Naţiuni şi regiuni în Europa Occidentală

Brigid Laffan

Introducere

Ritmul, proporţia şi mediul integrării europene s-au modificat după 1985 în urma deciziei ţărilor membre de a demola frontierele din spaţiul economic european. După 1989, în urma încheierii războiului rece, mediul geopolitic al integrării s-a modificat şi mai mult. Comunitatea Europeană, devenită astăzi Uniune, în această perioadă s-a evidenţiat ca o instituţie regională centrală în Europa de Vest, fostele state ale blocului sovietic considerînd-o drept elementul cheie al tranziţiei lor spre economia de piaţă şi un regim democratic de tip liberal. Uniunea Europeană, preocupată de propria agendă internă încărcată, a omis să ia în consideraţie nevoile reale ale unui mediu european mai larg. Schimbările fundamentale din Europa au repercusiuni şi asupra instituţiilor Europei Occidentale care luaseră fiinţă treptat în perioada postbelică. Fundamentele filozofice şi real-politice ale concepţiei bazate pe confruntarea blocurilor şi existenţa unei Europe Occidentale separate, bine conturate, au luat sfîrşit. Termenul „Europa” a devenit o valoare respectabilă în discursul politic referitor la viitorul structurilor continentale.

Un program de cercetare în extindere

Pe măsură ce politologii, economiştii şi juriştii încercau să înţeleagă natura Uniunii Europene şi dinamica procesului de integrare, integrarea europeană a devenit din nou obiectul unei extinse cercetări ştiinţifice. În anii ’70 – începutul anilor ’80, atunci cînd însăşi Comunitatea Europeană stagna, s-a putut observa o lîncezeală şi în cercetarea integrării. În această perioadă – după o muncă de pionierat efectuată de Hass, Lindbergh, Schmitter şi alţii – interesul cercetătorilor americani a scăzut în mod fundamental în privinţa fenomenului integrării. (Caporoso şi Keeler, 1993) Cei care au scris despre integrare, s-au limiat la studii empirice de detaliu referitoare la procedurile politice ale Comunităţii sau la chestiuni instituţionale. Inflaţia de studii de caz părea să acopere problemele mai profunde legate de schimbările la nivel macro. Renaşterea integrării oficiale în Europa de Vest, respectiv prăbuşirea sistemului comunist au constituit o serioasă provocare teoretică pentru discipolii integrării. Wallace face referire la absenţa conceptelor sau a cadrelor de referinţă tradiţionale. (Wallace, 1990:3) După opinia lui Keohane şi Hoffman teoriile mai vechi au fost eliminate de o serie de aspecte ale integrării fără ca locul lor să fie ocupat de altele. (Keohane şi Hoffman, 1991:9)

Importanţa provocărilor conceptuale şi teoretice cu care se confruntă cercetătorii integrării o depăşeşte pe cea ştiinţifică, ele putînd afecta acele probleme politice, economice, culturale şi instituţionale cu care se confruntă Uniunea Europeană. Temele cele mai semnificative cu care Uniunea trebuie să se confrunte privesc politica democratică, securitatea şi bunăstarea economică. Schimbările sistematice din Europa pun sub semnul întrebării competenţa instituţiilor care au fost create în Europa Occidentală după război pentru rezolvarea acestor probleme. Rolul Germaniei în „noua Europă”, lărgirea, apariţia regionalismului, toate ridică probleme privind frontierele Europei, „identitatea europeană”, „proiectul european”. Aceste cazuri nu se limitează la dimensiunea „cine ce primeşte, unde şi cum” a politicii, ci ating imperiul său suprem, adică esenţa sa etică şi morală. (Krasner, 1984:233)

Devine tot mai evident că studierea integrării are nevoie de noi abordări, şi este tot mai acceptată opinia conform căreia cunoaşterea optimă a forţelor motrice ale integrării trebuie să să rezulte în urma aplicării informaţiilor oferite de diferite discipline. (Mayes, 1993:265, Wallace, 1993:272). În altă ordine de idei, cercetarea integrării nu se poate limita la disciplinele tradiţionale ale politologiei, economiei şi dreptului, ci trebuie să cuprindă sociologia, geografia şi antropologia. În lucrarea sa „Europa, o provocare pentru ştiinţele sociale”, Hamm argumentează că „procesul european este mult prea complex şi are mult prea multe consecinţe teoretice şi practice ca să poată fi analizat în mod corespunzător din perspectivă unidisciplinară. Dacă acceptăm provocarea să contribuim la profilarea acestei societăţi în formare, atunci abordarea trebuie să fie dintr-o perspectivă holistică şi problematizată” (Hamm:15). Rezervele faţă de modalitatea formării conceptelor referitoare la procesul integrării au îndemnat o serie întreagă de cercetători irlandezi să elaboreze o abordare alternativă. Deşi scopul urmărit este acela de a înţelege natura UE, forţele motrice ale integrării şi dinamica procesului de integrare suntem convinşi că toate acestea, la o primă tentativă, pot fi mai bine însuşite pe cale indirectă. Cunoştinţele despre integrare pot fi mai bine aprofundate dacă ne întoarcem la realitatea economică, politică şi socială ascunsă în spatele integrării. (Laffan şi O’Donnell, 1993).

Stabilirea corectă a forţelor motrice ale integrării presupune reamplasarea statului vest-european în centrul dezbaterii. În Europa de Vest are loc cea mai rapidă transformare a „marelui stat consolidat, centralizat, puternic fixat” (Tily 1992:329). Are loc o importantă dezbatere ştiinţifică despre efectul integrării europene asupra statelor. Unii autori interpretează integrarea drept un proces care conduce la un organism politic transnaţional care pune în pericol suveranitatea membrilor săi şi preia toate funcţiile lor esenţiale. Cu alte cuvinte, integrarea duce la „un sistem politic semievoluat” care cuprinde atît particularităţile construcţiei statale, cît şi cele ale transformării instituţionale. (Wallace 1993, Wessels 1992).

Alţi autori consideră Comunitatea drept „un regim inter guvernamental de succes care serveşte la administrarea dependenţelor economice reciproce prin coordonarea unor politici pe calea tratativelor.” (Moravcsik, 1993:30). O primă proiecţie are în vedere transformarea statului, iar ultima, păstrarea şi adaptarea statului. Prezentul studiu analizează dintr-o plajă mult mai largă două benzi înguste care pot influenţa viitorul ordinii politice europene: naţionalismul şi regionalismul. Ordinea politică în Europa se va configura mai ales din jocul forţelor regionale/ naţionale şi naţionale/internaţionale. Atît regionalismul cît şi naţionalismul constituie dovezi ale deosebitei diversităţi ale organizării culturale şi politice a Europei. Administrarea diversităţii constituie una dintre temele centrale cu care se confruntă sistemul politic în procesul integrării europene. Atitudinea conform căreia diversitatea constituie o valoare indiscutabilă în cadrul exprimării identităţii europene, poate fi deci legitimă. (Gillespie, 1994:1).

Naţiuni şi naţionalisme

Atît în cadrul dezbaterilor politice cît şi în cel al cercetării ştiinţifice a integrării europene, statele membre – fie direct, fie indirect – beneficiază de accente deosebite. De o atenţie mai redusă a beneficiat existenţa în timp a naţiunilor şi statelor europene, ceea ce constituie expresia propriu-zisă a acestor „identităţi naţionale”. Articolul lui Hoffman, de mare rezonanţă, din 1966, despre viitorul statului naţional, a pus în centrul discuţiei chestiunea diversităţii europene, iar problema naţionalismului a fost abordată trasînd distincţii clare între conştiinţă naţională, situaţie naţională şi naţionalism. Hoffman definise conştiinţa naţională drept sentiment, situaţia naţională drept împrejurare, iar naţionalismul drept o ideologie care acordă prioritate absolută naţiunii. Interesul naţional, izvorît din diferite situaţii naţionale, limitează integrarea politică. Hoffman ne zugrăveste proiecţia originală a naţionalismului. Deşi observă că statul naţional a fost păstrat în Europa Occidentală, recunoaşte că proiectul integrării poate duce în direcţia unei noi construcţii politice. (Hoffman, 1966). Accentele puse de Hoffman asupra naţionalismului sunt rar citate sau recunoscute, autorul fiind identificat mai degrabă cu o abordare interguvernamentală a integrării.

