Legea liberului acces la informaţiile de interes public — după patru luni de la intrarea în vigoare

Valerian Stan

La exact unsprezece ani după adoptarea Constituţiei, Parlamentul a votat, în sfîrşit, Legea liberului acces la informaţiile de interes public — nr. 544 din 12 octombrie 2001. Votarea Legii a fost una din restanţele cele mai vechi (şi mai nocive prin consecinţe) ale procesului de reforme instituţionale de după 1990.

Cereri adresate unor instituţii şi autorităţi publice

După adoptarea Legii, în perioada februarie — aprilie 2002, am făcut, în scris, următoarele solicitări către următoarele instituţii (înainte de aceasta se impune precizarea că prin art 7 alin 1 al Legii 544/2001 se stabileşte că autorităţile şi instituţiile au obligaţia să răspundă solicitărilor primite în termen de 10 zile iar „în cazul în care durata necesară pentru identificarea şi difuzarea informaţiei solicitate depăşeşte 10 zile, răspunsul va fi comunicat solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiţia înştiinăţrii acestuia în scris despre acest fapt, în termen de 10 zile”).

— Secretariatul General al Guvernului (SGG) — în urma unor investigaţii proprii, am constatat că în anul 1997 Guvernul a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 prin care la Banca Agricolă (de stat) au fost clasificate în categoria „pierderi” credite în valoare de 2.658.473.609.624 de lei. Guvernul a stabilit că anexa cuprinzînd cifrele referitoare la respectivele credite să nu fie publicată în Monitorul Oficial, împotriva art. 107 din Constituie, care exceptează de la publicare numai actele „cu caracter militar” (verificările arătaseră că anexa nu a fost publicată inclusiv din interesul pe care unii demnitari l-au avut de a ascunde faptul că firmele proprii au beneficiat de prevederile Ordonanţei). La 11 februarie 2002, am adresat SGG solicitarea de a-mi fi permis accesul la anexa Ordonanţei. Solicitarea a fost soluţionată favorabil;

— Regia Autonomă „Administraţia Proprietăţii Protocolului de Stat” (RA-APPS) — în urma unor investigaţii proprii, am constatat următoarele: Guvernul României a vîndut două imobile, proprietate publică, aflate în administrarea Regiei, către Societatea Comercială „Romcontrol” (prin HG 811/ 1998) şi Asociaţia Generală a Vînătorilor şi Pescarilor Sportivi (prin HG 487/ 2001). Vînzarea celor doua imobile s-a făcut cu încălcarea legii, fără organizarea de licitaţii publice (preşedintele Asociaţiei Vînătorilor este actualul prim ministru, iar Societatea Comercială îl are drept acţionar pe ministrul Apărării de la data adoptării HG 811). La 7 martie 2002, am solicitat RA-APPS fotocopii de pe documentele prin care au fost vîndute cele două imobile. Pînă în prezent s-au primit fotocopii numai de pe actele de vînzare către SC „Romcontrol”;

— Autoritatea pentru Privatizarea Activelor Proprietăţii de Stat (APAPS)

— la 12 martie, am solicitat să mi se permită accesul la următoarea informaţie: care sînt plăţile pe care Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi succesoarea sa, APAPS, le-au făcut de la constituire şi pînă în prezent pentru publicitate şi consultanţă. Deşi au trecut 48 de zile*, APAPS nu a dat nici un răspuns solicitării făcute;

— Banca Comercială Română (BCR) — la data de 12 martie, am solicitat să mi se comunice care sînt persoanele care au beneficiat din partea Bancorex (BCR este succesoarea Bancorex) de credite cu dobîndă preferenţială. La 27 martie, BCR a comunicat refuzul său, motivînd mai ales prin aceea că Legea nr 544 exceptează de la accesul la informaţia de interes public activitatea societăţilor comerciale, inclusiv pe acelea cu capital majoritar sau integral public — ceea ce este adevărat, însă reprezintă una din lacunele cele mai serioase ale Legii (refuzul BCR a fost comunicat după 14 zile de la solicitare, şi nu în termen de 5 zile, aşa cum obligă art 7 paragraful 2 al Legii). Un alt motiv invocat de bancă a fost „secretul bancar”, ceea ce este complet nejustificat avînd în vedere mai ales că la data solicitării Bancorex (banca cu capital public) nu mai exista de mai mulţi ani. (Solicitării pe care o făcusem anterior adoptării Legii accesului la informaţie, conducerea BCR a răspuns, de asemenea într-o perioadă în care Bancorex nu mai exista de mult timp, că nu poate face publice numele demnitarilor care au beneficiat de credite preferenţiale întrucît faptul acesta ar fi de natură să „dăuneze prestigiului băncii şi clienţilor ei”). Reclamaţia administrativă formulată împotriva refuzului BCR a fost soluţionată în sensul că „rămîne valabil primul răspuns”;

