Bucureştiul albanez
De la elite negustoreşti la elite culturale

Adrian Majuru

Motto: „(...) O, poet fericit şi amărît! Ce noutăţi sunt în oraşul frumos al Valahiei, care poartă cel mai nobil nume al graiului albanez.* (...) Foarte greu e la Bucureştiul albanezilor... Dar cînd ne aducem aminte cc tocmai aici a răsărit prima floare a frumuseţii sufletului albanez, cînd ne gîndim că în prozaicul zilnic al celor zgîrciţi cu inima şi-a deschis aripile pasărea frumoasă şi uşoară a poeziei noastre naţionale, otrava nu mai e otravă, ci bucurie...” (Lasgush Poradeci către Asdren, Graz, 19 decembrie 1924, în traducerea lui Adrian-Christian Kycyku, Anuarul Albanezul, nr. 402, Bucureşti, 1997, p.100)

* Bukur(esht) în limba albaneză înseamnă: Frumos (este).

‘Bucureştiul albanez’ se doreşte a fi o radiografie istorică a comunităţii albaneze din Bucureşti. În comparaţie cu alte comunităţi balcanice sau ne-balcanice, albanezii s-au întîlnit în toate structurile sociale moldo-valahe. Această prezenţă dinamică a debutat prin secolele XVI-XVII şi s-a accentuat şi diversificat în următoarele două secole: XVIII-XIX.

Despre diaspora albaneză din România s-a scris din diferite perspective tematice dar totdeauna distingînd grupul identitar oarecum separat de societatea românească sau discutînd diferite trăsături ale emigraţiei albaneze în spaţiul românesc.

Constituirea treptată a unei elite culturale moldo-valahă de origine albaneză, care începe să-şi conştientizeze identitatea culturală a originilor prin acţiuni susţinute în acest sens, şi legate de ideea unei Albanii moderne şi independente, se conturează la început de veac XIX. Procesul a debutat, în forme incipiente, în final de secol XVIII dar va lua proporţii, în contextul efortului pe care aristocraţia moldo- valahă a început să-l facă pentru constituirea unui stat român modern. Cu atît mai mult cu cît elementele de origine albaneză care se aflau în interiorul aristocraţiei moldo- valahe  s-au integrat în procesul de constituire a României moderne.

În veacurile XVI şi XVII, mulţi albanezi şi aromâni pătrund în număr mare în cadrul structurilor sociale, de regulă militare şi negustoreşti, ajungînd apoi – alături de alţii -, lideri politici, militari sau comercianţi. Termenul de elită folosit în prezentul demers are sensul mai larg, de persoane aflate în cadrul unor ierarhii ale diferitelor categorii sociale moldo-valahe, chiar dacă, prin educaţie, cultură sau maniere, uneori, nu corespundeau structurilor cu adevărat elitiste.

Tocmai procesul de trecere de la elita de margine (negustorească, comerciantă, arnăuţească ş.a.) la structurile ierarhice superioare, cu un potenţial decizional pe măsură, precum dregătorii, domnitorii, bancherii, face subiectul acestui demers.

Această reierarhizare a elementului albanez bucureştean se petrece pe fondul unei reierarhizări la nivel global, al întregii societăţi moldo-valahe, îndeosebi după 1831. De la această dată, de exemplu, marele comerciant Hagi Tudorache reuşeşte să-şi cumpere titlul de patentar clasa I, act care-i dădea dreptul la un grad de boierie. O nouă patentă o primeşte în 1847 prin care dobîndeşte oficial rangul de boier de neam, diplomă semnată de domnul George Dimitrie Bibescu. Era o accedere pe scara ierarhică a societăţii moldo-valahe aflată în schimbare.

Numitorul comun este că „mediul albanez din România are o tradiţie unificatoare, care dă membrilor săi conştiinţa apartenenţei la acest grup. Încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, albanezii stabiliţi în România veneau din sudul Albaniei, din Epir, iar în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea ei erau comercianţi, meşteşugari, soldaţi în gardă, pe teritoriul României formându-se astfel o burghezie albaneză incipientă. (…) Este un mediu în primul rînd de negustori şi meşteşugari, respectiv însă la mobilizarea venită din partea intelectualităţii în formare.”¹

Din acest mediu negustoresc şi meşteşugăresc căruia i se va alătura – ca un proces paralel – mediul politic şi militar unde se aflau numeroşi albanezi naturalizaţi deja în veacul XVIII, se va constitui elita culturală albaneză, începînd cu prima parte a veacului al XIX-lea, absorbind şi noile elemente albaneze venite între timp în Principate.

Albanezii au pătruns în funcţiile dregătoreşti româneşti de timpuriu. În 1585, ca mare postelnic „şi mare sfetnic”al domnitorului moldovean Petru şchiopul (1582-1591, domnia a II-a) este amintit Bartolomeu Brutti, „albanez convertit”.²

Al II-lea secretar al lui Constantin Brâncoveanu era un alt albanez, Constantin Draco. Antonie Bunellis era preceptorul copiilor lui Constantin Mavrocordat, în primul sfert al veacului al XVIII-lea. Între 1760 şi 1773, Nicolas Tertulis a fost directorul Academiei din Iaşi.

Domnitorul Grigore Alexandru Ghica a avut drept consilier pentru reorganizarea şcolilor în Moldova la 1763 pe Constantin Caraiani.

Nicolas Vercosi fusese secretarul lui Constantin Vodă Moruzi(1777-1782, Moldova) dar şi profesor la „curtea prinţului”. Mulţi „emeriţi profesori, proveniţi aproape toţi din şcolile din Ianina”, profesau la Bucureşti, între care şi Lambru Fotiade.

Aceste elite culturale şi politice, oarecum de mijloc, au avut „o contribuţie majoră la formarea burgheziei româneşti” dar şi un consistent „rol în marile transformări sociale ale secolelor XVIII şi XIX.”³

În anturajul prinţului şerban Cantacuzino (1688-1678, Muntenia) al cărui ideal era eliberarea popoarelor creştine din Balcani, s-a aflat „influentul negustor” Nicopolis Gheţea Rustea.

Alături de bogatul Gheţea Rustea, „socrul lui şerban Cantacuzino”, se mai aflau şi alţi negustori bogaţi de origine epirotă care-l finanţau pe domn: fraţii Pepan, zaraful Papa Nicola, Manu Apostol, trei argintari chiproviceni etc”. (Radu ştefan Ciobanu, Oraşul Bucureşti în politica balcanică a lui şerban Cantacuzino, „Materiale de Istorie şi Muzeografie”, Bucureşti, vol.IX,1972, p.134)

Pentru începutul secolului al XVIII-lea, este amintit de documente George Castriota din Castoria, ca „reprezentant de marcă al lumii balcanice, stabilit în Valahia unde este ales în rangul de postelnic II, apoi mare comis.” şi aceasta pe fondul iniţiativei brâncoveneşti „de a organiza o mare conferinţă politică la Bucureşti cu consilierii domneşti şi patriarhul Ierusalimului şi cu reprezentanţi activi ai luptei de eliberare de la sudul Dunării”, în 1702. În consecinţă, patriarhul Ierusalimului ajunge la Bucureşti „şi îl asigură pe domn de sprijinul tuturor Grecilor, Serbilor, Bulgarilor, Albanezilor şi Vlahilor balcanici.”⁴

Ceva mai târziu, albanezul Kocy-bey, „le Montesquieu turc” a trimis către Murad IV, un raport despre „decadenţa instituţiilor şi moravurilor, decadenţă periculoasă pentru imperiu şi sugera câteva măsuri susceptibile de remediere.”⁵

După 1800, Hristo Konstantin, „originar din Kosovo (în proximitatea satului Permeti din sudul Albaniei), vechi negustor la Constantinopol, s-a înrolat în armata lui Tudor. În cursul luptelor de la Bucureşti împotriva boierilor, el salvează viaţa lui Petrache Poenaru. Asociat cu Hagi Prodan, se va muta mai târziu la Bucureşti; Hristo a fost sub comanda lui Iordache Olimpiotul şi a luptat alături de haiducul Gheorghe Cîrjuliu, albanez şi el şi participant la revoltă.” Tatăl lui Konstantin Hristo, „a făcut de asemenea parte din mişcare şi a participat la lupta de la Drăgăşani.” Dumitru Atanase „a fost sub serviciul lui Ali, paşa de Ianina, şi a făcut parte din revolta sârbă. Integrat în mişcarea Principatelor Române, a luptat la Galaţi, Nucet şi Drăgăşani.”

