Autodeterminarea

Rosalyn Higgins

Există percepţia generală că autodeterminarea are legătură cu independenţa. De asemenea, se presupune deseori că în Carta Naţiunilor Unite autodeterminarea este tratată în aceşti termeni. În fapt, în Carta Naţiunilor Unite nu există nici o astfel de prevedere. Înţelegerea noastră contemporană a conceptului de autodeterminare a fost generată de interacţiunea mai multor factori istorici. Dar, contrar mitologiei populare, ea nu îşi găseşte originea în Carta Naţiunilor Unite. Alte mecanisme ale creării dreptului au acţionat aici.

Atunci cînd a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite, existau cincizeci şi unu de membri iniţiali, toţi independenţi, cu excepţia Indiei (care urma să devină în scurt timp independentă), a Ucrainei şi a Bielorusiei. Acestea din urmă, întrucîtva anormal şi ca urmare a unui tîrg politic, au fost tratate ca membri independenţi ai Naţiunilor Unite, deşi erau în continuare republici ale Uniunii Sovietice. În 1946 atenţia era concentrată asupra drepturilor şi obligaţiilor statelor suverane membre. Nu era încă elegant să fie abordate drepturile celor care nu erau încă independente. Desigur, erau recunoscute îndatoririle pe care puterile coloniale le aveau în ceea ce priveşte popoarele guvernate. Dar la acea vreme acestea nu includeau în mod clar şi datoria de a le acorda independenţa. Presupunerea frecventă după care Carta Naţiunilor Unite menţionează autodeterminarea în sensul curent al termenului este de fapt o rescriere retrospectivă a istoriei.

Prima fază: autodeterminarea şi independenţa de sub dominaţia colonială

Carta conţine relativ puţine referiri la autodeterminare. Principalul scop al Naţiunilor Unite este „de a dezvolta relaţiile de prietenie între naţiuni, bazate pe respectarea principiului drepturilor egale şi al autodeterminării popoarelor”. Această expresie – „drepturile egale şi autodeterminarea popoarelor”–

apare şi în altă parte. Astfel, articolul 55, asupra cooperării economice şi sociale, îndeamnă Naţiunile Unite să promoveze standarde de viaţă superioare, să soluţioneze problemele de sănătate şi culturale, să asigure respectarea universală a drepturilor omului – toate acestea pentru a crea condiţiile necesare relaţiilor paşnice şi prieteneşti dintre naţiuni „bazate pe egalitatea în drepturi şi autodeterminare”. Atît în articolul 1 (2) cît şi în articolul 55, contextul pare să fie acela al dreptului popoarelor unui stat de a fi apărat de amestecul altui stat sau guvern. Nu putem ignora alăturarea conceptului de „autodeterminare” de cel de „drepturi egale”, dar drepturile egale prevăzute erau ale statelor şi nu ale indivizilor¹. Conceptul de autodeterminare nu se referea atunci, la origine, la dreptul la independenţă al popoarelor dependente şi, de fapt, nici măcar la cel de a vota.

Inexactitatea presupunerilor populare asupra a ceea ce Carta Naţiunilor Unite prevede în legătură cu autodeterminarea este ilustrată în continuare în mod izbitor de acele părţi care se ocupă de teritoriile dependente. S-ar putea presupune că aici pot fi găsite referinţe la datoria de a asigura autodeterminarea pe baza independenţei. Dar, în fapt, capitolele XI şi XII nu folosesc expresia „autodeterminare”. Capitolul XI, care tratează problema teritoriilor care nu se guvernează singure, se referă în articolul 73 (b) la datoria statelor guvernante de a „asigura autoguvernarea, de a lua în considerare aspiraţiile politice ale popoarelor şi de a le asista în dezvoltarea progresivă a instituţiilor lor politice libere, în concordanţă cu circumstanţele specifice din fiecare teritoriu, cu popoarele sale şi cu diferitele stadii de dezvoltare”. Deşi lăudabile, aceste prevederi nu prea se potrivesc cu ceea ce se înţelege astăzi în general prin autodeterminare. Capitolul XII, care se ocupă cu sistemul tutelelor, se apropie ceva mai mult de ceea ce s-ar putea aştepta astăzi să se găsească printre prevederile asupra guvernării. Articolul 76 prevede că obiectivul de bază al tutelei este „b) de a promova... evoluţia lor progresivă spre autoguvernare sau independenţă, după cum este mai potrivit cu circumstanţele specifice ale fiecărui teritoriu şi cu popoarele sale cu voinţa liber exprimată a popoarelor în cauză”. Dar nici aici nu este încă folosit termenul „autodeterminare”, iar independenţa nu a fost socotită ca fiind singura soluţie adecvată.

Se poate observa deci că autodeterminarea nu este prevăzută în textul Cartei Naţiunilor Unite – cel puţin nu în sensul utilizat în general. Dar dreptul internaţional nu se naşte doar din cuvîntul scris. În alte probleme, de asemenea, normele contemporane par să se abată de la textul Cartei. Aceasta ne pune cu necesitate în faţa întrebării: care este adevăratul drept internaţional? Prima constatare care trebuie făcută este că nu orice abatere de la cuvîntul scris are aceeaşi natură. Unele dezvoltă şi elaborează mai degrabă declaraţii de principii limitate; alte abateri par într-adevăr să contrazică prescripţiile clare ale Cartei.

În cazul autodeterminării, termenul avea iniţial un înţeles oarecum limitat şi se referea doar la state. Dar în cuprinsul Cartei nu a existat nimic care într-adevăr să interzică apariţia unei norme care să ceară statelor nu numai să nu se amestece unul în treburile interne ale celuilalt, dar şi să asigure popoarelor dependente dreptul de a-şi hotărî propriul destin. Dar, după cum se va vedea într-un capitol ulterior, asupra folosirii forţei, deosebirea dintre textul Cartei şi practica contemporană este de o natură diferită: textul scris pare să interzică practicile curente, dînd naştere întrebării dacă practica trebuie înţeleasă ca o excepţie de la normele stabilite în Cartă sau ca un amendament la aceasta. Vom reveni mai tîrziu asupra acestor aspecte ale dezvoltării dreptului.

Pentru moment este de ajuns să notăm că, în ciuda precauţiei cu care este abordată în Cartă autodeterminarea, începînd din anii ‘50 ea a ajuns o problemă morală adusă în dezbaterea Adunării Generale. Iar odată cu creşterea numărului de membri afro-asiatici în deceniul şase, autodeterminarea a devenit din ce în ce mai des invocată ca un drept al popoarelor dependente. La început, multe din puterile coloniale s-au împotrivit ideii că ar exista un drept legal la autodeterminare. Era, în viziunea lor, mai curînd o aspiraţie politică. Dar treptat împotrivirea lor faţă de ideea autodeterminării ca drept legal a devenit mai puţin vehementă. Ele au acceptat interpretări mai largi ale îndatoririlor prevăzute de articolul 73 (e), în special în ceea ce priveşte informarea Naţiunilor Unite asupra progreselor politice. Evoluţia conceptului de autodeterminare este legată istoric de decolonizare, de acordul din ce în ce mai general asupra obligativităţii asigurării independenţei popoarelor dependente, dacă au optat astfel, chiar dacă articolul 73 vorbeşte doar de autoguvernare².