— Banca Naţionala a României (BNR) — la 12 martie, am solicitat să mi se comunice care sînt sponsorizările pe care BNR le-a făcut după 1989 (cu indicarea tuturor beneficiarilor sponsorizărilor şi sumelor primite). La 16 aprilie, Direcţia Secretariat a dat un răspuns complet general, care nu a satisfăcut solicitările pre- cise făcute, răspuns împotriva căruia, la 19 aprilie, am formulat o reclamaţie administrativă (pînă în momentul de faţă, nu s-a răspuns);

— Ministerul de Interne — la 13 martie, am solicitat informaţii despre proiectele de acte normative aflate în curs de elaborare la nivelul MI şi fotocopii de pe ultimele 3 proiecte de acte normative. În anul 2001, anterior Legii accesului la informaţie, fusese adoptată Hotărîrea de Guvern 555 privind elaborarea şi adoptarea de către Guvern a actelor normative, care prin art 28 stabileşte ca „Pe întregul parcurs al elaborării proiectelor de acte normative se interzice personalului autorităţilor publice iniţiatoare şi avizatoare furnizarea în afara instituţiilor re- spective a unor date sau informaţii cu privire la respectivele proiecte de acte nor- mative”. Dispoziţiile HG sînt în dezacord cu normele constituţionale şi ale Legii accesului la informaţie (faţă de care, în plus, au o forţă juridică inferioară). La 26 martie, Direcţia juridică a MI a comunicat că, „dată fiind complexitatea şi volumul lucrărilor care trebuie cercetate, solicitarea va fi soluţionată în termen de 30 de zile de la data înregistrării la MI”. La 18 aprilie, aceeaşi Direcţie juridică a revenit asupra deciziei iniţiale şi a comunicat refuzul de a pune la dispoziţie copii ale actelor normative în curs de elaborare... întrucît HG 555/2001 interzice lucrul acesta. La 25 aprilie, am formulat reclamaţie administrativă împotriva răspunsului primit;

— două solicitări identice cu aceea către MI au fost făcute, de asemenea la 13 martie, ministerelor Agriculturii şi celui de Finanţe. Deşi au trecut 47 de zile*, cele două ministere nu au dat nici un răspuns.

— Preşedinţia României — la data de 13 martie, am solicitat accesul la urmatoarele două informaţii: numele, prenumele, funcţia şi veniturile totale realizate de personalul Preşedinţiei României în perioada 1 ianuarie 2001 — 28 februarie 2002; care au fost cheltuielile ocazionate de turneul pe care delegaţia condusă de preşedintele României l-a făcut în primul trimestru al anului 2002 în unele ţări din Asia. Deşi au trecut 47 de zile*, Preşedinţia nu a dat nici un răspuns. (O solicitare asemănătoare, făcută Preşedinţiei României în legislatura precedentă, a rămas de asemenea fără nici un răspuns);

