Biserica Unitariană

János Erdő

1. Viaţa şi activitatea de reformator al lui Ferenc Dávid

Unitarianismul a apărut în Transilvania ca o ramură radicală a Reformei. Reformatorul şi fondatorul său a fost Ferenc Dávid, născut la Cluj în jurul anului 1520; tatăl, David Hartel, un meşteşugar sas, mama de origine maghiară. După prenumele tatălui său, a luat numele de „Ferenc Dávid”, respectiv, „Franciscus Davidis”.

Studiile şi le-a făcut în oraşul său natal şi la Alba Iulia, apoi la Braşov. Între 1546-1551 a urmat studiile universităţilor din Frankfurt pe Oder şi Wittenberg. Ca adept al Reformei, susţinea că biserica creştină, dacă vrea să-şi îndeplinească menirea, trebuie să se înnoiască atît la nivelul „capului” cît şi la cel al „membrelor”. După revenirea sa acasă este director de şcoală la Bistriţa, în 1551, în 1552 — pastor la Petriş, la sfîrşitul anului devine director de şcoală la Cluj, ca din 1555 să devină pastorul principal al Clujului.

Activitatea sa de reformator se încadrează întocmai în istoria dezvoltării Reformei din Transilvania. În Ardeal, în jurul anului 1540, a prins rădăcini mai întîi Reforma Luterană la care aderase comunitatea săsească. În 1557, Ferenc Dávid este ales episcop al luteranilor maghiari. Pe la sfîrşitul anilor 1550 apare Reforma Helvetică — sacramentarius — o formă mai radicală decît cea luterană, adoptată de majoritatea maghiarilor ardeleni. Acestei orientări îi devine episcop în 1564 Ferenc Dávid. Dietele de la Turda din 1557 şi 1564, expresii ale noii situaţii religioase, proclamaseră orientările helvetice şi luteraniene ale reformei ca religii recepte şi asiguraseră libera lor practicare.

În critica dogmei şi a bisericii, Ferenc Dávid propovăduia principiul reformei continue semper reformada. Nu a considerat reforma încheiată o dată cu apariţia orientărilor helvetice şi luteriene. Dorea să continue reforma sprijinindu-se pe Biblie, vrînd să analizeze pe baze raţionale învăţăturile şi dogmele religiei creştine. Dintre acestea, le-a păstrat doar pe acelea care izvorau din Biblie şi puteau fi acceptate de raţiune. Astfel a ajuns să analizeze şi dogma Sfintei Treimi, despre care a constatat că nu are o bază biblică, ea fiind formulată de teologii şi sinodurile secolelor 4-6. În locul dogmei Sfintei Treimi, a revenit la cea a Dumnezeului unic: „Nu există în toată Sfînta Scriptură ştiinţă mai clară şi mai evidentă decît cea despre Dumnezeul unic” — scria el în lucrarea „Scurtă explicaţiune”. În esenţa şi persoana sa, Dumnezeul unic va fi fundamentul şi semnul distinctiv al reformei sale. Cu această reformă radicală iese în public la sfîrşitul lui 1565, începînd s-o propovăduiască la 20 ianuarie 1566 în biserica mare din Cluj.

2. Disputa dintre orientările reformate trinitariene şi unitariene

Ideile lui Ferenc Dávid au provocat o rezistenţă puternică atît din partea luteranilor cît şi a reformaţilor, ambii considerînd reforma încheiată şi considerînd dogma Sfintei Treimi ca una dintre bazele credinţei lor religioase. Ideile lui Ferenc Dávid erau calificate drept erezii şi s-a făcut totul pentru a fi suprimate. Astfel a fost declanşată lupta dintre trinitarieni şi unitarieni. Cu acordul şi sub oblăduirea principelui János Zsigmond (Ioan Sigismund), între 1566 şi 1571 au avut loc dezbateri religioase publice la Turda, Alba Iulia, Târgu-Mureş şi Oradea.

Participanţii la aceste dezbateri spirituale, pe lîngă Ferenc Dávid, au fost: Lukács Egri, István Basilius, Benedek Óvári, Pál Karádi, Miklós Bogáti Fazekas, Gáspár Heltai, Lajos Szegedi. Cauza unitarianismului era susţinută şi de acei protestanţi vest-europeni care au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara din pricina credinţei, găsind un refugiu în Ardeal. Printre aceştia: Georgio Blandrata, Johannes Sommer, Adam Neuser, Chris- tian Francken, Matheus Glirius Vehe, Jacobus Paleologus. Din partea credincioşilor Sfintei Treimi au luat parte, sub conducerea lui Péter Méliusz Juhász, printre alţii: Péter Károlyi, Matheus Hebler, Lörincz Klein, Sebestyén Károlyi, György Czeglédi, Gáspár Radicz, Ádám Tordai, Valentin Hollopeus. Pe lîngă dezbaterile religioase, ambele tabere au tipărit şi scrieri polemice la tipografia clujeană a lui Gáspár Heltai şi la cea princiară de la Alba Iulia.

În dezbaterile religioase la care lua parte însuşi principele, alături de nobilime şi un număr semnificativ al preoţimii ardelene, a fost atras şi poporul. Cronicarul Ferenc Nagy Szabó din secolul 17, ne înştinţează că: „În acele zile puteai auzi din partea plebei în tot Ardealul, în toate locurile, multă dispută fără minte şi cu părtinire: la ţară, la oraş, între bucate şi băutură, dimineaţa şi seara, ziua şi noaptea disputa celor două religii, calvinistă şi ariană.”

În timpul disputelor s-a accentuat intoleranţa; mai mulţi trinitarieni din părţile locului, dar şi unii teologi protestanţi străini l-au îndemnat pe principele Ioan Sigismund să-i oprime pe unitarieni. Consecvenţa cu care unitarienii au urmărit respectarea principiului libertăţii de conştiinţă şi a toleranţei era totuşi fără prece- dent. Cuvîntul Domnului — au susţinut aceştia — nu poate fi răspîndit prin foc şi sabie, propovăduirea Evangheliei nu necesită violenţă, iar în chestiunile religiei nu-şi are locul forţa.

3. Edictul de la Turda, răspîndirea Unitarianismului şi organizarea Bisericii

Dezbaterile religioase nu s-au soldat cu rezultatele aşteptate. Părţile aflate în conflict nu au ajuns la un numitor comun, ba mai mult, datorită diferenţelor de principii, prăpastia dintre orientarea trinitariană şi cea unitariană a Reformei s-a adîncit şi s-a definitivat. Conştientizarea intoleranţei şi a pericolului ce plana asupra lor îi împinge pe unitarieni să obţină reglementări legislative care să le asigure păstrarea şi practicarea liberă a credinţei. Acest lucru a fost înfăptuit de Dieta de la Turda din 6-13 ianuarie 1568 care, în spiritul politicii religioase a principelui, a decretat legea libertăţii de conştiinţă şi de religie.

Prin această lege, alături de religia catolică, lutherană şi reformată (calvinistă), şi cea unitariană devine religie receptă bucurîndu-se de recunoaştere juridică. Decizia Dietei de la Turda este unică în Europa epocii; nici o ţară nu a ajuns atît de departe în consacrarea libertăţilor religioase în secolul 16.

Ioan Sigismund a sprijinit în continuare cu consecvenţă edictul de la Turda. La asta se referă şi declaraţia sa din polemica religioasă de la Oradea din 1569: „…căci în împărăţia noastră, după cum glăsuieşte şi hotărîrea ţării, noi vrem să fie libertate. Iară noi ştim că credinţa este darul Domnului şi conştiinţa nu poate fi siluită întru nimica.”Dieta de la Târgu-Mureş din 1571 a consfinţit din nou hotărîrea Dietei de la Turda.

La început, noua religie nu avea o denumire distinctivă unanim acceptată. Ferenc Dávid şi colaboratorii săi îşi semnau scrierile: „Ecleziile ardelene sălăşluite într-o singură raţiune”. Denumirea de „unitarian”, care face referire la unicitatea indivizibilă a lui Dumnezeu, apare pentru prima oară în documentele Dietei de la Leţ (Lécfalva) din 1600; Biserica o foloseşte în mod oficial începînd cu anul 1638.

Către finele anilor 1560, învăţăturile unitariene se răspîndesc tot mai mult, din 1568 însuşi principele, împreună cu o parte semnificativă a nobilimii, trec la unitarianism. La începutul anilor 1570 în majoritatea satelor şi oraşelor cu populaţie maghiară noua confesiune îşi găseşte adăpost. Mai mult, ea iradiază şi către Ungaria, găseşte un sol fertil atît în Cîmpia Pannonică cît şi în Partium şi Baranya. Situaţia era coaptă pentru a se crea o organizaţie bisericească independentă. Fusese preluată şi modificată, în concordanţă cu principiile propriilor credinţe, organizaţia protestantă ardelenească. Statutul acesteia primeşte un caracter sinodal-consistorial. Sinodul devine organismul legislativ şi de conducere suprem, organul executiv şi director fiind consistoriul de la Cluj. În fruntea Bisericii se flă un episcop ales de către sinod. Comunităţile religioase au creat 13 circumscripţii bisericeşti în frunte cu cîte un epitrop ales. Administrarea bisericilor era în mîna pastorilor, numărul lor fiind sugerat de cei 322 participanţi la sinodul de la Turda din 1578.

Serviciul divin şi viaţa moral-religioasă sînt centrate pe Biblie. Preoţimea şi laicii utilizau Biblia lui Gáspár Heltai; traducerea lui Gáspár Károlyi ajunge să fie cunoscută abia în secolul 17.

Unitarianismul a îmbrăţişat de la bun început cauza educaţiei şi învăţămîntului, sprijinindu-le cu multă abnegaţie. şcolile erau organizate după modelul şcolilor protestante ale epocii. Alături de şcolile populare ale comunităţilor bisericeşti au funcţionat şi aşa-numitele particula la Rimetea (Torockó), Hăghig (Hidvég), Iernut (Radnót) şi Szenterzsébet. De un grad mai înalt erau şcolile de la Turda, Dej, Târgu-Mureş, Aiud şi Alba Iulia, unde se predau materii de nivel gimnazial. Cine dorea să-şi continuie studiile o putea face la Cluj, la şcoala superioară din Cetate, care fusese înfiinţată în 1557. Aceasta avea două secţii: filozofie şi teologie, care pregăteau tineretul pentru cariere laice şi bisericeşti. Primul său rector a fost Ferenc Dávid, apoi au urmat Johann Sommer, Jacob Paleologus, Demeter Hunyadi, Miklós Bogáti Fazakas, György Enyedi.