Deşi autodeterminarea a început să fie acceptată ca un drept legal în contextul decolonizării³, ea nu a fost niciodată restrînsă la opţiunea pentru independenţă. Opţiunea poporului dintr-un teritoriu de a se uni cu un alt stat⁴, sau de a rămîne în relaţii constituţionale cu vechea putere colonială⁵, erau egal acceptabile. Desigur, de obicei opţiunea a fost în favoarea independenţei. Foarte des Naţiunile Unite au jucat un rol activ în exercitarea acestei opţiuni, prin faptul că au organizat ele însele un referendum sau un plebiscit, sau prin monitorizarea exercitării lor⁶.

Cea de a doua fază: autodeterminarea şi drepturile omului

Următoarea fază în evoluţia juridică a fost stabilirea unei legături între autodeterminare ca o obligaţie legală în procesul decolonizării şi autodeterminare ca drept al omului. Două rezoluţii ale Adunării Generale, adoptate la un interval de douăzeci şi patru de ore una de cealaltă, vorbesc despre drepturile popoarelor la autodeterminare: Rezoluţia 1514 (XV) a Adunării Generale şi Rezoluţia 1541 (XV) a Adunării Generale. În Rezoluţia 1514 – „Declaraţia cu privire acordarea

independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale”–, referirea la termenul „popoare” este condiţionată de multe aluzii la colonialism. Iar, în paragraful 2, ea prevedea că toate popoarele supuse dominaţiei coloniale au dreptul de a-şi „determina liber statutul lor politic şi de a-şi urma în mod liber dezvoltarea economică, socială şi culturală”. Rezoluţia 1541 (XV) a clarificat faptul că această exercitare a autodeterminării poate avea ca rezultat soluţii diferite, şi stipula că procesul cerea garanţii că opţiunea va fi făcută în mod liber, voluntar şi în cunoştinţă de cauză. Dar, la şase ani de la adoptarea acestor rezoluţii cheie asupra decolonizării, dreptul popoarelor la autodeterminare va ajunge să fie văzut ca un precept de sine stătător, depăşind limitele practicilor normative din domeniul decolonizării.

În 1966, au fost terminate zece textele ale Pactului asupra Drepturilor Civile şi Politice şi ale Pactului asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale. Articolul 1, comun, prevedea: „1. Toate popoarele au dreptul la autodeterminare. În virtutea acestui drept ele îşi determină liber statutul lor politic şi îşi urmează propria dezvoltare economică, socială şi culturală”. începînd din acest moment observăm referiri repetate la autodeterminare în termeni de drepturi ale omului. Actul Final de la Helsinki construieşte în mod interesant pe vechiul limbaj al Cartei ONU, făcînd însă în acelaşi timp clar faptul că autodeterminarea este un drept al popoarelor El vorbeşte despre „principiul drepturilor egale şi al autodeterminării popoarelor” în virtutea căruia „toate popoarele au întotdeauna dreptul de a-şi decide, în deplină libertate, cînd şi cum doresc, statutul politic intern şi extern, fără amestec din afară, şi de a-şi urma, în conformitate cu voinţa lor, propria dezvoltare politică, economică, socială şi culturală”⁷. Carta Africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor prevede de asemenea că toate popoarele vor avea dreptul la autodeterminare.⁸

Deşi autodeterminarea a evoluat de la începuturile sale modeste din Carta Naţiunilor Unite de la o îndreptăţire legală la decolonizare la un drept uman de sine stătător, rămîn totuşi foarte multe întrebări care trebuie să îşi găsească răspuns. După cum va deveni evident, întrebările se înlănţuie, iar răspunsul pe care îl dăm uneia depinde de răspunsul pe care îl adoptăm în cazul oricărei alteia. Dar, din motive analitice, este necesar un anumit efort de a separa diferitele întrebări.

Autodeteminarea dincolo de colonialism

Dacă autodeterminarea a ajuns să fie acceptată ca un drept legal, este aplicarea ei limitată numai la decolonizare? În Avizul Consultativ la Namibia, Curtea a afirmat că „dezvoltarea ulterioară a dreptului internaţional în privinţa teritoriilor care nu se autoguvernează, după cum este consfinţit în Carta Naţiunilor Unite, a făcut ca principiul autodeterminării să fie aplicabil tuturor acestora”⁹. În Avizul Consultativ la Sahara de Vest¹⁰ Curtea a afirmat din nou legătura dintre autodeterminare şi drepturile popoarelor aflate sub dominaţie colonială, atunci cînd a vorbit despre „principiul autodeterminării ca drept al popoarelor şi aplicarea lui în vederea eliminării cît mai grabnice a tuturor situaţiilor de dominaţie colonială. Referiri mult mai recente la acest principiu pot fi găsite în Cazul Burkina Faso v. Mali¹¹ şi în hotărîrea arbitrajului din Cazul Guinea-Bissau v. Senegal.¹²

A mai rămas apoi să se accepte că dreptul la autodeterminare era aplicabil nu numai popoarelor aflate sub dominaţie colonială, ci tuturor popoarelor supuse unei dominaţii străine. Acest lucru a fost exprimat în Declaraţia Naţiunilor Unite asupra Relaţiilor de Prietenie din 1970, care a fost deseori invocată în legătură cu acest subiect, deşi Declaraţia este mai curînd o rezoluţie a Adunării Generale decît un instrument cu caracter obligatoriu şi, deşi cele două Pacte nu menţionează această circumstanţă. Declaraţia vorbeşte despre autodeterminare ca fiind o posibilitate în situaţiile de colonialism şi pentru „popoarele supuse subjugării, dominaţiei sau exploatării străine”. Cei care au susţinut această clauză au avut în mod clar în minte două circumstanţe diferite. Prima dintre acestea privea Africa de Sud, un stat independent, dar considerat de mulţi ca fiind supus „dominaţiei străine”, şi sprijin extern pentru dominaţia minorităţii. A doua a fost o chestiune de o natură foarte diferită: statutul teritoriilor ocupate după terminarea sau suspendarea operaţiunilor militare. Se simţea nevoia ca poziţia popoarelor din aceste teritorii să fie apărată nu numai prin dreptul umanitar, ci şi prin insistarea asupra dreptului lor la autodeterminare¹³.

În orice caz, au existat multe rezoluţii ale Naţiunilor Unite referitoare la dreptul la autodeterminare în circumstanţele ocupaţiei străine. Acestea includ şi rezoluţii asupra Afganistanului şi teritoriile arabe ocupate¹⁴.

Textul Declaraţiei Naţiunilor Unite asupra Relaţiilor de Prietenie¹⁵ pare la prima vedere să susţină concepţia că autodeterminarea este limitată la un anume moment al decolonizării. El prevede, inter alia, că un teritoriu colonial sau care nu se autoguvernează îşi continuă existenţa separată „pînă cînd poporul din teritoriul colonial sau lipsit de autoguvernare îşi va fi exercitat dreptul la autodeterminare în conformitate cu Carta...”.