— Serviciul Român de Informaţii (SRI) — la data de 13 martie, am solicitat următoarele două informaţii: care este procentul personalului SRI care a lucrat şi în fosta Securitate; cîte solicitări de aprobare a interceptării convorbirilor telefonice a făcut SRI în ultimii 4 ani, cîte dintre acestea au fost aprobate şi cîte dintre acestea din urmă s-au justificat, în sensul că au contribuit la soluţionarea unor cazuri în care s-a pus în pericol siguranţa naţională. La data de 21 martie, şeful Biroului de relaţii cu publicul a răspuns negativ — sub o semnătură indescifrabilă — ambelor solicitări. În primul caz s-a motivat că „statistica solicitată nu poate fi făcută publică fiindcă ofera o informaţie utilă unui eventual potenţial adversar”. În cel de-al doilea caz s-a motivat că „informaţiile solicitate ţin de domeniul siguranţei naţionale”. Refuzul este nejustificat în ambele cazuri. În primul caz, este evident că o determinare procentuală privind apartenenţa personalului SRI la fosta Securitate nu poate fi sub nici o formă utilă „unui eventual potenţial adversar”. Răspunsul SRI sugerează persistenţa în continuare la nivelul acestei instituţii a psihozei secretomaniei pe care fosta poliţie politică comunistă a cultivat-o timp de mai multe decenii în România. Mai mult, o împrejurare ulterioară răspunsului primit de la SRI sugerează chiar reaua intenţie. Astfel, la 11 aprilie 2002, cu ocazia unei conferinţe de presă organizată în deschiderea seminarului „Serviciile de informaţii şi securitate şi agenda de securitate a secolului XXI”, directorii SRI şi SIE (Serviciul de Informaţii Externe) au informat, public, că „în structurile pe care le conduc există foşti securişti sau lucrători care au făcut poliţie politică, numărul acestora ajungînd la 15 — 20% din totalul angajaţilor”. În privinţa celui de-al doilea răspuns, este de asemenea evident că o informaţie precum numărul de interceptări telefonice făcute de un serviciu de informaţii nu are cum să „prejudicieze siguranţa naţională”. O dovadă a relei intenţii — sau, în orice caz, a superficialităţii — celor care au răspuns solicitării făcute este şi faptul că drept prim temei legal al refuzului a fost invocat „art 49 alin (2) din Constituţia României”, text fără nici o legătură cu solicitarea făcută şi pe care îl reproduc în continuare: „Restrîngerea” — exerciţiului unor drepturi, n.a. — „trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii”. La 8 aprilie, am formulat o reclamaţie administrativă împotriva răspunsului primit, căreia pînă în prezent nu i s-a răspuns. În legătură cu aceeaşi psihoză a secretomaniei de la nivelul SRI, cetăţenii nu pot intra în legătură cu acest serviciu decît prin intermediul unei căsuţe poştale şi a unui număr de telefon, unde persoana care răspunde refuză să se prezinte;

— Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) — la 13 martie, am solicitat următoarele două informaţii: „care sînt veniturile (inclusiv sporuri, prime etc) realizate de fiecare dintre membrii Colegiului (conducerea) CNSAS de la constituire şi pînă în prezent”; „datele de identitate şi funcţiile deţinute de ofiţerii şi subofiţerii de Securitate pe care CNSAS i-a identificat că au fost implicaţi în activităţi de poliţie politică, precum şi motivele pentru care CNSAS nu a publicat aceste date în Monitorul Oficial” (de la data intrării în vigoare a Legii dosarelor Securităţii, 9 decembrie 1999, şi pînă în prezent, CNSAS nu a făcut nici o astfel de publicare, cerută de art. 17 al Legii). La 28 martie, preşedintele Colegiului CNSAS a răspuns solicitării făcute. La prima întrebare au fost anexate fotocopii de pe două acte normative reglementînd salarizarea personalului CNSAS, ceea ce, evident, nu răspunde solicitării făcute. La cea de-a doua întrebare, răspunsul a fost că „deocamdată CNSAS nu este gestionarul arhivei fostei Securităţi”, întrucît „nu beneficiază de o clădire adecvată organizării arhivei proprii”. (Motivarea CNSAS este netemeinică întrucît, în înţelesul Legii dosarelor, preluarea de către CNSAS a arhivelor Securităţii presupunea inclusiv preluarea spaţiilor în care acestea sînt depozitate. În al doilea rînd, este cu totul neclar de ce timp de doi ani şi jumătate CNSAS nu a reuşit să publice în Monitorul Oficial numele nici unui agent al Securităţii în condiţiile în care o bună parte a activităţii sale a fost destinată unor acţiuni care nu îi erau impuse de Legea dosarelor, uneori acestea fiind chiar contrare Legii, aşa cum a fost cazul verificării din oficiu a unor candidaţi la alegerile locale din anul 2000). La 15 aprilie, am făcut reclamaţie administrativă împotriva răspunsului primit la prima solicitare;