Oare naţionalismul poate să determine formele pe care le îmbracă integrarea europeană, respectiv limitele comunităţii politice în Uniunea Europeană? Ne-ar fi de mare ajutor în înţelegerea integrării europene dacă am putea evalua autenticitatea ipotezelor ascunse în spatele acestei întrebări. Proiectul integrării a fost susţinut în calitatea sa de instrument util al combaterii caracterului iraţional şi periculos al naţionalismului care a dus la două războaie mondiale şi la ascensiunea fascismului. Anii 1930 au însemnat în Europa de Vest culmea Weltanschaung-ului naţionalist. (Dorgan, 1993:178) În cadrul mişcărilor de rezistenţă combaterea exceselor naţionaliste era evidentă. Idealiştii Congresului de la Haga au prevăzut depăşirea naţionalismului printr-o colaborare europeană care să ducă la o uniune europeană originală şi la formarea unei identităţi europene autentice. Naţionalismul a fost înlocuit de un obiectiv mult mai acceptabil, cosmopolitismul. (Wallace, 1993:80). După Weiler, supranaţionalitatea în cadrul Comunităţii „nu înseamnă lichidarea statului naţional, ci constituirea unui regim care îşi propune îmblînzirea interesului naţional printr-o nouă disciplină. Starea idilică ar fi aceea în care s-ar pune capăt exceselor naţionalismului, provocarea constînd în capacitatea controlului social asupra reflexelor interesului naţional incontrolabile de altfel la nivel internaţional”. (Weiler, 1993:10).

A fost oare îmblînzit naţionalismul în Europa Occidentală, i s-au diminuat oare ascuţişurile? (Garvin, 1993, Smith 1990) Integrarea europeană a contribuit la ceea ce Hass a denumit în Europa de Vest, naţionalism liberal. (Hass, 1990:311) Urmărirea interesului naţional este influenţat de dezvoltarea formelor intensive ale colaborării economice şi politice la nivel de Comunitate. Excesele naţionalismului au fost în esenţă reţinute, cu excepţia acelor teritorii ale Europei în care influenţa problemei suveranităţii – în Irlanda de Nord şi în Spania –, a fost prezentă.

Pe parcursul identificării componentei naţionale a guvernării vest-europene, una dintre dificultăţi era caracterul atotcuprinzător, dar imperceptibil al naţionalismului. Poate ar fi necesar să facem o distincţie între diferitele modele şi dimensiuni ale naţionalismului. Modelele istorice diferă de la naţionalismul american din secolul al XVIII-lea, prin naţionalismul european al secolului al XIX-lea pînă la naţionalismul lumii a treia din secolul al XX-lea şi, prin adăugarea unei categorii distincte de Hobsbawn, pînă la naţionalismul sfîrşitului de secol XX. (Hobsbawn, 1990) În Europa trebuie să facem distincţie între statele naţionale dezvoltate ale Occidentului şi acele state est-europene care s-au născut din prăbuşirea imperiilor Romanovilor, ale Habsburgilor şi cel Otoman, şi care nu posedă un trecut istoric independent îndelungat. În Europa de Est se poate observa a legătură strînsă între religie, etnicitate, limbă şi naţionalitate (Dorgan, 1993:181). Întrucît aceste imperii aveau un caracter multinaţional, grupurile erau nevoite să- şi dezvolte naţionalitatea pe baze etnice, neputînd s-o facă în cadrul unor state separate. Căderea comunismului a atras după sine renaşterea naţionalismului în această regiune a Europei. Regiunile a două state multinaţionale, Uniunea Sovietică şi Iugoslavia, nu şi-au putut înfrîna tendinţele secesioniste şi s-au divizat în unităţi politice mai mici. Cehoslovacia la fel. Europa păşise din nou în epoca construcţiei statale. Dat fiind profilul etnic complex al Europei de Est, problema minorităţilor devenise o sursă potenţială de conflict. Clasa politică a depus eforturi pentru restabilirea suveranităţii naţionale şi refacerea economiei naţionale chiar şi în acele state ale căror frontiere au rămas neschimbate. Datorită nivelului de dezvoltare politică şi economică radical diferit, relaţia stat/naţiune este foarte diferită în cele două părţi ale Europei.

Smith face distincţie între abordarea „originală” şi cea „instrumentală” a naţionalismului (Smith, 1993). Prima abordare priveşte naţionalismul ca o reflexie a unei structuri aflate în fundal, în timp ce cel din urmă îl vede ca un argument utilizat în competiţia politică. Imaginea zugrăvită de Gellner despre naţionalism este una „instrumentalistă”, care subliniază legătura acestuia cu modernizarea şi industrializarea, respectiv cu necesitatea exploatării unor noi modalităţi ale loialităţilor cetăţeneşti într-o epocă post-agricolă (Gellner, 1983). Explicaţiile puternic cauzale ale naţionalismului efectuate de Gellner sunt criticate pentru că nu răspund în mod corespunzător la multitudinea experienţelor observate. Naţionalismul, ca unic criteriu al unui guvern şi al unei politici legitime, a apărut în urma Revoluţiei franceze. Concepţia dominantă era că fiecare naţiune trebuie să posede un stat propriu şi să aibă posibilitatea utilizării politicii pentru formarea propriei vieţi economice, sociale şi spirituale în conformitate cu spiritul naţional propriu (Garvin, 1993:66). Naţionalismul devenise cheia legitimităţii politice tocmai în perioada în care foarte populara suveranitate se instaurase în Europa (Connors). Principiul naţionalităţii devenise atît de penetrant încît nici un stat nu s-a putut dispensa de el (Llobera, 1993:65). Din punct de vedere occidental, elementele principale ale fiinţei naţionale pot fi exprimate astfel: „naţiunea trebuia să posede un teritoriu unitar şi bine definit, o patrie istorică, conştiinţa acestei patrii, ansamblul legilor şi instituţiilor reprezentînd o singură voinţă politică, conştiinţa egalităţii în drepturi a membrilor acestei comunităţi cetăţeneşti, valorile şi tradiţiile comune ale populaţiei bazate pe mituri de origine şi memorie comune.” (Smith, 1991:8-12)

Imaginarul existenţei naţionale înzestrează naţionalismul atît cu o specificitate privind originea cît şi cu una privind instrumentarea. Pe de o parte accentul cade pe cetăţenie şi egalitatea în drepturi, ca parte a moştenirii raţionaliste a iluminismului, pe de altă parte el cade pe conceptul de identitate care se hrăneşte din miturile originare şi din memorie. Aceste mituri şi amintiri se construiesc de preferinţă pe tradiţii arhaice mai vechi şi pe sisteme de credinţe colective, prezente pînă astăzi în culturile moderne. (Garvin, 1993) Această relaţie între naţionalismul modern şi legăturile etnice premoderne sunt subliniate şi de Smith, care spune că „numeroase state moderne, printre care şi pionierii cei mai influenţi ai modernităţii, au fost construite în jurul unui nucleu etnic dominant, ale cărui valori, tradiţii, mituri şi simboluri au constituit apoi formele şi forţele motrice specifice ale naţiunii de mai tîrziu.” (Smith, 1990:13) Dacă naţiunile sunt „comunităţi imaginare” (Anderson, 1983), atunci ataşamentul lor faţă de puterea de stat le înzestrează cu o puternică prezenţă în viaţa socială şi politică. Christiansen consideră că „atît statul, cît şi naţiunea – respectiv relaţia dintre ele – există datorită intensităţii prezenţei lor practice.” (1992:6) Două caracteristici specifice ale naţionalismului au relevanţă deosebită pentru integrarea europeană. În primul rînd, naţionalismul a creat forma cea mai viguroasă a identităţii colective în lume. În al doilea, relaţia simbiotică a naţionalismului cu statul a înzestrat legitimarea puterii politice cu un rol central.

