Oaspeţi sau cetăţeni cu drepturi depline?
Alternative pentru comunităţile
germane din România^*

Paul Philippi

^* Discurs rostit cu ocazia celei de-a şasea ediţii a „Zilelor şvabilor bănăţeni” (Banater Heimattage) la sfîrşitul lunii mai la Timişoara.

Aţi pus punctul pe „i” cu această întrebare pe care, deşi mi-aţi adresat-o mie v-aţi pus-o şi vouă, întrebare la care ar trebui să răspundem voi cu existenţa voastră şi noi cu existenţa noastră, şi anume: sîntem hier Gebliebene (doar rămaşi aici) sau hier Lebende (care vrem să trăim aici)? Cum să ne percepem?

Întrebarea, în inocenţa ei, este aproape perfidă, căci pentru generaţia mai în vîrstă – şi „mai în vîrstă” în acest caz înseamnă toţi cei peste 32 de ani! – sînt valabile ambele variante: ei (noi) au (am) rămas după 1990 aici, şi acum trăiesc (trăim) aici. Şi totuşi, fiecare dintre noi auzind acel „sau” între cele două posibilităţi („hier Gebliebene” sau „hier Lebende”?), fiecare dintre noi simte că este o diferenţă hotărîtoare între a privi existenţa noastră într-un fel sau altul. Şi este un merit al organizatorilor acestor zile, al şvabilor din Banat, de fi pus – prin formularea temei – degetul pe rană.

Fiindcă aţi invitat un sas ardelean să scoată castanele din foc, permiteţi-i acestui „oaspete” al vostru să deschidă sacul istoriei (cum ne stă bine nouă, saşilor!) şi să scoată din acest sac un exemplu scurt (dar după părerea noastră, potrivit): Cînd strămoşii noştri, ai saşilor, au venit acum aproape 900 de ani în Transilvania, în contractele prin care regii le acordau drepturi şi obligaţii, erau numiţi hospites. Hospites înseamnă în latină, cred că o ştim cu toţii, „oaspeţi”. Şi adesea cuvîntul a fost tradus în acest mod. Dar un oaspete, ştim şi acest lucru, vine şi pleacă. Şi cînd au trecut mai bine de 400 de ani de la colonizare, politicienii unguri din dietă, cam pe la 1590, au început să întrebe: „Ce căutaţi voi orăşeni, ţărani, meşteşugari în viaţa noastră politică? Că peste tot în lume doar nobilii au un cuvînt de spus. În afara de aceasta voi sînteţi oaspeţi, doar oaspeţi, nu cetăţeni cu drepturi depline, autohtoni ca noi, care aparţinem ţării, pe care deci numai noi sîntem chemaţi s-o reprezentăm pe plan politic. Doar noi sîntem naţiunea de stat. Voi sînteţi oaspeţii noştri. Şi nu aveţi putere de decizie în acest stat.”

Oare nu vi se pare cunoscut acest ton? Eu însumi am luat bătaie la vîrsta de 12 ani, cînd aşteptam nişte prieteni la o trecere de cale ferată: „Ce cauţi aici, măi sasule?” „Ăsta-i pămînt românesc!” Iar despre pîinea românească, pe care chipurile o mîncăm şi noi, am mai auzit în anii aceştia cu toţii. Sub cuvîntul de ordine al statului naţional şi astăzi există politiceni şi jurnalişti care nu ne privesc pe noi, minoritarii, ca membri ai naţiunii de stat, ci ca nou veniţi, chiar ca pe nişte străini, care datorează dreptul de cetăţenie doar ospitalităţii acelora care se consideră a fi naţiune de stat.