Pentru o perioadă de timp considerabilă a existat o rezistenţă serioasă la sugestia că autodeterminarea ar putea avea vreo aplicare în afara contextului colonial. Această rezistenţă a fost împărtăşită de statele din estul Europei şi de noile teritorii. În vechea Europă de Est, exista evident puţină dorinţă de a admite că popoarele sînt îndreptăţite de a-şi determina propriul destin politic şi economic. Fenomenul era acceptabil numai în cazul decolonizării. Iar multe dintre noile state au considerat autodeterminarea ca o problemă dintre ele şi foştii lor stăpîni coloniali şi nu una dintre ele şi propria lor populaţie. Într-adevăr, tocmai aceasta a fost declaraţia Indiei atunci cînd a ratificat Pactul Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice¹⁶ şi a fost repetată recent tot de către India în cursul examinărilor din cadrul celui de al treilea Raport Periodic al Comitetului pentru Drepturile Omului¹⁷. Parţial, statele din lumea a treia se temeau că autodeterminarea post-colonială va avea ca rezultat necesar fragmentarea noilor state naţionale, grupurile etnice dintr-o ţară căutînd să recurgă la secesiune şi să se unească cu grupul de aceeaşi etnie din altă ţară. Dar ideea că autodeterminarea are o aplicabilitate generală a fost susţinută masiv de Comitetul pentru Drepturile Omului, acţionînd conform Pactului asupra Drepturilor Civile şi Politice, iar această idee a cunoscut, fără putinţă de tăgadă, o influenţă generală¹⁸. Comitetul pentru Drepturile Omului, la examinarea raportului unui stat membru al Pactului, pune întrebări nu numai asupra oricărui teritoriu dependent faţă de care acest stat arc responsabilităţi (autodeterminare externă) dar, de asemenea, şi asupra posibilităţii de care dispune propria sa populaţie de a-şi decide propriul sistem politic şi economic (autodeterminare internă). În realitate nici un stat nu refuză să răspundă la comentariile probatorii şi la întrebările despre autodeterminarea internă, iar Comitetul nu a fost avizat că un astfel de drept nu există. Mai curînd se acceptă că dreptul există, iar dezbaterea cea mai frecventă se poartă în legătură cu formele pe care le poate lua.

Referirea la autodeterminare din Carta Africană asupra Drepturilor Omului şi ale Popoarelor este făcută în termeni care nu o leagă de colonialism.

Articolul 20 stipulează:

• Toate popoarele trebuie să aibă dreptul la existenţă. Ele trebuie să aibă dreptul indiscutabil şi inalienabil la autodeterminare. Ele trebuie să îşi decidă în mod liber statutul politic şi să îşi urmeze propria dezvoltare economică şi socială în conformitate cu sistemul politic pe care l-au ales în mod liber.

• Popoarele coloniale sau cele oprimate trebuie să aibă dreptul de a se elibera de legăturile de dominaţie, prin recurgerea la orice mijloace recunoscute de comunitatea internaţională.

• Toate popoarele trebuie să aibă dreptul la asistenţă din partea statelor părţi la prezenta Cartă în lupta lor de eliberare de sub dominaţia străină, fie ea politică, economică sau culturală.

În timp ce paragraful 3 are în vedere colonialismul sau dominaţia străină, paragrafele 1 şi 2 sînt concepute în termeni mai generali. Am observat de asemenea că formularea prevederilor Actului Final de la Helsinki presupune în mod clar relevanţa continuă a principiului autodeterminării¹⁹.

Această realitate este foarte îndepărtată de poziţia anumitor autori care consideră că autodeterminarea nu se referă decît la independenţă; că independenţa este obţinută prin sfîrşitul colonialismului; şi că această independenţă nu poate fi obţinută decît prin secesiune. Din cauză că ei cred, în mod corect după opinia mea, că nu există nici un drept legal la secesiune acolo unde există guvern reprezentativ, ei ajung la concluzia că în aceste împrejurări autodeterminarea nu poate fi permisă. Mare parte din această dezbatere s-a centrat în jurul Rezoluţiei numărul 2625 (XXV) a Adunării Generale a Naţiunilor Unite. După cîteva paragrafe care autorizează autodeterminarea, penultimul paragraf asupra autodeterminării prevede:

„Nimic din ceea ce este cuprins în paragrafele anterioare nu poate fi interpretat ca autorizînd sau încurajînd orice acţiune care ar dezmembra sau diviza, în totalitate sau parţial, integritatea teritorială sau unitatea politică a statelor suverane sau independente care se comportă în conformitate cu principiul autodeterminării şi deci posedă un guvern reprezentînd întregul popor aparţinînd acelui teritoriu, fără deosebire de rasă, credinţă religioasă sau culoare”.

Unii autori au adoptat concepţia după care autodeterminarea se aplică numai popoarelor care trăiesc sub regimuri rasiste şi afirmă că textul acestei rezoluţii interzice autodeterminarea acolo unde există un guvern reprezentativ nerasist.²⁰

Dar desigur că ei consideră că autodeterminarea înseamnă doar independenţă şi că, în schimb, independenţa într-o situaţie post-colonială poate însemna secesiune doar pentru unii, violînd integritatea teritorială a întregului. Acest punct de plecare nu este, în opinia mea, cel corect. Cu siguranţă nu acesta este modul în care a abordat problema Comitetul pentru Drepturile Omului – a cărui practică în materie, precum concursul statelor aşa cum a fost pus în evidenţă în dialogurile din cadrul examinării rapoartelor statelor.

A fost clar de la bun început că autodeterminarea nu este legată numai de independenţă. Popoarele dintr-un teritoriu independent au avut întotdeauna dreptul să îşi aleagă forma politică şi economică pe care o doresc. Deşi independenţa a fost calea cel mai des aleasă, au existat întotdeauna şi alte posibilităţi, unele dintre ele fiind preferate în cîteva cazuri.