Naţionalismul oficial

Pentru a putea defini componenta naţională a guvernărilor europene contemporane este util să facem distincţie între naţionalismul oficial, naţionalismul politic şi naţionalismul cultural. (Breully, 1985) Naţionalismul oficial, naţionalismul guvernelor, s-a adaptat proiectului european, mai mult, l-a îmbrăţişat în multe state membre. Proiectul european a fost asimilat ca parte a unui proces de modernizare, a deschiderii către lumea externă. Acest lucru a fost valabil mai ales pentru Franţa de după război, atunci cînd Monnet, în calitate de şef al Comisiei de Planificare, a hotărît să creeze nişte cadre în care Franţa să poată deveni competitivă din punct de vedere economic. În afară de aceasta, politicieni de frunte francezi şi-au proiectat cu dibăcie viziunile naţionale asupra proiectului european. În anii ’60, De Gaulle a acceptat necesitatea colaborării europene, dar numai o colaborare planificată şi controlată de „l’Europe des patries”. În 1983-1984 a avut loc o deplasare în politica franceză în măsura în care Franţa începuse să susţină o Europă cu cele mai multe caracteristici de tip statal. După Weawer, începînd din 1984 în gîndirea politică franceză „Europa trebuie să devină ceea ce ar fi trebuit să devină Franţa, şi ceea ce ar trebui cumva să rămînă. Trebuie să cuprindă o identitate politică şi de apărare, valorile sale proprii şi recunoaşterea de către actorii externi.” (Weawer, 1990:481) În declaraţia ministrului european al Franţei „Cred că cu cît este cineva astăzi mai naţionalist, cu atît este mai european. În lumea de mîine nu mai există posibilitatea ca cineva să fie mare, liber şi respectabil fără ca mai întîi să-şi croiască drum prin Europa” (Bosson, 1987:59) se reflectă concepţia France par lEurope.

Această declaraţie a fost riguros testată cu ocazia referendumului de la Maastricht cînd cauza cetăţeniei a creat serioase resentimente, caracterizată fiind prin acest discurs puternic naţionalist. (Holm, 1992)

Proiectul european a devenit unul dintre pilonii sistemului politic german, respectiv structura cadru a exprimării identităţii într-o ţară şi un continent divizat. Aspiraţia spre unitatea germană a fost inclusă în dreptul fundamental. Pentru RFG integrarea europeană a constituit o arenă pentru învingerea traumelor provocate de fascism, Holocaust şi pierderea războiului. „Ostpolitik”-ul lui Willy Brandt îşi propusese să îmbunătăţească nivelul de trai în RDG şi să lărgească posibilităţile legăturilor familiale între cele două Germanii. Spre deosebire de Franţa, Germania a renunţat în mod conştient la rolul de lider şi la grandoarea naţională. Noul stat german şi-a canalizat energiile către imperiul economic şi „identitatea mărcii ger- mane”. Reunificarea din 1990 a avut efectul unui şoc asupra RFG, deoarece clasa politică germană acceptase de fapt divizarea ţării. Cînd odată cu dărîmarea zidului din Berlin reunificarea devenise inevitabilă, cancelarul Kohl şi ministrul de externe Genscher au recurs la viziunea lui Tomas Mann – „mai bine o Germanie europeană decît o Europă germană” – pentru a potoli temerile vecinilor. Reunificarea germană şi integrarea europeană fuseseră prezentate ca proiecte paralele şi complementare. Dacă Germania a reuşit să biruie consecinţele politice, economice şi psihologice ale reunificării, rolul ei în noua Europă este neclară. Clasa politică este angajată în continuare alături de proiectul european, deşi faimosul consens privind Europa este pus sub semnul întrebării. Primul ministru al Bavariei, H. Stoiber (CSU) priveşte cu multă antipatie Tratatul de la Maastricht şi aprofundarea integrării europene. Germania este din ce în ce mai îngrijorată pentru stabilitatea politică a Europei de Est şi recurge la ajutorul Europei Occidentale pentru stabilizarea teritoriilor de la răsărit.

Aşezate între doi vecini mai mari, statele Benelux privesc integrarea europeană ca pe un mijloc de întărire a autonomiei naţionale. Proiectul european a devenit parte a identităţii lor de stat. Pentru Belgia, construcţia europeană a făcut posibilă modificarea fundamentală a sistemului statal între 1980 şi 1993, ajungînd în final la un sistem federal. În partea flamandă există voci care ar prefera disoluţia Belgiei în Europa. Elita irlandeză a acceptat integrarea europeană ca pe unul dintre instrumentele realizării proiectelor economice şi sociale ale anilor ’50. Programul Expansiunii Economice din 1958, care a dus la prima candidatură a Irlandei la Comunitatea Europeană, a fost prezentat oamenilor ca un lucru „necesar consolidării independenţei bazelor noastre economice.” (citat de Baker, 1986:61) Mai tîrziu calitatea de membru al CE a fost prezentată ca următorul pas spre obţinerea independenţei irlandeze. S-au folosit aşadar argumente naţionaliste pentru legitimarea proiectului european.

Angajamentul politic italian la nivel retoric faţă de integrarea europeană poate fi explicat parţial şi prin dorinţa de a păstra într-un cadru mai larg şi mai stabil un stat slab cu un guvern slab. Menţinerea regimului din Italia a avut drept element central tocmai construcţia europeană. Elitele politice italiene vroiau de la bun început să aibă mîinile legate ca să diminueze spaţiul de mişcare intern. Italia trece acum printr-un proces de schimbare fundamental, care poate modifica rolul proiectului european în cadrul sistemului. Liga Lombardă a fondat o platformă federalistă făcînd campanie cu sloganul „mai aproape de Bruxelles decît de Roma”. Pentru Grecia, Spania şi Portugalia aderarea la Comunitatea Europeană a însemnat sfîrşitul dictaturii şi o barieră externă faţă de posibilitatea reinstaurării sale. Aderarea la CE poate fi zugrăvită – ca în cazul Irlandei – ca o întărire a statului naţional, respectiv ca o sursă a modernizării care este capabilă să aducă mai aproape de inima Europei zonele mai sărace.

Se remarcă faptul că două state, Danemarca şi Regatul Unit, au reuşit cel mai greu să se adapteze dimensiunii politice a Comunităţii, datorită faptului că identitatea lor naţională nu a fost stimulată de către proiect. Ambele state sunt ostile faţă de orice formă de supranaţionalism. Danemarca este una dintre cele mai vechi state constituţionale din Europa, cu o identitate naţională excesivă şi cu o identitate extranaţională manifestată prin modelele sociale şi politice şi cele de colaborare nordice. Pentru Danemarca relaţia dintre Europa şi statul naţional danez este un joc cu sumă nulă. Guvernele daneze care s-au succedat au căutat să exploateze dimensiunea politică a integrării şi să reducă consecinţele aderării la CE asupra suveranităţii daneze. Aderarea a creat un cadru pentru dezbaterea chestiunii naţionale şi în Regatul Unit.