Universitatea din Cetate, datorită corpului său profesoral, autohton şi străin, a devenit cea mai importantă şcoală a Transilvaniei, avînd merite importante atît în slujba unitarianismului cît şi a culturii în general. Pînă la sfîrşitul veacului, 53 dintre studenţii săi şi-au continuat studiile la universităţi germane şi italiene. Dintre teologii unitarieni ai secolului 16, alături de Ferenc Dávid, trebuie evidenţiaţi István Basilius, Miklós Bogáti Fazakas, Pál Karádi, György Válaszúti, Gáspár Heltai, György Enyedi.

4. Contrareforma şi condamnarea lui Ferenc Dávid

După moartea lui Ioan Sigismund, pe tronul Transilvaniei ajung principii catolici Báthori: István (ştefan) Báthori, apoi fratele său Kristóf, apoi fiul acestuia Zsigmond (Sigismund) şi Endre (Andrei) Báthori (1571-1601). Politica religioasă a bathorilor se îndrepta spre restaurarea catolicismului şi izolarea unitarianismului.

ştefan Báthori recunoştea dreptul de practicare liberă a confesiunilor recepte dar a împiedicat răspîndirea Reformei, iar prin colonizarea iezuiţilor în Ardeal, s-a alăturat Contrareformei. Nu a acţionat deschis împotriva unitarienilor dar a impus în mod consecvent măsuri care să ducă la slăbirea religiei acestora. Le-a confiscat tipografia de la Alba Iulia, iar editarea lucrărilor religioase a fost condiţionată de aprobarea principelui. şi întrucît a considerat Reforma încheiată, cu ocazia Dietei din 1572 a emis o lege prin care interzicea reformarea în continuare a religiei, lege sancţionată în continuare şi de principii bathoreşti care au urmat la tron. Îi servise din punct de vedere politic şi hotărîrea Dietei din 1576 de la Mediaş, care i-a asigurat principelui dreptul de alegere a episcopului unitarian.

Unitarianismul concepuse reforma ca un proces continu. În anii 1570 în centrul dezbaterii s-au aflat problemele de christologie. Orientarea radicală a lui Ferenc Dávid a susţinut că Isus era om, deci nu trebuie adorat. Orientarea conservatoare, în schimb, în frunte cu Georgio Blandrata şi Demeter Hunyadi, propovăduia adorarea şi apelul la ajutorul divin al lui Isus. Polemica i-a divizat pe unitarieni fapt care a înlesnit intervenţia Contrareformei, aliate cu puterea, împotriva unitarienilor. Prilejul oferit de Blandrata, care în februarie 1579 l-a pîrît pe Ferenc Dávid la Curte, pe motiv că, prin învăţăturile sale despre Isus, acesta a continuat Reforma, încălcînd astfel legea inovaţiei, a avut urmări nefaste. Principele Kristóf Báthori l-a numit pe iezuitul János Leleszi să pregătească procesul reformatorului unitarian. Lui Ferenc Dávid i s-a interzis să mai predice şi a fost arestat. La Dieta de la Alba Iulia din 1-2 iunie 1579 ideile lui Ferenc Dávid au fost considerate inovaţii reformatoare şi, pentru încălcarea legii inovaţiei, „spre pilda altora”, a fost condamnat la ocnă pe viaţă. A fost închis în cetatea Devei unde a murit la 7 noiembrie 1579. Locul mormîntul nu-i este cunoscut. În me- moria sa, în 1910 a fost ridicat un obelisc în cetatea Devei.

La sinodul ţinut la începutul lunii iulie 1579 la Cluj, la presiunea principelui, biserica a aprobat sentinţa adusă împotriva lui Ferenc Dávid şi l-a ales pe Demeter Hunyadi ca episcop. Majoritaea unitarienilor însă au rămas fideli ideilor reformatorului.

După condamnarea lui Ferenc Dávid, principele Kristóf Báthori a colonizat iezuiţi la Mănăştur, Cluj, Oradea şi Alba Iulia. La Cluj a înfiinţat pentru aceştia o mănăstire şi o şcoală superioară, iat în multe alte localităţi, şcoli de nivel mediu. În ciuda interdicţiei Dietei, iezuiţii, pe lîngă instrucţie, făceau şi prozelitism în rîndurile protestanţilor. Cu aceasta ia naştere lupta dintre Protestantism şi Contrareformă în Transilvania.

La sfîrşitul secolului, în apărarea unitarianismului, se ridică György Enyedi (1555-1597). Rector al Universităţii din Cetatea Clujului, cel de-al treilea episcop al bisericii unitariene, teolog recunoscut, denumit şi „Platon al Unitarienilor”. În lucrarea „Explicationes…”, apărută după moartea sa, în 1598, dezvoltă argumentaţia biblică a Reformei Unitariene. Lucrarea de o largă recunoaştere internaţională, a cărei difuzare a fost interzisă de principele Sigismund Báthori, a fost retipărită la Groeningen (Belgia) în 1670. În limba maghiară ea a fost tradusă de Máté Toroczkai şi a apărut în 1620 la Cluj.

György Enyedi a depus eforturi importante pentru întărirea organizatorică a Bisericii Unitariene; a militat pentru revigorarea moravurilor şi a vieţii religioase. În domeniul teologiei, acesta era adeptul orientării lui Ferenc Dávid; la universitate, comentator al principiilor teologice din punctul de vedere al ştiinţelor naturii şi filozofiei.

Prozelitismului iezuit i-a pus capăt Dieta de la Mediaş, iezuiţii fiind expulzaţi din ţară în 1588. În 1595 însă, principele autorizează din nou revenirea acestora. În urma deteriorării generale a situaţiei ţării şi a reacţiei provocate de iezuiţi, cetăţenii Clujului le dărîmă mănăstirea şi şcoala şi îi izgonesc din oraş. Ca represiune, reprezentantul împăratului Rudolf, generalul Basta, îi pedepseşte aspru pe clujeni dînd iezuiţilor bisericile şi universitatea unitarienilor. Episcopul, preoţii, profesorii pleacă în refugiu. O dată cu Contrareforma, începe oprimarea de două secole a Bisericii Unitariene.

5. Biserica Unitariană în timpul principilor reformaţi, între 1605-1690

Răscoala lui István (ştefan) Bocskay a pus capăt terorii instaurate de Rudolf şi încercărilor abătute asupra Ardealului. Împăratul a fost nevoit să încheie în 1605 Pacea de la Viena prin care recunoştea independenţa Transilvaniei, asigura libertăţile constituţionale ale Ungariei şi practicarea liberă a religiei de către protestanţi.

În 1605 Bocskay este ales principe al Transilvaniei. În timpul scurtei sale domnii a reconfirmat drepturile religiilor recepte şi a încercat să repare nedreptăţile provocate de iezuiţi. La Cluj le-a înapoiat unitarienilor bisericile, universitatea şi bunurile bisericeşti pe care Basta le dăduse iezuiţilor. În scopul ocrotirii păcii interconfesionale Dieta i-a expulzat din nou pe iezuiţi.

În fruntea bisericii unitariene era în această perioadă episcopul Máté Toroczkai (1601-1616) care se refugiase din faţa represiunilor lui Basta la Rimetea (Torockó). Reîntorcîndu-se din bejanie şi-a găsit biserica într-o stare jalnică. Turda şi Dejul erau în ruine. Viaţa bisericească şi învăţămîntul se întrerupseseră. Preoţii clujeni, cu excepţia predicatorului sas Johann Broser care ţinea slujbe în secret în case particulare, erau în refugiu.

Episcopul s-a pus pe treabă reluînd învăţămîntul la universitatea clujeană şi la gimnaziul din Turda. A luat decizia ca în viitor sinodurile să se ţină alternativ la Cluj, Turda şi Cristuru Secuiesc. A editat lucrarea în limba latină a lui György Enyedi în 1598, apoi a tradus-o în maghiară. În cei 15 ani de activitate episcopală a reînnoit viaţa religioasă, a întărit structura organizaţională a bisericii şi a relansat Unitarianismul.

Începînd cu Bocskay şi pînă la 1690 au urmat la tron principi reformaţi, sub domnia cărora religia reformată s-a întărit şi s-a ridicat deasupra celorlalte religii recepte, iar cea catolică şi unitariană au fost treptat marginalizate. Asupra istoriei bisericii unitariene îşi pusese amprenta dogmatismul şi intoleranţa provocate de Războiul de treizeci de ani.

În prima jumătate a secolului 17, situaţia Bisericii Unitariene a fost îngreunată de mişcarea sîmbătarilor, apărută la sfîrşitul secolului 16, ideile acesteia fiind importate de teologul german Matheus Glirius Vehe refugiat în Ardeal; dar adevăratul fondator a fost Simon Péchi. Sîmbătarii intenţionau să reformeze religia pe baza Vechiului Testament. Ei şi-au primit numele tocmai de la faptul că declaraseră zi de sărbătoare sîmbăta în loc de duminica; s-au răspîndit mai ales în scaunele Mureş şi Odorhei.

Sîmbătismul a fost prezentat adesea — şi nu o dată în mod intenţionat — ca o inovaţie a unitarienilor. Împotriva acestei interpretări unitarienii au protestat zadarnic, sîmbătismul fiind un pretext comod pentru prigonirea lor.

Mişcarea sîmbătistă, ca inovaţie, a fost condamnată de Sigismund Báthori la Dieta din 1595 de la Alba Iulia. I s-a opus şi Gabriel Báthori. Prigoana oficială a început însă cu Gabriel Bethlen. Dieta din 1618 de la Alba Iulia a decretat, la propunerea principelui, că în afară de cele patru religii recepte altă religie nu poate fi adoptată. Cei care părăsiseră aceste religii erau obligaţi pînă la Crăciunul acelui an să adere la religia părăsită sau la altă religie receptă. Cei care se opuneau, urmau să fie aspru pedepsiţi. Totodată principele a ordonat ca unitarienii să convoace un sinod pentru clarificarea relaţiei lor cu sîmbătarii. Sinodul din 1618, ţinut la Sîngiorgiul de Pădure, la care a participat şi episcopul reformat János Keserű Dajka în calitate de reprezentant al principelui, a delimitat Biserica Unitariană de sîmbătari şi a luat măsuri împotriva acestora.

