Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL IX. 2003., nr. 22-23 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-1

Recenzii

Deficitul democratic
şi rolul elitei politice
româneşti

Irina Culic

Cluj, Ed. Limes, 2002, 224 p.

Există un anume gen de studii – concretizate sau nu în volume independente – care atunci cînd sînt date publicităţii stîrnesc reacţii puternice şi amplu mediatizate. Scandalul pe care acest gen de abordări ştiinţifice îl declanşează are totuşi în subsidiar efectul pozitiv al aducerii în dezbaterea publică a temei cercetate şi îndeamnă la reflexie pe cei care nu se mulţumesc de a „împrumuta” judecăţi de valoare.

Cartea Irinei Culic, Cîştigătorii. Elita politică şi democratizare în România 1989-2000 apărută la Editura Limes în 2002 are toate ingredientele necesare unei astfel de dezbateri. Dacă Irina Culic ar fi fost o persoană publică, sau dacă fragmente din cartea sa ar fi văzut lumina tiparului în coloanele editorialelor unor cotidiene de mare tiraj probabil că ar fi suscitat polemici şi dezbateri de cele mai colorate. În absenţa unei astfel de publicităţi – de fapt în absenţa oricui tip de publicitate – cartea rămîne o descoperire plăcută a oricărei persoane interesate de angrenajul greoi al originalei democraţii româneşti.

Relevanţa studiului de faţă este dată – aşa cum mărturisea autoarea – de abordarea teoretică riguroasă şi de cadrul conceptual comprehensiv utilizat de teoriile democratice actuale şi problematica consolidării democraţiei şi instituţionalizării practicilor democratice, şi de metodologia specifică folosită, analiza politică instituţională (bazată pe cadre normative şi legale care definesc noile instituţii democratice din România, dar şi practicile informale rutinizate) şi analiza sociologică (folosind date de anchetă, dar şi analiza structurală bazată pe date de reţea sau pe date de tip atribut1). Noutatea studiului precum şi importanţa lui este dat de perspectiva particulară din care a fost abordat studiul tranziţiei politice şi al instituţionalizării practicilor democratice în România.2

Studiul se concentrază, în fapt, pe elita politică românească, considerată drept actor principal în procesul de tranziţie şi de consolidare democratică atîta timp cît deciziile ce afectează societatea nu sînt rezultatul participării maselor, ci interacţiuni ale elitelor, atîta timp cît nu indivizii sînt actorii principali ci ocupanţii poziţiilor cheie în instituţii majore ale societăţii şi, atîta timp, cît politicile publice, în general, reflectă interesele marilor organizaţii şi instituţii care structurează societatea şi nu preferinţa majorităţii.

Utilizînd cadrul conceptual generat de studiile lui Linz şi Stepan, autoarea reuşeşte să definească regimul Ceuaşescu ca fiind unul de tip sultanist caracterizat prin: fuzionarea spaţiului public cu cel privat pentru conducător; nu există decît pretenţii şi afirmaţii pentru o ideologie, adesea purtînd numele conducătorului; mobilizarea maselor ia forma ceremoniilor sau a grupurilor para-statale asociate conducătorului şi nu în ultimul rînd caracterizat de conducerea personală fără constrîngeri.

România constituie o excepţie în rîndul statelor vecine atît datorită violenţei ce a însoţit schimbul de regim cît şi a modului în care s-a realizat tranziţia şi modul în care s-a (sau nu s-a) consolidat democraţia. O variabilă importantă în evaluarea modului de consolidare a democraţiei îl reprezintă statalitatea, respectiv relaţia stat-naţiune-democratizare. România fiind un stat multietnic această variabilă a suferit modificări de-a lungul timpului legat şi de modul de raportare la minorităţile naţionale: Lipsa de consens asupra instituţiilor care să acomodeze minorităţile naţionale, în special minoritatea cea mai numeroasă, maghiarii, a continuat de-a lungul următorilor zece ani, constituind unul dintre clivajele care au structurat sistemul de partide politice din România.3 Conflictul între politicile statului naţiune şi politicile democratice nu sînt doar apanajul statului român. Politicile democratice de consolidare a statului favorizează un tip de cetăţenie bazat pe drepturi individuale egale pentru toţi. Una din modalităţile de conciliere a acestui conflict este federalismul, un alt tip ar fi cel al „democraţiei consociaţioniste”. Analizînd însă Legea fundamentală precum şi luările de poziţie ale principalelor partide de pe scena politică românească între 1990 şi 1992 se constată că, clasa politică conducătoare a condiţionat permanent acordarea de drepturi minorităţilor în general şi minorităţii maghiare în special prin dovedirea loialităţii respectivei minorităţi faţă de stat, loialitate care cel mai adesea este pusă la îndoială.

