Lupta împotriva rasismului, xenofobiei,

anti-semitismului şi intoleranţei: între

retorică legislativă şi realitate

Renate Weber

Anii ’90, mai mult decît deceniile anterioare, au fost ani de intense preocupări privind limitarea şi sancţionarea comportamentelor şi chiar a discursurilor intolerante, ale celor care, izvorînd din rasism şi xenofobie, contribuie la apariţia şi păstrarea unui climat în care lipsa de respect faţă de diversitate merge pînă la izolarea şi chiar înlăturarea celor diferiţi de majoritate, prin mijloace variate, inclusiv violente. În special, astfel de preocupări au avut loc la nivel european, apariţia unor manifestări motivate rasial determinînd Consiliul Europei să iniţieze măsuri prin care să contracareze un astfel de climat. Cît de eficiente au fost ele pînă în prezent? O întrebare la care putem încerca să răspundem zece ani mai tîrziu, mai ales dacă dorim să gîndim constructiv şi nu doar critic, imaginînd soluţii adecvate pentru viitor.

În 1993, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1222 „privind lupta împotriva rasismului, xenofobiei şi intoleranţei”. Ea a fost prima dintr-un şir de astfel de iniţiative care a încercat să pună în termeni de „soft law” prevenirea şi combaterea manifestărilor de acest tip şi se referă în termeni generali la necesitatea de a identifica şi combate rădăcinile rasismului, xenofobiei şi intoleranţei, de a adopta prevederi naţionale în acest sens şi de a le aplica pe cele deja existente, la nivel naţional sau internaţional. Recomandarea nu este juridic obligatorie pentru statele membre, ci expresia voinţei politice a Adunării Parlamentare de a nu lăsa ca astfel de manifestări să altereze climatul public, politic şi social, al Europei. De aceea ea conţine îndemnuri pentru statele membre ale Consiliului de a avea programe care să vizeze în primul rînd educaţia tinerilor şi subliniază rolul pe care mass media îl are de jucat. În acest sens, Adunarea Parlamentară face o serie de recomandări Comitetului de Miniştri, organul cu putere de decizie al Consiliului Europei, pentru ca acesta, la rîndul lui, să ceară statelor membre un set amplu de măsuri, de la politici publice educative şi pentru tineri, de la educaţia pentru drepturile omului şi predarea limbilor minorităţilor, la ratificarea instrumentelor internaţionale care protejează drepturile omului şi minorităţilor, la revizuirea legislaţiilor naţionale privind dobîndirea cetăţeniei, la măsuri de instruire adecvată a avocaţilor şi organizaţiilor care îi ajută pe imigranţi. Mai mult, Recomandarea vorbeşte despre principiile şi normele de îndrumare pe care le va elabora Consiliul Europei „pentru pedepsirea persoanelor care iniţiază remarci rasiste, xenofobe sau anti-semite, precum şi a actelor de discriminare de acest tip săvîrşite de autorităţi publice”.

Recomandarea n-a avut urmări directe în sensul adoptării vreunei legislaţii specifice şi nici principiile despre care a vorbit nu au fost elaborate, dar ea a avut darul de a trezi conştiinţa publică în ţările membre în legătură cu astfel de manifestări. Nici statele membre şi nici Consiliul Europei nu au elaborat imediat după aceea politici publice pentru combaterea fenomenelor de acest fel, dar chestiunea în sine a început să fie luată în considerare, chiar dacă foarte timid.

Din nefericire, în anii care au urmat, numărul manifestărilor cu astfel de motivaţii s-a înmulţit, fără să existe vreo politică eficientă şi coerentă de combatere a lor, ceea ce a determinat Adunarea Parlamentară să adopte o nouă Recomandare, 1275 (1995), „privind lupta împotriva rasismului, xenofobiei, anti-semitismului şi intoleranţei”. De remarcat că referirea la combaterea anti-semitismului apare chiar în titlul documentului. De data aceasta, Adunarea îşi exprimă extrem de serioasa îngrijorare din cauza recrudescenţei rasismului, xenofobiei şi intoleranţei în Europa. În mare, ea reia recomandările anterioare, dar, în afara referirilor concrete la documente europene şi internaţionale pe care statele trebuie să le ratifice, ca un prim semn că doresc să lupte împotriva manifestărilor de acest fel, ea conţine generalităţi şi nu soluţii. De exemplu, referirea la educaţia publicului şi a tinerilor. Adunarea Parlamentară are meritul de a fi subliniat foarte ferm necesitatea unor manuale şcolare adecvate, a învăţării istoriei diversităţii din fiecare ţară şi din Europa, dar e lesne de observat că în astfel de cazuri tinerii sunt ei înşişi vulnerabili la ceea ce mediul le transmite, iar cîtă vreme profesorii lor sunt ei înşişi tributari temerii de alteritate, nu vor putea face mare lucru numai printr-un manual nou. Nemaivorbind de mediul extra-şcolar în care tinerii trăiesc zi de zi. Sigur, nu este realist să se creadă că Adunarea Parlamentară ar putea rezolva problemele statelor europene. Politici publice de educaţie generală, care să vizeze întreaga populaţie, adecvate grupurilor ţintă specifice, trebuie adoptate la nivel de ţară şi nu paneuropean. şi totuşi, au avut loc acţiuni ample, cu susţineri financiare mari din partea Consiliului, la nivelul statelor membre - am în vedere în principal campania de combatere a rasismului, discriminării şi intoleranţei.