Rezoluţia numărul 1541 (XV) a Adunării Generale vorbea cu multă vreme în urmă despre autodeterminare ca fiind exercitată „prin independenţă, asociere liberă, integrare într-un stat independent sau prin adoptarea oricărui alt statut politic ales în mod liber de popor”. Popoarele din Ciprul dependent au studiat enosis-ul (integrarea în Grecia) ca pe o opţiune posibilă chiar înainte de a se hotărî asupra obţinerii independenţei ca stat suveran separat²¹. Poporul Gibraltarului a decis prin referendum²² să îşi păstreze relaţiile constituţionale din prezent cu Marea Britanie. A fost un act de autodeterminare hotărîrea liberă de a delega Westminsterului puterile suverane de bază, iar anumite puteri rămînînd în seama autorităţilor locale. Iar poporul din Porto Rico a luat, în urma unor alegeri succesive în care candidaţii erau în favoarea „independenţei”, sau „asocierii” sau a intrării în componenţa SUA ca al „cincizeci şi unulea stat”, propria sa decizie²³. În prezent el doreşte să rămînă la un statut de asociere cu Statele Unite, nefiind nici al cincizeci şi unulea stat, şi nici un stat suveran şi independent. Deşi timp de mai mulţi ani au fost exprimate în cadrul Comisiei Naţiunilor Unite pentru Decolonizare unele obiecţii faţă de astfel de opţiuni de non-independenţă,²⁴ nu se poate argumenta în mod serios că popoarele nu au dreptul să aleagă varianta pe care o doresc. Ceea ce este important este ca popoarelor dependente să li se ofere un număr adecvat de opţiuni astfel încît ele să aibă posibilitatea de a-şi exprima alegerea. Această posibilitate de a-şi exprima opţiunea nu a fost oferită întotdeauna. Curtea Internaţională de Justiţie a recunoscut în cazul Sahara de Vest că în anumite cazuri Adunarea Generală nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i consulta pe locuitorii unui anumit teritoriu. Aceste situaţii s-au bazat fie pe considerentul că o anumită populaţie nu constituie un „popor” îndreptăţit la autodeterminare, fie pe convingerea că o astfel de consultare nu este cîtuşi de puţin necesară, avînd în vedere anumite circumstanţe speciale.

Popoarele indigene din Irianul de Vest nu au fost consultate direct printr-un plebiscit asupra deciziei de a se uni cu Indonezia, la sfîrşitul administraţiei interimare a Naţiunilor Unite de după eliminarea dominaţiei olandeze²⁶. Chiar şi în cazul Saharei de Vest plebiscitul preconizat de Curtea Internaţională de Justiţie nu a fost organizat pînă la data publicării²⁷. Dar în multe cazuri Naţiunile Unite au putut, cu ajutorul experienţei lor în organizarea de plebiscite sau prin monitorizarea alegerilor organizate de alţii, să contribuie la exprimarea liberă a alegerii, care este temelia autodeterminării. Alegerile din Namibia sînt un exemplu clasic, prin intermediul lor asigurîndu-se nu numai tranziţia spre independenţă dar şi alegerea liberă a guvernului din rîndul diferitelor partide politice²⁸.

Autodeterminarea nu a însemnai niciodată pur şi simplu independenţă. Ea a însemnat opţiunea liberă a popoarelor. În cursul erei colonialismului, această alegere s-a concentrat asupra posibilităţii independenţei sau a altui statut post-colonial. Acesta este aspectul colonialismului care reflectă dreptul tuturor popoarelor, conţinut în Articolul I al Pactului cu privire la Drepturile Civile şi Politice, de „a-şi determina în mod liber statutul politic”. Dar dreptul în cauză trece dincolo de aceasta (şi aceasta este partea uitată în mod intenţionat de cei care limitează autodeterminarea la un moment istoric din procesul decolonizării): acest drept prevede de asemenea posibilitatea de „a-şi urma liber propria dezvoltare economică, socială şi politică”. Şi cum poate fi realizat acest lucru dacă autodeterminarea nu asigură pe lîngă alegerea liberă a statutului şi pe aceea a guvernului? Exact această dualitate a exigenţei deciziei a fost asigurată de plebiscitul Naţiunilor Unite din Namibia, la fel cum a făcut-o şi supravegherea internaţională a alegerilor ţinute în Zimbabwe în cursul tranziţiei de la dominaţia colonială a unei minorităţi.

Iar acest drept rămîne în continuare în vigoare. Numai după momentul obţinerii independenţei faţă de dominaţia colonială popoarele au dreptul de a-şi urma în mod liber propria dezvoltare economică, socială sau culturală, aceasta fiind o îndreptăţire constantă. Ceea ce înseamnă că ele au dreptul de a-şi alege propriul guvern. Comitetul pentru Drepturile Omului a spus de nenumărate ori statelor care apăreau înaintea sa pentru examinarea rapoartelor lor periodice că autodeterminarea necesită asigurarea posibilităţii continue ca popoarele să-şi aleagă în mod liber sistemul de guvernare pentru a putea astfel să-şi decidă dezvoltarea economică, socială şi culturală. S-a explicat de mai multe ori – şi nu numai recent – că acest lucru este practic imposibil de realizat într-un stat condus de un partid unic.

Chiar şi într-un sistem al partidului unic care permite anumite forme de democraţie participativă, sistemul în sine este predeterminat: paleta opţiunilor politice, sociale şi economice este din acest motiv limitată de la bun început. În cazul experimentelor pluraliste care au început de curînd în Africa, Comitetul a sugerat unui stat că, deşi permisiunea de funcţionare acordată unui număr de patru partide este binevenită, limitarea numărului de partide este totuşi incompatibilă cu autodeterminarea²⁹. Pluralismul poate lua multe forme; dar autodeterminarea cere ca poporul să aibă în mod neîntrerupt posibilitatea de a-şi alege propria guvernare, şi, prin aceasta, propria dezvoltare economică, socială şi culturală.

Aceasta ne conduce la o altă întrebare. Dat fiind faptul că un alt articol din Pactul asupra Drepturilor Civile şi Politice – articolul 25 – conţine prevederi asupra votului şi a participării la viaţa publică, se poate oare spune într-adevăr că autodeterminarea din articolul 1 trebuie înţeleasă ca referindu-se şi la orice altceva decît la colonialism şi la vestigiile dominaţiei rasiale? Cu alte cuvinte, poate interpretarea pe care am oferit-o articolului 1 fi susţinută în faţa existenţei articolului 25? Articolul 25 prevede că orice cetăţean trebuie să aibă dreptul de a participa la desfăşurarea treburilor publice, de a vota şi de a fi ales în cadrul unor alegeri periodice organizate pe baza sufragiului universal, şi de a avea acces la funcţiile publice din ţara sa.

Există fără îndoială o legătură strînsă între articolul 1 şi articolul 25. Dar articolul 25 se ocupă de detaliile modului în care trebuie asigurată opţiunea liberă (evidenţiată în articolul 1 ca fiind strict necesară): prin alegeri periodice, pe baza sufragiului universal. Şi acoperă subiecte aflate în mod clar dincolo de cele atinse de articolul 1, şi anume dreptul de a participa, fără discriminare, la viaţa publică din propria ţară, fie ca politician, fie în calitate de funcţionar public. Deşi există o legătură strînsă între articolul 25(1) şi articolul 1, nimic din primul nu cere o interpretare limitată a dreptului la autodeterminare. Cele două articole sînt complementare.

Autodeterminarea şi minorităţile

În ultimul timp, state vechi (deseori aflate sub conducerea nedemocratică a unui partid unic) au început să se dezintegreze. Părţi componente ale Uniunii Sovietice şi ale Iugoslaviei şi-au proclamat independenţa ca state separate. Cei care constituie majoritatea în cadrul noilor graniţe au fost minorităţi în cadrul vechii uniuni sau structuri federale; iar acum ele pretind că, în calitate de minorităţi, au dreptul la autodeterminare. Este oare adevărat, după cum susţin diferitele facţiuni naţionaliste, că minorităţile sînt îndreptăţite la autodeterminare, şi că autodeterminarea atrage după sine secesiunea?

