Pe de o parte vrem o integrare într-o Europă a statelor federale. Pe de altă parte se luptă cu ghearele şi cu dinţii pentru menţinerea neschimbată – chiar cu riscul atragerii unor acuzaţii de ceauşism – a structurilor preexistente. Există o spaimă a acestor oameni că statul român, care s-a înfiinţat relativ recent, s-ar putea dezagrega. Eu cred că este o eroare. Cred că statul nu se va putea dezagrega în acest sens, dar cred că el, dacă suntem cu toţii cinstiţi şi dorim realmente să urmăm cursul istoriei, cred că el se va contopi cu ceea ce înseamnă comunitatea europeană. Pentru individ toate aceste discuţii despre dubla cetăţenie – o cetăţenie cu apartenenţă la europenitate – sunt complicate, sunt un factor de confuzie. Cetăţeanul nu îşi dă seama, se teme de ceea ce va pierde, nu îşi dă seama de ceea ce va cîştiga uneori. Este o întregă muncă de educaţie – aproape iluministă – să reuşim să facem permeabile aceste noţiuni la nivelul omului de rînd. Este o viaţă publică la noi încărcată de paradoxuri. Pe de o parte ni se spune că suntem cetăţeni români. Acest lucru înseamnă că aparţii unui stat suveran şi independent. Pe de altă parte, vedem că oricare dintre guvernele noastre, orice decizie ar lua se inclină în faţa celui mai anonim reprezentant al Băncii Mondiale sau al Fondului Monetar Internaţional. Care este independenţa vă întreb atunci? 50 de ani am stat şi am satelizat în jurul Moscovei, iar astăzi nici măcar nu este vorba de o identitate statală sau o entitate transnaţională ci financiară. De asta s-a şi discutat şi am adoptat şi eu acest termen, cu o oarecare prudenţă sau dimpotrivă imprudenţă, s- a vorbit despre România ca semi-colonie. Eu cred că pariul este acesta al intrării cît mai rapide şi cît mai complete în Uniunea Europeană. Dacă vrem să pierdem statutul de semi-colonie, atunci vom avea aceleaşi obligaţii dar şi aceleaşi drepturi. Or, vom intra într-o UE care conţine şi alţi actori ai săi, nu doar state naţionale, ci şi regiuni. Despre cum pregătim regiunile, s-au dat aici sumedenie de răspunsuri. O sugestie a direcţiei de răspuns este că regionalizarea ar trebui să o pregătim şi pornind de la existenţa indivizilor.

Miklós Bakk: Aş începe cu o constatare. Vorbim despre regionalizare, cel puţin de patru-cinci ani şi în decursul acestor ani am putut deja constata, şi este un lucru bun, că există mai multe discursuri despre regionalizare. Întîi şi întîi a existat un discurs producător de scandal, care a reuşit să introducă tema pe agenda opiniei publice şi a elitei politice. Deci, a existat un discurs demolator în sens pozitiv, pe această temă. După aceasta, o construcţie de alte discursuri, în primul şi în primul rînd, prin Provincia. Dar aici, deja aş ieşi puţin din cadrul nostru şi aş constata că discursul privind regionalismul, nu numai în România dar şi în alte ţări, în principal are două subtipuri de bază, în afară de acel discurs care apare în agenda politică. Şi anume: există pe de o parte un discurs politic proiectiv care operează cu modelele de drept public şi cu evaluări istorice, acesta este şi discursul familiar nouă. Pe de altă parte, există şi o abordare ştiinţifică, care porneşte de la datele geografiei economice, de la cercetări sociologice şi de la anumite modele de planificare economică pe unităţi teritoriale. Este important să vedem diferenţa între aceste două discursuri, pentru că problema regionalizării şi regionalismului evoluînd, aceste discursuri cîteodată se contrapun. În Ungaria, de exemplu, acest discurs, sau această abordare ştiinţifică deseori contrapunctează proiecţiile politice. Există o şcoală întreagă marcată de nume ca Pálné Kovács Ilona sau studiile domnului Gyula Horváth, pe care le-am citit şi în Altera, şi această şcoală consideră că modelele propuse prin discursul colectiv înseamnă o imixtiune voluntaristă în procesul regionalizării. Acest lucru cred că va apare curînd, şi la noi în România, într-o chestiune specifică deja a şi apărut, este vorba despre Ţara Secuilor. Există un proiect politic de autonomie, elaborat de domnul fost senator József Csapó, care într-adevăr se încadrează în acest discurs politic colectiv, pe de alte parte, există dimensiunea socială de reconstrucţie, de reinventare a Secuimii, reprezentată de mulţi specialişti grupaţi în jurul domnului Gábor Kolumbán. Deja se simte o dedublare a discursului politic şi în sînul comunităţii maghiare sub acest aspect, care va influenţa în viitorul apropiat şi politicul şi mai ales atitudinea UDMR- ului. Dar aceasta a fost o constatare introductivă.