Pe de altă parte, Recomandarea 1275 (1995) este vagă în ceea ce priveşte soluţiile legislative pe care le propune. Ea solicită Comitetului de Miniştri să ceară statelor membre să-şi examineze legislaţia internă şi practica şi să le înlăture pe cele care au un efect discriminatoriu direct sau indirect. O recomandare necesară, dar care, la o analiză atentă, este imposibil de pus în practică atît timp cît nu există definiţii juridice ale discriminării directe şi indirecte. Un aspect deloc de neglijat, pentru că ceea ce am putea crede unii sau alţii că sunt aceşti termeni nu este suficient, mai ales cînd vorbim de sancţiuni pentru comportamente discriminatorii. Este suficient să precizez că la nivelul Uniunii Europene abia în anul 2000 a fost adoptată Directiva 43/EC/2000 „pentru implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică”. Este pentru prima dată cînd cele două tipuri de discriminare, directă şi indirectă, sînt definite clar în raport cu motivarea rasială a comportamentului (anterior, în cadrul Uniunii Europene, existau astfel de definiţii numai în raport cu discriminarea de gen). Statelor membre ale Uniunii le-a fost dat un răgaz de trei ani pentru a-şi adapta legislaţia şi practicile la cerinţele acestei directive, ceea ce dovedeşte înţelegerea greutăţilor, chiar a tensiunilor care vor fi consecinţe directe ale aplicării noilor prevederi. La nivelul Consiliului Europei însă, nici nu se pune problema unor astfel de definiţii, ceea ce înseamnă că statele membre au obligaţia de a proceda ele la acoperirea golurilor legislative.

Recomandarea precizează, de asemenea, necesitatea elaborării unor coduri de conduită pentru jurnalişti, care, respectînd libertatea de exprimare, să interzică totuşi instigarea la discriminare rasială, la violenţă, ură şi intoleranţă prin media. Din nou, o invitaţie în termeni vagi, pentru că în cuprinsul documentului nu există nici un fel de referire la felul în care poate fi echilibrată balanţa în acest sens.

În acelaşi timp însă, este o realitate de necontestat că limbajul urii (hate speech) a fost cel care a încurajat într-o măsură uriaşă manifestările violente şi a elogiat atrocităţile care aveau loc în spaţiul fostei Iugoslavii. Asta în timp ce în mai multe state din vestul şi estul Europei s-au manifestat tot mai public mişcări extremiste şi partide care susţin şi apără o ideologie incompatibilă cu democraţia şi drepturile omului. Aceste partide şi mişcări „chiar dacă nu pledează în mod direct pentru folosirea violenţei, crează totuşi un climat care încurajează dezvoltarea acesteia”, aşa cum menţionează documentul următor al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Recomandarea 1438 (2000) cu privire la „ameninţarea adusă democraţiei de partide şi mişcări extremiste în Europa”.

De data aceasta documentul precizează foarte clar că este necesar ca în statele membre să „fie adoptată o legislaţie care să interzică instigarea orală sau prin scris la rasism, anti-semitism şi xenofobie”, precizînd că libertatea de exprimare nu poate fi acceptată ca o scuză pentru astfel de manifestări. Din nou, trebuie precizat că şi acest document nu este juridic obligatoriu, dar el pune problema voinţei politice a statelor membre ale Consiliului Europei de a respecta valorile pentru care s-au alăturat acestui organism: democraţia, drepturile omului, statul de drept.