Alt albanez, „de lege greacă”, Simon Kirkovitch, „originar din Serres“, „a abandonat bogata sa negustorie şi a plecat să lupte alături de sârbi împotriva turcilor”, către 1813. Ulterior, „s-a înrolat în armata lui Tudor şi a participat la lupta de la Drăgăşani alături de Constantin Tassi şi Vasil Gjorj”.

Panait Gjorj, originar din Kosovo, „şi-a făcut instrucţia într-o şcoală greacă şi a făcut comerţ la Odessa, de unde a venit în Valahia pentru a lupta sub comanda lui Iordache Olimpiotul.

Spiru Mărgărit, originar din Arghirocastro, „vechi funcţionar la Ianina, luptă în revolta condusă de bimbaşa Tanas.”⁶

Bucureşteni de origine albaneză, — epirotă sau aromână —, îşi continuau studiile în Occident pe seama Eforiei şcoalelor Naţionale. Astfel, în 1820, Ioan Pandeli, Constantin Papa Dimitriu „şi alţii”, sunt printre primii bursieri ai Eforiei şcoalelor. Constantin Papa Dimitriu (care mai tîrziu îşi va schimba numele în Constantin Moroiu — probabil după al soţiei) a fost trimis „după mai multă rugăminte” în Italia la Biza pentru „a învăţa meşteşugurile filozoficeşti în limba italiană cu cheltuiala din venitul căsii şcoalelor”. El va obţine doctoratul în drept la Pisa în Italia, iar în anii 1830-1838 „este profesor la colegiul Sf.Sava predând cursul de legi.”⁷

În 1833 era trimis la Academia din Paris, Dimitrie Pavlidis. Cu o sumă de 5000 de lei, acesta urma să înveţe la numita Academie „până în iulie viitor”. După terminarea studiilor, el se obliga să predea „în vreme de trei ani în şcoala din Bucureşti una din învăţăturile ce se vor socoti de trebuinţă dându-i-se leafa ce este hotărîtă prin regulament.” Iancu Vasiliu, fost epistat al Colegiului Sf. Sava, primeşte suma de 500 de lei de  la Eforia şcoalelor în 1836 pentru a merge la Viena „să studieze la Academia de acolo”.

În 1840, este amintit „tînărul Picipio” care este trimis la Constantinopol „ca să înveţe limba greacă, având o bursă de numai 10 galbeni pe lună.” În 1850, va primi de la Eforie un supliment de 350 de lei pe lună „deoarece pe lângă greacă el studia şi limba turcă, la care făcea progrese.”

Un domnitor de origine albaneză, Alexandru Dimitrie Ghica, decidea la 24 octombrie 1834 „să sloboade 100 de galbeni pe an” unui tânăr de origine similară, Dimitri Hristea Capitanovici pentru „învăţătura doftorii ce o urmează în universitatea de la Viena.” După ce va termina studiile la Viena, Hristea pleacă să studieze în Germania unde, în 1840, „trece examenul de doctor în medicină şi chirurgie la Universitatea de la Heidelberg.” În 1832, văduva doctorului Teodor Gherghiadis, pe nume Frusina, cerea domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, într-o scrisoare datată iunie 17, sprijinul bănesc de 200 de galbeni „pentru fiul ei Hariton care învăţa cursul dohtoricesc în Academiile Londrei.”

În 1838, tînărul Gheorghe Mavrodin Chiparidis din mahalaua Sf.Elefterie de la Podul de Pământ, se ruga prin jalba sa din 28 iunie 1838, aceluiaşi domnitor, „ca să i se dea un ajutor pentru a învăţa meşteşugul dohtoricesc, dorind sufletul meu ca să nu rămână în stare proastă şi neavînd nici un ajutor, nici stare rămânându-mi din părinţi ca să învăţ asemenea meşteşug… .”⁸

Generaţia tînără de la 1820-1840, care şi-a continuat studiile în Occident pentru profesiuni liberale, ajutaţi de Eforia şcoalelor sau de persoane particulare — deşi principatele s-au aflat adesea în situaţii tulburi: 1821-1822, 1825-1826, 1828-1831 —, vor avea rolul predominant în modernizarea principatelor valahe, odată cu întoarcerea lor de pe băncile academiilor occidentale.

Mare parte dintre aceştia erau de origine modestă. Eforia şcoalelor ajuta numai tineri de categorii sociale medii sau joase. În ceea ce îi priveşte pe cei de orgine aristocratică, toţi urmau colegii şi academii occidentale. Principele Nicolae şuţu a lăsat mărturii despre cei din generaţia sa sau din generaţii apropiate.

Generaţia principelui precum şi cele colaterale, au fost acelea care s-au confruntat din plin cu angrenajul schimbărilor care a cuprins societatea moldo- valahă după 1800. Principele reia descrierile unor portrete de boieri moldo-valahi de sorginte albaneză, din relatările unui „oarecare Anghel Valli din Basarabia”.

Marele vistier Dimitrie Ghica este descris „ca un împătimat al sexului frumos, îşi petrece vremea ca un amorez caraghios în mijlocul femeilor; îi place răsfăţul şi trăncăneala lor. Trândav, nepricepându-se deloc la afaceri şi nevrând să audă de ele; rând pe rând darnic şi cărpănos, înclinat mai curând la bine decât la rău, dar nepreaştiind cum să facă nici una, nici alta. Bâiguind câteva vorbe franţuzeşti şi greceşti, fără să aibă cunoştinţe prea profunde de vreuna dintre cele două limbi.”

Despre marele logofăt Teodor Balş aflăm că era „impunător, cu o înfăţişare frumoasă dar descreierat, fantast, plin de suficienţă şi încântat de sine şi de tot ce-i aparţine. Mândrindu-se în forul său intim de a se vedea ridicat în rang printre primii boieri şi socotind această înălţare ca un merit de seamă. Uşor de corupt, mai puţin din lăcomie cât ca să-şi poată ţine rangul; fără cunoştinţe, fără capaci- tate, dar cu o fire care nu-i înclinată spre rău.”

Marele hatman Alexandru Ghica se prezenta ca un „om cinstit, corect, echitabil din fire şi din principiu şi lăudându-se a fi astfel. Singurul care poate fi calificat drept incoruptibil în ţara sa; cu destul bun-simţ, cu cunoştinţe mărunte la nevoie, dar fără spirit de ordine, fără activitate, fiindu-i lesne silă de lucrurile care cer trudă sau o atenţie susţinută; înclinat la bine şi dornic să-l facă fiecăruia, fără să se ostenească sau să se deranjeze totuşi prea mult. Un fel de bunătate apatică, indolenţă, dacă mă pot exprima astfel, este una din trăsăturile caracteristice ale familiei căreia aparţine.”

Marele vornic Gheorghe Ghica era cunoscut ca un „bonom, iubindu-şi tabieturile, rafinat şi adesea ascuns fără să pară, învăluindu-şi totdeauna sentimentele adevărate sub un aer de bunătate; neastâmpărat, dar niciodată pe faţă, acţionând mereu în întuneric şi în aşa fel încât să se poată în orice caz retrage din joc fără să se compromită; cinstit, corect, urând stoarcerile, jafurile, fără ca prin aceasta să-şi piardă din vedere propriile interese; în cariera sa politică n-a comis niciodată nedreptăţi sau abuzuri, plăcându-i să facă bine, fără a da totuşi ceva dintr-al său, dorind sincer binele ţării sale fără să se ostenească prea mult pentru aceasta; statornic, ferm în deciziile sale, dar de o fermitate care adesea degenerează în îndărătnicie.”