Atunci, în 1591, reprezentantul saşilor în dieta din Transilvania, Albert Huet, a luat cuvîntul răspunzînd acestor atacuri într-un discurs politic de principiu, devenit celebru: „Într-adevăr – le-a spus nobililor (nemeşi) maghiari – „noi sîntem sutores şi sartores, cizmari şi croitori. În această calitate, Domnul fie lăudat, putem trăi din munca noastră, aşa cum ne-a povăţuit Sfîntul Apostol Pavel, el însuşi un textor acceptissimus, un ţesător recunoscut. Astfel plătim statului impozite grase şi de aceea ne numim mai bine ‚varga’ şi ‚szabó’ decît ‚ fosztó’ şi ‚kóborló’ (mai bine cizmar şi croitor decît jecmănitor şi pribeag – vizîndu-i direct pe nobilii care făceau doar politică în dietă, fără să muncească şi fără să plătească impozite). Prin prestaţia noastră în timpuri de război şi pace nu mai sîntem de mult advenae ac peregrini (nişte nou veniţi) ci cives confirmati, cetăţeni dovediţi, de acelaşi rang cu voi care vă credeţi autohtoni.”

Asta se întîmpla atunci. Sîntem oare noi, cei de astăzi, într-un stat naţional democratic – România – străinii veniţi cîndva şi rămaşi aici, deci obiecte ale ospitalităţii poporului majoritar sau ne percepem pe noi înşine ca aparţinînd acestei ţări, cu drepturi egale şi, fireşte, co-responsabili faţă de viitorul acestei ţări? Ne percepem – referindu-ne din nou la Sfîntul Apostol Pavel – ca pe nişte oaspeţi şi străini sau ca cetăţeni şi compatrioţi în acest Banat? Este o chestiune hotărîtoare.

Este vorba de autoaprecierea noastră. Depinde aceasta de atmosfera pe care ne-o pregăteşte poporul majoritar (noi făcîndu-ne obiecte pasive ale evaluării altora) – sau ne privim ca pe nişte subiecte politice, care oferă conlocuitorilor noştri, fără agresivitate dar cu claritate, autopercepţia noastră? Aşa cum a făcut-o deja vechiul dumneavoastră cîntec bănăţean, atunci, ce-i drept, cu un anumit substrat agresiv, sau cel puţin belicos (asupra căruia trebuie să revenim): „Sînt cetăţean aici, nu oaspetele tău, maghiarule!”?

Cel ce cîntă astfel, dragi prieteni, acela spune despre sine: şi noi sîntem naţiune de stat. Nu spune: „şi noi aparţinem naţiunii de stat”, în sensul că noi ca indivizi să ne uităm descendenţa sau chiar să o negăm, pentru a fi recunoscuţi ca aparţinînd pe de-a întregul statului – atunci de către populaţia majoritară maghiară, astăzi de către români –, şi nici în sensul că doar noi să ne identificăm cu doleanţele ţării în care trăim, ci aşteptăm şi cerem ca statul în care trăim, să se identifice şi cu noi, recunoscînd şi afirmînd că şvabii bănăţeni, germanii din Banatul montan, şvabii sătmăreni, saşii ardeleni – toţi aceştia, cu personalitatea lor proprie de comunitate germană sînt parte constitutivă a statului – România.

Permiţîndu-mi să spun aceste lucruri, nu încerc doar un prim răspuns la întrebare („hier Gebliebene” sau „hier Lebende”?), ci definesc totodată un ţel, în conformitate cu care, după părerea mea ar trebui să trăim aici. Noi cei mai în vîrstă am rămas de bună seamă aici, cînd majoritatea dintre noi au plecat, dar am rămas pentru a trăi aici cu copiii noştri, în aşa fel încît să avem un viitor. Pentru a cîştiga un viitor. Aici! şi este foarte important să nu ne definim din prisma celor care au plecat – şi pentru care noi cîteodată sîntem doar „rămaşi în urmă” – ci, din prisma viitorului spre care tindem aici.