Aş vrea să vorbesc, pe scurt, despre două chestiuni: mai întîi despre parcursul ideii regionale la diferite partide politice din România, iar apoi despre un scenariu posibil al regionalizării din România. Cred că despre cum văd partidele politice regionalizarea şi regionalismul am reuşit să ne formăm o idee, ieri şi azi. PNL are un draft care este ţinut oarecum în sertar şi chestiunea este interesantă din punctul de vedere al evoluţiei doctrinare a Partidului Liberal, care se bazează şi acum pe o idee din secolul al XIX-lea, care priveşte societatea din România ca pe un spaţiu naţional omogen, iar regionalizarea o vede ca pe o tehnică de guvernare care trebuie aplicată acestui spaţiu naţional omogen (domnul Valeriu Stoica reprezintă foarte marcant acest curent în Partidul Naţional Liberal şi domnia sa, de exemplu, a criticat foarte aspru Legea statutului maghiarilor spunînd că se trage din seva doctrinară a secolului al XIX-lea. Pentru mine, a sunat puţin curios acest lucru, cunoscînd presupoziţiile ideologice ale domnului Stoica în alte chestiuni). Despre parcursul ideii regionale în cadrul PSD-ului – cele spuse de domnul Andreescu sunt adevărate – şi eu consider că evoluţia acestei idei în programul politic al PSD este o acomodare, pe de o parte la realităţile europene, pe de altă parte, regionalizarea în cadrul PSD este gîndită ca un instrument care serveşte clientelei care deja există, aşadar acomodarea înseamnă regîndirea acestui instrument ajutător pentru clientele politice deja existente ale acestui partid. Am lăsat la urmă UDMR. Este clar că UDMR-ul a avut la începutul anilor ‘90 mai ales între ‘93 şi ‘95, o efervescenţă interioară privind producţia modelelor de autonomie. E foarte interesant că tot acest proces, dacă ne uităm azi de la o anumită distanţă, pare, cel puţin pentru mine, o indecizie între o autonomie comunitară şi între o autonomie regională foarte clară. Acest lucru se poate explica şi prin nevoia de mobilizare de la începutul anilor ’90. Atunci într-adevăr UDMR a reprezentat, nu numai ca partid politic, ci şi ca o mişcare amplă mobilizatoare, întreaga comunitate maghiară şi era o nevoie intrinsecă de a formula această nevoie de mobilizare şi printr-un concept ideologic. Aşadar, această indecizie se datorează, în primul rînd, acestei nevoi. Aici aş face însă şi o mică şi poate interesantă paralelă cu cele spuse de Gusztáv Molnár ieri, privind esenţa europeană, neocarolingiană. Dînsul spunea că Europa actuală sau miezul Europei are o structură federativă premodernă, care se bazează pe vasalităţi contractuale. Europa neocarolingiană este determinată prin istorie la o federaţie de tip teritorial cu unităţi teritoriale care vin din timpurile adînci ale perioadei medievale. Eu aş spune că şi Transilvania şi Europa Centrală au o structură federală care vine dintr-o epocă premodernă, dar puţin diferită de această structură pur teritorială. Este suficient ca să înţelegem acest lucru să ne gîndim la Constituţia Transilvaniei premoderne – într-un studiu remarcabil, domnul profesor Paul Philippi a descris această Constituţie – şi, după cum descrie domnia sa, ceea ce caracterizează această Constituţie medievală a Transilvaniei, este tot o federaţie – dar nu numai între unităţi teritoriale, ci o federaţie mixtă între teritorii şi comunităţi. Este suficient să ne gîndim la privilegiile primite de saşi şi de secui. Deci, în Europa Centrală avem, venind din istorie, un model de federaţie mixtă între comunităţi şi teritorii. Probabil că este un salt prea îndrăzneţ din partea mea, dacă această indecizie între modelul comunitar şi modelul teritorial al UDMR- ului o leg direct de această tradiţie transilvană. (...) aşadar, aceasta este prima perioadă a UDMR în elaborări conceptuale din ‘93 şi ‘95. În ‘96 a intervenit o cotitură datorită iminenţei şi apoi a perioadei de coaliţie, deoarece liderii Uniunii şi-au dat seama că programul de autonomie, în contextul actual al României, nu are nici o şansă de real politik şi au renunţat la acest program. Nu-i vorba numai de renunţare, eu cred că este vorba şi de înţelegerea unui alt lucru, şi anume, înţelegerea proceselor politice interne şi a caracterului statului de drept din România. Şi anume, în condiţiile unui stat de drept nesolidificat complet, neconstruit complet, în condiţiile în care politica înseamnă, pentru elitele din România, un canal al mobilităţii sociale privilegiat, conducerea şi elita politică conducătoare a UDMR a înţeles că în această situaţie paşi înainte se pot face nu prin legi în primul rînd, ci prin tranzacţii punctuale. A urmat un curs politic care în logica internă, deşi s-au discutat multe şi s-au cerut multe legi, s-a subsumat acestui model tranzacţional. Eu cred că acest model tranzacţional este în curs de epuizare pentru că scopurile care pot fi obţinute prin acest model – dobîndirea punctuală a unor instituţii şi a proprietăţilor —este un proces care începe să se termine în această fază a integrării României. Asta înseamnă că UDMR a ajuns într-o criză politică, criza politică s-a şi manifestat la Congresul din Satu-Mare, au apărut tot felul de grupuri care încep să se autodefinească în afara UDMR- ului. Acesta este un moment foarte productiv, deşi nu ştim la ce va da naştere, ce elaborări ideologice sau proiecte politice de amploare pot să iasă din această situaţie. În orice caz, după părerea mea, există şanse ca programul de autonomie să fie reformulat pe o bază mai teritorială şi să fie coroborat cu regionalismul european. Sunt două sau trei ateliere mici, la care, după informaţiile mele se lucrează, nu putem şti dacă aceste elaborări vor fi nişte elaborări de amploare din punct de vedere conceptual, viitorul ne va spune acest lucru. În concluzie, aş spune că regionalizarea care se va produce, în prima fază va fi un produs sau un compromis între aceste idei în evoluţie. Pe de altă parte, faza a doua, după părerea mea, va fi modificarea acestui sistem, şi aceasta ţine de viitorul nu chiar apropiat, pe termen mediu, datorită apariţiei unui partid sau a unei mişcări autonomiste, lucru pe care îl consider un lucru cert.