Alexandru Balş, mare vistier, se prezenta ca un adevărat „original, în care se întâlnesc toate contradicţiile, adesea de neînţeles pentru sine şi pentru alţii; rând pe rând politicos, grosolan, slugarnic, trufaş, înţelept şi descreierat. Incapabil de la o vreme să urmărească o idee, un discurs, o afacere oarecare; făcând caz de multă corectitudine în angajamente, în convenţii, în spusele sale şi căutând adesea indirect mijlocul de a se dezice de ele, de a le ratracta. Meschin cu sine şi cu alţii, socotindu-şi averea ruinată, prăpădită, văzând totul în culorile cele mai sumbre, cele mai triste şi cu toate astea risipitor, făcând cheltuieli nesăbuite, grăbindu-şi ruina fără să-şi dea seama; neîncrezător faţă de toată lumea, socotind că fiecare vrea să-l piardă; cu oarecare cultură, o uşoară spoială de literatură, fără însă să ştie să profite şi poticnindu-se la fiecare pas în principii de probitate pe care pretinde că le urmează.”⁹

Alt membru al familei Balş, Gheorghe Balş, mare spătar, era o fire mai deschisă. Fiind „om de salon, trecând drept aşa ceva şi străduindu-se în acest sens; almanahul tuturor şaradelor, logogrifelor, istorioarelor galante, anecdotelor de alcov şi al altor mărunţişuri strălucitoare. Spornic în vorbe de duh, în remarci picante, în ironii care nu-s amare ori jignitoare.” Principele Nicolae nu se solidarizează „cu fidelitatea în totul a acestor portretizări”.

Principele îl descria pe Lupu Balş, logofăt, ca fiind „om bănuitor, viclean, agitat, neliniştit, rău, negândindu-se decât cum să-i coboare pe alţii ca să-i domine, folosindu-şi mintea ca să servească slăbiciunile şefului şi să scape de influenţa şi consideraţia celor care-l umbreau; prieten rău, coleg de serviciu rău. Iscusit în fond, lucrând cu sine, ceea ce e rar, dovedind inteligenţă şi mare hărnicie în slujbă.”

În ceea ce îl priveşte pe Toderiţă Balş, acesta era un „om de nimic, lispit de orice merit, înfumurat, neştiind să scrie sau să vorbească vreo altă limbă, neavând păreri proprii, încăpăţânat unde era interesat, linguşitor al puterii, îşi arăta funcţia etalându-i epoleţii şi făcând să zornăie pintenii.” Cu toate acestea, era „un om înzestrat cu enegie, bănuitor, neîncrezător, ascuns, acţionând prin agenţi şi resorturi secrete, secondat în aceasta de soţia lui care era dotată cu un spirit bogat în expediente şi în resurse de intrigă şi seducţie.”¹⁰

Un al reprezentant al Ghiculeştilor, Nico Ghica, este descris ca fiind „binevoitor, de o probitate scrupuloasă şi în general iubit şi stimat pentru calităţile sale. (…)adesea era asaltat de idei sumbre; părerile lui erau şovăitoare, scrupule excesive îl frământau în asemenea măsură că nu mai avea încredere în sine, simţind nevoia de sfat şi îndrumare. (…) stăpînit de idei negre şi contrariat în treburile sale intime, şi-a pus capăt zilelor într-un fel deplorabil.”¹¹

La capătul opus se afla Vasile Ghica, rudă apropiată a domnitorului Grigore Ghica, relaţie de care a profitat pentru a fi propulsat în plan social. Era altfel „lipsit de orice sentiment religios, de moralitate sau de cinste, nu se dădea în lături de la nici un mijloc ca să ajungă la ţelul propus de imaginaţia sa veşnic la pândă.”¹²

Portretele descrise de Nicoale şuţu nu sunt diferite de acelea ale basarabeanului Villara, deşi sunt contrazise de către primul. Se poate observa lesne o linie comună a trăsăturilor de caracter ale generaţiei tinere de la 1820-1840, în general cuprinsă în repere negative.

În ciuda eforturilor admirative ale unora dintre ei de a se detaşa de vechile obiceiuri şi apucături orientale, fondul pe care părinţii lor l-au suportat cu mare greutate şi adesea cu riscul vieţii şi al averii, izbucnea cu violenţă. Contrastele de caracter care se confruntau în trăsăturile cele mai alese sau educate, sunt rezultatul unei îndelungate evoluţii sociale aflate la limita supravieţuirii, acolo unde pofta padişahului sau a domnului putea fi măsurată în numărul decapitaţilor sau al surghiuniţilor.

Idei sumbre, neîncredere, bănuială patologică, minciună, intrigi, răutate banală şi plină de detalii nesemnificative, avarism, oportunism, lipsă de educaţie şi refuz al acesteia ca împrumut european irelevant şi multe altele sunt repere ale unei societăţi bulversate de la o extremă la alta într-un ritm ameţitor pentru o singură generaţie.

Deşi aceste timpuri au fost depăşite îndeosebi după 1822, deşi noua generaţie de boieri putea colinda în linişte Europa fără să se mai teamă de pedeapsa sultanului de mazilire sau mai rău, patologiile nu au putut fi învinse decît de următoarea generaţie, aceea de la 1840-1850.

Reprezentanţii claselor de mjloc, copiii negustorilor, ai meşteşugarilor, ai arendaşilor etc, urmau cursurile colegiilor moldo-valahe şi uneori îşi continuau studiile în universităţi central sau vest europene. Ei vor fi cei care vor reuşi să dea societăţii moldo-valahe resorturile necesare modernizării. Vor depăşi, prin pregătirea lor superioară, barajul mental al clasei nenobile şi vor accede la înnobilare prin profesiunea liberală în care se angajaseră cu întreg talentul. Deşi clasa aristocratică, prin poziţia ei, a coordonat procesul de modernizare şi de constituire graduală a unei identităţi româneşti unitare pe tărîm cultural, ideologic şi politic, ea a avut imperios nevoie de vigoarea vîrfurilor liberale care se ridicau din clasele medii.

Un proces similar s-a petrecut după 1800 şi în ceea ce priveşte constituirea unei identităţi albaneze în spaţiul cultural, ideologic şi apoi politic românesc, prin aceeaşi simbioză de interese comune şi elemente sociale cu aspiraţii apropiate.

II.

Emigraţia albaneză era răpîndită în prima parte a veacului al XIX-lea pe trei continente iar una dintre diasporele cele mai dinamice a fost aceea din Valahia şi Moldova. Comunităţile de albanezi s-au integrat şi implicat apoi în transformările pe care respectivele societăţi locale sau regionale au început să le aplice prin elitele lor sociale. Astfel, „albanezii au înlesnit şi sprijinit organizarea noilor state şi au contribuit la dezvoltarea curentelor naţionale ale celorlaltor popoare fără ca totuşi să se elibereze pe ei înşişi prin forţele lor… .”¹³

Am subliniat mai sus prezenţa albaneză, redusă dar constantă, în întregul spectru social moldo-valah. ¹⁴

Prezenţa lor în variate tipuri de societăţi şi mişcări sociale a contribuit la constituirea unor diaspore unite în aspiraţii şi interese imediate privind ideea unei Albanii moderne. Chiar dacă această iniţiativă a fost mai importantă ca mişcare naţională în spaţiul moldo-valah, celelelalte diaspore au completat prin forţele lor financiare, culturale sau umane, acest proces delicat.

Situarea Valahiei în vecinătatea spaţiului albanez şi faptul că societatea moldo- valahă prezenta — îndeosebi odată cu anul 1830 —, un model în desfăşurare, ca tip de modernizare şi transformare, împletit cu eliberarea definitivă de suzeranitatea otomană şi protectoratul puterilor vecine pe de o parte, şi, pe de altă parte, eliberarea de vechile structuri anarhice, social-mentale care dominaseră ultimele două veacuri. Aceste rupturi pe care societatea moldo-valahă şi le asumase cu un efort uriaş, au fost pentru comunitatea albaneză cel mai nimerit context şi spaţiu în care să se afirme ideile lor naţionale.