La întrebarea „cine anume are dreptul la autodeterminare” nu se poate răspunde fără a înţelege mai întîi relaţia dintre autodeterminare şi unitate naţională. Normele consacrate despre autodeterminare cuprindeau – incontestabil şi consecvent – refrenul că autodeterminarea trebuie să contribuie la păstrarea unităţii teritoriale şi nu să fie un duşman al ei. Atît Rezoluţia numărul 1514 (XV) a Adunării Generale a Naţiunilor Unite asupra Acordării Independenţei popoarelor coloniale, Rezoluţia numărul 2625 (XXV), cît şi Declaraţia de principii asupra Relaţiilor de Prietenie – fiecare dintre ele punînd accentul pe autodeterminare – avertizează asupra tuturor interpretărilor care ar viola integritatea teritorială. În rezoluţia 1514 se prevede ca „orice încercare îndreptată spre distrugerea totală sau parţială a unităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale a unei ţări este incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite”. În rezoluţia 2625 (XXV), se prevede că „nimic din ceea ce este cuprins în paragrafele anterioare nu poate fi interpretat ca autorizînd sau încurajînd orice acţiune care ar putea dezmembra sau diviza, în totalitate sau parţial, integritatea teritorială sau unitatea politică a statelor suverane sau independente...” Aceasta este o formulă standard, şi ea poate fi găsită aproape invariabil în instrumente care afirmă dreptul la autodeterminare, ca pentru a limita acest drept sau cel puţin pentru a-i asigura o contragreutate. Această contrapunere a fost cea care i-a făcut pe unii autori să tragă concluzia că autodeterminarea poate fi din acest motiv aplicată numai la momentul obţinerii independenţei.

Am încercat să arăt că autodeterminarea poate fi exercitată în multe feluri, inclusiv printr-un proces politic deschis şi pluralist, şi că acest lucru este compatibil în întregime cu clauzele cuprinse în instrumentele relevante care cheamă la protejarea integrităţii teritoriale.

Ce limite pune exercitării contemporane a autodeterminării exigenţa de a respecta integritatea teritorială? Înseamnă ea într-adevăr că acest drept este limitat la exercitarea drepturilor politice ale popoarelor considerate ca întreg? Statele care apăreau după dominaţia colonială au înţeles întotdeauna că vor exista probleme legate de faptul că graniţele lor au fost stabilite de către puterile coloniale, pe baza unor interese politice care nu coincideau în mod necesar cu ale lor. În cazul noilor state africane problema graniţelor moştenite a fost deosebit de acută, iar triburile, deseori scindate de noile frontiere, nu au încetat să se simtă o unitate. Dar graniţele moştenite au fost acceptate de către statele nou apărute, în deplină cunoştinţă de cauză: importanţa stabilităţii şi a caracterului definitiv al graniţelor a fost văzută ca fiind considerentul cel mai important. La începutul secolului al XIX-lea noile state din America Latină au adoptat, în condiţiile obţinerii independenţei faţă de Spania şi Portugalia, graniţele care au constituit diviziunile administrative dintre foştii lor conducători. Acceptarea faptului că aceste graniţe coloniale nu trebuiau să fie contestate după independenţă a devenit cunoscut ca principiul lui uti possidetis. Este un principiu care şi-a găsit o reflectare mai largă, inclusiv în Africa şi în Asia. Rezoluţiile numărul 1514 (XV) şi 1541 (XV) ale Adunării Generale a Naţiunilor Unite, echilibrează cu grijă referirile la autodeterminare cu importanţa unităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale. Aceasta impune cu necesitate consecinţa că ele înţeleg ca graniţele coloniale să aibă funcţia de graniţe între statele nou apărute. Nu este surprinzător că acest principiu a fost considerat ca necesar şi în cazul Africii şi al Americii Latine, deoarece scopurile politice de bază pe care le slujeşte sînt aceleaşi. După cum a exprimat acest lucru un influent comentator african: „Revendicarea teritoriilor pierdute nu este întotdeuna posibilă, în special atunci cînd ele s-au cristalizat în formule politice noi la fel de solide ca însăşi vechea unitate politică”³⁰.

În 1964, la apogeul decolonizării africane, Organizaţia Unităţii Africane (OUA) a adoptat la Cairo o rezoluţie celebră care afirma că trebuia menţinut status quo-ul frontierelor africane şi că acestea vor marca în interiorul Africii frontierele internaţionale ale statelor care vor obţine independenţa. Prin această acceptare a moştenirii graniţelor coloniale, membrii OUA au recunoscut în mod efectiv aplicabilitatea la Africa a principiului uti possidetis. Important nu este atît faptul că rezoluţia OUA a fost baza autorităţii legale a principiului uti possidetis în Africa. Mai curînd este important faptul că această rezoluţie reflecta o normă fundamentală, aceea a hotărîrii de a apăra integritatea teritorială şi stabilitatea internaţională.

Acest fel de a înţelege lucrurile a fost confirmat în Cazul Guinea-Bissau v. Senegal³¹. Judecătorul Bedjaoui, în opinia sa contrară, a susţinut că nu există decît un singur principiu uti possidetis, aplicabil peste tot. Iar judecătorul Lachs, preşedintele Tribunalului în cazul Delimitării maritime între Guineea şi Guinea- Bissau³², a afirmat aplicabilitatea acestui principiu în cazul Africii şi a arătat că este un principiu în deplină concordanţă cu Convenţia de la Viena asupra Succesiunii Statelor conform Tratatelor³³ şi, putem spune, cu dreptul internaţional general asupra succesiunii tratatelor.

Aplicabilitatea acestui principiu la Africa este mai presus de orice îndoială. El constituie fundamentul la care s-au referit părţile în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie în cazul Mali-Burkina Faso. Este clar că membrii Curţii au socotit acest principiu ca fiind aplicabil în orice împrejurare. În cazul în discuţie, Camera Curţii a considerat în mod clar acest principiu ca fiind un principiu de drept internaţional.

Deşi din punct de vedere istoric principiul a fost „nécessairement lié a la décolonisation qu’elle a produite³⁴, el devenise acum parte a dreptului internaţional. „Dreptul internaţional – şi, în consecinţă, principiul uti possidetis- este aplicabil noului Stat”³⁵.

Ne întoarcem acum la punctul de pornire. Este principiul uti possidetis compatibil cu conceptul de autodeterminare? Cu alte cuvinte, autodeterminarea trebuie într-adevăr înţeleasă din acest motiv ca fiind limitată la exercitarea drepturilor în cadrul frontierelor moştenite? În cazul Burkina Faso, instanţa, deşi conştientă că „la prima vedere” părea să existe o incompatibilitate între cele două concepte, a descoperit că uti possidetis nu diminuează autodeterminarea. Şi, într-un pasaj surprinzător, judecătorul ad hoc Abi Saab a explicat că, fără stabilitatea frontierelor, exercitarea autodeterminării este în realitate o iluzie. Situaţiile de criză nu favorizează drepturile omului.