Naţionalismul politic

În politica europeană îşi găseşte loc pe mai departe naţionalismul politic, ostil faţă de apariţia oricărui sistem politic mai puternic în cadrul CE. În anii ’60, purtătorul de drapel al statului naţional era De Gaulle, decis să revendice preponderenţa statului naţional în cadrul Comunităţii. Retorica acestuia a fost continuată în anii ’80 de prim-ministrul britanic Margaret Thatcher. Ea combătuse vehement viziunea europeană a lui Delors, conform căreia dreptul economic ar proveni cu timpul în proporţie de 80% din Europa. Thatcher, în 1988, în discursul său de la Brugges, subliniase: „Europa va fi mai puternică tocmai pentru că are o Franţă ca Franţa, o Spanie ca Spania şi o Mare Britanie ca Marea Britanie, fiecare cu obiceiurile sale, cu tradiţiile sale şi cu identiatea sa. Ar fi o prostie să le comasăm într-o personalitate de tip mozaic.” (Thatcher, discursul de la Brugge,1988) Din citatul de mai sus reiese că Thatcher era neîncrezătoare în privinţa metodei continentale a integrării şi nu concepea să renunţe la caracterul suveran şi unitar al Regatului Unit.

În numeroase state europene, forţele conservatoare opuse integrării europene şi-au redobîndit prezenţa electorală. Extrema dreaptă, din nou întărită în Austria, Germania, Belgia, Norvegia şi Italia este profund xenofobă, dovedind o mult mai redusă toleranţă faţă de imigranţii din afara CE, decît faţă de cei din Comunitate. Problema imigranţilor a adus brusc în centrul atenţiei publice ideea identităţii în Europa. Atacurile rasiste împotriva străinilor sunt în creştere, iar guvernele înăspresc reglementările referitoare la dreptul de azil. Deşi nu există pericolul ca dreapta extremă să acceadă la putere în nici unul dintre aceste state, tendinţa are un efect asupra partidelor principale, susţinerea lor fiind în creştere. Nu este exclus ca proiectul de integrare să fie responsabil pentru revigorarea dreptei, deoarece forţele conservatoare reacţionează la cosmopolitismul accentuat al societăţii europene, respectiv la reducerea restricţiilor prezente în mod tacit în programul din 1992. Se observă că, în numeroase state europene „există o clasă de jos, semidoctă şi ostilă, care ridică cu îndîrjire ca simbol propriu drapelul naţional abandonat de către elite”. (Citat din Robins:385)

Ratificarea Tratatului de la Maastricht a provocat un discurs naţionalist în mai multe state. Susţinătorii campaniei negative din Franţa, din cercurile Frontului Naţional, ai Partidului Comunist, ai socialiştilor şi gaulliştilor au prezentat Tratatul UE ca pe o distrugere a statului naţional. Fostul ministru al apărării, J. Chevenment, identificase Maastrichtul cu răpirea Europei. Bruxelles era privit ca un taur care se apleacă în mod înşelător la picioarele statelor-naţiuni ale Europei ca să le poată zdrobi. (Holm, 1992:11) Problema cetăţeniei s-a dovedit deosebit de delicată în dezbaterea franceză. Pe de o parte preşedintele Mitterand considera că extinderea drepturilor cetăţeneşti limitate face parte din tradiţiile universaliste ale Franţei. Pe de altă parte, după părerea lui Le Pen, străinii rezidenţi temporar pe teritoriul Franţei nu sunt capabili să creeze o relaţie de angajament faţă de naţiune, faţă de specificul său cultural şi istoric (Holm, 1992:12), ceea ce nu-i îndreptăţeşte să participe la alegerile locale. Moştenirea iluminismului trebuie, pur şi simplu, păstrată în Franţa pentru francezi. Dezbaterea franceză a avut ecou şi în Danemarca, Irlanda, Regatul Unit şi Germania. Discursul naţionalist a fost prezent peste tot, doar caracterul a fost diferit de la o ţară la alta.

Identitate şi legitimitate

Pînă acum am discutat despre faptul că naţionalismul oficial a contribuit în fiecare stat – cu excepţia Regatului Unit şi Danemarcei – la realizarea „proiectului european”. Una dintre proprietăţile cele mai importante ale naţionalismului, alături de universalism şi atotputernicie – este „capacitatea excepţională de adaptare” (Connors). Tocmai deosebita elasticitate a naţionalismului face posibil ca elitele naţionale să accepte proiecte de genul celor ca integrarea europeană şi să le prezinte publicului autohton ca făcînd parte din proiectul naţional. Pe de altă parte, experienţa războiului a slăbit miturile naţionale în multe state îndemnînd elitele politice naţionale să caute noi strategii de guvernare. Se poate observa o oarecare diminuare istorică a importanţei naţionalismului. În opinia lui Inglehart, semnificaţia naţionalismului ca valoare fundamentală s-a uzat. El ajunge la concluzia că „în general, din Europa Occidentală contemporană a dispărut sentimentul că statul naţional ar întrupa o valoare supremă, ca refugiu şi ocrotitor al unui mod de viaţă unic” (Inglehart, 1990:412). Dorgan împărtăşeşte această opinie. Utilizînd parametrii de genul: mîndrie naţională, încredere în armată, acceptarea sau refuzul luptei pentru apărarea ţării, încrederea sau absenţa acesteia faţă de statele vecine, atitudinea faţă de integrarea în UE, Dorgan constată că intensitatea naţionalismului scade în Europa Occidentală, mai ales în rîndul generaţiilor tinere. Scăderea este spectaculoasă în rîndurile păturilor culte (Dorgan, 1993:192). Însă diminuarea intensităţii naţionalismului nu trebuie să ne orbească în legătură cu existenţa curentelor naţionaliste occidentale ascunse sau faţă de semnele reînvierii sentimentelor naţionale. Acest lucru se reflectă şi în revigorarea dreptei. Caracteristicile celor trei referendumuri despre Tratatul UE exprimă rolul unor factori social-economici cum ar fi învăţămîntul şi ocuparea forţei de muncă. Populaţia cu un grad de pregătire şi nivel de retribuire mai înalt din Franţa, Danemarca şi Irlanda a votat în mai mare măsură pentru Tratatul de la Maastricht. Majoritatea angajaţilor şi „gulerelor albastre” din Franţa a votat împotrivă. În mod similar s-a întîmplat cu ocazia primului referendum din Danemarca, cînd două treimi din rîndurile muncitorilor necalificaţi au votat cu „nu”. Bazele rezistenţei faţă de integrare sunt furnizate de păturile societăţii occidentale care nu au fost avantajate în urma „europenizării”. Vocea acestora poate fi auzită mai ales în rîndurile partidelor de dreapta.

Chiar dacă acceptăm, luînd în considerare şi forţele conservatoare, că intensitatea ideii naţionale este în scădere în Europa de Vest, Comunitatea Europeană nu a condus la depăşirea identităţilor naţionale. Integrarea europeană nu ameninţă identităţile naţionale, regionale sau locale. Analizele efectuate de Reiff asupra datelor Eurobarometrului relevă faptul că ataşamentul faţă de sat (85%) şi ţară (88%) depăşeşte cu bine proporţia ataşamentului faţă de CE (48%). În afară de aceasta, deşi 62% din cei chestionaţi au considerat că „identitatea europeană este compatibilă cu sentimentul identităţii naţionale”, în medie 51% dintre cetăţenii europeni au declarat că nu se simt niciodată „europeni” (Reiff, 1993:138-40). După Hass, „nici o identitate mai nouă sau mai mare nu a luat locul identităţii naţionale slăbite ale francezilor, germanilor, italienilor şi belgienilor” (Hass, 1993:544). Multiplele ataşamente faţă de sat, regiune sau ţară reliefează faptul că ataşamentul naţional este doar unul în ierarhia ataşamentelor şi că identitatea naţională este compatibilă cu alte identităţi de grup.