Elida Petoshati consideră că „fenomenul Renaşterii albaneze admite ca dată oficială a existenţei momentul editării la Bucureşti, în 1840, a Evetarului, întocmit de Veqilharxi”, nimic altceva decît primul abacedar al limbii albaneze.¹⁵

Privind aceeaşi problemă, cunoscutul albanolog Cătălina Vătăşescu consideră ca dată de început al renaşterii albaneze, anul 1844, legat de acelaşi eveniment cultural.¹⁶

Naum Panajot Veqilharxhi născut în Albania la Vithquki lîngă Korcea, în anul 1767, s-a stabilit la început de veac XIX la Brăila „unde profesează meseria de avocat şi se numără printre oamenii de vază ai oraşului”. A luat parte la confruntările din 1821, iar în 1824 ajunge la convingerea că „fără o eliberare culturală nu se putea realiza eliberarea naţională” şi începe munca la redactarea unui „abecedar specific limbii albaneze, având în vedere că în teritoriile albaneze erau dominante scrierile în limbile greacă şi turcă”.¹⁷

Această iniţiativă începută la 1823 a fost luată desigur în cadrul unei stări de spirit determinată de un context favorabil: în Valahia domnea Grigore IV Ghica, un iubitor de cultură şi un domnitor deschis asipraţiilor de eliberare şi emancipare culturală a moldo-valahilor.¹⁸

Naum Veqilharxhi va publica în 1844 „primul abecedar al limbii albaneze Evetar, cu un alfabet format din 33 litere, ce va avea o largă răspîndire în sudul Albaniei. Prin această acţiune Naum declanşează mişcarea de renaştere albaneză” în cadrul căreia se va afirma ulterior şi cu alte lucrări precum Enciclica în limba greacă (1846); o gramatică a limbii albaneze, manifeste şi cărţi de istorie a Albaniei „pierdute după moartea sa năpraznică”.¹⁹

Naum Veqilharxhi l-a angajat pe Naum Hagi Vasile şi fratele său Gjorgjiko în Albania de sud „pentru a difuza abecedarul imprimat printre albanezi. Atanasi Pascali, un prieten al lui Naum, a fost distribuitor activ în Korcea, Premeti şi Berat. Cartea a suscitat entuziasm printre albanezi.”²⁰

Atanase Pascali, alături de alţi concetăţeni din Korcea-Albania, scria lui Naum Panajot în 22 aprilie 1845 despre abecedarele albaneze că „toţi le-au primit cu mare bucurie şi mulţumire lăudând şi proslăvind pe atotputernicul Dumnezeu că v-au luminat a le înfăţişa în limba noastră.”²¹

Opera culturală a lui Naum a fost elogiată de Gheorghe Bariţiu în Gazeta Transilvaniei în anul 1845, iar Ion Heliade Rădulescu făcea aluzie la indiferenţa albanezilor din Valahia faţă de opera lui Naum, adresîndu-se „colonilor albanezi, ceilalţi valahi, numiţi Arnăutchioi: Braves Albanais, vos coeurs pleins de loyauté ne peuvent pas rester indifférents à ce qui est fait pour le progrès et l’honneur de votre nation…” Ceea ce este ţi mai important, Naum a creat un precedent nesemnalat dar fundamental pentru ideea unei Albanii moderne. El era un albanez mahomedan, dar „a fraternizat cu cei din est şi din vest (ortodocşi şi catolici, n.n.), el devenind membru al aceleiaşi familii.” Această afirmaţie care aparţine tot lui Heliade Rădulescu credem că este cu adevărat un simbol al debutului Renaşterii albaneze.²²

Au urmat pentru societatea valahă o serie de evenimente desfăşurate într-un răstimp foarte scurt, evenimente în care comunităţile albaneze au fost parte integrantă prin statutul lor social sau economic. Anii 1848-1849, 1856-1859, realizările în termen scurt ale elitelor culturale şi politice moldo-valahe au fost teme importante pentru marii negustori şi bancheri de origine albaneză din oraşele şi tîrgurile româneşti. Tînărul stat moldo-valah prospera, aducînd şi comunităţilor albaneze şi aromâne, situaţii financiare consistente. Numită Franţă a Orientului de către albanezii din Balcani, România modernă, care începuse să se constituie ca identitate politică şi culturală, devenise un pivot al afirmării idealurilor culturale albaneze.

Astfel, una dintre figurile reprezentative ale imigraţiei balcanice în România de după 1860, negustorul devenit bancher — Vanghel Zappa „de origine indiscutabil albaneză”, adresa un mesaj către compatrioţii săi veniţi de la sud de Dunăre: „România este patria noastră, ce asigură bunăstarea vieţii noastre şi a existenţei noastre.”

Printre altele, Zappa a oferit zece mii de franci pentru ridicarea Ateneului Român şi a publicat „un mic tratat de agricultură”, şi în multe prilejuri „a protestat contra indiferenţei boierilor şi vechililor lor „în a-şi apropia progresul şi a înţelege economia românească”.²³

Observăm un fapt interesant: Oameni cu pregătire în mare parte medie, cu o situaţie financiară în progres, se afirmă treptat în elite culturale fie prin mecenat cultural (ceea ce presupune o cultură generală şi particulară care trebuie mereu îmbunătăţită pe un fond stabil şi fertil în acest sens), fie prin acte culturale proprii (abecedare, diferite cărţi de specialitate, literatură, publicistică etc). Următoarea generaţie, sprijinită financiar de aceea care se află acum în discuţie, va contura pe deplin o elită culturală în toate structurile sale profesionale. În acest sens, Cătălina Vătăşescu subliniază faptul că „rolul social al intelectualului” albanez în perioada 1840-1860 era legat de „angajarea sa în procesul de luminare şi cultivare a poporului, indiferent de faptul că are sau nu diplomă, şi indiferent de specialitate.”²⁴

Au fost şi excepţii. Cel puţin în ceea ce priveşte cazul Elena Ghica, fiică a banului Mihalache Ghica şi a Catincăi Faca. Născută la Bucureşti în februarie 1828 şi crescută în ambianţa curţii domneşti a unchiului său, Alexandru Dimitrie Ghica, domn al Munteniei, „tânăra prinţesă va primi o educaţie aleasă. Era cunoscătoare a limbilor greacă, latină, franceză, engleză şi germană”, ceea ce i-a deschis vaste orizonturi către culturile europene. După o perioadă de neîmpliniri personale legate de familie şi soţul său, după 1860 „prinţesa îşi dedică viaţa literaturii şi artei, călătoriilor, problemelor social-politice legate de drepturile naţionale ale popoarelor asuprite, de emanciparea femeii”; probabil de acum datează şi pseudonimul său literar Dora D’Istria cu care şi-a semnat toate lucrările. A colaborat cu reviste ale timpului precum: „Revue des deux mondes”, „Interna- tional Review” (SUA), „Il Dirito” (Italia), „Tour du Monde”, „Débats”, „Le Siècle”, „Illustration” (Paris), „Mondo Ilustrato” (Turin, Piemont), „Ilustrite Zeitung”, „L’Observateur” (Belgia) etc.²⁵

Publicistica Elenei Ghica a servit „la popularizarea problemei albaneze pe plan mondial”. Pe lîngă aceasta, ea publică în 1866 studiul Naţiunea albaneză, bazat pe cîntecele populare, unde sublinia faptul că „fără renaştere literară nu există renaştere politică”; lucrarea a fost publicată apoi la Florenţa în 1873 cu titlul Albanezii în România. Albanezii au denumit-o pe contemporana lor, „steaua cea mai strălucitoare de pe cerul nefericitei Albanii”.²⁶