Putem rezuma acum cele de mai sus după cum urmează: dreptul la autodeterminare continuă să fie valabil şi după momentul decolonizării şi permite alegerea sistemului politic şi economic în cadrul graniţelor existente ale statului. Desigur, este foarte de dorit să existe posibilitatea ca membrii aceluiaşi trib, grup sau popor, locuind de părţi opuse ale graniţei, să aibă acces liber dintr-o parte în alta. Dar acest lucru trebuie obţinut prin relaţii de vecinătate şi frontiere deschise şi nu prin cereri de retrasare a graniţelor internaţionale. Uti possidetis nu împiedică statele să cadă de acord în mod liber asupra retrasării graniţelor lor. Dar autodeterminarea nu le cere să facă acest lucru.

Din nou dorinţa de secesiune a unui anumit grup faţă de un stat – fie pentru a-şi forma propriul stat independent, fie pentru a se uni cu un alt grup sau altă entitate – va cunoaşte cea mai mare intensitate atunci cînd drepturile sale umane sînt suprimate. După cum şi dorinţa indivizilor de a-şi exercita dreptul de a părăsi ţara este mai puternică atunci cînd drepturile lor sînt violate, tot la fel, dorinţa de secesiune a grupurilor etnice este cea mai puternică atunci cînd ele sînt oprimate.

Unde ne duce acest lucru în cazul întrebării la care încercăm să răspundem, şi anume dacă minorităţile au sau nu dreptul la autodeterminare? Sau, altfel formulat, cine anume este îndreptăţit la autodeterminare? Am observat din Pact şi din alte instrumente că „toate popoarele” au dreptul la autodeterminare. Dar cum trebuie să înţelegem acest lucru? Există două posibilităţi: aceea că „popoare” înseamnă întreaga populaţie a unui stat, şi aceea că prin „popoare” trebuie să înţelegem toate persoanele aparţinînd diferitelor grupuri rasiale, etnice şi, probabil, religioase.

Accentul pus în toate instrumentele relevante şi în practica statelor (prin care înţeleg afirmaţii, declaraţii, luări de poziţie) asupra importanţei integrităţii teritoriale, semnifică faptul că „popoarele” trebuie înţeles ca totalitate a popoarelor unui teritoriu. Desigur, toţi membrii unui grup minoritar distinct sînt parte a popoarelor unui teritoriu. În acest sens ei sînt, ca indivizi, posesori ai dreptului la autodeterminare. Dar minorităţile ca atare nu au dreptul la autodeterminare. Aceasta înseamnă, într-adevăr, că ei nu au nici dreptul la secesiune, la independenţă sau de a se uni cu un grup similar dintr-un alt stat.

Este la modă astăzi printre liderii politici invocarea dreptului legal la autodeterminare (iar acesta este un lucru pentru care ar trebuie să fim recunoscători). Există, de asemenea, şi o preocupare sinceră pentru drepturile minorităţilor. Dar pentru juristul internaţional această retorică este destul de confuză. Se pare că multe guverne au parcurs calea de la insistenţa din anii ‘50 că autodeterminarea nu este un drept legal (viziunea occidentală), sau de la ideea că ea nu are nici o aplicabilitate dincolo de momentul decolonizării (concepţia Lumii a Treia), pînă la opinia, cel puţin a multor lideri europeni, că autodeterminarea este un drept care autorizează minorităţile să se despartă de statul în care trăiesc. Am explicat de ce nu cred că acesta este cazul.

Ce rezultă din această viziune? Înseamnă ea, pe de o parte, că minorităţile trebuie să fie lăsate fără nici o protecţie şi că, pe de altă parte, frontierele sînt îngheţate pentru totdeauna, nemaiexistînd niciodată posibilitatea formării şi recunoaşterii unor noi state? Răspunsul este negativ în fiecare caz. Să le luăm pe fiecare în parte. Minorităţile trebuie într-adevăr să fie protejate, prin garantarea drepturilor umane la care este îndreptăţit fiecare individ (inclusiv nediscriminarea) şi, în special, prin prevederea de drepturi ale minorităţilor. Aceste drepturi, incluse deja în tratatele interbelice asupra minorităţilor³⁶ şi în verdictele şi opiniile Curţii Permanente de Justiţie Internaţională³⁷, îşi găsesc formularea contemporană în articolul 27 din Pactul Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice. Acesta prevede că:

„În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinînd acestor minorităţi nu le poate fi refuzat dreptul de a se bucura în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.”

Într-o lume ideală toate acestea ar face parte din desfăşurarea normală a vieţii în cadrul unui stat. Din cînd în cînd, atunci cînd apar probleme specifice, guvernul naţional ar putea avea nevoie să i se reamintească îndatoririle pe care le are faţă de minorităţi. Iar – în anumite situaţii speciale – şi acesta pare să fie într-adevăr cazul în Irakul de astăzi – autonomia internă ar putea fi într-adevăr cea mai bună garanţie pentru punerea în practică a acestor drepturi. (Autonomia nu înseamnă, desigur, independenţă). Pe cît de atractivă poate părea în vremuri grele secesiunea – în special atunci cînd guvernul naţional este nedemocratic şi nu se reprezintă decît pe sine – realitatea este că secesiunea s-ar putea să nu rezolve toate problemele. S-ar putea ca într-un stat să existe o zonă în care o anumită minoritate să predomine la nivel regional. Dacă se simte persecutată, ca s-ar putea să vrea să se despartă de acel stat. Dar în această regiune s-ar putea să existe o altă populaţie care să constituie o minoritate faţă de minoritatea predominantă – probabil persoane aparţinînd majorităţii naţionale sau unui alt grup minoritar. Putem recunoaşte această situaţie în unele dintre republicile Uniunii Sovietice sau în unele dintre provinciile secesioniste din Iugoslavia. Virtual fiecare minoritate îşi are propria ci minoritate, iar teama de persecuţii poate face ca piramida să se năruie în continuare. Lecţia pe care trebuie să o reţinem de aici este că dreptul la autodeterminare se conectează cu protecţia adecvată a drepturilor minorităţilor, dar că aceste drepturi sînt drepturi distincte, care nu trebuie confundate unul cu celălalt.

În ceea ce priveşte a doua întrebare, această concepţie asupra autodeterminării nu înseamnă că nu vor fi recunoscute niciodată noi frontiere. Chiar dacă, contrar opiniilor politice contemporane, autodeterminarea nu reprezintă o autorizaţie pentru secesiune acordată minorităţilor, nu există în dreptul internaţional nimic care să interzică secesiunea sau formarea de noi state. Principiul uti possidetis prevede că statele îşi acceptă graniţele coloniale moştenite. El nu obligă minorităţile să rămînă în componenţa unei unităţi politice care le oprimă sau în care nu se simt reprezentate. Dacă înfiinţează un stat independent, sau dacă se unesc cu un stat existent, noua realitate este una care, atunci cînd permanenţa ei este dovedită, va fi recunoscută conform uzanţelor de comunitatea internaţională. Reorganizările teritoriale din fosta Federaţie Mali şi de pe Subcontinentul Indian, odată cu naşterea Bangladeshului, sînt exemple de noi state care au apărut după decolonizarea iniţială. Acolo unde nu se aplică principiul ex injuria non oritur, dreptul internaţional va recunoaşte noile realităţi. Iar acolo unde a avut loc o secesiune şi a apărut un nou stat, cu propriul său guvern nedependent de altul şi care funcţionează efectiv în teritoriul în cauză, recunoaşterea va urma şi ea.