Avînd aceste premise, aş vrea să vorbesc despre un scenariu posibil al regionalizării în România. Am văzut mizele ideologice, mai sunt şi alte condiţii iniţiale acestei evoluţii. Cea mai importantă premisă este că există regiuni de dezvoltare. O altă condiţie iniţială este – pe care în adevărata ei natură sociologică nu o cunoaştem – faptul că există elite politice locale care deţin o putere politică crescîndă. Această elită locală este diferită de vîrfurile partidelor, însă nu ştim dacă această diferenţă va avea şi consecinţe ideologice; cît despre puterea acestor elite locale, chiar dacă nu reuşesc să influenţeze puternic centrele, vîrfurile, ele pot, totuşi, să blocheze anumite procese, deci prezenţa lor deocamdată este în sens negativ. O altă condiţie la această regionalizare posibilă în România ar fi enumerarea modelelor ce vor fi avute în vedere. În literatura de specialitate se spune că regiunile din Europa au practic la bază trei modele sau trei tipuri:

1.  Există un regionalism cultural – care se întemeiază pe identităţi regionale, lingvistice, religioase sau etnice. Acestea, de obicei, se formulează în revendicări puternice de autonomie cerînd devoluţia puterii legislative. Exemplele sunt cunoscute: Catalonia, Tirolul de Sud, Ţara Bascilor.