Alături de cazul Elena Ghica, reprezentativ şi prin poziţia sa aristocratică, mulţi albanezi liber-profesionişti, absolvenţi de şcoli superioare, au intrat în societăţi literare cum a fost de exemplu „Junimea”. În 1865 devenea junimist Ioan Caragiani (născut în 1841 la Avella în Macedonia), în 1866, Grigori Buiucli (născut în 1840 la Iaşi); în 1871, Teodor Cristodulo (născut în 1845 la Focşani); în 1872, Vasile Tasu (născut în 1845 la Baia-Suceava) şi Anton Naum (născut în 1829 la Iaşi); în 1874, doctor Christi-Buiucli (născut în 1840 la Roman); în 1876, Teodor Buiucli (născut în 1836 la Iaşi); în 1877, Abgar Buiucli (născut în 1856 la Iaşi); în 1878, Ioan Caragiali (născut în 1853 la Mărgineni, Prahova); Jean Buiucli în 1879 (născut în 1838 la Iaşi).²⁷

Aceste date scot în evidenţă faptul că, între 1860-1880, se conturează o elită albaneză în cadrul societăţii moldo-valahe şi ulterior româneşti, tot mai conştientă de sorgintea sa balcanică şi de valorile culturale ale originii lor albaneze. În aceeaşi perioadă, generaţiile tinere se vor grupa în societăţi culturale fie de tipul Junimii de la Iaşi, fie în societăţi culturale care să legitimeze mişcarea naţională albaneză prin diferite acţiuni culturale.

S-au conturat de la bun început diferite curente privind albanismul şi statul albanez modern, precum integrarea acestui vast proiect politic şi cultural fie în elenism, fie într-o mare confederaţie balcanică sau chiar în cadrul Imperiului otoman. Treptat, cu greu, s-a impus ideea unei Albanii independente de aceste două curente, deşi s-a cochetat şi cu proiectul unei uniri cu România.²⁸

Aceste curente cultural-ideologice au menţinut comunităţile albaneze şi pe liderii lor într-o permanentă dispută. După 1870, cînd noua generaţie de intelectuali albanezi ajungea la maturitate, s-a luat inţiativa înlăturării acestor dispute prin unificare. Soluţia a fost — ca şi în cazul tinerelor state moderne (România, Italia, Germania) — iniţierea masonică. Prin societăţi secrete de iniţiere masonică, dar care, oficial, promovau diferite acte culturale, elitele albaneze doreau să se regrupeze şi să continue unite lupta pentru Albania modernă. Începutul i-a aparţinut lui Nicolla Naum Naco, negustor foarte bogat în momentul în care a luat această iniţiativă.

Cine a fost Nicolla Naum Naco? Naco s-a născut la Korca în 1843, unde familia sa se stabilise. După absolvirea şcolii primare la Korca, la 18 ani(1861), a emigrat în Egipt, „unde plecaseră foarte mulţi albanezi încă din secolul XVI. Numărul albanezilor din Egipt a crescut mai ales în perioada domniei dinastiei albaneze care începuse cu Mehmet Ali Pashe Kavalla (1804) până în 1856.”

În 1875, albanezii din Egipt au înfiinţat „Prima înfrăţire” în a cărei conducere Nicolla Naco „ocupa un loc de frunte”.²⁹

Această „primă înfrăţire” a fost probabil prima lojă masonică albaneză care a început în mod progresiv să promoveze mişcarea naţională albaneză. În 1877, pentru prima oară, această societate a organizat prima biserică ortodoxă la Zagazik, cu slujbe în limba albaneză. Era un spaţiu de iniţiere pentru novici. Putem deduce acest fapt prin comparaţia cu biserica Sf. Sava de la Bucureşti unde alţi albanezi, Iordache Olimpiotul şi Farmache, îl iniţiau pe Tudor în masonerie. Prezenţa bisericii albaneze a atras reacţia consulului grec de la Mansura. Pentru că acesta începuse numeroase demersuri pentru anihilarea actelor culturale ale comunităţii albaneze din Egipt, Naum Naco împreună cu nepotul său Vanghel Dhimiter Naco de numai 13 ani, „l-au ucis pe Kraqidhos în octombrie 1884”, Naum fiind nevoit să părăsească Egiptul sub numele fals de Elmas Bej. Prin Istanbul, el va ajunge în România.

Între timp, la Istanbul fiinţa la 1879 octombrie, o Societate pentru publicaţii şi limba albaneză, al cărei preşedinte era Sami Frasheri urmat de Vasa Pashko, Iani Vreto, Ibrahim Themo.³⁰

Cunoaştem linia moderată a acestora privind mişcarea naţională albaneză. Tineri albanezi din România înfiinţau la Bucureşti în 1881 „prima societate despre care ştim cu siguranţă că a existat în România” numită Filiala societăţii din Constantinopol pentru cărţi albaneze, avînd ca scop editarea de carte. Organizarea societăţii s-a făcut sub îndrumarea lui Jani Vreto şi Pandele Sotir.³¹

Aceasta era situaţia cînd a ajuns, incognito, Naum Naco la Bucureşti. Prin intermediul „înfrăţirii masonice”, Naco a fost sprijinit de Eftimiu Konstantin să obţină de la prefectul poliţiei Bucureştilor (mason şi el), Titu Maiorescu, „sprijinul organelor româneşti”. Curînd, Naco a ajuns şi în preajma regelui Carol I „cu care discuta despre situaţia din Balcani” cu ajutorul unor „iniţiaţi” şi mari cărturari precum Vasile Urechea, Tache Ionescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Butculescu.³²

Abia ajuns la Bucureşti, a luat iniţiativa reorganizării – „iniţierii” – societăţii culturale de la Bucureşti care, cu acest prilej, a primit un nume sugestiv pentru rolul ei: Drita (Lumina). Rolul ei era iniţiatic, de a răspîndi lumina spirituală şi culturală printre albanezi. Dincolo de acest rol de faţadă, a avut şi rolul de a crea înfrăţiri cu „fraţii” români, care acum, avînd un stat independent, puteau să-i ajute pe albanezi în întreprinderile lor naţionale. Societatea Drita a devenit independentă de aceea de la Constantinopol, Nicolla trebuind însă să rămînă în continuare in- cognito. Acest simbol îl descria astfel Lagush Poradeci: „Marele meşter al operei abia create trebuia să rămână dincolo de temelii, fără nume”.³³

Curînd se va confrunta cu tabăra pasivă a societăţii, ceea ce l-a determinat pe Naco la o nouă organizare a societăţii Drita în ianuarie 1887, în fruntea ei fiind Vasile A.Urechia. Membrii care adoptau pasivismul vor crea o altă societate culturală numită Înţelepciunea – Dituria, în iunie 1887, coordonată de Kostaq Duro.

Nicolla Naco a editat în 1888 primul număr al ziarului „Albanezul” (care a apărut cu întreruperi până în 1903) iar în 1888 a publicat Noul Testament după Matei în limba albaneză, în zece mii de exemplare; publicaţia a apărut cu sprijinul Societăţii Biblice „Frăţia”, ai cărei membri erau Gj.Qiriazi şi Nicolla însuşi.