Dacă „popoarele” au dreptul la autodeterminare ca totalitate a popoarelor unui stat, atunci nu mai este necesar să răspundem la întrebarea dificilă dacă un grup minoritar particular, de exemplu nagas în India, bascii în Franţa sau indienii în Canada – sînt „popoare” cu drept la autodeterminare în sensul articolului 1 din Pact. Dar, desigur, va rămîne în continuare întrebarea dacă fiecare astfel de grup constituie o minoritate în sensul articolului 27 (articolul care tratează drepturile minorităţilor). Deşi depăşeşte scopul acestui articol, vom menţiona că aceia care au susţinut că autodeterminarea este un drept care se află la îndemîna unor anumite grupuri şi nu a poporului ca întreg, au fost confruntaţi cu o dublă problemă: în primul rînd ce constituie o minoritate şi, în al doilea rînd, sînt toate minorităţile „popoare” din perspectiva autodeterminării?

Comitetul pentru Drepturile Omului pe baza Pactului asupra Drepturilor Civile şi Politice nu a hotărît, după cum se pare că cred unii, că anumite grupuri nu sînt „popoare” în sensul dreptului la autodeterminare. Concepţia lui asupra autodeterminării ca drept al tuturor popoarelor a eliminat de fapt necesitatea unei asemena hotărîri. Dar el a trebuit să ia unele decizii de natură jurisdicţională asupra autodeterminării, a căror menţionare aici poate fi utilă. Prin Protocolul Opţional, indivizii pot să prezinte plîngeri împotriva statelor semnatare ale Pactului care acceptă această procedură. Protocolul Opţional prevede că plîngerile pot fi depuse în legătură cu „violări ale oricăruia dintre drepturile cuprinse în Pact” (Preambul, articolele 1 şi 2) şi al „oricărei prevederi din Pact” (articolul 4). Autodeterminarea este neîndoielnic „un drept cuprins în Pact.” La prima vedere s-ar părea că nu există nici o dificultate în tratarea plîngerilor („comunicărilor”) în Comitet. Dar Protocolul Opţional mai stipulează că aceste comunicări pot fi înaintate „de persoane individuale... care consideră că sînt victime ale violării oricăruia dintre drepturile cuprinse în Pact” (articolul 1). În schimb, Regulile de Procedură ale Comitetului pentru Drepturile Omului pun accentul pe faptul că aceste comunicări trebuie să fie înaintate de indivizii în cauză. Nu există nici o posibilitate de punere în acţiune a acestor proceduri de către un grup sau o clasă. Comitetul a fost pus astfel în faţa următoarei dileme. Dreptul la autodeterminare este un drept cuprins în Pact – deşi este un drept de o natură diferită de a celorlalte, – fiind singular în prima parte a Pactului. Dar este un drept al popoarelor şi nu al fiecărui individ, deşi numai indivizii pot înainta comunicări.

Avînd de rezolvat o serie de cazuri în care anumite grupuri susţineau că sînt într-adevăr „popoare” în sensul articolului 1 din Pact (indienii mikmaq şi indienii Lubicon Lake Band din Canada şi grupul samis din Suedia), Comitetul a hotărît următoarele:

Deşi toate popoarele au dreptul la autodeterminare şi dreptul de a-şi decide liber propriul lor statut politic, de a-şi urma propria lor dezvoltare economică, socială şi culturală şi de a dispune de propriile lor resurse şi bogăţii naturale, după cum se stipulează în articolul 1 din Pact, problema dacă Lubicon Lake Band constituie un „popor” nu poate fi înaintată Comitetului, conform Protocolului Opţional la Pact. Protocolul Opţional prevede o procedură prin care indivizii pot să se plîngă de faptul că drepturile lor individuale au fost încălcate. Aceste drepturi sînt cuprinse în partea a III-a a Pactului, articolele 6-27 inclusiv.³⁸

Desigur, indivizii pot să prezinte o plîngere comună dacă fiecare dintre ei a fost victima încălcării unui anumit drept individual. Şi ar trebui să fie înţeles că drepturile minorităţilor sînt drepturi individuale. Articolul 27 este conceput în termeni ai drepturilor indivizilor ca membri ai unei minorităţi.

Mai rămîne de menţionat încă o problemă legată de autodeterminare. Ea decurge din principiul integrităţii teritoriale. Deseori autodeterminarea este parte a armăturii retorice în dispute care au loc, în esenţă, referitor la dreptul asupra unui teritoriu. Această problemă este ilustrată atît de cazul Insulelor Faulkland, cît şi de cel al Gibraltarului. Dreptului asupra Gibraltarului este disputat de Marea Britanie şi Spania. Dreptul asupra Insulelor Faulkland – Malvine este disputat de Marea Britanie şi Argentina. Din perspectiva Marii Britanii, autodeterminarea are un rol pertinent de jucat. Acestea sînt teritorii dependente, popoarelor cărora li s-a dat posibilitatea de a decide dacă să rămînă la status quo sau nu.

Din punctul de vedere britanic, este important ca dorinţa popoarelor din aceste teritorii să fie ascultată şi luată în considerare. Dar din punctul de vedere al argentinienilor şi al spaniolilor, aceste dorinţe sînt nerelevante. Dacă teritoriul în cauză aparţine Argentinei sau Spaniei, atunci locuitorii lui nu au dreptul la autodeterminare – nu mai mult decît îl au argentinienii sau spaniolii care locuiesc din întîmplare în Marea Britanie. Faimosul dicton al judecătorului Hardy Dillard din cazul Sahara de Vest a fost citat deseori: „Popoarele trebuie să hotărască soarta teritoriilor şi nu teritoriile soarta popoarelor”.³⁹

Deşi este un aforism foarte atrăgător, trebuie totuşi să spunem că problema teritorială are totuşi întîietate. Pînă cînd nu se determină cine are suveranitatea asupra teritoriului, este imposibil să se stabilească dacă locuitorii lui au sau nu dreptul la autodeterminare. Astfel, în cazul Sahara de Vest a fost necesar să se stabilească mai întîi dacă acest teritoriu aparţinea într- adevăr Mauritaniei sau Marocului. Dacă da, poporul Saharei de Vest nu ar fi avut nici un drept la autodeterminare (altul decît dreptul pe care îl au toţi cetăţenii acelor ţări de a-şi decide propriul statut politic şi propria dezvoltare economică). Cum nici una dintre aceste ţări nu avea suveranitate asupra Saharei de Vest, teritoriul în cauză fiind într-adevăr o colonie a Spaniei, popoarele sale erau îndreptăţite să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi să-şi aleagă propriul destin. Din tot ceea ce am spus decurge în mod necesar că nu împărtăşesc concepţia celor care consideră problemele curente din Hong Kong ca probleme de autodeterminare. Este clar că dreptul asupra acestui teritoriu aparţine Chinei şi el trebuie să se întoarcă la ea în 1997. În concepţia mea problema este de a asigura respectarea generală a drepturilor omului pentru toţi locuitorii Hong Kongului după acea dată, mai curînd decît de a susţine că le este negat dreptul la autodeterminare.