Păstrarea identităţii naţionale – ca una în ierarhia identităţilor – exclude oare formarea unei „identităţi europene”? Integrarea europeană presupune oare o astfel de „identitate europeană”? Tratatul de la Roma exprima de la bun început obiectivul: „o uniune cît mai strînsă între popoarele Europei” şi nu doar între state. Nevoia ca integrarea europeană să fie susţinută de „un sentiment comun” - ca să folosim termenul lui Deutsch –, a cîştigat în importanţă în anii 1980 atît în gîndirea Comisiei cît şi în declaraţiile Consiliului European. Constituirea Comisiei Adonnino Despre Europa popoarelor în 1985 demonstrează dorinţa ca preocuparea să se concentreze nu numai asupra formării comunităţii statelor, ci şi a popoarelor. Comisia a înaintat o serie de propuneri referitoare la drepturile cetăţeneşti, cultură, schimburile de studenţi, sănătate, asigurări sociale, înfrăţirea oraşelor şi simbolurile identităţii europene. Uniunea se poate mîndri deja cu un drapel comun, un imn comun, un paşaport comun şi anumite reglementări standardizate. Schimburile de studenţi, reţelele regionale, organizaţiile şi grupurile de interes transnaţionale pot duce la formarea unei societăţi civile europene. Manifestările sportive europene şi „oraşele culturale”, „Anul European al Vîrstnicilor” ş.a.m.d., toate fac parte din acea politică conştientă menită să amplifice conştiinţa identităţii culturale europene a cetăţenilor. Comisia, asemenea altor constructori ai statelor din trecut, caută să elaboreze o „identitate europeană”. Tratatul Uniunii Europene, prin capitolul consacrat cetăţeniei, a transformat statutul persoanelor rezidente într- una din ţările membre, fără să aibă însă cetăţenia ţării respective, din „privilegiat” în „cetăţean al Uniunii”.

Căderea comunismului şi criza ratificării Tratatului de la Maastricht a readus brusc în centrul atenţiei cauza „identităţii europene” şi a „Europei popoarelor”. Cu toate acestea, identitatea europeană şi însuşi conceptul de Europa sunt deosebit de problematice. „Europa este un termen geografic cu importanţă politică şi cu o deosebită greutate simbolică, dar fără să aibă o definiţie clară şi frontiere stabilite.” (Wallace, 1990:7) Crearea „identităţii europene” şi modul de stabilire a frontierelor Europei vor avea un efect imprevizibil asupra fostelor state comuniste şi asupra imigranţilor din societatea vest-europeană. Pentru multe state şi indivizi are o deosebită importanţă locul pe care îl ocupă în relaţia „Europa – non-Europa”. Elitele politice trebuie să se ferească de pericolul real de a defini „identitatea europeană” în raport cu „ceilalţi”. Barraclough ţine să ne amintească că „atunci cînd s-a pus problema definirii caracteristicilor din care se compune Europa, s-a dovedit a fi fost mult mai uşor să se dea o definiţie negativă, exclusivă, îndreptată împotriva unei presupuse tendinţe neeuropene sau antieuropene, decît să se găsească un scop paneuropean, acceptabil pentru toată lumea.” (Barraclough, 1963:41).

În noua Europă politica identitară are o semnificaţie deosebită. După opinia lui Cable, noua politică a identităţii culturale depăşeşte în importanţă politica de stînga şi dreapta de după războiul rece. „La unul dintre poli se află cei care îşi definesc atît propria identitate cît şi identitatea celorlalţi prin noţiuni închise, de excluziune. Însăşi existenţa şi practicile străinilor constituie o ameninţare pentru aceste identităţi. Iar la polul opus se află cei care îşi exprimă un angajament excesiv pentru o opţiune personală a moravurilor şi stilului de viaţă. Identitatea culturală este flexibilă, multilaterală sau în mod fundamental superficială.” (Cable, 1994) Polul de excluziune este exprimat prin renaşterea forţelor naţionaliste de dreapta. În acelaşi timp, în ierarhia valorilor creşte importanţa individualismului. Conform unui sondaj efectuat pe şapte ţări democratice, cel mai important lucru pentru majoritatea adolescenţilor şi adulţilor este „împlinirea propriei vieţi”. (Dorgan, 1993:191) Pentru tratamentul politicilor identitare Cable prevede o serie de principii cu implicaţii serioase pentru ordinea politică europeană, cum ar fi: necesitatea identităţii multilaterale, apărate de principii juridice evoluate care să plaseze drepturile individuale deasupra celor de grup; descentralizarea în cadrul democraţiei; ordinea în cadrul dreptului; sentimentul comun al egalităţii; globalism practic. (Cable, 1994) Aceste principii, respectiv valorile universale reprezentate de acestea, constituie o recuzită mult mai potrivită pentru crearea identităţii europene decît mythomotours cu valoare istorică îndoielnică. Aceste principii trebuie să fie fundamentate pe concepţia mai puţin sentimentală, dar nu mai puţin convingătoare ale cetăţeniei şi drepturilor sociale. Cu toate acestea, reacţia la drepturile cetăţeneşti destul de limitate ale Tratatului UE, respectiv evidenta supraîncărcare a sistemului occidental al bunăstrării subliniază greutăţile cu care se confruntă căutarea unei noţiuni a identităţii europene care „conţine în sînul său valori politice închise” (Garcia, 1993:173).

Legătura dintre statul naţional şi guvernul legitim în Europa de Vest modelează în continuare în mod foarte real structurile politice, ducînd la un deficit politic în UE. Această afirmaţie poate să pară în contradicţie cu faptele dacă o analizăm pe fondul conflictelor şi tratativelor de la Bruxelles. Uniunea este fondată însă pe amestecul a numeroase regimuri politice, a numeroase reguli de decizie, a diferiţilor piloni şi „geometrii variabile”. În privinţa ethosului său politic, CE este în mod fundamental pragmatică şi tehnocratică, ghidată permanent de negocierile şi tratativele intrastatale, ceea ce îi slăbeşte capacitatea de a aborda chestiunile cardinale. Politica democratică se derulează în spaţiu politic naţional, modelată de culturile politice naţionale.

Argumentarea lui Habermas este clarvăzătoare: „Statele naţionale constituie o problemă pe cărarea spinoasă care duce la Uniunea Europeană, dar acest lucru se datorează mai puţin pretenţiilor lor irepresibile de suveranitate, cît faptului că procesele democratice s-au desfăşurat pînă acum doar între graniţele naţionale. Sfera publică a politicului a fost divizată pe unităţi naţionale” (Habermas, 1990) .

Aceasta a fost argumentaţia Curţii Constituţionale din Germania privitor la sentinţa referitoare la Tratatul UE cînd a afirmat că, dacă o uniune a statelor democratice posedă atribuţiuni suverane, atunci aceasta se află deasupra tuturor popoarelor statelor membre, pentru legitimarea căreia sub formă democratică acestea sunt chemate să se exprime prin intermediul parlamentelor lor. (Jus letter, 36/93) Politica în Europa Occidentală rămîne o chestiune naţională. Rolul partidelor politice, într-o analiză convingătoare a celor trei referendumuri pentru Tratatul UE, este subliniat astfel: „Interesele Europei sunt prost servite de către politicienii şi partidele naţionale, acestea fiind conduse adesea de interese lo- cale să recurgă la obnubilarea chestiunilor europene. Dacă există astăzi criză de legitimitate în Europa, ea se datorează, se pare, mai degrabă partidelor naţionale şi liderilor acestora decît populaţiei UE sau eurocraţilor de la Bruxelles.” (Franklin, Marsh şi McLaren, 1993)

Problema în UE nu constă atît în „deficitul democratic” propriu-zis, cît în slăbiciunile culturii politice de deasupra nivelului politicului şi a statului, şi a tehnicilor care implementează politicile naţionale. Integrarea europeană a avut un efect mult mai pronunţat asupra statelor decît asupra structurilor politice.