Cele două societăţi au avut o largă şi dinamică activitate culturală, abordată într-o serie de studii de specialitate amintite în notele acestui demers, au avut „o viaţă destul de lungă, care continuă pentru Dituria până în 1906 iar pentru Drita până spre 1909, 1910, după unele afirmaţii chiar până în 1912.”³⁴

Naum Naco nu a renunţat la a sprijini comunitatea albaneză egipteană şi prima lojă masonică albaneză. Astfel, în 1885 a făcut „patru călătorii la Istanbul sub numele conspirativ de Ioanid. A reuşit astfel, prin intermediul mareşalului Nysret- paşa, să trimită Consiliului de Stat şi Patriarhiei Ecumenice un memoriu prin care cere abolirea tutelei greceşti în biserica albaneză ortodoxă şi introducerea în biserică a limbii albaneze.”³⁵

În cele din urmă, biserica albaneză mult dorită a început să fiinţeze la Bucureşti. În 1909, albanezii din Bucureşti obţineau dreptul de a folosi Biserica Sf.Gheorghe cel Bătrîn, unde slujbele s-au ţinut până în 1911. De la acea dată, Sinodul României „datorită sprijinului acordat de mitropoitul Pimen al Moldovei”, a dăruit comunităţii albaneze din Bucureşti, Biserica Sf. Nicolae numită şi Dintr ’o zi; „aceasta şi-a luat denumirea de Biserica albaneză”.³⁶

Cu 1890, creşte numărul tinerilor albanezi cu studii superioare care se fac remarcaţi în societăţile culturale albaneze sau româneşti. Pe acest fond, va apare în 1899 o nouă societate culturală albaneză, Cercul studenţilor albanezi; „cercul îşi propunea răspândirea culturii albaneze şi strângerea relaţiilor între studenţii albanezi şi cei români.”³⁷

La conducerea ei a fost Dervish Hima (trimitere la secta dervişilor care avea un rol iniţiatic în comunităţile musulmane). Probabil Dervish Hima era musulman şi era înrudit prin familie cu acestă sectă; legitimitatea era moştenită din tată în fiu. Potrivit lui Sava Iancovici, Dervish Hima era un „june turc refugiat din Istanbul”.

În 1900, societatea îşi schimbă numele în Speranţa – Shpresa şi „se pare că a activat pe lângă Dituria în tipografia căreia îşi publică statutul”. Societatea a durat pînă în 1906 şi a adunat „aproape fără excepţie pe toţi tinerii albanezi care, nu numai ca preocupări, dar şi ca formaţie, pot fi consideraţi pe drept cuvânt intelectuali. Este vorba de ultima generaţie a Renaşterii, înainte de 1912.”³⁸

În 1902, numărul membrilor societăţii ajunsese la 150, „aceştia fiind nu numai studenţi, ci şi muncitori sau meşteri tineri care s-au remarcat în activitatea lor patriotică”.³⁹

Dervish Hima alături de Jashov Erbara, „au iniţiat în 1903, un ziar imprimat în albaneză şi turcă unde suţineau ideea unei Albanii independente condusă de un prinţ străin”.⁴⁰

Totuşi, activitatea societăţii Speranţa a constat în “organizarea unor cicluri de conferinţe”, prin care membrii societăţii erau „stimulaţi, că oricare ar fi profesiunea pentru care se pregătesc, să elaboreze, cel puţin o dată pe an, o lucrare privind istoria şi cultura albaneză. Educând pe alţii prin conferinţele ţinute, membrii societăţii Shpresa se educau pe ei înşişi.”⁴¹

Modelul celor trei organizaţii albaneze cu filiale în oraşe precum Brăila, Constanţa, Giurgiu, Focşani, Mărăşeşti etc, a fost preluat la scară mai redusă, în plan local, de comunităţi mai mici sau lideri cu posibilităţi financiare. Astfel, în iunie 1895, apare Societatea de binefacere a albanezilor Drenovari; în 1897, sub conducerea unui comerciant, la Constanţa apare o societate româno-albaneză care în 1906 avea 60 de membri. La acea dată era condusă de Tanas Dabo. Între membri se numărau Ibrahim Themo, Petre Isail şi Gheorghe Rizescu.⁴²

Au existat societăţi cu acţiuni secrete şi în Albania. Între 1878 şi 1881, a activat Liga de la Prizren. Datorită caracterului său antiotoman, a fost „desfiinţată prin intervenţia armatei turce”. Liga de la Prizren a „grupat albanezi progresişti care susţineau cauza albaneză prin diferite publicaţii”. La Korca, în 1885, lua fiinţă Comitetul Naţional Secret cu două filiale: Istanbul şi Bucureşti. Filiala din Bucureşti „avea ca scop publicarea de manuale în tipografia din oraş, pe care Comitetul din Korca urma să le difuzeze în Albania”. Să amintim faptul că Ibrahim Themo, membru al Comitetului Uniune şi Progres al junilor turci a fost „obligat să emigreze în România, unde va lucra în alte societăţi albaneze”.

Pe de altă parte, filiala de la Brăila a societăţii Dituria, era „fondată de albanezi originari din Belcamen şi Megovani”, fiind existentă „înainte de 15 mai 1888” cînd se înfiinţează amintita filială.⁴³

Tot la Brăila, în 1904, va lua fiinţă o nouă societate numită Tinerimea albaneză „care îşi propunea cultivarea limbii albaneze prin tipărirea şi răspândirea gratuită a cărţilor”. În 1905 apărea comitetul Kombi – Naţiunea, sub preşedinţia lui Albert Ghica, “în urma Congresului naţional”.⁴⁴

Aşadar, se accentuase procesul de dispersare a grupărilor albaneze din România iar Nicolla Naco „intră în competiţie cu adversarii săi pentru unificarea grupărilor albaneze din România.” Se punea problema: care tabără va unifica sub politica ei forţele albaneze: pasivii sau activii? Nicolla a raliat din decembrie 1905 sub „steagul Dritei, toţi albanezii din România, fără distincţia confesiunii religioase” – mergând pe linia lui Vechilhardji. Cele trei grupări: Drita, Shpresa şi Dituria, organizează în 1906, o adunare comună şi alege un comitet unic condus de Thoma Cami. Nicolla era ales preşedinte de onoare dar „şefii celor trei grupări, Vasil Tarpo, Visari Dodani şi Pandele Vangjeli nu au aderat.” ⁴⁵

Întrunirea s-a ţinut în „sala Amiciţia din parcul Cişmigiu” unde s-a ales un comitet provizoriu după care „se uniră şi administraţiile celor trei societăţi”. Nicolla Naco dorea ca această „Societate unită” să poarte numele de Drita. Liderii celor trei societăţi, cu reprezentanţii lor, s-au întrunit din nou în septembrie şi respectiv noiembrie 1906 şi au înfiinţat unica societate a albanezilor numită Tomorri. Noul comitet de iniţiativă era format din Pandeli Evangheli, Kristo Meksi (care a găzduit în casele sale întrunirile), Visar Dodani, Rafail Anastasi şi Vangjel Zografi.

La noua întrunire din decembrie 1906, s-a aprobat un nou statut al unei noi societăţi unificate care fu numită Bashkimi – Unirea. Preşedinte a fost ales din nou Thomas Cami, secondat de Kristo Meksi şi Pandeli Evangjeli.

În ianuarie 1907, Nicolla Naco a convocat o nouă şedinţă a reprezentanţilor Dritei unde a arătat poziţia sa legată de noua societate Unirea, apărută fără participarea sa şi acordul său. Nu era de acord, de asemenea, cu imixtiunile Comitetului Macedo-Român coordonat de Kristo Meksi. Ca atare, gruparea fidelă lui Naco a rămas alături de el într-o societate culturală albaneză care a păstrat numele de Drita. Bashkimi şi Drita au continuat să coexiste pînă în 1912.

Societatea Bashkimi, între 1907-1908, „continuă să difuzeze cărţile editate de societăţile anterioare, îşi propune să unifice alfabetul, adună noi fonduri pentru tipărirea de manuale şi sprijinirea şcolii albaneze.”

Au existat şi alte societăţi culturale albaneze cu o durată de viaţă mai redusă precum: Eforia bisericească albaneză din Bucureşti în decembrie 1909; Societatea româno-albaneză Sf.Gheorghe de Negovani în septembrie 1910 la Brăila, sub conducerea lui Sterie Sotir.

În 1911 apare la Bucureşti Comitetul secret albanez de la Drita iniţiat în Al- bania de Qemal-bey, Ivanci şi Tefil-bey cu „organizaţii similare la Sofia, Atena şi Cetinje”.