Concluzii

Autodeterminarea, fiind negată ca drept legal atît în Europa de Vest, de Est, cît şi în Lumea a Treia vreme de ani de zile, se confruntă acum cu un nou pericol: acela de a fi considerată soluţia tuturor problemelor. Rolul juristului internaţional rămîne constant: de a respinge moda zilei atunci cînd este intelectual greşită şi de a asigura o analiză care să arate cum, dacă este înţeles corect, acest important principiu al dreptului internaţional poate servi valorile comune. □

Traducere de Silviu-Ioan Balla

Note

1.   Travaux préparatoires ale Cartei confirmă acest înţeles al frazei: vezi VI UNCIO 300. Pentru o analiză amănunţită a istoriei diplomatice a referinţelor la autodeterminare în Cartă, vezi A. Cassese, Self-Determination of Peoples; A Legal Reappraisal (1993), 34-42.

2.    Vezi R. Higgins, The Development of International Law throughout the Political Organs of the United Nations (1963), 90-106.

3.    Pentru diferite păreri timpurii asupra statutului autodeterminării ca normă juridică, vezi R. Jennings, The Acquisition of Territory in International Law (1963), 78; R. Emerson, Self-Determination (1971), 65 AJIL, 464-5; M. Pomerance, Self-Determination in Law and Practice (1982), 70-1; cf. Higgins, The Development of International Law 101-6; G. Scelle, Quelques reflexions sur le droit des peuples a disposer d’eux-mémes, în Mélanges Spiropoulos (1957), 385-91. In 1971 Curtea Internaţională a spus clar că dezvoltarea dreptului internaţional însemna că principiul autodeterminării este aplicabil tuturor teritoriilor neautoguvernate. Legal Consequences for States of the Continued Presence of South Africa in Namibia notwithstanding Security Council Resolution 276 (1970), Advisory Opinion ICJ Reports (1971) 16 la 31.

4.    Ex. integarea nord-camerunezilor în Nigeria, şi a sud-camerunezilor în Camerun.

5.    Ex Gibraltar vis-a-vis Marea Britanic; Porto Rico vis-a-vis Statele Unite.

6.    Vezi ex. Rezoluţia AG 944 (X), 15 Dec. 1955, şi plebiscitul în Togo-ul Britanic în mai 1956; Rezoluţia AG 1350 (XIII), şi plebiscitul din Camerunul de Nord şi în Camerunul de Sud în noiembrie, 1956 şi feb. 1961; şi multe altele.

7.    (1975) 14 ILM 1292

8.    Art 20 (1982) 21 ILM 59

9.    ICJ Reports (1971) 16 la par. 52

10.  ICJ Reports (1975) 12 la par. 162

11.  ICJ Reports (1986) 554 la par. 25-6

12.  (1990) RGDIP 240 şi 83 ILR 1.

13. Pentru un studiu de calitate referitor la diferitele poziţii manifestate faţă de această clauză în timpul elaborării Declaraţiei de Relaţii Prieteneşti, vezi Casssese, Self-Determination of Peoples, 72-6

14.  Rez. AG 2535 (XXIVB) 1970 and 2672-C; GA Res. 3236 (XXIX) 1974 (Palestine); GA Res. 2144 (XXV) 1987 (Afghanistan).

15.  Rez. AG 2625 (XXV) 1970, Principiu (e)

16.  Franţa, Olanda şi RFG au obiectat faţă de această rezervă.

17.  Vezi al doilea raport periodic India, CCPR/C/37/Add. l3, şi examinarea, CCPR/C/ SR/1039-42, 26-7 Mar. 1991.

18.  C.D.O. a sprijinit această idee în Raportul pentru Adunarea Generală din 1988. Yearbook of ILC (1988), pt. 2, pag. 64.

19.  Remarcă a lui Arangio-Ruiz, „Human Rights and Non-Intervention in the Helsinki Final Act”, Recuiel des cours (1977, IV), 195 şi 221-31.

20.  Vezi A. Cassese „The Helsinki Declaration and Self-Determination”, în T. Buergenthal şi J. Hall (eds. ), Human Rights, International Law and the Helsinki Accord (1977), 83 şi 8-92. De asemenea Pomerance, Self-Determination in Law and Practice, 39. Vezi şi prezentarea acestor probleme în P. Thornberry, „Self-Determination, Minorities, Human Rights: A Review

34

of International Instruments” (1989) 38 ICLQ 867.

21.  Vezi R. Higgins, United Nations Peacekeeping (1981) iv. 33-4.

22.  Ţinut la 10 sept. 1967.

23.  Vezi M. Reisman, Puerto Rico and the International Process, New Roles in Association (1975); J. Crawford, The Creation of States in International Law (1979) 372.

24.  Rez. AG 2353 (XXII) din 19 Dec. 1967 a dezaprobat organizarea unui referendum în Gibraltar.

25.  ICJ Reports (1975) 33, la para. 59.

26.  Vezi Rez. AG 1752 (XVII), 21 Sept. 1962; Re. AG 2504 (XXIV), 19 Nov. 1969. Pentru critică, vezi M. Pomerance (1974) 12 Canadian YBIL 38-66. În continuare, J. Crawford, The Creation of States in International Law (1979), 382 n. 132.

27.  Vezi SC Res. 690, 29 Apr. 1991, care a aprobat desfăşurătorul pentru un referendum. Pentru o critică severă, vezi şi T. Franck „The stealing of the Sahara” (1976) 70 AJIL 694.

28.  Vezi raportul Secretarului General, Enhancing International Effectiveness of the Principle of Periodic and Genuine Elections. GA Doc. A/46/609, 19 Nov. 1991, pp. 6-7.

29.  Vezi Second Periodic Report of Zaire, CCPR/C/57/Add. l şi CCPR/C/SR 993-995, 17-19 Iulie 1990.

30.  A. Cukwurah, The Settlement of Boundary Disputes in International Law (1967), 164.

31.  Vezi n. 12

32.  77 ILR 636.

33.  (1978) 17 ILm 1488. Acest tratat nu a intrat încă în vigoare.

34.  ICJ Reports (1986) 554 la par. 23.

35.  Idem., par. 30.

36.  Vezi F. Capotorti, Studiu asupra drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor etnice, religioase şi lingvistice, UN Doc., E/CN. 4/Sub. 2/1979/384/rev. l

37.  ex. Minority Schools in Albania (1935) PCD, Ser A/B, nr. 64, p. 4.

38.  Lubicon Lake Band v. Canada UNDOC A/42/40 (1981), para. 32. 1; Comunicare Nr. 167/1984.

39.  ICJ Reports (1975) 12 la 122 (sep. op. Judge Dillard)

(C. S. C. E. Bulletin, Vol. 2, Nr. 3, 1994, Warsaw)