În ceea ce priveşte integrarea elitei – fapt ce contribuie decisiv la consolidarea unui nou regim democratic – autoarea analizează atît unitatea cît şi legimitatea elitei româneşti în perioadele 1990-1992, 1996-2000. Teoriile clasice ale elitelor surprind unitatea acestora prin formula celor trei C: „conştiinţă (în sensul de conştiinţă de sine ca grup coeziv), coerenţă (elita nu reprezintă o colecţie de indivizi izolaţi, ci în general este constituită din persoane care aparţin aceleiaşi clase sociale, au trecut prin aceleaşi instanţe de socializare, împărtăşesc aceleaşi valori, loialităţi, interese, aparţin aceloraşi reţele sociale), conspiraţie (în sensul de voinţă şi intenţii comune, de unitate acţională)4 utilizînd analiza poziţională, precum şi o riguroasă analiză a evenimentelor politice ale perioadei şi modul de raportare la ele, autoarea descoperă clivaje care divizează elita politică românească. Principalele linii de diviziune au fost: experienţa comunistă, momentul revoluţiei, procesul de instituţionalizare a puterii. Pentru a ne face o idee mai amplă autoarea aduce în comparaţie exemplul Ungariei. În Ungaria tipul de fragmentare a fost însă diferit, clivajele de aici s-au constituit la nivelul societăţii „apropiindu-se astfel într-o măsură de formele de reprezentare instituţionalizată pluralistă ce caracterizează democraţiile consolidate5 .

Legitimitatea politică atestă modul valid de preluare a puterii, a celor îndreptăţiţi să o exercite şi limitele de exercitare. Legitimitatea politică cuprinde şi credinţa celor implicaţi în relaţia de putere, conducători şi subordonaţi deopotrivă, că aceasta este legitimă. Legitimitatea este o calitate atribuită de către populaţie. În perioada 1990-2000, analizînd atît modul de constituire a puterii dar şi a sprijinului popular pentru sistem, autoarea ne semnalează o serie de întrebări referitoare la îndeplinirea cerinţelor legitimităţii (alegătorii nu sînt consultaţi la alcătuirea listelor, candidaţii pot să nici nu locuiască în circumscripţia în care au fost propuşi, redistribuirea mandatelor pentru voturile neutilizate se poate face chiar prin tragere la sorţi, de-a lungul celor trei legislaturi 10-15% dintre parlamentari şi-au părăsit partidele pe listele cărora au fost aleşi). În ceea ce priveşte legitimitatea prin performanţă, analiza autoarei pe 24 de sondaje de opinie reliefează faptul că în permanenţă populaţia a fost nemulţumită de prestaţia guvernului şi considera că „ţara merge într-o direcţie greşită”, în condiţiile în care nu exista nici un sprijin popular mare pentru democraţie.

Studiul Irinei Culic face permanent diferenţa între un guvern ales democratic şi un regim democratic consolidat şi instituţionalizat concluzionînd pe baza datelor puse la dispoziţie cu generozitate cititorilor că democraţia românească, în ciuda progreselor realizate, nu pare să se îndrepte ferm către o democraţie reprezentativă. În acest sens, România mai are de urmat un drum lung şi anevoios.6

Laura Ardelean

Note:

1. Irina Culic, Cîştigătorii, Editura Limes 2002, pag. 13

2. Idem, pag. 14

3. Idem, pag. 205

4. Idem, pag. 118

5. Idem, pag. 134

6. Idem, pag. 208

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006