2.  Există un regionalism politico-administrativ — care nu impune devoluţia puterii legislative, această de obicei este formulată ca auto-administrativă. Este prezentă în ţări care de obicei nu au minorităţi semnificative cum este Polonia. Cazul Sileziei prevesteşte ceea ce într-un fel prevestesc şi eu pentru România, că se va încerca printr-o mişcare autonomistă o modificare a decupajului modelului iniţial.

3.  Există un regionalism economic.

În România – ca să încerc să dau o formulare a acestui model – aş putea să spun că, într-un caz fericit, într-un termen mediu, vom avea un regionalism asimetric, ceea ce înseamnă că regionalismul economic actual se va transforma, probabil, pentru teritoriul întreg al României într-un regionalism politico- administrativ cu nişte inserţii de regionalism cultural. Lucrul este clar prin cazul Ţării Secuilor, în care deja se încearcă o definire şi o formulare a unui proiect politic de acest gen. Probleme ar fi multe, legate de această evoluţie sau model posibil de regionalizare, de regionalism în România.

Claudiu Coşier: O să încerc să mă refer puţin la ceea ce domnul Gabriel Andreescu numea manifestarea în concret a regionalismului şi o să încep cu o afirmaţie foarte clară: regionalismul există în România. Domnul profesor amintea o tipologie bazată pe trei modele, dar există şi o altă tipologie definită într-un document al Parlamentului European, care defineşte regionalismul în cinci modele. Ca să ajungem foarte rapid la situaţia României, în momentul de faţă din aceste cinci modele ne mai sunt accesibile două, pentru că discuţia pe Constituţie s-a încheiat. Aceste două modele care au mai rămas sunt regionalizarea administrativă – care din punctul meu de vedere nu este cea profundă – şi regionalizarea prin autorităţi publice locale cum există în baza Legii din 1999.

Vreau să mai subliniez un aspect important. În România – şi acum o să vorbesc despre ce ştiu mai bine, despre dezvoltare regională şi nu despre regionalism - Legea asta a dezvoltării regionale nu a venit şi nu vine şi nici nu stă pe un funda- ment format din alte legi cum ar fi – dau un exemplu – Legea descentralizării din Franţa, care permite unei entităţi să ceară competenţe guvernului naţional. La noi, Legea nu stă pe astfel de fundamente. Ca să ajungem mai rapid în cadrul temporal în care ne aflăm, pentru ca România să încheie negocierile aşa cum şi-a propus anul viitor, este nevoită ca pînă la sfîrşitul acestui an să producă modificările necesare, aferente Legii 151. Dar această modificare legislativă şi capitolele de negocieri nu se referă la perioada de tranziţie 2004-2006, se referă la perioada de după aderare, de după 2007. Şi aici intervine un alt element tehnic vis-a-vis de evoluţia politică a procesului: planificarea financiară a UE. De ce devine foarte importantă asta în România? Pentru că, din păcate – şi aici o să fac o paralelă cu Ungaria – Ungaria are aceaşi organizare a dezvoltării regionale ca şi România, însă în Ungaria această politică a dezvoltării regionale a fost umplută cu un conţinut – dau cîteva exemple din ultimii 10 ani: au existat la momentul oportun nişte legi referitoare la zone speciale, nişte legi referitoare la programe de sprijinire a investiţiilor, vorbesc de legi proprii ale guvernului maghiar, nu finanţate cu banii altora, a IMM-urilor ş.a.m.d. Mai mult decît atît, bugetul reflectă o politică de dezvoltare. Bugetul României reflectă încă o politică de supravieţuire, cu 2% dat resurselor umane, 4% dat coeziunii economice, 6% SAPARD-ului şi restul infrastructură. Acesta este bugetul de supravieţuire. Nu poţi să ai politică de dezvoltare regională, adică să o cobori la nivelul teritoriului, dacă nu ai politică de dezvoltare. Iar noi suntem în faza asta.