După terminarea sinodului, episcopul reformat, cu acordul principelui şi cu escortă militară, a pornit la depistarea sîmbătarilor pentru a-i reconverti. János Keserű Dajka a străbătut nu numai drumurile scaunelor Mureş şi Odorhei, ci s-a dus şi în Trei Scaune unde reformaţii şi unitarienii trăiau de multă vreme într-o comunitate specifică, întrucît din lipsă de preoţi şi dascăli, aveau adesea preot şi dascăl comun. Aici unitarienii care nu recunoscuseră divinitatea lui Isus au fost declaraţi în cursul anchetei sîmbătari. Puteau scăpa de pedeapsa cuvenită doar dacă treceau la religia reformată. Comunitatea tradiţională reformat-unitariană a fost astfel desfiinţată, preoţii unitarieni au fost alungaţi în locul lor numindu-se preoţi reformaţi. În cele din urmă, unitarienii s-au ridicat împotriva metodelor episcopului şi nu-i mai permiteau să pătrundă în comunitate. Aşa s-au putut păstra în Trei Scaune 13 astfel de comunităţi bisericeşti. Conform istoriei orale a unitarienilor, episcopul a reuşit să convertească 62 de comunităţi, istoricii reformaţi recunoscînd doar ocuparea a 8-12.

Din 1622, comunităţile unitariene neintegrate au fost trecute de către principe, la cererea episcopului János Keserű Dajka, sub jurisprudenţa episcopului reformat. Biserica Unitariană i s-a adresat văduvei principelui Gabriel Bethlen, Ecaterina de Brandenburg, cerînd retragerea acestei măsuri abuzive. Cererea lor nu a fost îndeplinită, dar unitarienilor din Trei Scaune li s-a permis să-şi aleagă singuri epitropii, iar în chestiuni de credinţă să fie subordonaţi episcopului unitarian. Repetatele petiţii ale Bisericii Unitariene adresate principilor György (Gheorghe) Rákoczi I. şi II., Ákos (Acaţiu) Barcsai şi Mihály (Mihai) Apafi au rămas fără rezultat.

6. Convenţia de la Dej

Situaţia Bisericii Unitariene a fost împovărată şi mai mult de conflictul iscat între episcopul Dániel Beke şi predicatorul sas din Cluj, Matheus Rav, în anii 1630.

După Máté Toroczkai, în fruntea bisericii a venit Valentin Radeczki, episcop de origine poloneză. Marele său merit a fost că a editat traducerea maghiară a lucrării lui György Enyedi în 1620 şi primul regulament de funcţionare cunoscut pînă acum al Bisericii în limba latină, întitulat „Disciplina ecclesiastica”. Nu cunoştea limba maghiară, ceea ce nu i-a permis să aibă legături cu enoriaşii.

Consecinţele grave ale acestui fapt au fost resimţite de către unitarieni mai ales în timpul campaniei lui János Keserű Dajka împotriva sîmbătarilor. Din acest motiv sinodul de la Tîrnăveni (Dicsőszentmárton) a hotărît ca în viitor să nu mai aleagă episcop decît din sînul naţiunii maghiare. Aşa a fost ales în 1632 Pál Csanádi iar după moartea acestuia, în 1636, Dániel Beke.

Unitarienii saşi din Cluj au protestat împotriva hotărîrii sinodului de la Tîrnăveni. Unul dintre ei, predicatorul Mathias Rav, dorea să devină episcop, dar din cauza deciziei sinodale acest lucru nu i-a reuşit. Din răzbunare a creat o asemenea stare de tensiune în sînul bisericii încît însuşi episcopul Dániel Beke nu a putut intra în Cluj timp de doi ani, efectuîndu-şi îndatoririle episcopale din parohia Bordos (Bordoşiu). Din această cauză Mathias Rav a fost destituit din parohia sa, în schimb acesta l-a pîrît atît pe Dániel Beke cît şi Biserica Unitariană, acuzîndu-i de culpa inovaţiei.

În vremea aceasta, mişcarea sîmbătistă, datorită activităţii lui Simon Péchi, începuse din nou să cîştige teren. Răspîndirea mişcării sîmbătiste şi acuzaţiile lui Mathias Rav au constituit un bun prilej pentru principele Gheorghe Rákoczi I. de a îngrădi şi mai mult unitarianismul. Acesta l-a somat pe episcop să prezinte declaraţia de credinţă a bisericii, ca Dieta să poată judeca dacă unitarienii sînt inovatori sau nu. Ca urmare, Dániel Beke a prezentat declaraţia de credinţă a sinodului din 1579.

Sinodul din 1638 de la Alba Iulia a delegat o comisie cu autoritate judecătorească sub preşedinţia principelui pentru anchetarea cazului unitarienilor şi sîmbătarilor. Comisia s-a întrunit la 1 iulie 1638 la Dej, unde au fost convocaţi capii Bisericii Unitariene şi Matheus Rav. Procesul nu a dus la rezultatul scontat, comisia constatînd că acuzaţiile lui Matheus Rav sînt nefondate, iar unitarienii propovăduiesc în continuare principiile teologice din vremea lui Ioan Sigismund, deci nu au recurs la inovaţie. Iar pentru intrigile personale ale unora nu poate fi făcută responsabilă Biserica. În acelaşi timp, sub denumirea de „acordul de la Dej”, bisericii unitariene i s-a impus o înţelegere care o obliga să recunoască divinitatea lui Isus, botezul putea fi făcut doar în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, iar lucrările religioase nu puteau fi editate decît cu învoirea pricipelui. Cei care vor încălca înţelegerea vor fi pedepsiţi nu de biserică, ci de însuşi principele.

După aceasta a urmat sentinţa împotriva sîmbătarilor care au fost condamnaţi la confiscarea averii şi ani de închisoare. Puteau scăpa de condamnare numai dacă se converteau la o religie receptă. Majoritatea, împreună cu Simon Péchi, au trecut la reformaţi.

Persecutarea unitarienilor a început abia după aceasta. Comisarii trimişi pentru cercetarea sîmbătarilor confiscau şi distrugeau cărţile unitariene; erau recunoscute ca unitariene doar cele care recunoşteau divinitatea lui Isus şi acceptau să-i ceară ajutorul. Cei care susţineau natura umană a lui Isus, erau consideraţi sîmbătari şi li se aplica tratamentul destinat acestora.

Caracteristic pentru atitudinea părtinitoare a comisiei de la Dej a fost faptul că fiul episcopului Máté Toroczkai, giuvaergiul clujean János Toroczkai, a fost condamnat la lapidare pentru negarea divinităţii lui Isus şi a şi fost executat la 17 iulie lîngă Dej; soţia sa a fost exilată. Numeroşi unitarieni de vază din Cluj au fost legaţi la stîlpul infamiei şi bătuţi cu vergele.

Acordul de la Dej a frînat dezvoltarea ideilor teologice unitariene pînă la jumătatea secolului 19; cenzura pricipelui a zădărnicit editarea lucrărilor unitariene. Astfel că Biserica Unitariană a suferit grave pierderi de teren şi de suflete din care nu s-a mai vindecat niciodată. Împreună cu Dejul a pierdut circumscripţiile bisericeşti ale judeţelor Szolnok şi Doboka (Dăbîca), grele pierderi a suferit şi în Secuime.

Unitarienii erau neputincioşi faţă de prigoana şi atacurile politicii domnitorului: tiparniţă nu aveau, cenzura strictă împiedica publicarea lucrărilor lor religioase.

Personalitatea proeminentă a deceniilor de după acordul de la Dej a fost Boldizsár Koncz (1663-1684). Episcopatul său a coincis tocmai cu perioada critică a Transilvaniei. Din cauza războiului cu turcii, provocat de campaniile poloneze ale principelui Gheorghe Rákoczi II., Transilvania a suferit pierderi incomensurabile, iar decăderea ţării a afectat puternic şi Biserica Unitariană. Multe comunităţi au fost nimicite cu biserici şi şcoli cu tot; comunităţile au rămas fără preoţi şi învăţători. Boldizsár Koncz, printr-o muncă asiduă şi datorită devotamentului enoriaşilor, a reorganizat comunităţile slăbite şi depopulate. A redeschis şcolile, a trimis dascăli şi preoţi în comunităţi. A introdus sinodul organizat pe principiul reprezentării conform căruia circumscripţiile erau reprezentate de un număr dat de delegaţi. Primul astfel de sinod a fost ţinut la Kissáros (şoarş) în 1669. Tot el s-a îngrijit de aşezarea şi ajutorarea unitarienilor polonezi refugiaţi pe motive de credinţă în Ardeal. Au fost înfiinţate comunităţi unitariene poloneze la Cluj şi la Beclean, parohii care au supravieţuit pînă la sfîrşitul secolului 18.

Catehismul prevăzut în acordul de la Dej a fost scris tot de Boldizsár Koncz. În această carte se sublinia că religia unitariană este aşezată pe baze evanghelice, adepţii săi acceptînd ceea ce ne învaţă Noul Testament. Editarea Catehismului a fost interzisă, circulînd printre unitarieni sub formă de manuscris, fiind tipărit abia în 1698 cînd unitarienii reuşiseră să obţină o tipografie. Catehismul a ajuns la cinci ediţii, ultima fiind în 1854.

7. Universitatea din Cetate

Zbuciumata viaţă a bisericii este reflectată de istoria şcolii secolului 17. Vrajba dintre Dániel Beke şi Matheus Rav, stările publice din jurul anului 1660, schimbarea frecventă a rectorilor şi a profesorilor nu au avut un efect benefic asupra spiritului şi activităţii şcolii. Din cauza războiului şi a ciumei care bîntuia adesea, ordinea şi disciplina slăbiseră, iar cursurile erau frecvent întrerupte.

Cauza universităţii a fost îmbrăţişată de Boldizsár Koncz care i-a asigurat şi dezvoltarea. Pînă la mijlocul secolului, controlul asupra şcolii a fost asigurat de pastorul principal, comunitatea bisericească şi consiliul orăşenesc al Clujului. La cererea lui Boldizsár Koncz sinodul de la şaroşu Mic din 1668 a cedat dreptul de control asupra şcolii episcopului din totdeauna, ceea ce s-a dovedit a fi în favoarea dezvoltării universităţii. Episcopul a avut grijă ca „şcoala să aibă director şi tineret de nădejde”. Este demn de remarcat faptul că 69 dintre studenţii şcolii superioare şi-au continuat studiile la universităţi din străinătate.

Programa de studiu a şcolii nu a suferit schimbări semnificative. Începînd din 1626 seniorii şcolii încep să ţină Fasciculus-urile care permit o privire în interiorul vieţii şcolare. În 1676 a fost redactat regulamentul şcolii. Un fenomen nou în istoria şcolii este că Ferenc Mikó, un respectabil mirean unitarian, a lăsat moştenire pentru ajutorarea studenţilor o sumă importantă care să servească la continuarea studiilor celor harnici şi merituoşi. Politica antiunitariană a principelui a avut însă un efect negativ şi asupra universităţii: auditoriumul construit de Ioan Sigismund a fost confiscat în 1626 şi cedat saşilor pentru biserică.