*

Pentru a justifica acest prim răspuns, este necesar să fac cîteva precizări:

Se poate ca unii dintre noi, germani bănăţeni şi ardeleni, să fie doar rămaşi aici după 1989 – şi să trăiască aici doar resemnaţi că împreună cu copiii lor mîine vor fi asimilaţi de poporul majoritar. Ar putea fi şi aşa. Pot exista astfel de cazuri. Noi, reprezentanţii Forumului German, nu vom ataca sau condamna astfel de decizii personale, dar cu siguranţă, vom regreta o astfel de hotărîre. Şi celor care au decis să rămînă şi care poate nu au dorit să se asimileze poporului majoritar, dar nu s-au opus ci doar s-au resemnat, trebuie să le arătăm poziţia noastră. Noi sîntem convinşi că putem aduce servicii europene, atît nouă cît şi întregului stat, în această ţară, care este şi a noastră, în vederea unui viitor în care vom putea trăi ca o comunitate germană, contribuind prin valorile noastre culturale, sociale şi economice în folosul întregii societăţi.

Dorim să fim o comunitate de limbă germană în România, contribuind cu valorile noastre culturale, sociale şi economice la întreaga societate.

În acest context, noi trăim aici nu doar prin simpla noastră existenţă ca indivizi şi comunitate care încă nu a plecat, ci trăim aici cu un scop constructiv, bine definit. Caracterul constructiv al scopului nostru priveşte atît germanii din România cît şi România ca întreg. Noi nu ne-am resemnat doar să trăim aici, ci dorim ca prin existenţa noastră să participăm la formarea României. Iar pentru viaţa noastră acest lucru înseamnă nu numai păstrarea şi continuarea comunităţii germane ci înseamnă şi participarea la o convieţuire corespunzătoare cu, şi printre celelalte comunităţi culturale şi lingvistice din acest stat.

*

Şi dacă noi privim acest lucru împreună, aceasta înseamnă şi o provocare pentru noi. Trebuie să redefinim împreună rolul nostru în societatea civilă românească. Este evident că sîntem prea puţini pentru a juca un rol important. Important este nu atît mărimea rolului, ci modul în care convieţuim şi gîndim în această ţară. Cînd spunem „este şi ţara noastră” şi „sîntem parte integrantă a acestei ţări”, atunci noi vom încerca să gîndim pentru această ţară cum să-şi definească cel mai eficient poziţia sa în contextul european.

Poate că Bucureştiul nu se aşteaptă să fim preocupaţi de soarta ţării, pentru că în evoluţia istorică a statului naţional român nu era tradiţională nici participarea minorităţilor şi nici contribuţia tradiţiilor politice bănăţene şi ardelene la formarea conştiinţei naţionale. Imaginea statului-naţional este impregnată de o caracteristică profund monoetnică. Termenul de „patriotism constituţional” a pătruns doar în puţine cercuri intelectuale şi nu a fost transpus corect în contextul românesc sau în cel sud-est-central-european. Da, se poate spune că o imagine deformată etnic- naţională a istoriei stă în calea dezvoltării unui patriotism care să-i unească pe toţi cetăţenii ţării, şi nu doar pe cei „cu sînge de roman” (pentru a aminti doar o expresie simbolică). Dar ideea patriotismului constituţional care îi reuneşte pe toţi cetăţenii ţării dincolo de caracterul lor etnic, există. Porţile unei asemenea convieţuiri s-au deschis şi în ţara noastră, trebuie doar să păşim înăuntru.

Între 1918 şi 1945 s-au risipit şansele creării unui alianţe patriotice ale tuturor grupurilor etnice din România Mare, tînără de atunci (care încă în 1939 fusese compusă în proporţie de 30% de minorităţi etnice). Între 1945 şi 1989 părea că în comunism a dispărut definitiv posibilitatea creării unei Românii a tuturor etniilor. Aceasta a fost cauza principală a emigraţiei masive a conaţionalilor noştri germani din Banat şi Transilvania. Cei mai mulţi dintre noi nu au mai văzut un viitor şi o viaţă cu sens pentru comunităţile germane în România pentru că doctrina de stat al lui Ceauşescu îmbina foarte periculos, primitiv, etno-naţionalismul romantic al XIX-lea (căruia ne- am închinat şi noi, germanii în felul nostru) cu centralismul nivelator a unei unificări controlate de comunişti. Am ajuns la momentul redefinirii imaginii de sine a statului român. Cu toate că clişeele patetice preconcepute îşi fac încă simţită prezenţa la suprafaţă, exemple de gîndire mai raţionale pătrund din ţările vestice şi aduc pluralismul faţă de care România, prin preşedintele lui, s-a angajat în data de 22 decembrie 1989.