—  Compania Naţională de Transporturi Aeriene TAROM — la 20 martie, am solicitat următoarea informaţie: care sînt plăţile pe care Compania le-a făcut în ultimii şase ani pentru consultanţă unor firme de consultanţă sau cabinete de avocatură. Directorul general al Companiei a răspuns negativ solicitării făcute, motivînd că, fiind societate comercială, TAROM este exceptată de la prevederile Legii accesului la informaţie. ªi acest exemplu arată că exceptarea societăţilor comerciale cu capital de stat de la prevederile Legii reprezintă una din lacunele cele mai serioase ale actului normativ. TAROM este o societate comercială cu capital aproape integral de stat (la data înfiinţării, 29 iunie 1998, statul român, reprezentat prin Ministerul Transporturilor, deţinea 97% din capitalul social, iar ulterior nu au survenit modificări esenţiale sub acest aspect);

—  Societatea Naţională de Petrol PETROM (SNP) — la 20 martie, am solicitat următoarea informaţie: care sînt plăţile pe care SNP le-a făcut de la înfiinţare şi pînă în prezent pentru publicitate, sponsorizări şi consultanţă. Deşi au trecut 39 de zile* de la data cererii, SNP nu a dat nici un răspuns;

—   Ministerul Finanţelor Publice — la 20 martie, am solicitat accesul la următoarea informaţie: ce sume, la ce date şi căror firme de consultanţă şi cabinete de avocatură s-au plătit în anii 1997 şi 1998 pentru „consultanţă” şi „cheltuieli juridice” în vederea achiziţionării de euro-obligaţiuni. Deşi au trecut 39 de zile* de la data cererii, Ministerul nu a dat nici un răspuns;

—  Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei — la 28 martie, am solicitat următoarea informaţie: care sînt plăţile făcute in ultimii sase ani de unitatile economice la care statul roman detine, prin acest Minister, majoritatea capitalului social — inclusiv de către CN TAROM — pentru consultanţă unor firme de consultanţă şi cabinete de avocatură. La 29 martie, Direcţia Generală de Relaţii Publice a soluţionat negativ solicitarea, motivînd, pe de o parte, că „din formularea cererii nu rezultă în concret informaţiile publice solicitate”, iar pe de altă parte că unităţile subordonate „sînt autonome iar Ministerul nu deţine datele solicitate”. La 10 aprilie, am revenit numind 5 dintre unităţile aflate sub autoritatea Ministerului, inclusiv CN TAROM. La 26 aprilie, Ministerul a comunicat ca a trimis solicitarea către cele 5 unităţi, „urmînd să primiţi de la ele răspuns”.

—  Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) — la 12 aprilie, am solicitat accesul la următoarea informaţie: care sînt persoanele care au beneficiat, în perioada 1997 — 2000, de credite acordate „familiilor tinere pentru cumpărarea sau construirea de locuinţe”. La 23 aprilie, cu o întîrziere de 6 zile faţă de termenul legal, CEC a comunicat refuzul său, motivînd în principal că statutul său este de persoană juridică de drept privat şi că operaţiunile pe care le efectuează sînt confidenţiale. Răspunsul este netemeinic întrucît pe de o parte CEC este o unitate al cărei acţionar unic este statul român iar pe de altă parte creditele vizate de solicitarea făcută au fost subvenţionate de la bugetul public. La 26 aprilie, am formulat reclamaţie administrativă împotriva refuzului CEC.

Cîteva concluzii

Din totalul celor 16 cereri, 1 (una) a fost soluţionată favorabil, 1 (una) parţial favorabil, 8 nefavorabil iar 6 nu au primit nici un răspuns. Împotriva unora dintre soluţionările negative voi formula plîngeri la secţia de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti.

Refuzul aproape general de a se permite accesul la informaţiile de interes public solicitate are două explicaţii principale. Pe de o parte, este evident că responsabilii instituţiilor şi autorităţilor publice au în continuare dificultăţi serioase în a accepta că transparenţa şi controlul public asupra activităţii lor este o regula elementară după care funcţionează societăţile democratice şi statele de drept. O asemenea mentalitate este dublată de interesul pe care oamenii politici şi demnitarii îl au de a evita să ajungă la cunoştinţa publică faptul că mulţi dintre ei s-au folosit de poziţiile pe care le-au avut în interes privat; este vorba mai ales despre credite preferenţiale luate de demnitari de la bănci de stat pentru afacerile lor sau pentru alte interese private, sponsorizări din banii publici a activităţii partidelor şi oamenilor politici, afaceri ale societăţilor comerciale, cabinetelor de avocatură sau firmelor de consultanţă ale demnitarilor cu societăţi comerciale de stat (o adevărată parazitare a acestora), cu regii autonome, companii naţionale şi chiar cu ministere şi alte instituţii publice.