8. Diploma Leopoldină şi confiscarea universităţii din Cetate

Eliberarea Ungariei de sub stăpînirea otomană şi moartea principelui Mihai Apafi au avut drept urmare sfîrşitul Principatului independent al Transilvaniei şi anexarea sa de către Imperiul Habsburgic. Prin aceasta începe cel de al doilea val al Contrareformei al cărui scop era restaurarea Bisericii Catolice şi afirmarea acesteia în detrimentul protestanţilor. Pentru unitarieni, secolul 18, pînă la 1781, a constituit o epocă de asupriri, de suferinţe şi de lipsuri.

Situaţia religioasă şi politică a Transilvaniei pînă la 1848 a fost reglementată de aşa-zisa Diplomă Leopoldină emisă în 1691, care, în principiu, asigura libertatea religiilor recepte şi dreptul de proprietate asupra bisericilor şi şcolilor. Aplicarea principiilor stabilite în document era împiedicată însă de repetatele revendicări de şcoli şi biserici ale catolicilor. Astfel, aceştia au cerut, printre altele, biserica mare din piaţa Clujului şi şcoala superioară din Cetate. Dieta de la Sibiu din 1692 a decis constituirea unei comisii cvadripartite formate din reprezentanţii celor patru religii recepte pentru soluţionarea paşnică a revendicărilor catolicilor, din care au făcut parte şi unitarieni. Întrucît tratativele nu au dus la nici un rezultat, în di- ploma sa suplimentară din 9 aprilie 1693, Leopold a decis în favoarea catolicilor. Biserica mare din piaţa Clujului a putut fi salvată încă o vreme, dar au fost obligaţi să cedeze catolicilor la 10 octombrie 1693 universitatea din Cetate. Unitarienii nu au beneficiat nici de timpul necesar, nici de compensaţii băneşti pentru a se putea îngriji de procurarea unei clădiri adecvate şcolii.

Prin efortul substanţial al oraşului şi a comunităţii bisericeşti, sub îndrumarea episcopului Mihály G. Almási şi a rectorului Pál Dimén, s-a reuşit asigurarea unei clădiri corespunzătoare şcolii în vecinătatea parohiei din centru. Amenajarea clădirii a vut loc în vremuri grele de război. Activitatea sa de un sfert de secol a trecut prin grele încercări: în 1697 clădirea împreună cu biserica mare a ars, reuşindu-se reconstrucţia doar cu ajutor străin; luptele de eliberare ale lui Rákoczi, lipsa de siguranţă specifică anilor de război, foametea, ciuma au frînat mult funcţionarea şcolii. Din pricina războiului, între 1704-1711 nu s-au putut ţine nici sinoduri.

Unitarienii, profitînd de posibilităţile oferite de Diploma Leopoldină, în 1692 au reuşit să recupereze de la György Bánffy, guvernatorul Transilvaniei, dreptul de decizie asupra parohiilor din Trei Scaune. Episcopul Mihály G.Almási a vizitat toate comunităţile bisericeşti din Trei Scaune care supravieţuiseră. Gravele pierderi şi tristele experienţe l-au obligat să iniţieze alegerea unor administratori (curatori) care să se îngrijească de bunurile bisericii. În 1694 a emis noul regulament de funcţionare adaptat noilor situaţii.

9. Confiscările de biserici şi şcoli de către Contrareformă

Expansiunea Contrareformei a fost frînată o vreme de luptele de eliberare ale adepţilor lui Rákoczi, dar după pacea de la Sătmar din 1711 aceasta s-a putut desfăşura în voie. Religia catolică a devenit religie de stat şi cu sprijinul ordinului iezuiţilor şi al guvernului de la Viena a demarat recatolicizarea ţării. Suveranii habsburgi — Iosif I., Carol III. şi Maria Tereza — s-au folosit de toate mijloacele posibile în interesul restauraţiei catolice. Cei care se reconverteau la catolicism erau răsplătiţi, cei care îl părăseau erau aspru pedepsiţi. Au fost îngreunate studiile la universităţi protestante străine ceea ce a dăunat sistemului educaţional unitar- ian. Cenzura a fost încredinţată clerului catolic care a zădărnicit editarea lucrărilor unitariene. Datorită îngrădirii religioase a funcţiilor publice, unitarienii au rămas în afara instituţiilor publice. Ocuparea bisericilor, a şcolilor, care iniţial se produsese prin solicitare, apoi prin constrîngere administrativă, se permanentizase prin constrîngere militară. Cel mai mult au pierdut unitarienii, şi mai ales la Cluj, care fusese atît centrul maghiarimii, cît şi al unitarianismului.

La 30 martie 1716, comandatul militar al Ardealului, Steinville, ocupă cu forţa biserica mare din piaţa Clujului împreună cu tiparniţa din interiorul său, biserica mai mică de alături, precum şi biserica din cartierul Sînpetru împreună cu bunurile aparţinătoare. De asemenea, au fost ocupate în această perioadă cu forţa bisericile comunităţilor din Turda, Sîntionlunca (Szentivánlaborfalva), Seuca (Szőkefalva), Troiţa (Szentháromság), Corneşti (Sínfalva), Abrud (Abrudbánya), Bordoşiu (Bordos) etc, ultima fiind cea de la Valea Crişului (Sepsikőröspatak) din 1781. Împreună cu bisericile în majoritatea cazurilor au fost confiscate şi şcolile şi clădirile parohiale. Iar pentru că nu primeau autorizaţie de construcţie, enoriaşii rămaşi fără biserici erau nevoiţi să ţină serviciul divin prin case particulare. La fel s-a întîmplat şi la Cluj între 1716 şi 1796.

La 31 martie 1718, răspunzînd pretenţiilor catolicilor, generalul Steinville a confiscat universitatea unitariană din piaţa centrală, împreună cu dijmele destinate ajutorării tineretului studios şi întreaga avere, şi le-a predat catolicilor.

În această perioadă, eforturile de salvare a şcolii au fost coordonate de profesorul şi rectorul acesteia, Mihály Szentábrahámi (1683-1758), marele său merit fiind că la o lună după confiscarea universităţii din piaţa centrală, cursurile au putut reîncepe în casa Huszár. Chiar dacă spaţiul era inadecvat învăţămîntului, neputînd pretinde sprijin mai substanţial nici din partea unei biserici sărăcite, nici din partea unor enoriaşi intimidaţi, reînvierea şi funcţionarea universităţii a constituit o performanţă. În apărarea religiei unitariene, Mihály Szentábrahámi a scris şi o mare lucrare teologică în limba latină care a circulat doar în manuscris, tipărirea sa fiind interzisă de cenzură. Nu întîmplător, episcopul Mihály Szentábrahámi era supranumit „ochiul, inima şi gura unitarienilor”.

Situaţia bisericii unitariene a deveni tot mai precară în timpul domniei lui Carol al III-lea şi a Mariei Tereza. Viena plănuise nimicirea totală a unitarianismului, ceea ce parţial a şi reuşit. Unitarienii erau omişi de la funcţiile publice. La Cluj, în locul consilierilor decedaţi erau aleşi alţii, de altă confesiune. În acelaşi timp, se încerca reconvertirea unitarienilor la catolicism ba prin promisiuni, ba prin ameninţări. O parte semnificativă a nobilimii a trecut la catolicism. Contrareforma şi politica religioasă a Habsburgilor nu şi-au atins însă scopul, ba dimpotrivă, i-au impulsionat pe unitarieni la o mai mare solidaritate şi spirit de sacrificiu, creînd nişte instituţii de care biserica avea să beneficieze mai tîrziu.

10. Măsurile de apărare ale unitarienilor împotriva Contrareformei

În faţa atacurilor Contrareformei, unitarienii îşi trăgeau forţa din atragerea elementelor laice în apărarea bisericii. Membrii unitarieni ai Dietei Transilvaniei din 8 aprilie 1718 de la Cluj au organizat o întrunire în cadrul căreia au luat decizii pentru salvarea universităţii şi apărarea bisericii. Astfel au decis ca subvenţionarea universităţii să fie preluată, de la Biserica Unitariană deposedată de bunuri, de către Biserica Universală, să se facă apel la parohii şi enoriaşi pentru ajutorarea şcolii şi a studenţimii. Sprijinirea studenţimii şi salariile profesorilor au fost acoperite de-acum înainte din colectele comunităţilor bisericeşti şi donaţiile laicilor. Dar acestea, în majoritatea cazurilor, nu acopereau necesităţile. Tineretul suferea de lipsuri, profesorii erau nevoiţi să-şi completeze veniturile din munca în gospodărie. Ani de zile, singurul profesor care mai rămăsese a fost Mihály Szentábrahámi, ceilalţi, nemaisuportînd lipsurile, s-au angajat ca preoţi în provincie.

Întrunirea de la Cluj, în interesul apărării bisericii, a ales dintre nobili cîte un intendent principal pe lîngă episcop, iar în circumscripţiile bisericeşti, pe lîngă epitropi, cîte un intendent. Mai tîrziu, în scopul ocrotirii şi guvernării bisericii, pe lîngă sinod a fost ales un Supremum Consistorium compus din reprezentanţi laici şi clerici, prin aceasta punîndu-se bazele consistoriului suprem existent şi astăzi.

Prin atragerea laicilor, structura şi ocrotirea bisericii s-au întărit. Una dintre dovezile acestei întăriri a fost şi construirea universităţii din strada Maghiară din Cluj. Vechea clădire s-a dovedit în scurt timp prea strîmtă. Astfel încît, studenţii i-au mai adăugat cîte patru încăperi în 1726 şi 1759, iar în 1765 încă patru, aşa că numărul lor a depăşit 200. La propunerea intendentului principal Ferenc P.Horváth, Consistoriul suprem a hotărît în 1779 construirea unei universităţi corespunzătoare. Intendentul principal a apelat la sprijinul comunităţii unitariene spunînd că „nu există în confesiunea noastră nici bărbat, nici femeie, nici nobil, nici nenobil, nici ecleziastic, nici privat care să nu fie interesat de această construcţie; căci dacă nu o să avem şcoală, rămîn fără învăţătură şi fiii, şi fraţii întru credinţă, şi preoţii noştri, ceea ce ar duce la secarea sărmanei noastre comunităţi”. Apelul şi-a făcut efectul: în 1780 clădirea cu un etaj a şcolii era ridicată. Chiar în acel an s-a hotărît şi continuarea construcţiei, care fusese însă deocamdată amînată din cauza situaţiei financiare nesigure.