Aceasta înseamnă că trăim într-o ţară în a cărei situaţie politică are loc o dezvoltare spirituală. Întrebarea nu este dacă această dezvoltare va continua sau nu. Întrebarea constă în faptul dacă vom contribui sau nu la aceasta.

*

Participarea sau neparticiparea la această dezvoltare nu depinde de ponderea demografică ci de potenţialul spiritual şi de angajamentul asumat. Cu siguranţă şi numărul persoanelor active are un rol important, dar nu este hotărîtor. Hotărîtor este dacă comunitatea germană care locuieşte pe aceste meleaguri, prin experienţa sa a contribuit la autopercepţia politică post-decembristă a statului român cu ceva care, faţă de dialogul dintre majoritatea română şi minoritatea maghiară, activă din punct de vedere politic, poate constitui o viziune alternativă; o viziune care ar putea fi considerată ca o poziţie de mediere şi spre alte comunităţi minoritare cît şi spre minţile deschise ale majorităţii româneşti.

Nu vrem să exagerăm, dar nici nu dorim să ne subapreciem. Vorbim despre participarea noastră la gîndire şi la exprimare, pentru ca statul naţional de tip vechi, definit doar din perspectiva etniei majoritare, să se transforme într-un stat al tuturor cetăţenilor şi comunităţilor cetăţeneşti. În baza principiilor subsidiarităţii avem modele de oferit. În primul rînd, avem cea mai veche şi mai pregnantă experienţă de minoritate politică în această ţară. Nici un alt grup etnic nu a demonstrat loialitatea sa de grup minoritar faţă de majoritate atît de îndelungat şi atît de consecvent. În al doilea rînd sîntem de încredere din trei puncte de vedere: 1) numărul mic – nici o majoritate sau minoritate în acest sens nu trebuie să ne considere un pericol; 2) un renume relativ bun – sîntem priviţi de către concetăţenii noştri ca oameni de încredere şi capabili; 3) lipsa oricărei pretenţii teritoriale sau imixtiunea din partea unei aşa-zise ţări-mame. În al treilea rînd, dincolo de numărul mic de persoane, ne putem baza pe resurse spirituale care vin din spaţiul nostru lingvistic mai mare, un spaţiu cu care sîntem în dialog permanent tocmai datorită păstrării identităţii noastre germane. Prin acest dialog putem participa, dacă dorim, la o discuţie mai largă a conceptelor politice. Sarcina noastră, a acelora care trăim aici, constă, în mod evident, în receptarea şi implementarea acestor concepte astfel încît ele să constituie răspunsuri la întrebările cu care se confruntă ţara.

Nu sînt sigur că vom avea puterea pentru a ne asuma o astfel de co-responsabilitate pentru dezvoltarea europeană a realităţilor noastre româneşti. Dar sînt sigur că în acest sens contribuţia noastră la România de azi ar avea şanse de reuşită, şi măcar încercarea de a participa la realizarea acestor deziderate face parte din scopurile noastre, prin care doream să justific afirmaţia că nu sîntem doar rămaşi aici, ci dorim să trăim aici, cu o viziune de viitor, gata să acţionăm în consecinţă.