Regiuni şi regionalism

O temă mereu revenită în atenţia cercetării europene este caracterul teritorialităţii şi creşterea unui nou tip de regionalism. În unele cazuri regionalismul este sinonim cu renaşterea naţionalismului în statele naţionale europene. Regionalismul, din cauze diferite, cere o cumpănire raţională pentru a putea de- duce noi concepte din integrarea europeană. Argumentele conform cărora statul se uzează deopotrivă de jos şi de sus sunt considerate deja locuri comune. Este important să analizăm izvoarele politice, economice şi culturale ale noului re- gionalism. Noţiunea de regiune este problematică şi, deşi este folosită în mod curent în discursul politic, acoperă sensuri foarte diferite de la o subdiviziune administrativă pînă la un spaţiu cultural şi economic.

Renaşterea în anii 1960 în statele Europei de Vest a mişcărilor regionale politice şi culturale a luat prin surprindere guvernele. Au fost redescoperite şi exprimate politic identităţile dizolvate în stat. Renaşterea politicii teritoriale a fost evidentă în regiuni ca Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda de Nord, Bretagne, Corsica, Languedocq, Catalonia, Ţara Bascilor şi Belgia între valoni şi flamanzi. Apariţia Ligii Nord în Italia în anii ’80 a fost de asemenea un simptom al amplificării regionalismului. În Irlanda de Nord şi Ţara Bascilor conflictul a îmbrăcat forme violente. Partidul Naţionalist Scoţian şi naţionaliştii basci (PNV) erau de fapt separatişti parlamentarişti care vroiau să creeze noi state naţionale pe cale paşnică. Există şi forţe politice autonomiste neseparatiste ca CiU din Catalonia, mişcările bretone şi corsicane sau Plaid Cymru din Ţara Galilor. Obiectivul lor este reconstrucţia statului. (Keating, 1991:126) Ceea ce pare să fie surprinzător în aceste mişcări este faptul că privesc integrarea europeană ca un posibil cadru pentru o construcţie paneuropeană, în cadrul căruia să-şi poată dezvolta propria identitate. De aici provine sloganul Partidului Naţionalist Scoţian „independenţă în Europa” şi afirmaţia Ligii Lombarde conform căreia „sunt mai aproape de Bruxelles decît de Roma”. Aceste mişcări doresc să participe la structurile politice şi economice ale unei Europe mai largi în timp ce îşi exprimă identitatea şi autonomia în interiorul propriilor state. Mişcările regionaliste exprimă viziunea „Europei regiunilor” în care statele, cu timpul, se vor dizolva. Parţial datorită revendicărilor autonomiste, parţial ca răspuns la necesitatea reorganizării funcţionării politicilor publice, aşa-zisul nivel „mezo” sau regional a devenit tot mai important în multe state europene. Forţa motrice a dezvoltării regionale are o componentă funcţională şi una normativă. Din punctul de vedere al abordării funcţionale, întărirea autoguvernărilor regionale a fost un răspuns la supraîncărcarea guvernărilor centrale, respectiv la nevoia descentralizării distribuţiei bunurilor publice. Elementul normativ este clădit pe teoria democraţiei. Conform unuia dintre argumente, dacă scade distanţa dintre cetăţean şi statul cen- tral, se întăresc condiţiile democraţiei participative. (Christiansen, 1992:5) Începînd cu Italia în 1972, Spania în 1978, Belgia în 1980 şi Franţa în 1981-82, numeroase state vest-europene au demarat restructurarea puterii centrale, regionale şi locale. Restructurarea cea mai radicală a avut loc în Belgia care a devenit stat federativ. Spania de după Franco a acordat o autonomie însemnată „comunităţilor autonome”, îndeosebi acelora care aveau o îndelungată tradiţie istorică. Sprijinirea actualei guvernări pe CiU din Catalonia împrumută o însemnătate deosebită cauzei naţionale. În Franţa, preşedintele Mitterand a înfiinţat în 1982 consilii regionale alese în mod direct, cu atribuţiuni mai largi chiar decît cele ale regiunilor din Italia care-şi începuseră activitatea în anii ’70. În numeroase state mici au avut loc reforme substanţiale ale administraţie locale.

Noul regionalism are o importantă dimensiune economică. Internaţionalizarea economiei mondiale se dezvoltă, se pare, în paralel cu diferenţierea sa; tocmai caracterul internaţional al producţiei amplifică semnificaţia economică a diferenţelor teritoriale. Se pare că există o corelaţie între caracterul global al întreprinderilor şi pieţelor, şi caracterul local/unic al tuturor spaţiilor în care se desfăşoară producţia şi consumul. Rolul autorităţilor şi unităţilor locale creşte în cadrul coordonării economice. Acest lucru se reflectă în diminuarea tratării pretenţiilor naţionale şi în decepţia faţă de mijloacele tradiţionale ale politicii regionale de după război. (Albrechts et al, 1989) Intervenţiile regionale tot mai semnificative se concentrează asupra unor factori care este de presupus că vor crea avantaje concurenţiale regionale. Sprijinul acordat economiei regionale este luat în serios sub forme inedite anterior. (Chrisholm, 1990) În pofida internaţionalizării, iniţiativele locale beneficiază de un rol mai însemnat. După Nanetti, nu este întîmplător că regionalizarea se produce în statele membre ale CE tocmai în perioada în care asupra modelului fordist al organizării producţiei şi a întreprinderilor acţionează o puternică presiune. (Nanetti, 1993:3) Paralel cu dezvoltarea instituţiilor regionale are loc o creştere şi diversificare a întreprinderilor mici şi mijlocii. Noile forme ale politicii structurale regionale sunt planificate adesea într-o combinaţie între planificarea şi colaborarea la nivel naţional-supranaţional, venite de sus în jos, respectiv afirmarea de jos în sus a actorilor esenţiali ai acesteia. Importanţa amplificată a implicării regionale este în strînsă corelaţie cu căutarea avantajelor competiţionale într-o lume a concurenţei generalizate.

Existenţa Comunităţii Europene şi acumularea treptată a competenţelor provenite din anumite politici influenţează structura politică din interiorul statelor membre, îndeosebi în Germania. Procesul intern de piaţă şi Documentul Unic European şi-au manifestat influenţa asupra sistemului federal german. Landurile au devenit tot mai sensibile la influenţa exercitată de integrare asupra puterii lor din cadrul sistemului federal german. Ele s-au folosit de procesul ratificării Documentului Unic European ca să exercite presiuni asupra guvernului federal pentru a obţine înlesniri privind rolul jucat în procesul unor politici comunitare. Aceeaşi strategie de întărire a poziţiilor lor în cadrul sistemului instituţional al Comunităţii şi în reprezentarea intereselor germane în cadrul Consiliului a fost urmărită de ele în procesul ratificării Tratatului de la Maastricht. Meritul includerii Comitetului Regiunilor în Tratatul UE aparţine landurilor germane în aceeaşi măsură în care aparţine regiunilor belgiene. Reprezentanţii regiunilor sunt decişi să utilizeze posibilităţile de acuplare instituţională pentru a putea deveni actori ai proiectului integrării. La Bruxelles se poate observa o multiplicare exponenţială a reprezentanţelor regionale. De la mijlocul anilor ’80 au fost create circa 45 de birouri regionale.