Din cauza Contrareformei şi a acţiunii de recatolicizare a Statului, numărul comunităţilor bisericeşti unitariene şi al enoriaşilor scade în continuare. Agresiunea a dus însă la dezvoltarea solidarităţii interne. Preoţii şi dascălii erau mult mai solidari cu poporul, erau mai preocupaţi de grija faţă de enoriaşi ca oricînd mai înainte. Biserica asuprită şi sărăcită şi-a menţinut nevoia de cultură manifestată prin apărarea şcolilor şi prin trimiterea tinerilor talentaţi să studieze la universităţi din străinătate. Dacă în secolul al 17-lea avem cunoştinţă de 69 de pelerini unitarieni, din cauza Contrareformei, în secolul următor nu sînt decît 39.

Teologii remarcabili ai secolului sînt Mihály Almási, Mihály Szentábrahámi, Sámuel Keresztúri, István Ágh, István Lázár, József Pákei. În anii acestui secol profesorul János Kénosi Tőzsér începe adunarea datelor referitoare la istoria Bisericii Unitariene. Prin utilizarea acestora, pastorul István Uzoni Fosztó va scrie în limba latină valoroasa lucrare de istorie a Bisericii Unitariene, continuată de pastorul Mihály Kozma. Această lucrare, păstrată în manuscris, constituie izvorul indispensabil al istoriei Bisericii Unitariene.

11. Decretul de Toleranţă şi înnoirea externă a Bisericii

Odată cu domnia lui Iosif al II-lea (1780-1790) începe perioada reînnoirii şi dezvoltării Bisericii Unitariene. Ca regent, în 1773, Iosif al II-lea a făcut o călătorie în Transilvania. La Cluj i-a primit în audienţă pe episcopul István Ágh şi notarul şef Tamás Kovácsi care i-au prezentat plîngerile Bisericii Unitariene: că în ciuda legislaţiei existente religia unitariană este discriminată, în unele locuri serviciul divin este interzis, bisericile şi şcolile sînt ocupate, enoriaşii sînt forţaţi să se reconvertească la religia catolică. La încheierea audienţei, Iosif al II-lea a făcut următoarea observaţie:„ Noi spunem că nimeni nu se poate mîntui în afara credinţei romano-catolice, dar nu ar fi rău să se dea voie ca fiecare să-şi aleagă acea cale spre ceruri care îi place.” Tot atunci, la Sibiu, delegaţia condusă de intendentul principal Boldizsár P.Horváth i s-a plîns lui Iosif că din pricina religiei sînt excluşi de la funcţii publice. Iosif le-a promis remedierea nedreptăţilor.

La 20 octombrie 1781 Iosif al II-lea a emis edictul de Toleranţă în chestiuni religioase. Prin acest act împăratul a asigurat toleranţă religioasă şi libertăţi limitate confesiunilor necatolice. Astfel, serviciul divin se putea oficia în deplină libertate, în anumite condiţii puteau fi construite biserici şi şcoli, dacă posibilităţile financiare ale comunităţii permiteau acest lucru, puteau fi angajaţi pastori şi dascăli.

Edictul conţinea şi îngrădiri pentru biserica unitariană. Aşa era interdicţia vizitelor episcopale şi a adunărilor generale ale eparhiilor, sinodurile şi adunările consistoriului suprem puteau fi ţinute numai cu aprobare, colectele au fost interzise pe motivul situaţiei materiale precare a populaţiei. Cu toate acestea, unitarienii au primit cu satisfacţie decretul de Toleranţă care punea capăt Contrareformei şi elibera Biserica de sub oprimarea seculară. Unitarienii puteau să se apuce de reconstrucţia Bisericii.

Odată cu decretul de Toleranţă s-a pus în mişcare şi lupta pentru redobîndirea bisericilor şi şcolilor confiscate pe nedrept între 1716 şi 1781. Ca răspuns la petiţia conducerii Bisericii, în 1783 Iosif al II-lea a dispus plata compensaţiei de 5000 de forinţi promişi în 1693; a luat măsuri ca numirile în funcţii publice să se facă fără deosebire de religie. Pentru evitarea reizbucnirii conflictelor religioase însă, pentru confiscarea bisericilor şi şcolilor nu a fost acordată nici o reparaţie. Odată cu potolirea cenzurii, după o interdicţie de 150 de ani, în 1787 a putut să apară, în sfîrşit, o carte unitariană: „Summa universae theologiae christianae secundum unitarios” a lui Mihály Szentábrahámi. În rîndurile credincioşilor începuse să se manifeste un tot mai mare interes şi spIrit de sacrificiu pentru biserică şi religie. Prezenţa elementului laic în guvernarea treburilor bisericeşti a continuat. De la noua politică confesională unitarienii au aşteptat emanciparea lor politică şi religioasă. Priveau spre viitor cu credinţa în izbînda raţiunii şi a progresului uman.

Edictul de Toleranţă a fost urmat de reînnoirea externă a bisericii, manifestată prin construirea, respectiv refacerea a cca. 50 de biserici şi şcoli, toate din forţe propri, prin sacrificiul enoriaşilor. Dintre noile biserici ies în evidenţă cele construite între 1792-1796 la Cluj, Turda şi Mereşti (Homoródalmás) după planurile lui Antal Török.

Inspiratorii şi coordonatorii reînnoirii externe a bisericii şi a marilor construcţii au fost intendentul principal Ferenc P.Horváth (1778-1804) şi episcopul István Lázár (1786-1811). Ambii, personalităţi „providenţiale” ale Bisericii Unitariene.

István Lázár vizitează toate eparhiile, ia în evidenţă viaţa religioasă a comunităţii dimpreună cu averea mobilă şi imobilă, cărţile, documentele existente, făcîndu-şi o imagine şi despre perspectivele de dezvoltare ale acestora. Vizitele au fost consemnate în procese verbale minuţioase care constituie astăzi un valoros izvor de informaţii privind istoria bisericii în secolul 18.

Biserica Unitariană a acordat o mare atenţie educaţiei şi învăţămîntului. Clădirea cu un etaj a şcolii superioare din strada Maghiară din Cluj, către finele secolului, devenise neîncăpătoare. La îndemnul lui Ferenc P.Horváth s-a decis ridicarea unui nou etaj. Din cauza fondurilor limitate şi a vremurilor de război, lucrarea a putut fi terminată abia în 1806, fiind construită exclusiv din donaţii şi contribuia bisericii.

Pe lîngă universitatea din Cluj, dintre şcolile înfiinţate în secolul 16 s-au păstrat doar şcoala medie de la Turda şi particula de la Rimetea. La Turda, după ocuparea bisericii în 1721, unitarienii au fost nevoiţi să-şi ţină slujbele în clădirea şcolii. Pentru şcoală, în 1784, a fost construită o clădire cu patru camere căreia în 1797 i s-au adăugat încă opt. Localitatea minieră Rimetea a reuşit să-şi păstreze şcoala particula, elevii săraci fiind sprijiniţi tot timpul de enoriaşi.

O mai veche preocupare a unitarienilor era să înfiinţeze o şcoală de nivel mediu şi în Secuime. La iniţiativa intendentului Ferenc P.Horváth şi cu sprijinul episcopului István Lázár sinodul din 1793 de la Mereşti a hotărît înfiinţarea unei astfel de şcoli la Cristuru Secuiesc. Construirea, organizarea şi deschiderea şcolii este meritul directorului acesteia, Sámuel Szabó Abrudbányai. Din donaţiile şi munca voluntară a enoriaşilor din Secuime şi cu sprijin bisericesc, şcoala a fost terminată şi şi-a putut începe activitatea în 1804. Elevii talentaţi ai şcolilor de la Turda şi Cristuru Secuiesc îşi continuau studiile la universitatea din Cluj. şcoli populare funcţionau în toate comunităţile bisericeşti.

Sub influenţa iluminismului, rolul elementului laic în conducerea bisericii s-a consolidat. Din 1778 stările ecleziastice şi laice se întrunesc împreună în consistoriul superior, iar mai tîrziu în sinoduri, iar sinodul de la Avrămeşti (Szentábrahám) din 1778 îl împuterniceşte pe intendentul principal Ferenc P.Horváth să organizeze la Tîrgu-Mureş un consistoriu format din laici. Acest „consistoriu tîrgumureşan” îşi desfăşura lucrările sub preşedenţia intendentului principal, care avea drept de control asupra consistoriului de la Cluj şi participa activ la administrarea bisericii.

În 1785 consistoriul principal hotăreşte înfiinţarea presbiteriilor în cadrul comunităţilor bisericeşti. Această instituie formată din laici va deveni organismul director şi coordonator al eparhiei.

Sinodul de la Căluşeri (Székelykál), la iniţiativa consistoriului de la Tîrgu- Mureş, a decis ca instituţia reprezentînd consistoriul superior, devenit mai tîrziu consistoriul de la Cluj, să funcţioneze cu un prezidiu compus din laici şi clerici. Principiul dublei preşedenţii s-a desăvîrşit în prima jumătate a secolului 19.

Înnoirea externă a Bisericii a fost sprijinită substanţial de fundaţia lui László Suki (1741-1792), care era descendent al unei vechi familii de unitarieni, intendent al universităţii clujene, şi şi-a lăsat întreaga avere (cca. 70.000 de forinţi) bisericii în scopul susţinerii cheltuielilor acesteia şi ale celor şcolare în general. Cea de a treia clădire a universităţii clujene va fi construită în mare măsură din aceste fonduri. Această moştenire a făcut posibilă ameliorarea salariilor profesorale, ajutorarea preoţilor săraci, a văduvelor preoţilor şi a orfanilor.

Cel de al doilea mare binefăcător al Bisericii, în prima jumătate a secolului 19, a fost Pál Augusztinovics (1763-1837). Descendent al unor unitarieni polonezi, intendent superior al Bisericii, i-a lăsat acesteia valoroasa sa bibliotecă şi averea de cca.120.000 forinţi cu condiţia ca universitatea clujeană să beneficieze de această moştenire în mod prioritar. Sprijinul a sosit tocmai în momentul în care cea mai mare parte a donaţiei lui Suki fusese epuizată de construcţii, iar cea rămasă se diminuase datorită devalorizărilor din 1811.