Cum au răspuns statele membre? Unele au considerat că lupta împotriva manifestărilor de intoleranţă trebuie pedepsită şi au procedat în consecinţă. Altele au ignorat această chestiune ani de zile. România face parte din această ultimă categorie. După 1990, aici au apărut publicaţii care au tipărit zeci de articole de o abjecţie greu de închipuit. Unele din ele erau chiar mai virulente decît cele publicate în perioada interbelică în anii de glorie ai legionarismului. Încercările repetate de a implica justiţia în pedepsirea unor astfel de manifestări pe baza prevedeilor Codului penal — suficiente şi acoperitoare — au fost în permanenţă sortite eşecului, de parcă în România dreptatea era întotdeauna de partea răufăcătorilor. După un deceniu de astfel de instigări la ură rasială, de articole anti-semite, apariţia unei reviste şi mai imunde, „Atac la persoană”, a fost privită drept ceva firesc, atît de firesc încît proprietarul ei a fost ales senator şi, evident, acum se bucură de imunitate, adică de impunitate.

Pe acest fond, de total dispreţ faţă de victimele directe şi indirecte ale manifestărilor rasiale, anti-semite, intolerante, Ordonanţa de urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002 „privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii” a venit ca o supriză totală. În linii mari, ea urmăreşte recomandările documentelor europene, adăugînd chestiunea cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, dar este, în acelşi timp, un amalgam de prevederi, unele din ele profund discutabile. Adoptarea ei ridică două tipuri de probleme. Prima priveşte constituţionalitatea unui astfel de act în cadrul ordinii juridice din România. Cea de a doua se referă la conţinutul său, ca atare. În privinţa momentului adoptării ei şi a formei, ordonanţa de urgenţă este, în opinia mea, un act neconstituţional. Nimic nu justifica în primăvara acestui an urgenţa adoptării ei. Nimic excepţional nu se întîmplase în acea perioadă, dimpotrivă, discursurile publice erau chiar mai potolite. După ce vreme de 12 ani oficialităţi locale şi centrale ale statului român tot ridicaseră şi sfinţiseră statui ale mareşalului Antonescu şi rebotezaseră cu numele acestuia străzi şi bulevarde din numeroase oraşe, în pofida încercărilor unor grupuri civice de a stopa această avalanşă, e greu de înţeles unde era „urgenţa” care să justifice nu dărîmarea lor, ci adoptarea unei ordonanţe de urgenţă care, în conformitate cu prevederile Constituţiei, se poate face numai în împrejurări excepţionale. În plus, actul normativ reglementează în domeniul legii organice, de vreme ce, prevăzînd infracţiuni şi pedepse, implicit, aduce modificări Codului penal. Firesc era ca o astfel de iniţiativă a Guvernului, lăudabilă în sine pentru preocuparea - fie şi tardivă – de a combate manifestările rasiste, anti-semite etc, să fie trimisă Parlamentului României, mai mult, să fi fost chiar dezbătută public, tocmai pentru că, aducînd restricţii libertăţii de exprimare şi asociere, era firească înţelegerea necesităţii unor astfel de limitări, ceea ce , în sine, putea fi văzut ca un proces educativ.

În ceea ce priveşte conţinutul, ordonanţa restricţionează atît libertatea de asociere, interzicînd organizaţiile cu caracter fascist, rasist sau xenofob, cît şi libertatea de exprimare, sub diferite forme. Fără a nega importanţa pe care un sistem sancţionator o are în combaterea manifestărilor rasiste, intolerante, în general, trebuie precizat că ordonanţa de urgenţă în cauză reprezintă cea mai severă atingere adusă cîtorva drepturi fundamentale ale omului. şi tocmai pentru că este vorba de restrîngeri de o asemenea importanţă, era firesc ca ele să fi fost rodul unei dezbateri şi al unei legi adoptate de Parlament şi nu al unui act de autoritate al Executivului. De ce? Pentru că dincolo de acoperirea sau mutarea unor statui ale lui Antonescu, nu cred că mare lucru se va întîmpla şi că justiţia din România va funcţiona de acum încolo aşa cum n-a făcut-o în ultimii 12 ani. În fond, poate că un semnal în acest sens este şi faptul că în vreme ce, pe ici pe colo, din spaţiile publice, statuile lui Antonescu sînt înlăturate, pe pereţii clădirii Guvernului atîrnă fotografia acestuia, ca o dovadă a faptului că „s-a revizuit, fără să se schimbe nimic”.

*

Renate WEBER, absolventă a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti în 1979. Este avocată şi profesoară la şcoala Naţională pentru Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, preşedintă a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă România, membră în comitetul consultativ al International Service for Human Rights şi International Council for Human Rights Policy din Geneva. A publicat numeroase studii şi articole în domeniul drepturilor omului şi al minorităţilor naţionale.