Sprijinul Comitetului şi iniţiativa regională au constituit bazele acţiunilor interregionale transfrontaliere, caracterizate adesea drept para-diplomaţie. Con- form acestora „întrepătrunderea dintre statul naţional şi forţele integrării europene lasă unităţile subnaţionale fără un «cordon sanitar» protector al statului respectiv, expunîndu-l astfel presiunilor concurenţiale internaţionale în creştere (vulnerabilitate). Pe de altă parte, li se oferă o varietate mai mare de factori de producţie şi modalităţi de stimulare a construcţiei reţelelor lor internaţionale.” (Soldatos şi Michaelmann, 1992:134)

Politicile cu caracter teritorial sunt reprezentate tot mai mult de societăţile transnaţionale de diferite tipuri. Euro-oraşele, regiunile limitrofe ale Atlanticului, asociaţiile regiunilor europene, respectiv Consiliul Puterilor Locale şi Regionale împrumută un accent transnaţional unităţilor teritoriale aflate sub nivelul guvernării centrale. Au luat fiinţă iniţiative transfrontaliere speciale în zonele de frontieră cum ar fi în regiunea Saar, între Luxemburg şi Lorena. Astfel de dezvoltări pot profita din programul InterReg al Comitetului. Aşa-numita iniţiativă a „celor patru motoare” reuneşte patru regiuni specializate în tehnologie înaltă. Acestea sunt: Baden-Württemberg, Lombardia, Rhone-Alpes şi Catalonia. Ţara Galilor a aderat la această iniţiativă în 1990, fără a putea avea statut de partener egal, neavînd un parlament regional. Colaborarea se referă la dezvoltarea economică, schimbul de studenţi, informaţiile cu privire la mediu, rezultatele cercetării ştiinţifice şi transferul de tehnică. (Harvie, 1993)

Care sunt învăţămintele acestor evoluţii pentru dinamica statului naţional şi a integrării europene? Legăturile regionale în Europa nu se suprapun cu frontierele naţionale. Statele devin tot mai poroase în timp ce competenţele lor politice se deplasează pe de o parte în sus, către nivelul UE, pe de altă parte în jos, spre nivelul „mezo” al guvernării. În unele cazuri, conştiinţa politică regională influenţează structura şi procesele politice ale statelor membre. În Spania, Belgia şi Regatul Unit politica teritorială are o dimensiune naţionalistă/separatistă. Revendicările mişcărilor regionaliste sunt influenţate de forţele integrării europene şi de existenţa Uniunii Europene. Uniunea asigură o arenă politică la nivel supranaţional şi constituie o resursă pentru mişcările regionale în mediul lor naţional. Cu toate acestea, pentru aceste mişcări centrul este reprezentat de statul căruia îi aparţin. Orice regionalism are un caracter naţional într-un fel sau altul, fiind modelat de mediul naţional căreia îi aparţine. Relaţia UE/regional este determinată de relaţia naţional/regional.

Rolul îndeplinit de regiuni în guvernarea economică se leagă în mod paradoxal de extinderea internaţionalizării economiei mondiale. Piaţa internă exercită o influenţă asupra distribuţiei teritoriale a activităţii economice între diferitele zone ale Europei. Una dintre componentele importante ale avantajelor economice ale regiunilor de frunte ale Europei constă în capacitatea lor de dezvoltare şi de exploatare a resurselor locale. Confruntate cu noi presiuni concurenţiale, regiunile Europei aplică politici deschise pentru obţinerea sau păstrarea avantajelor competiţionale. O dovadă a reorganizării infrastructurii economice o constituie reînnoirea interesului pentru planificarea teritorială în întreaga Europă. Acest lucru ridică un semn de întrebare privind diferenţele uriaşe între nivelul bunăstării economice ale diferitelor regiuni. Oare „Europa regiunilor” ar contribui la consolidarea coeziunii europene sau ar amplifica ceea ce a fost denumit de Harvie drept „regionalism burghez” sau „particularism al bogaţilor”? (Harvie, 1993:72) Ar slăbi oare solidaritatea din interiorul statelor şi între state?

Concluzii

Prezentul studiu susţine că pentru înţelegerea dinamicii integrării europene trebuie să ne concentrăm asupra relaţiei dintre naţional şi internaţional, respectiv dintre naţional şi regional. Numai prin analiza importanţei „statelor”, „naţiunilor” şi „regiunilor” existente în Europa contemporană putem începe să ne ocupăm cu probleme de genul celor ca identitatea europeană sau caracterul comunităţilor europene în formare. Integrarea europeană a reuşit să anihileze caracterul nociv al naţionalismului în relaţiile statelor vest-europene; le-a făcut apte pentru menţinerea între limite acceptabile a rivalităţilor dintre ele. De aici izvorăşte uşurinţa cu care s-au adaptat guvernele occidentale la „proiectul european”. Cu toate acestea, naţionalismul politic nu a dispărut din Europa. Întărirea extremei drepte semnalează nemulţumirile faţă de principalele partide politice şi reapariţia rasismului. Forţele conservatoare utilizează simbolurile naţionale pentru a-şi întări prestigiul propriilor opinii şi sunt ostile în general faţă de întărirea unităţii politice din interiorul UE. Forţele care reprezintă aceste curente naţionaliste pot duce la ceea ce Hass numea „blocadă naţională” iar Miall „o Europă fărîmiţată”. (Hass, 1990:320, şi Miall, 1993:17) Atît „blocada naţională” cît şi „Europa fărîmiţată” fac trimitere la reînnoirea naţionalismului politic şi la frontiere, ca sisteme de includere şi excludere.

Pe de altă parte, există suficiente probe care demonstrează o îmblînzire a naţionalismului, dacă nu neapărat în Europa de Est, cel puţin în cea de Vest. Două aspecte ale naţionalismului, şi anume legătura dintre statul naţional şi autoritatea legitimă, respectiv afirmarea identităţii naţionale, îşi păstrează importanţa în cadrul sistemului politic occidental. Legătura dintre statul naţional şi puterea legitimă îngreunează demersurile democratice din interiorul UE. Uniunea suferă nu numai de slăbiciunile democraţiei, dar şi de cele ale politicii. Cît timp mediul public rămîne în mod predominant naţional, acest lucru frînează dezvoltarea politicii adevărate în UE. Dezvoltarea comunităţii politice este frînată şi de afirmarea identităţii naţionale. Identitatea naţională nu a fost înlocuită de identitate regională, nici măcar acolo unde cea dintîi a fost mult slăbită. Totuşi, experienţa Tratatului UE ne sugerează că o anumită identitate europeană, respectiv un fel de legătură cu Uniunea, este necesară dacă Uniunea vrea să se ridice deasupra firavelor sale rădăcini politice. Majoritatea populaţiei vest-europeane pur şi simplu nu se simte niciodată europeană. Cei care se simt europeni provin de obicei de pe treptele mai înalte ale scării economico-sociale. Accentuarea unor probleme ca extinderea, securitatea, imigraţia şi altele, plasează în mod acut în centrul dezbaterii chestiunea frontierelor şi a identităţii europene. Există pericolul real ca renaşterea naţionalismului politic să ducă la o definiţie cu caracter exclusiv privind întrebarea „cine este european?” În procesul formării identităţii europene, Europa ar trebui să se aplece asupra drepturilor cetăţeneşti şi sociale care au devenit în perioada post-belică componentele esenţiale ale identităţii europene.