Pe teritoriul României între 1884 şi 1911 „s-au născut alte 18 organizaţii sau societăţi albaneze în şase oraşe”. O societate culturală rămasă la faza de proiect a fost Societatea generală albaneză din România al cărei proiect-statut a fost publicat în 1895 de C. Predescu. În SUA apar societăţi albaneze precum: Nostalgia patriei, după 1906 şi Besa-Besen în 1907 la Boston.⁴⁶

Remarcăm astfel, după 1900, o accelerare a activităţilor societăţilor culturale a albanezilor din România privind mişcarea naţională albaneză. Acţiunile concertate ale acestora cu cele similare din Balcani şi Europa au creat o opinie publică favorabilă cauzei albaneze, dincolo de disputele dintre liderii locali ai diferitelor grupări.

Comunitatea albaneză din Bucureşti, stimulînd şi colaborînd cu comunităţile albaneze din alte oraşe şi tîrguri româneşti, a reuşit, timp de 75 de ani, să ajute pe tărîm cultural poporul albanez, aflat într-un dublu proces de deznaţionalizare: turcizare sau grecizare.

Oportunităţile create de liderii societăţilor albaneze din România pentru generaţiile de tineri albanezi veniţi după 1850 pe teritoriul României, au fost fundamentale pentru crearea fondului uman necesar abordării directe a mişcării naţionale albaneze prin crearea unei identităţi culturale albaneze în generaţiile tinere de albanezi. Aceste generaţii, adepte ale modernităţii şi ale profesiunilor liberale, ancorate în structura socială şi politică românească, şi-au coordonat activităţile privind construirea statului albanez modern prin elite culturale. Acest proces a devenit imperios după 1900, pe fondul independenţei obţinută de Bul- garia (1908) şi a războaielor balcanice (1912-1913). □

NOTE

1. Cătălina VĂTĂşESCU apud. Cristia MAKSUTOVICI, Comunitatea albaneză din România, Istoria Comunităţii albaneze din România, vol. I, Bucureşti, 2000, p.200

2. Cristia MAKUSTOVICI, Neamul Ghiculeştilor, ibidem, p.62

3. Victor PAPACOSTEA, Esquisse sur Les rapports entre la Roumanie et L ’Epire, Balcania, I, Bucureşti, 1930, pp.235-236

„(… )Bien des générations appartenant aux classes riches ou moyennes des Principautes Roumains se sont formées sous la surveillance directe des illustres professeurs épirotes. Même les auteurs des lines et des cours utilisés dans les écoles des pays roumains sont, très souvent, originaires d’Epire ou des contrées voisines, macédoniennes et thésaliennes. (… )Nous devons reconaître que les idées du XVIII siècle se sont frayé un passage dans l’esprit public moldovalah aussi par certains professeurs épirotes et par leurs lines.” (idem)

4.   Paul CERNOVODEANU, Bucarest. Important centre politique du Sud-Est européen à la fin du XVII siècle et au commencement du XVIIIe., Revue Des Etudes Sud-Est Européennes, Tome IV, 1966,    nr.1-2, pp.156-161

“(…) L’autonomie politque dont jouissait la principauté valaque, par comparaison à la situ- ation de totale dépendance des Grecs, des Serbes, des Bulgares et des Albanais envers les Turcs, a permis à la Valachie d’être considérée par les peuples des Balkans, beaucoup plus que la Moldavie, comme le centre de ralliement de leur lutte d’éliberation, et à Bucarest, la capitale de la principauté valaque, de devenir l’un des sièges les plus marquants d’organisation de cette action.” (ibidem, p.148)

5.  Virgil CÂNDEA, Les intellectuels du Sud-Est européen au XVIIe siècle, Revue des Etudes Sud-Est Européennes, Tome VIII, 1970, nr. 4, p.665

“(…)Bien que meilleure du point de vue économique et social, la condition du prêtre seculier de moldavie et de Valachie était déficitaire sous le rapport intellectuel et moral. Les témoignages abondent en ce sens tout le long du XVIIIe siècle et la situation se prolongera jusqu’à la réorganisation de l’enseignement ecclésiastique accomplie à l’époque moderne.” (ibi- dem, p.636)

6. Sava IANCOVICI, Relaţiile româno-albaneze în epoca renaşterii şi emacipării poporului albanez, Revue des Etudes Sud-Est Européennes, tom.IX, 1971, nr.1, pp.13-14

7. „(…) El primea anual o bursă de 2000 de taleri în soroc de 4 ani pentru a-şi săvârşi tot cursul învăţăturii. Avea obligaţia să fiu dator să viu drept la Bucureşti, ca să mă aşez dascăl la şcoalele ce sînt… fără să fiu slobod în soroc de opt ani a mă duce în altă parte…, iar în caz că respectivul ar vrea să calce acest legământ se arată că … atunci am a răspunde ori eu sau chezaşul meu toată cheltuiala ce o va face casa şcoalelor cu mine într-acest soroc de patru ani cu dobînda lor…“ (Maria STAN, Tineri bucureşteni la studii în străinătate, Materiale de Istorie şi Muzeografie, vol.IX, 1972, Bucureşti, p.174)

8. Ibidem, pp.176-177

9. Memoriile Principelui Nicolae şuţu, Editura Fundaţiei Culturale române, Bucureşti, 1997, pp.132-152

10. Ibidem, pp.132 şi 299

11. Ibidem, p.207

12. Ibidem, p.246

În Anuarul Principatului Valahiei apărut în 1842, avem numeroşi dregători ai familiilor boiereşti de origine albaneză şi chiar liberi profesionişti. De remarcat că această realitate era în timpul domniei lui Alexandru II Ghica. Acesta se intitula „voievod, prin graţia lui Dumnzeu prinţ peste întreg pământul României”.

Printre înalţii dregători se numărau: Baronul Constantin Sakellarie, consul al Prusiei la Bucureşti; Constantin Tzinko, angajat al consulatului Prusiei ca dragoman şi cancelar; Alexandru Ghica, mare vistier; Prinţul Mihai Ghica, ministru de Interne şi preşedinte al Consiliului administrativ ordinar; Prinţul Constantin Ghica, mare spătar şi şef al trupelor interne; Constantin Epites, doctor, director al carantinii Brăila; Alexandru Manos, pitar şi director al carantinii Olteniţa; Anastasie Karassissou, doctor, membru al comisiei medicale din sectorul albastru Bucureşti; Nicolae şuţu, logofăt, membru al Divanului Suprem; Prinţul Constantin Ghica Gheorghe, mare ban şi preşedinte al secţiunii a II-a a Divanului Suprem; Alexandru Gheorghe Ghica, mare vornic şi preşedinte al divanului judiciar civil, al primei secţiuni; Nicolae Ghica, mare logofăt, membru al secţiunii a II-a a divanului judiciar civil; la fel şi marele logofăt Constantin şuţu; Charles Ghica, procuror în Secţiunea Criminală a Tribunalului de Ilfov; Sterie Kouloglou şi Panthase Bakaloglou, negociatori şi membri şi secţiunea comercială a Tribunalului de Ilfov; Anastasie Dedulescu, paharnic şi preşedinte al Tribunalului de Râmnic; Constantin Krimpou, pitar şi procuror al Tribunalului de Comerţ, din Brăila; Prinţul P.Ghica, căpitan în trupele domneşti; Aga A.Vlangali, secretar pentru afacerile turceşti în Secretariatul de Stat şi Constantin şuţu, mare logofăt şi controlor la culte. (Annuaire de la Principaute de Valachie, Boukarest, 1842, Imprimerie de la Cour de Fr.Walbaum)

13. „(…) elementul albanez împrăştiat cum se află în toate colţurile imperiului, de la Drin până la Euphrat, chiar în fundul Caramaniei, ca soldat păzitor de graniţă, ca vali, ca paşă, sau în garda sultanului sau a paşalelor din Grecia, Asia Mică etc, ca şi în garnizoanele lor, de la Carpaţi până la Nil în slujba militară a stăpânilor şi chiar dincolo de Adriatica, joacă un rol capital la orânduirile care se fac în această perioadă.” ( Dumitru POLENA, Mişcarea naţională albaneză, UCAR, Bucureşti, 2000, p.13)