A doua explicaţie ţine de exceptarea societăţilor comerciale de stat de la orice informaţie cu privire la activitatea lor. Aceasta este, repet, una din lacunele cele mai serioase ale Legii. Indiscutabil, societăţile comerciale de stat trebuie protejate şi ele împotriva concurenţei neloiale iar în sensul acesta ele trebuie să beneficieze de prevederile Legii nr 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. De altfel, chiar Legea nr. 544 exceptează — prin art 12 lit c) — de la accesul liber „informaţiile privind activităţile comerciale şi financiare a căror publicitate aduce atingere principiului concurenţei loiale”. Dar despre o informaţie precum aceea referitoare la demnitarii care s-au folosit de poziţiile lor pentru a lua credite preferenţiale de la o bancă de stat (care a mai şi falimentat de mai mulţi ani) se poate spune numai printr-un abuz că prin publicare ar „aduce atingere principiului concurenţei loiale”. După cum un abuz ar fi şi „secretizarea” unei informaţii referitoare la sumele plătite de TAROM, de exemplu, firmelor familiei unui ministru ori de Ministerul Finanţelor şi Fondul Proprietăţii de Stat firmelor de avocatură şi consultanţă ale altui ministru. În aceste condiţii, este evident că exceptarea tuturor informaţiilor privitoare la societăţile comerciale de stat de la accesul publicului este excesivă şi de neacceptat.

Privind deficienţele Legii accesului la informaţie ar mai trebui notat:

-  excepţiile de la accesul liber la informaţii stabilite prin art. 12 paragraful (1) literele b), c), d), e) şi f) exced cadrului instituit prin art. 31, paragraful 3 din Constituie, potrivit căruia restrîngerea accesului la informaţia de interes public poate să aibă în vedere exclusiv situaţiile în care s-ar prejudicia „măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională”;

-  art. 21 paragraful (2) stabileşte că împotriva refuzului unei autorităţi sau instituţii de a asigura accesul la o informaţie de interes public „se poate depune reclamaţie...”; întrucît din textele următoare rezultă că legiutorul a avut în vedere „depunerea reclamaţiei” ca o condiţie prealabilă a acţiunii în justiţie (contencios administrativ), este necesar ca formularea actuală privind reclamaţia administrativă să devină imperativă, în acord, de altfel, cu termenul de 30 de zile, imperativ şi el, stabilit prin acelaşi paragraf. În orice caz, pînă la o eventuală modificare în acest sens a Legii, cei care vor avea în vedere o acţiune în justiţie vor trebui să observe că prin art. 22 paragraful (1) termenul de 30 de zile pentru formularea plîngerii se raportează la „termenul prevăzut la art 7”, ceea ce sugerează

— cel puţin din punctul acesta de vedere — că reclamaţia administrativă la care se refera art. 21 paragraful (2) nu ar fi o condiţie prealabilă pentru formularea cererii în justiţie;

- art. 21 paragraful (3) stabileşte că „Dacă după cercetarea administrativă reclamaţia se dovedeşte întemeiată, răspunsul se transmite persoanei lezate în termen de 15 zile de la depunerea reclamaţiei şi va conţine atît informaţiile solicitate cît şi menţionarea sancţiunilor împotriva celui vinovat”. Legea nu stabileşte — şi se cere amendată în sensul acesta — că persoanei care a făcut solicitarea să se răspundă după cercetarea administrativă şi în cazul în care reclamaţia sa se dovedeşte neîntemeiată (cu precizarea, obligatorie, a motivelor pentru care „conducătorul instituţiei” a decis că reclamaţia nu este întemeiată). □

NOTA: pînă la data închiderii ediţiei, 28 aprilie 2002

*

Valerian STAN (n. 1955), în perioada 1977-1990 a fost ofiţer în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, în 1990 membru al Comietului pentru Democratizarea Armatei, după care a fost trecut în rezervă. Din 1990 membru în structurile organizatorice şi de coordonare ale Alianţei Civice, colaborator la Comitetului Helsinki Român, fost secretar de stat, şef al Departamentului de Control al Guvernului (1997). A publicat numeroase articole şi analize vizînd actualitatea politică şi militară, drepturile şi libertăţile fundamentale, transparenţa şi integritatea administraţiei publice.