12. Înnoirea internă a Bisericii: reformele bisericeşti şi şcolare

Construcţiile spectaculoase se terminaseră prin 1811. A urmat perioada reformelor substanţiale ale misiunii interne ale căror iniţiator şi executant laborios a fost János Körmöczi, rector al universităţii din Cluj, mai tîrziu episcop al Bisericii (1812-1836). Tezele referitoare la reorganizarea şi înnoirea vieţii interne a Bisericii au fost însumate în regulamentul de funcţionare al eparhiilor şi comunităţilor, şi în cel al competenţelor slujbaşilor superiori. Printre acestea, deosebit de importante erau cele referitoare la competenţele intendentului inspector de eparhie care, pe lîngă cele cu caracter pur material, avea obligaţia să se ocupe de intreţinerea şcolilor, de stimularea dascălilor şi profesorilor şi de cea a frecveţei elevilor, de selectarea elevilor merituoşi pentru continuarea studiilor în şcoli superioare, de învăţămîntul de vară al tineretului, pentru că toate acestea erau determinante pentru viitorul bisericii.

János Körmöczi iniţiază şi cursurile de pregătire pentru confirmarea tinerilor care vor participa la prima împărtăşanie. Pentru dezvoltarea muzicală bisericească în 1837 este editată cea de a doua carte de cîntece ale Bisericii Unitariene, în redactarea profesorului Sándor Székely, carte ajunsă la şase ediţii, ultima în 1913.

Reformele şcolare sînt legate de numele profesorului Sámuel Brassai (1800-1897) care a dat un nou avînt cauzei învăţămîntului unitarian. Proiectul său de reformă şcolară a fost aprobat de sinodul de la Corund (Korond) din 1841. Sistemul său întroducea limba maghiară în locul celei latine ca limbă de studiu, sistemul pe clase era înlocuit de unul pe catedre, pentru unificarea sitemului organizează o comisie de învăţămînt, hotăreşte introducerea unor manuale noi, adecvate vremurilor. .

În timpul episcopatului lui Sándor Székely (1845-1852) începe şi formarea instituţionalizată independentă a pastorilor. În 1845 consistoriul superior hotăreşte iniţierea unui curs teologic în cadrul universităţii, după absolvirea cursului de filozofie, ceea ce demarează în 1847 sub coordonarea profesorului János Kriza.

Înnoirea vieţii bisericeşti constituie, de asemenea, ţelul principal al hotărîrilor sinodului de la Belin (Bölön) care înlocuieşte practica de pînă atunci de numire a preoţilor cu sistemul numirilor prin candidatură.

Tot de dezvoltarea sistemului de învăţămînt ţine şi reconstrucţia şcolii de la Cristuru Secuiesc între 1819-1832, sub direcţia lui József Koronka.

Starea politică creată de războaiele napoleoniene şi stăpînirea „Sfintei Alianţe” a dus la o guvernare anticonstituţională, poliţienească. Este simptomatic faptul că sinodul din 1801 de la Arcuş (Árkos) este nevoit să dezbată acea ordonanţă guvernamentală de la Viena conform căreia preoţii şi învăţătorii erau obligaţi să jure că nu fac parte din societăţi secrete, iar dacă ar fi să fie, să demisioneze şi să nu mai intre niciodată. În ciuda terorii, reprezentanţii unitarieni ai iluminismului şi ai redeşteptării spirituale au servit în continuare cauza reînnoirii bisericii şi a cultivării poporului. Centrul lor spiritual era universitatea clujeană. Ca expresie a noului spirit, intendentul principal Elek Dániel apelează în 1806 la donaţii pentru cumpărare de cărţi care să slujească cultivarea tineretului studios. În prima decadă a secolului 19 întîlnim pentru întîia oară comunităţi religioase care îşi cumpără orgi pentru a da o atmosferă mai intimă serviciului divin.

În 1821 încep legăturile cu unitarienii englezi, mai întîi prin corespondenţă, apoi prin vizite personale. Ele devin regulate graţie unitarianului englez John Paget care trăia la Câmpia Turzii (Aranyosgyéres). Legăturile cu unitarienii americani sînt iniţiate de Sándor B.Farkas, care cu ocazia vizitei sale în America s-a întîlnit cu unitarienii de pe acest continent. Legături mai strînse au fost create în cea de a doua jumătate a secolului, sub episcopatul lui János Kriza.

Deşteptarea sentimentului naţional culminează prin legislaţia din 1848, prin care se înfăptuieşte reglementarea modernă a situaţiei bisericilor şi al cărei prim punct spunea că: „Religia unitariană se declară în mod legal religie receptă.” Prin această lege unitarianismul devine religie receptă şi în Ungaria, avînd un statut de egalitate cu celelalte religii.

În timpul luptelor de eliberare situaţia Bisericii nu a fost de loc uşoară, cursurile şcolare au încetat, elevii, dascălii, pastorii şi enoriaşii au luat parte în număr mare la lupte; suferinţele unor comunităţi precum cele de la Abrud, Roşia Montană (Verespatak), Iara (Alsójára), Colţeşti (Torockószentgyörgy) au fost deosebite, căci le-au fost incendiate bisericile şi ucişi pastorii şi enoriaşii.

13. Lupa împotriva politicii bisericeşti şi şcolare promovată de absolutism

După înăbuşirea Revoluţiei începe o peroadă de 12 ani de confruntare între absolutismul habsburgic şi Biserica Unitariană. Situaţia era deosebit de gravă: distrugerile provocate de război, întreruperea cursurilor şcolare, moartea intendentului superior Elek Dániel în 1848. După moartea episcopului Sándor Székely în 1852, timp de nouă ani, Viena nu permite alegerea unui nou episcop. Dar cu cît creştea oprimarea, creştea şi rezistenţa credincioşilor. Consistoriul su- perior din 1854 a ales ca intendent principal pe Elek K.Nagy care a devenit un luptător neobosit împotriva absolutismului. Guvernarea bisericii a revenit, sub coordonarea intendentului principal, notarului şef-locţiitor al episcopului, Mózes Székely, profesorului de drept al universităţii, Lőrinc Mikó şi avocatului Márton Fejér. Date fiind presiunile absolutismului, consistoriul principal a luat hotărîrea ca în chestiuni de importanţă principială, fără acordul consistoriului, nici episcopul, nici intendentul şef să nu aibă drept de decizie.

Guvernarea vieneză a încercat înainte de toate să schimbe constituia bisericii, demers care, datorită fermităţii consistoriului, a suferit un eşec. Ţinta principală a atacurilor absolutismului erau însă şcolile. În conformitate cu reglementările acestuia, coordonarea şi controlul asupra şcolilor reveneau statului, şcolile confesionale trebuiau să fie egale în toate privinţele cu cele de stat, altfel nu puteau obţine acreditarea. Aceste reglementări prevedeau de asemenea o majorare substanţială a salariilor şi a numărului profesorilor, înzestrări noi pentru şcoli, a căror îndeplinire, din cauza sărăciei Bisericii, părea imposibilă. Pentru salvarea şcolilor, credincioşilor li s-a cerut ca fiecare suflet să dea anual o groşiţă de argint, cei mai bine situaţi puteau da şi mai mult. Aceasta era aşa-numita „pomană a groşiţei”. Pentru a putea acoperi nevoile crescînde ale şcolilor, la propunerea intendentului principal, consistoriul introduce în 1855 sistemul „răscumpărării pomanei groşiţei” prin care comunităţile bisericeşti, preoţii, învăţătorii, mirenii puteau răscumpăra „pomana groşiţei” în numerar sau prin fundaţii. Sumele oferite astfel s-au ridicat la 132.000 forinţi, ceea ce a făcut posibilă majorarea salariilor şi mărirea numărului cadrelor didactice.

Situaţia financiară precară a bisericii a ajuns prin intermediul lui John Paget şi la urechile unitarienilor englezi care s-au grăbit să ofere o sumă importantă pentru ajutorarea acesteia.

Absolutismul a încercat să introducă limba germană ca limbă de predare în şcoli. Biserica Unitariană a refuzat să accepte această măsură de germanizare, susţinînd că enoriaşii bisericii fiind maghiari, limba de predare trebuie să rămînă maghiara. De asemenea, guvernul de la Viena a dat dispoziţie ca în viitor în şcolile unitariene să poată să predea doar profesorii care şi-au dat examenele în universităţi austriece. Biserica a respins şi această dispoziţie afirmînd că pregătirea profesorilor este un drept tradiţional al Bisericii la care nu se poate renunţa.

În această perioadă, în ciuda dificultăţilor, sistemul de formare a preoţilor s-a dezvoltat. În 1859, pentru ca studenţii să se poată pregăti mai bine pentru serviciul spiritual, durata cursurilor de pregătire teologică a fost ridicată de la doi la trei ani.

14. Edificarea Bisericii în spiritul egalităţii şi al reciprocităţii

Odată cu slăbirea absolutismului, biserica a convocat în 1861 la Turda un sinod pentru alegerea episcopului. În scaunul episcopal, vacant timp de 9 ani, a fost ales profesorul János Kriza (1861-1875). Serviciul acestuia a fost înlesnit de vremuri mai prielnice. În această perioadă a avut loc compromisul între naţiune şi rege, s-au ameliorat relaţiile dintre biserică şi stat. După pronunţarea egalităţii şi reciprocităţii, Biserica Unitariană a beneficiat de subvenţii de stat. A urmat o epocă de muncă creatoare, al cărei moment semnificativ a fost şi fondarea în 1861 a revistei de teologie „Keresztény magvető” (Semănătorul creştin) de către cei care promovau noul spirit, profesorul Lajos Nagy, iniţiatorul foii şi János Kriza. Revista a slujit pînă în zilele noastre cultivarea unei teologii creştine liberale şi înviorarea vieţii bisericeşti.

Printre meritele lui János Kriza a fost şi faptul că a contribuit la traducerea şi editarea în şase volume a lucrărilor de teologie unitariană ale americanului William E.Channing. În timpul episcopatului acestuia spiritul religios iluminist şi orientarea optimistă a făcut posibilă aniversarea în 1868 la Turda a 300 de ani de existenţă a Bisericii Unitariene. Aceasta a fost prima ocazie în care unitarienii au putut aniversa edictul de la Turda din 1568 şi personalitatea lui Ferenc Dávid ca întemeietor al Bisericii. La sinodul aniversar a participat şi reprezentantul bisericii unitariene

engleze.

După obţinerea subvenţiilor de stat, datorită creşterii numărului cadrelor didactice, extinderii sălilor de clasă şi unei mai bune înzestrări, şcolile unitariene au păşit pe calea dezvoltării treptate.

După János Kriza, József Ferenc (1876-1928) a ocupat scaunul episcopal în condiţii optime. Pe timpul lui au fost aleşi şi intendenţii şefi Gábor Dániel şi Áron Berde. Lunga viaţă lui József Ferenc s-a întreţesut cu istoria de trei sferturi de veac a Bisericii Unitariene. Pe vremea şi cu colaborarea sa a fost creat noul regulament de funcţionare al Bisericii în sistem sinodic presbiterian în 1899, 1902 şi 1904, iar Biserica Unitariană descentralizată care trăise din contribuţia propriilor enoriaşi în cadrul comunităţilor bisericeşti s-a transformat într-o biserică puternic centralizată.