Evident, va trebui să scăpăm de multe dintre problemele noastre legate de competenţe în domeniul politicilor şi mai ales de obiceiul acesta de a lansa strategii fără bugete ş.a.m.d. Lucrurile care se întîmplă permanent, şi aici îmi permit să spun, dacă discutăm şi despre procesul politic – din punctul meu de vedere, nici pînă în ziua de astăzi nu am văzut, la nici un partid un proiect concret, cu părere de rău trebuie să spun asta. Dacă se intră în detalii, sunt multe complicaţii care trebuie clarificate şi într-adevăr dezbaterea, adică o lege de genul acesta, o reformă de mărimea asta nu poate să fie a unui partid. Ea necesită un timp. Din punctul acesta de vedere, cu cît începi mai tîrziu discuţia pe un document – deocamdată nu discutăm pe un proiect, pe un document – cu atît reforma va porni mai tîrziu. Însă vreau să subliniez şi un alt fapt. Din punctul de vedere al UE, nu ni se va impune să facem regionalizare politică sau administrativă. Atîta vreme cît noi rămînem ca şi unică manifestare a regionalismului la accesarea fondurilor structurale – căci asta este deocamdată unica manifestare, nici un minister sectorial nu-şi conduce activitatea în funcţie de obiectivele de dezvoltare regională sau de politica de dezvoltare regională – deci dacă rămînem la nivelul acesta, sunt suficiente nişte structuri care să confere încredere UE că banii se cheltuiesc conform cu ceea ce se declară. Şi asta este o temă grea pentru România. şi din punctul de vedere al Comisiei UE şi din punctul de vedere al României, mecanismul instituţional cel mai simplu s-ar putea face prin instutuţii guvernamentale în teritoriu, pentru că sunt instituţii publice, angajează răspunderea statului şi la revedere! Numai că interesul nostru, ca să păstrăm o mică aparenţă din sîmburele acela de regionalism, este ca să avem totuşi ceva de lucru la nivelul regiunilor. Nu mult, dar să fie ceva. Dacă mergem mai departe pe calendarul acesta şi facem o socoteală, înseamnă că termenul optim pentru producerea unei adevărate reforme în România este 2012. Însă, pînă atunci trebuie să umplem conceptul de conţinut, să-l aducem mai aproape de unul dintre modelele pomenite de antevorbitor. Deocamdată nu s-a propus nici un conţinut. Din punct de vedere instituţional, vă daţi seama că sistemul regional, aşa cum este el acum, are o sarcină foarte grea, pentru că aşa cum s-a subliniat în diverse cuvîntări, practic, deci din punct de vedere politic, nu există o exprimare clară, inclusiv grupul acesta mic de regionalişti nu sprijină această mică manifestare de regionalism pentru că au probleme de decupaj, de tot felul de alte probleme şi nu înţeleg care este problema de fond în momentul acesta. Autorităţile locale, prin fenomenul ireversibil de descentralizare nu percep care este exact procesul de delegare de competenţe de la nivel naţional, ci se tem tot timpul de pierderea de competenţe pe care abia le-au cîştigat. În acest context, dacă într-adevăr nu se face o dezbatere corectă, transparentă pînă la nivelul cetăţeanului de pe stradă, nu vom avea niciodată înţelegerea să discutăm proiecte de reformă care să ducă România la un nivel de eficienţă administrativă de nivel european.

Gábor Kolumbán: Am nişte observaţii în legătură cu afirmaţiile făcute aici, după care doresc să fac nişte propuneri pentru concluziile acestei conferinţe. Ar fi benefic să avem o dicuţie asemănătoare cu cea de azi în tematica regionalismului, pentru că am impresia că căruţa a luat-o înaintea cailor – regionalizarea în România în contextul european prinde viteză, şi cu toate că regionalismul în România există şi a avut de-a lungul istoriei curente de dezvoltare şi perioade de creativitate, am impresia că acum regionalismul României a rămas în urma regionalizării.