Desigur, primul deziderat al reprezentanţei noastre politice, Forumul Democrat German, este să luptăm pentru drepturile care ne permit nouă, ca şi comunitate germană din România, să ne dezvoltăm în deplină libertate. Şi ca să ne putem dezvolta în libertate trebuie să fim reprezentaţi în mod corespunzător atît la Bucureşti, Berlin cît şi la Viena (poate şi la Berna, Luxemburg şi la Bruxelles). Dar această reprezentare la partenerii noştri interni şi externi are sens pe termen lung doar dacă noi, cei care trăim aici, putem arăta generaţiei tinere o imagine convingătoare şi atrăgătoare a comunităţii germane. Viaţa noastră socială, culturală şi spirituală ca şi comunitate germană, va trebui să poată surclasa atracţia alternativelor vestice sau mioritice (care cu siguranţă există) care să nu poată să-i atragă pe tinerii noştri în altă direcţie. Pentru că trăim aici cu adevărat nu trebui să fim percepuţi de către generaţia viitoare ca sfîrşitul unui model, ci am putea fi un model în care să merite să-ţi investeşti propriul viitor.

Cu toţii ne bucurăm de defilările portului popular, de dansurile populare şi de posibilitatea ca tinerii să se cunoască şi să se unească în acest cadru pentru munca şi bucuria comună. Tocmai aici la Timişoara se poate observa, începînd cu 1991, că dansul popular este mult mai mult decît dansul popular în sine. Şi chiar trebuie să fie mai mult! Tinerii noştri purtători ai portului popular ar trebui să înţeleagă practic dansînd, că această comunitate a germanilor din Banat, în cadrul căreia trăiesc, vrea să fie mai mult decît un element folcloric demn de apreciat. Folclor de ieri. Dimensiunea profundă, provocarea spirituală, politică ce rezidă în a fi germani trăitori aici în Banatul românesc, trebuie să capete un profil în viaţa noastră comunitară, pentru ca viitorul, pe care vrem să îl cîştigăm ca germani „hier Lebende” – aici trăitori – să fie mai vizibil  –ca o şansă, ca o sarcină meritorie, dar şi ca o problemă la a cărei rezolvare tinerii şi bătrînii îşi pot măsura forţele (şi prin discuţii) împreună.

Scopul pentru secolul XXI al globalizării trebuie reformulat. Convieţuirea va trebui să ne preocupe mult mai profund în viitor decît am făcut-o în cei 13 ani de la Revoluţie. În definirea acestei viziuni, precum am menţionat anterior, ne pot fi de folosi legăturile noastre cu spaţiile lingvistice germane şi nu în ultimul rînd, legătura cu concetăţenii noştri care au emigrat. Cu toate că, în privinţa schimbărilor care ne aşteaptă în viitoarea Românie europeană, tocmai concetăţenii noştri plecaţi vor avea mai mult de învăţat decît noi. Legăturile cu spaţiul lingvistic german ne poate ajuta să ne regăsim venind din folclorul de ieri în realitatea de mîine ca o comunitate germană unită, care se ajută atît spre bucuria lor cît şi spre folosul întregului stat. Acest proces de tranziţie de la ieri spre mîine, pe de o parte, şi de la Europa de Vest la sud-estul românesc european, pe de altă parte, va trebui să-l parcurgem şi noi înşine, aşa cum au făcut şi strămoşii noştri. Va trebui să facem acest lucru în contextul unor condiţii şi modalităţi noi. Locul patosului lor luptător, trebuie să fie preluat de munca de convingere şi strîngerea rîndurilor. Această provocare ne poate încuraja şi ne poate asigura că, pentru noi germanii din România merită efortul de a rămîne şi de a trăi împreună aici.

Traducere de László Kacsó

*

Paul PHILIPPI (n. 1923), istoric, doctor în teologie, doctor honoris causa al Institutului de Teologie Protestantă din Cluj, al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, preşedinte de onoare al Forumului Democrat al Germanilor din România, autor a numeroase studii de istorie şi teologie, printre care: Kirchengemeinde als Lebensform (1959), Abendmahlsfeier und Wirklichkeit der Gemeinde (1960), Christozentrische Diakonie (1963), Als Lasarus leben (1983), Diaconica über die soziale Dimension kirchlicher Verantwortung (1984), editor al seriei Siebenbürgisches Archiv şi Studia Transylvanica.

Paul Philippi, Gäste oder Vollbürger?, publicat cu permisiunea autorului.