Iluminismul religios şi libertatea spirituală au fost benefice răspîndirii libere a unitarianismului. Ca urmare, s-au înfinţat o mulţime de eparhii, mai ales în oraşe, ca de pildă în Braşov, Odorheiu Secuiesc, Făgăraş, Petroşani, Lupeni, Sf.Gheorghe, Sighişoara, Aiud. Au fost organizate şi dincolo de Piatra Craiului comunităţi unitariene, simultan cu cel de la Budapesta. Din aceste comunităţi bisericeşti s-a constituit în 1902 eparhia „Dunăre-Tisa” al cărei prim epitrop a fost pastorul Miklós Józan din Budapesta.

În scopul dezvoltării vieţii moral-religioase şi în interesul misiunii interne a luat fiinţă la iniţiativa profesorului György Boros, în 1885, „Asociaţia Ferenc Dávid” cu secţii pentru femei şi tineret. Sub îngrijirea acestei Asociaţii a apărut la Cluj în 1888 revista lunară „Unitárius közlöny” (Informaţia unitariană) care a ajutat la dezvoltarea vieţii religioase şi culturale.

Datorită contribuţiei episcopului József Ferencz s-a dezvoltat instruirea preoţilor şi a institutului teologic. În 1885 este întrodus anul de stagiatură după cei trei ani de teologie, iar în 1896 institutul dobîndeşte o nouă organizare şi un nou regulament. În 1898 se instituie o relaţie cu facultatea de filozofie a Universităţii Franz Josef din Cluj conform căreia studenţii de la teologie se puteau înscrie şi puteau audia cursurile universităţii zece ore pe săptămînă. În 1915 Consistoriul superior elaborează statutul „Academiei Teologice Unitariene” în cadrul căreia se desfăşoară pînă în 1948 pregătirea preoţilor unitarieni. Consistoriul din 1921 va lua hotărîrea ca la Academia Teologică să poată să predea şi mireni pentru ca institutul să poată răspunde aşteptărilor crescînde ale formării teologice. Consistoriul din 1926, prin introducerea anului de practică, a ridicat durata şcolarizării preoţilor la cinci ani. Tot în slujba pregătirii preoţilor a luat fiinţă în 1896 „Cercul Pastoral Unitarian”, din 1922, cursurile de perfecţionare ale pastorilor, precum şi revistele „Amvonul unitarian” fondată în 1896 şi „Biserica Unitariană” fondată în 1905.

Din anii 1880 grija pentru şcoală şi învăţămînt devine tot mai intensă. Numărul profesorilor la universitatea din Cluj era insuficient, pregătirea lor nu mai corespundea noilor pretenţii, datorită numărului tot mai mare de studenţi numărul sălilor de clasă şi camere de locuit era tot mai neîndestulător, înzestrarea didactică era deficitară. Biserica a fost nevoită să apeleze la sprijinul statului deoarece din cauza situaţiei sale economice modeste nu mai putea face faţă aşteptărilor. În 1890, Biserica a obţinut acest suport financiar din partea statului datorită căruia şcolile, şi în special cea clujeană, s-au putut dezvolta într-un ritm mai susţinut.

În ultima decadă a secolului, clădirea ridicată în 1806 s-a dovedit a fi strîmtă şi inadecvată. În 1899 începe construcţia noii clădiri după proiectul lui Lajos Pákey, de-acum cea de a patra şcoală superioară unitariană, care va fi gata în 1901. Cu aceasta se încheie istoria de 183 de ani a celei de a treia universităţi din strada Maghiară. Urmează construcţia şcolii de la Cristuru Secuiesc, care este terminată în 1914, vechea şcoală fiind transformată în internat.

Şcoala de la Turda funcţiona în 1905 ca gimnaziu. Dar după ce statul a înfinţat un gimnaziu superior în oraş, în 1907 şcoala îşi încetează activitatea pentru mo- ment. Se va redeschide în 1919, dar va funcţiona numai pînă în 1923, cînd autorităţile statului o vor închide.

În ultimele decenii ale secolului, numeroase comunităţi, pentru a scăpa de cheltuielile de întreţinere, cedează şcolile statului. Biserica nu a reuşit să oprească acest proces, abandonarea şcolilor confesionale ducînd la slăbirea conştiinţei religioase a enoriaşilor.

Episcopul József Ferencz şi-a propus recunoaşterea şi justificarea personalităţii lui Ferenc Dávid. În acest scop, au fost organizate comemorările de 300 de ani de la moartea reformatorului la sinodul de la Cristuru Secuiesc din 1879 şi 400 de ani de la naşterea sa la sinodul de la Cluj. La ambele manifestări au participat în număr mare şi reprezentanţii unitarienilor din Anglia şi America.

Legăturile cu fraţii întru credinţă din Anglia şi America s-au consolidat în continuare. Au fost instituite noi burse pentru perfecţionarea preoţilor. În 1900 a luat fiinţă la Boston Uniunea Mondială a Unitarienilor la organizarea căreia a participat şi Biserica din Ardeal, prin persoana lui György Boros.

În timpul episcopatului lui József Ferencz Biserica a beneficiat de sprijinul im- portant a doi binefăcători. Primul a fost Antal Baldácsy care în 1877 a înfiinţat o fundaţie spre beneficiul comunităţilor unitariene din Ungaria şi a Bisericii Unitariene în general. Celălat a fost Mózes Berde (1815-1893) care a lăsat moştenire o avere de 1 milion de forinţi în slujba Bisericii Unitariene şi a şcolilor sale. O donaţie pentru educaţia tineretului ardelean de asemenea proporţii nu a mai fost făcută de la Gabriel Bethlen încoace. Nu întîmplător, acesta a primit porecla de „principele binefăcătorilor unitarieni”. Construcţiile noilor clădiri ale şcolii din Cluj şi a celei din Cristuru Secuiesc se datorează în cea mai mare parte acestei donaţii.

15. Mărturisire şi asumare: slujirea Bisericii în condiţia de minoritar

Munca de construcţie şi dezvoltare a bisericii a fost întreruptă de războiul mondial izbucnit în 1914. Încheierea acestuia şi pacea de la Trianon, în urma căreia Transilvania a fost alipită României, au deschis un nou capitol şi în viaţa Bisericii Unitariene. Constituţia de atunci a României a asigurat libertatea de credinţă a confesiunilor, dar a declarat în acelaşi timp că religia ortodoxă este religie de stat, iar cea greco-catolică beneficiează de întîietate faţă de celelalte religii.

Integrarea Bisericii în noul sistem de stat, precum şi adaptarea la statutul de minoritate nu au fost un lucru uşor. Viitorul incert i-a îndemnat pe mulţi membri ai Bisericii, mai ales din cercurile intelectuale, să-şi părăsească pămîntul natal. Liderii Bisericii şi Consistoriul superior şi-au dat seama că pe lîngă sarcinile tradiţionale ale Bisericii trebuie să-şi asume şi sarcina de fi un sprijin pentru poporul său, să-i fortifice conştiinţa identitară, să contribuie la ocrotirea şi dezvoltarea valorilor proprii. În prima fază a marii schimbări, la iniţiativa episcopului József Ferencz, confesiunile maghiare şi-au dat mîna în elaborarea unui program comun.

Eparhia Dunăre-Tisa s-a despărţit de biserica din Ardeal şi şi-a continuat misiunea independentă în Ungaria. Treburile erau coordonate de un consiliu di- rector sub îndrumarea epitropului vicar-episcopal, Miklós Józan.

După 1918 s-a amplificat rolul şi responsabilitatea confesiunilor în viaţa de minoritar. Învăţămîntul în limba maghiară a fost restrîns la şcolile confesionale.

Bisericile, în paralel cu îndeplinirea condiţiilor impuse, au înfiinţat noi şcoli, dar trebuiau să se îngrijească de spaţii, de înzestrarea didactică şi de salariile personalului didactic. Poziţia unitarienilor era univocă: şcolile existente trebuiau menţinute cu orice preţ, iar potrivit nevoilor trebuiau înfiinţate noi şcoli. „Să nu existe nici o comunitate bisericească fără şcoală confesională.” În 1918 reţeaua şcolară a unitarienilor era compusă din 26 de şcoli primare, 2 şcoli medii şi Academia Teologică. Întreţinerea, modernizarea şi dezvoltarea acestora însemna o mare povară pentru enoriaşii unei biserici care era mai săracă decît oricînd. Fondurile băneşti şi fundaţiile au dispărut în urma războiului. În 1918, fondul funciar al comunităţilor şi al Bisericii Unitariene, ale cărui venituri erau destinate mai ales susţinerii şcolilor, era de 17 916 iugăre. Din acesta, prin reforma agrară din 1921, statul a confiscat 11 389 de iugăre. Cele 6527 de iugăre rămase au fost confiscate după cel de al doilea război mondial, respectiv o dată cu colectivizarea agriculturii.

Subvenţia de stat mereu în descreştere, necesară susţinerii sistemului şcolar, era neînsemnată, astfel că şcolile, de la 1919 pănă în ziua de astăzi, s-au zbătut în nevoi financiare, ceea ce a avut un efect nefast asupra calităţii învăţămîntului. În anii 1920 Biserica primise un sprijin financiar substanţial din partea bisericilor unitariene americane. Dar, după cum bine subliniase Consistoriul superior, viaţa, forţa şi dezvoltarea Bisericii nu se aflau în ajutorul extern. Dacă vroia să supravieţuiască, aceasta trebuia să aibă destulă forţă proprie pentru a se susţine.

În faţa acestei dileme existenţiale, Biserica Unitariană împreună cu celelalte confesiuni, în 1922, a introdus taxa pentru susţinere şcolară care îl împovăra pe fiecare credincios cu un impozit de 30 de lei. Mai tîrziu, în 1927, Consistoriul a fost nevoit să introducă şi taxa funcţionarilor ecleziastici. În ciuda sărăciei, enoriaşii unitarieni au răspuns satisfăcător la solicitarea Bisericii. În anii 1930, ca dovadă a dezvoltării sistemului şcolar unitarian erau întreţinute 36 de şcoli elementare, 2 medii, 1 şcoală agricolă, Academia Teologică, un cămin de fete şi un internat pentru elevi.