În urma discuţiilor de ieri, pentru mine este clar că o regionalizare se va face, dar nu este indiferent cînd, cum şi cu ce conţinut. Umplerea de conţinut a acestui proces de regionalizare ar trebui să fie prioritatea numărul unu în perioada care urmează. Există un curent regionalist destul de puternic la Iaşi care pentru mine, ca transilvănean, este surprinzător. Eu mă duc destul de rar la Iaşi şi, cînd ajung acolo, mă duc în librării. Şi cînd văd acea efervescenţă culturală, mă gîndesc că regionalismul românesc nu trebuie restrîns numai la Transilvania şi Banat pentru că la Iaşi este un centru cultural unde aceste centre de gîndire îşi găsesc un teren foarte fertil.

A doua idee este legată de această comunicare între curentele de gîndire românesc, respectiv maghiar din perioada interbelică – mă gîndesc concret la efectuarea unor traduceri ale gînditorilor maghiari – adepţii ideologiei transilvane – mă gîndesc la Kós Károly şi şcoala condusă de el – care este foarte puţin cunosută în literatura românească, deşi a fost un curent extrem de progresist la vremea respectivă şi conţinea multe elemente de regionalism şi de soluţii ale convieţuirii interetnice în cadrul unor soluţii regionale.

O altă problemă care mă frămîntă este – şi poate că ar trebui chiar înfiinţat un grup de lucru pe această temă – această problemă a evoluţiei regiunilor în Europa de Est, pentru că din studiile şi cercetările pe care le-am făcut am găsit o lume fascinantă din punct de vedere ştiinţific: datorită opririi proceselor de modernizare în secolul XX în zona secuiască avem la ora actuală structuri de gîndire, inclusiv tehnologii, care sunt şi legături de structuri sociale premoderne care îşi trăiesc viaţa şi este foarte interesant că ele nu exclud structurile moderne şi postmoderne. Ca să concluzionez această idee, eu cred că pe bună dreptate s-a spus că avem nişte structuri premoderne – şi dacă suntem corecţi atunci trebuie să recunoaştem că regiunile despre care noi vorbim sunt structuri premoderne – deci nu trebuie să ne aşteptăm la apariţia unor structuri care vin din istorie şi care şi la ora actuală persistă deopotrivă cu vasalităţi şi alte legături interesante. Există o comunitate de principii.

Problema regiunilor în contextul globalizării este un aspect foarte interesant în ştiinţa regională: regionalismul şi globalizarea sunt două fenomene paralele, care la prima vedere sunt contradictorii, dar care sunt complementare şi apar datorită aceloraşi forţe care guvernează lumea noastră de astăzi. Noi, dacă dorim să vedem regionalismul şi soarta regiunilor într-o lume postmodernă în secolul XXI, atunci trebuie să găsim şi răspunsuri: ce aduce regionalismul în lumea unificată şi uniformizată a globalizării? Această trecere de la structuri premoderne la structuri globale se întîmplă prin regiuni – care sunt zona tampon unde aceste lucruri se întîlnesc. Există acest concept al globalizării şi localizării în acelaşi timp, care apare ca concept strategic în cadrul firmelor multinaţionale: trebuie să fi locale şi globale în acelaşi timp. Deci aceste lucruri sunt extrem de interesante. Am în minte trei idei: să avem o convingere mai pronunţată că prin regional- ism se poate umple conceptul de regionalizare, că UE ar putea contribui prin programe la întărirea identităţilor regionale – proiecte culturale destinate acestui scop, înfiinţarea unui grup de lucru care să se ocupe de problemele strategice şi teoretice ale regionalizării şi considerarea problemelor istorice şi o creştere a coeziunii dintre gîndirea românească şi maghiară şi a altor naţii. Referitor la Transilvania, din toate luările de cuvînt de ieri a reieşit că identitatea regională nu este nici etnică, nici naţională. În Transilvania acest lucru este de fapt inversat. Transilvania este locul de baştină a cel puţin două identităţi naţionale: maghiarul transilvănean este mai maghiar decît maghiarul din Ungaria şi românul din Transilvania este mai român decît românul din alte zone ale României. Acesta este un lucru foarte interesant, de care ar trebui să ţinem cont şi care ar trebui să ne îndemne să vedem cum se poate găsi o armonie, o coerenţă între identităţile regionale şi identităţile etnice în acelaşi teritoriu.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006