Una dintre trăsăturile cele mai accentuate ale guvernării în Europa Occidentală este regionalismul. Regionalismul are atît dimensiuni economice, cît şi politice. În unele ţări regionalismul constituie un răspuns adecvat la mobilizarea forţelor separatiste şi autonomiste. În altele este o încercare de a răspunde la rezolvarea unor probleme îngemănate cum ar fi asigurarea serviciilor publice şi necesitatea participării. Extinderea administraţiei de nivel „mezo” constituie o încercare de a aduce guvernarea mai aproape de cetăţean. „Europa regiunilor” este un instru- ment atrăgător pentru umplerea golului căscat între structurile politice şi cele administrative ale Europei. Situaţia politică şi constituţională a regiunilor europene însă sunt profund determinate de statele în componenţa cărora se află. Poziţia sigură a landurilor germane se datorează poziţiei lor puternice ocupate în cadrul sistemului politic german. Prezenţa lor accentuată în cadrul structurilor guvernamentale ale UE are un efect stimulativ şi asupra celorlalte regiuni pentru a-şi mări participarea. Corelaţia dintre regiuni, naţiuni şi state constituie un mo- ment critic în definirea structurilor guvernamentale europene în viitor.

Bibliografie:

Aberechts L., Moulaert F., Roberts P. şi Swyngedouw E., Regional Policy at the Crossroads (London: Kingsley Publishers, 1989).

Anderson B., Immagined Communities (Verso: 1983).

Baker S., Nationalist ideology and the industrial policy of Fianna Fail, Irish Political Studies (1: 1986), pp. 57-67.

Barraclugh G, European Unity in Theory and Practice (Oxford: OUP, 1963).

Bosson B., citat din L ’Express, 27 februarie 1987.

Breuilly J., Reflections on Nationalism, Philosophy and Social Science (15: 1985), pp. 65-75.

Cable V, The World’s New Fissures: Identities in Crisis (London: Demos paper no. 6., 1994).

Caporaso J. A. şi Keeler J. T. S., The European Community and Regional Integration Theory, studiu prezentat la cea de-a treia Conferinţă Internaţională a ECSA, mai 1993.

Christiansen T., Regionalism and Supranationalism in Western Europe, lucrare de seminar la EUI, martie 1992.

Chrisholm M., Regions in Recession and Resurgence (London Unwin Hyman, 1990). Connor W., Nationalism: Competitors and Allies, Canadian Review of Nationalism.

Dorgan M., Comparing the decline of nationalism in Western Europe: the generational dynamic, International Social Science Journal, (136/1993), pp. 177-198.

Franklin M., Marsh M., McLaren L., Uncorking the Bottle: Popular Opposition to European Unification in the Wake of Maastricht, studiu prezentat la întrunirea anuală a Societăţii de Ştiinţe Politice din zona central-vestică a SUA, din, aprilie 1993.

Garvin T., Ethnic Makers, Modern Nationalism and the Nightmare of History, in Kruger P., Ethnicity and Nationalism (Marburg; Hitzroth, 1993), pp. 61-74.

Gellner E., Nations and Nationalism (Ithaca: 1983).

Gillespie P., Diversity in the Union, Draft paper, IEA, Dublin, 1994.

Habermas J., Citizenship and National Identity: some Reflections on the Future of Europe, intervenţie în cadrul conferinţei, Bruxelles, mai 1991.

Hamm B., Europe – a challenge to the social sciences, International Social Science Journal (131/1992), pp. 3-22.

Harvie C, The Rise of Regional Europe (London: Routledge, 1994).

Hass, E. B., The Limits of Liberal Nationalism in Western Europe, in B. Crawford şi P. Schulze, The New Europe Asserts Itself (California: University of Berkeley Press), 1990.

Hass, E. B., Nationalism: An Instrumental Social Construction, Millenium (Winter, 1993).

Hobsbawn E., Nations and Nationalism Since 1870 (Cambridge: University Press, 1990).

Hoffman S., Obstinate or Obsolete? Tha Fate of the Nation-State and the Case of Western- Europe, Daedalus (85: 1966), pp. 872-877.

Holm U., The French Discourses on Maastricht, studiu prezentat la Conferinţa omagială pan- europeană, septembrie 1992, Heidelberg, Germania.

Ingelhart R., Cultural Shift in Advanced Industrial Society (Princeton, NJ Princeton, UP, 1990).

Keating M., Regionalism, Peripheral Nationalism, and the State in Western Europe: A Political Model, Canadian Review of Studies in Nationalism (18: 1991), pp. 117-29.

Keohane R. O. şi Hoffman S., The New European Community, (Boulder: Westview, 1991).

Krasner S. D., Approaches to the State: Alternative Conceptions and Historical Dynamics, Com- parative Politics (16: 2), pp. 223-246.

Laffan B. şi O’Donell R., Economy Society and Politics in the European Community: A Frame- work for Analysis, prelegere susţinută la ESCA, Washington, mai 1993.

Llobera J. R., The Role of State and Nation in Europe, in Garcia S., ed., European Identity and the Search for Legitimacy (London: Pinter, 1993), pp. 64-80.

Mayes D., The Future Research Agenda, Bulmer S. şi Scott A., Economic and Political Integra- tion in Europe (Blackwell: Oxford, 1994), pp. 29-85.

Nanetti R. Y, Cohesion Policy and territorial Restructuring in the Member States, studiu prezentat la conferinţa dedicată politicii de coeziune a CE şi reţelelor naţionale, Nuffield College, Oxford, 2-5 decembrie 1993.

Reift K. H., Cultural convergence and Cultural Diversity as factors in European Identity, in Garcia S. ed.

Robbins K., National Identity and History: Past, Present and Future?

Smith A., Ethnic Identity and Nationalism, History Today, (33: 1983), pp. 47-51.

Smith A., The Supersession of Nationalsim, International Journal of Comparative Sociology (31: 1990), pp. 1-31.

Smith A., National Identity (London: Penguin, 1991).

Soldatos P. şi Michelmann H. J., Subnational Units’ Paradiplomacy in the Context of European Integration, Journal of European Integration (15: 1992), pp. 129-134.

Thatcher M., Address to College of Europe, Brugge, 1988.

Tilly C, Prisoners of the state, International Social Science Journal (133/1993), pp. 329-342.

Wallace W., European Governance in Turbulent Times, Journal of Common Market Studies (31: 1993), pp. 293-303.

Wallace W., The Transformation of Western Europe (London: Pinter 1990).

Wallace W., ed. The Dynamics of European Integration (London: Pinter 1990).

Wallace W., Theory and Practice in European Integration, Economic and Political Integration in Europe (Blackwell: Oxford, 1994), pp. 272-278.

Weiler J. J., Fin-de-Siecle, prelegere susţinută la ESCA, Washington, mai 1993.

Wessels W., Statt und (westeuropäische) Integration: die Fusionsthese: Politische Vierteljahresschrift, Sonderheft, Die Integration Europas, ed. M. Krelie).

Traducere de Elek Szokoly

Brigid LAFFAN este profesor Jean Monnet de politică europeană, Visiting Proffesor la Colegiul Europei din Brugge, cercetător coordonator în cadrul Institutului European din Dublin, membră a Consiliului Institutului Afacerilor Europene din Dublin. Cercetarea sa ştiinţifică, axată pe formele de guvernare din Uniunea Europeană, elaborarea constituţională din Uniunea Europeană, aspectele financiare ale UE şi integrarea europeană, s-a materializat în numeroase articole — „The politics of identity and political order in Europe”, Journal of Common Market Studies (1996); „Organising for a changing Europe: Irish central government and the EU”, Trin- ity Blue Paper (2001) — şi volume: Integration and Co-operation in Europe (Routledge, 1992); Constitution-building in the European Union (editor colaborator; Institute of European Affairs, 1996); The Finances of the European Union (Macmillan, 1996); Europe's Experimental Union: Rethinking Integration (coautoare, Routledge, 1999).

Brigid Laffan, „Nations and Regions in Western Europe”, articol preluat cu permisiunea autoarei.