În perioada interbelică s-a declanşat o intensă activitate misionară internă. S-a intensificat activitatea în Asociaţia Ferenc Dávid, în asociaţia de femei şi în cea de tineret. A început o largă activitate de culturalizare a maselor prin organizarea unor conferinţe, a cercurilor de lectură, a bibliotecilor populare. Pastorul Ferenc Balázs din Cheia (Mészkő) a iniţiat în anii ’30 organizarea universităţilor populare. Pe plan economic s-au organizat diferite cooperative pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a satelor.

Asociaţia de femei s-a apucat de acţiuni sociale practice cum ar fi îngrijirea săracilor, orfanilor, bătrînilor, handicapaţilor fizici şi mintali. Soarta enoriaşilor din zonele de diasporă a ajuns în centrul atenţiei. Numeroşi membri laici ai Bisericii s-au alăturat acestui misionariat intern, făcînd faţă cu succes sarcinilor asumate.

Literatura bisericească şi presa unitariană au fost relansate. S-au scris şi au fost publicate numeroase lucrări de teologie sistematică şi practică, de istorie bisericească şi de drept. Apăreau în mod regulat revistele „Unitárius közlöny”, „Keresztény magvető”, „Unitárius szószék” şi „Kévekötés” (Snopul), precum şi almanahul „Asociaţiei Ferenc Dávid” care ofereau hrană spirituală şi cunoştinţe culturale cititorilor. În 1921 ia fiinţă Societatea Literară Unitariană în scopul susţinerii literaturii bisericeşti şi a editării de carte. A luat fiinţă „Distribuitorul de presă şi documente” care edita şi difuza lucrări cu caracter religios. Tot în cadrul misiunii interne a apărut şi noua carte de cîntece în redactarea profesorului Márton Pálfi în 1924. Biserica îmbrăţişase educaţia religioasă a tinerilor pentru a le face cunoscută concepţia unitariană despre credinţă şi viaţă, pentru a le întări legătura cu Biserica şi pentru a le crea posibilitatea implicării active în viaţa Bisericii.

În pofida presiunilor externe şi a încercărilor la care a fost supusă, Biserica Unitariană s-a fortificat, iar spiritul de sacrificiu al enoriaşilor a crescut. Clopotele confiscate în timpul războiului au fost treptat refăcute, bisericile, şcolile — reparate, au fost ridicate noi clădiri ecleziastice sau case de cultură, toate dovedind un profund spirit de sacrificiu din partea credincioşilor.

Legăturile externe întrerupte în timpul războiului fuseseră reluate încă din 1919 cînd reprezentantul unitarienilor englezi, J.Drummond a făcut o vizită Bisericii. În anii următori au venit delegaţii ale unitarienilor americani ca să se informeze despre situaţia Bisericii şi să-i întindă o mînă de ajutor. În 1924 fiecare comunitate unitariană din Ardeal a fost înfrăţită cu o comunitate unitariană americană. Drept rezultat al refacerii legăturilor, a fost din nou posibil să se trimită tineri teologi în Anglia şi America pentru   a-şi continua studiile.

16. Viaţa Bisericii Unitariene între 1928 şi 1990

După episcopatul lui József Ferencz a urmat o perioadă plină de încercări, în timpul episcopatului lui György Boros, Béla Varga, Miklós Józan (1928-1946). Greutăţile interne au provocat o mişcare reformatoare care urmărea înnoirea radicală a bisericii. Din pricina condiţiilor neprielnice însă, succesul acestora a fost modest.

În perioada interbelică, preoţii, învăţătorii şi profesorii au desfăşurat o intensă activitate de recuperare a tinerelor talente. Au fost identificaţi copiii talentaţi din medii nevoiaşe şi li s-a oferit posibilitatea continuării studiilor. O muncă valoroasă a fost depusă în acest sens de „Comitetul Berde”, sub coordonarea intendentului şef József Gelei.

Prin dictatul de la Viena, 65 de comunităţi unitariene cu cca. 60.000 de enoriaşi, reţeaua şcolară cu 33 de şcoli elementare, 2 şcoli medii, 1 şcoală agricolă, precum şi Academia teologică revin la Ungaria. Eparhia Dunăre-Tisa revine la centrul bisericesc de la Cluj. În Ardealul de Sud au rămas 53 de comunităţi cu cca. 31.000 de suflete, precum şi 10 şcoli elementare. Administrarea lor a fost preluată de către Consiliul Reprezentanţilor Bisericii constitut din membrii din Ardealul de Sud, condus de Miklós Gál, intendent şef şi preşedinte laic şi Tamás Árkosi, director al afacerilor publice şi preşedinte ecleziastic, cu sediul la Turda. În Ungaria, viaţa bisericească şi funcţionarea şcolilor în timpul războiului au fost satisfăcătoare. În comunităţile din Ardealul de Sud măsurile discriminatoare ale autorităţilor au paralizat orice activitate.

După cel de al doilea război mondial şi retrocedarea Ardealului de Nord României comunităţile unitariene din Ardealul de Sud au revenit la organismul unitar al bisericii, iar eparhia Dunăre-Tisa şi-a continuat viaţa ca formaţie independentă.

După 1946, în timpul episcopatului lui Elek Kiss şi Lajos Kovács, Biserica şi-a continuat pe toate planurile activităţile tradiţionale. Cu mari sacrificii, enoriaşii au reparat bisericile şi şcolile deteriorate în timpul războiului: biserica de la Vadu (Vadad), distrusă în urma unui atac aerian în 1944, a fost reconstruită de către comunitate în 1972. În 1945, la iniţiativa preşedintei Uniunii Femeilor, Aranka Zsakó, Biserica a întemeiat un liceu industrial pentru fete, unic în cadrul reţelei de şcoli confesionale maghiare.

În 1947, o dată cu lichidarea monarhiei şi proclamarea republicii populare, a început „construcţia societăţii socialiste sub conducerea Partidului Comunist Român.” Cele patru decenii şi jumătate parcurse au însemnat epoca dictaturii comuniste, a oprimării, a deznaţionalizării, a ateismului, a dărîmării monumentelor şi a satelor. Statul a deposedat Biserica Unitariană de majoritatea mijloacelor sale de subzistenţă. În cadrul reformei învăţămîntului a fost lichidată reţeaua şcolară unitariană: 36 de şcoli elementare, 3 şcoli medii, 1 şcoală agricolă, 1 cămin de fete, 1 internat pentru elevi, precum şi instituţiile culturale (casele de cultură) şi caritative (orfelinate, aziluri pentru bătrîni, cămine de zi), împreună cu întreaga lor avere, au fost naţionalizate fără nici o despăgubire. Totodată, prin unificarea Academiei Teologice Unitariene cu Facultatea Teologică Reformată a fost creat Institutul Teologic Protestant cu grad universitar, cu secţie reformată, unitariană şi evanghelică. În 1959 au fost desfiinţate şi secţiile, pentru ca în noua instituţie „unitară” să poată fi şi mai bine controlată pregătirea preoţilor. Prin reducerea permanentă a locurilor s-a creat o serioasă criză de preoţi. Împotriva Bisericii şi a religiei erau îndreptate şi sistarea predării religiei în şcoli şi blocarea răspîndirii Bibliilor trimise din străinătate. Literatura religioasă s-a atrofiat, cenzura făcînd tot posibilul ca să limiteze activitatea editorială. Din cele patru reviste unitariene, uneia singure — „Keresztény magvető” (Semănătorul creştin) — i s-a permis să apară, doar trimestrial şi numai în 400 de exemplare! Viaţa Bisericii a fost restrînsă între zidurile templelor. În plus, a existat o presiune crescîndă asupra tuturor bisericilor maghiare — şi asupra celei unitariene, desigur — din cauza rolului jucat de acestea în păstrarea limbii materne, a culturii şi a identităţii naţionale.

În pofida tuturor acestora, Biserica Unitariană a supravieţuit, a fost prezentă în viaţa ţării şi şi-a slujit credioncioşii cum a putut. Episcopii Elek Kiss şi Lajos Kovács au vizitat comunităţile, au fost create noi parohii, bisericile şi clădirile aparţinătoare au fost reparate. În 1968, la sinodul de la Cluj-Turda a fost sărbătorită cea de a 400 aniversare a Bisericii Unitariene, iar în 1979, la sinodul de la Cluj a fost comemorat Ferenc Dávid la 400 de ani de la moartea sa, în prezenţa a numeroşi reprezentanţi ai Uniunii Mondiale a Unitarienilor.

Situaţia Bisericii Unitariene în primul an de după război era următoarea: numărul credincioşilor, în jur de 100 000; asistenţa lor spirituală era asigurată de 101 pastori în 123 de parohii, 38 de filiale şi 222 de diaspore. Pregătirea preoţilor se desfăşura la Institutul Teologic Protestant Unitar cu grad universitar, unde studiau 23 de studenţi. După desfinţarea, în 1948, a organizaţiilor sale, Biserica a reînfiinţat Asociaţia Ferenc Dávid, Asociaţia de Femei şi Asociaţia de tineret. Pe lîngă revista „Keresztény magvető” apare şi „Unitárius közlöny” (Informaţia unitariană), dar dezvoltarea literaturii religioase este puternic frînată de condiţiile tipografice existente. Toate acestea era compensate prin munca devotată a pastorilor şi sprijinul acordat de enoriaşi, ceea ce a înlesnit îndeplinirea misiunii Bisericii Unitariene: propovăduirea Evangheliei, slujirea Domnului şi a omului, ocrotirea identităţii naţionale.

Toate aceste semne sînt dătătoare de speranţă pentru viitor. În situaţia creată după Revoluţie, Biserica Unitariană s-a trezit în faţa unor noi sarcini şi posibilităţi. Asumarea acestora presupune o înnoire internă radicală, o intensă misiune internă, un învăţămînt religios devotat, într-un cuvînt, o fortificare a Bisericii, atît din partea pastorilor cît şi a enoriaşilor. Totodată va trebui să continue lupta, alături de celelalte confesiuni maghiare din ţară, pentru retrocedarea bunurilor şcolare şi bisericeşti, naţionalizate în 1948, precum şi pentru refacerea învăţămîntului religios. □

Traducere de Elek Szokoly

*

János ERDŐ (1912-1996), absolvent al Academiei de Teologie Unitariană din Cluj şi al Manchester College din Oxford, profesor de teologie în cadrul Institutului Teologic Protestant din Cluj. În 1959 a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru activităţi anticomuniste. Din 1994 episcop al Bisericii Unitariene, a avut un rol activ în cadrul Uniunii Mondiale a Unitarienilor. A publicat numeroase studii în diferite reviste de specialitate din România şi Anglia.

János Erdő, Az Unitárius Egyház, apărut în Erdélyi egyházak századai, editat de Societatea Transil.