14. Albanezii din Italia, de pildă, în timpul revoluţiilor pentru întregirea acestei ţări, „erau afiliaţi la societăţile secrete ale cărbunarilor, luând parte şi la acţiunile lor. Pentru a avea o idee a contribuţiei lor la insurecţia din Sicilia, la 1860, un singur sat de 1500 de suflete a trimes 30 de tineri să lupte sub drapelul gneralului Garibaldi, care a avut o deosebită stimă pentru acest viteaz şi valoros popor. Dar nu numai atât. Albanezii iau parte la toate campaniile mari duse de imperiul ototman contra puterilor mari, împotriva Rusiei mai ales. Contingentele de albanezi luptă ca să înăbuşească revolta greacă unde se întâlnesc fraţi cu fraţi în tabere duşmane, măcelărindu-se între ei.” (ibidem, pp.13-14)

15.Elida PETOSHATI, Aspecte ale culturii europene în publicaţiile albaneze din România secolului XX, Editura Deliana, Bucureşti, 1999, p.54

16. Cătălina VĂTĂşESCU, Activitatea intelectuală şi culturală a albanezilor din România (1844-1912), apud. Intelectuali din Balcani în România, secolele XVII şi XX, Editura Academiei, 1984, p.164

17. Cristia MAKSUTOVICI, Naum Panakjot Veqilharxhi şi primul abecedar al limbii albaneze, apud. Confluenţe culturale româno-albaneze, Editura Kriterion, Bucureşti, 1995, pp.140-141

18. Despre Grigora V Ghica aflăm că „il se pourrait que le latin et l’italien qu’il connaissait toutes, lui aient permis d’apprendre si rapidement le moldave. Le modèle de cet intellectuel Sud- Est Européen de formation occidentale, humaniste et polyglotte, chargé de hautes responsabilités publiques, est le dregoman phanariote. Sa carrière et ses circonstances politiques propres à la Turcocratie … .” (Virgil CÂNDEA, op.cit, p.642)

19. Cristia Maksutovici, Naum Panajot…, op.cit, pp.141-142

2(…) Un comerciant foarte învăţat, îmbogăţit în Brăila, unde se afla o colonie numeroasă albaneză, Naum Vechilharxhi (… )a întreprins o operă foarte grea: să deştepte şi să lumineze o naţie numai dintr-un abecedar de patru foi, fără ajutor de învăţători şi regulate şcoli şi ca să se spele cât mai grab necurăţirea sălbăticirii întru care zăcea până acum din pricină că îi lipsea literatura prin care se luminează toate neamurile şi să ajungă la adevăratul drum al moralului. În acest scop inventase un alfabet propriu cu litere caracteristice şi grele de citit cu care a scris două abecedare: primul la 1844 şi al doilea 1845. Amândouă s-au răspândit în ţară unde au fost bine primite.” La patru ani de la acest act cultural al diasporei albaneze din Valahia, albanezul italian Girolamo de Rada, va publica „cel dintâi ziar L’Albanese d’Italia la Neapole” la 23 februarie 1848. (Dumitru POLENA, op.cit, p.22)

20. Sava IANCOVICI, op.cit, p.22

21. Cristia MAKSUTOVICI, Naum Panajot…, op.cit, p.142

22. Heliade RĂDULESCU, apud. Sava IANCOVICI, op.cit., pp.23-24

23. Ibidem, p.28

24. Cătălina VĂTĂşESCU, op.cit, p.165

25.  Elena GHICA – destin apud. Cristia MAKSUTOVICI, op.cit., pp.143-145

„(… )Paleta temelor sale este deosebit de variată: de la scrieri istorice care descriau faptele de vitejie ale bravilor conducători ai popoarelor luptând împotriva stăpânirii otomane, dorind să arate că deseori energia unui Stat de-al doilea ordin poate îndeplini minuni pre care altele mai mari nu ştiu totdeauna a le realiza. (Eroii României), la scrieri literare şi de călătorii (lucrări despre poezia poporană a diferitelor naţiuni: românilor, maghiarilor, sârbilor, albanezilor, grecilor, bulgarilor, turcilor) despre epopeea indiană Ramayana, despre Mahabharata şi regele Nala, despre epopeea persană şah Namech, despre frăţietatea popoarelor latine, a realizat diferite portrete literare cât şi pagini despre călătoriile în Elveţia, Grecia, Italia, Austria, Franţa, Germania, precum Alpi, Ghislana, Proscrisul – în care descrie împrejurimile Aarauului, capitala cantonului de Orgovia, Eleonora – care descrie Veytaux, fiind în acelaşi timp prima încercare a autoarei de a aborda literatura romantică, Elveţia Germană, în patru volume, lucrare care l-a determinat pe doctorul Kurz să o compare cu Doamna de Staël pe care, după părerea lui, a întrecut-o, Escursiunile în Rumelia şi în Moreea, Pelerinage au tombeau de Dante în care descrie sărbătorile în onoarea lui Dante la Ravenna unde participat în 1865 la invitaţia Municipalităţii, Golful de la Speza, lucrare tradusă în 11 limbi, Carnavalul de la Veneţia etc).” (ibidem, pp.145-146)

26.Nicolae CIACHIR, Gelcu MAKSUTOVICI, Oraşul Bucureşti, centru de sprijin al mişcării de eliberare din Balcani (1848-1912), Materiale de Istorie şi Muzeografie, Bucureşti, vol. V, 1967, pp.279-280

Despre Elena Ghica, vezi şi lucrarea: Cristia MAKSUTOVICI, Un nume pe nedrept uitat Dora D’Istria, Editura Ararat, Bucureşti, 1997

27. Albumul Societăţii Junimea, înfiinţat în Aprilie 1878, pp.89-91

28. Noua reaşezare geopolitcă modelată prin Congresul de la Berlin din 1878, a dat mişcării albaneze un impuls. În 1879, Vaso Pasha propune „unirea Albaniei într-un singur vilaiet, de a-i da o organizaţie simplă, compactă şi puternică, de a-i face o largă parte elementului ţării în administraţia publică şi de a inaugura sub cârja M.S. Sultanului o eră de minune, de concordie şi de fraternitate pentru toate credinţele şi pentru toate religiile”.   “

„(…) Pe aceeaşi linie a mers şi o parte a coloniei din România: numai prin cultură liberă chiar subt imperiul otoman, poporul se va ridica. Cei din Italia s-au exprimat mai clari şi mai fideli acestui program pe care-l recomandau ca o soluţie practică a problemei. Formula lor concretă şi pacifică, ca şi cele de mai sus era: administraţia autonomă în integritatea imperiului otoman, bine înţeles în limba albaneză.” (Dumitru Polena, op.cit., pp.35-36)

În cadrul diasporei albaneze din România, se conturează un alt curent moderat, reprezentat de A.Byku şi de Vanghelie Zappa, „după care albanezii urmau să fie cuprinşi ca entitate separată în sînul elenismului”, cât în ceea ce ar privi o Confederaţie balcanică, albanezii din România, nu au negat importanţa ei dar „şi-au păstrat scepticismul cu privire la realizarea sa concretă”. (Cătălina Vătăşescu, op.cit., p.168)

29.  Mihail GRAMENO, Nicolla Naum Naco – conducătrorul societăţii albaneze din România „Drita”(Lumina), apud. Anuarul Albanezul, nr.402, Bucureşti, 1997, p.21

30.  Sava Iancovici, op.cit, p.29

31.  Cătălina VĂTĂşESCU, op.cit, p.174

32.  Mihail GRAMENO, op.cit, p.22

33.  ibidem, p.23

34.  Cătălina VĂTĂŞESCU, op.cit, p.176

35.  Sava IANCOVICI, op.cit., p.36

De remarcat vitalitatea acestei personalităţi a poporului albanez. Pentru a susţine financiar ziarul Albanezul, Naum nu a prididit să lucreze ca muncitor necalificat (calificarea muncitorului era similară cu aceea a novicelui în masonerie şi se realiza prin muncă susţinută care dura ani de zile. Unul dintre îndemnurile masonice este proverbul latin: Labor Improbus Omnia Vincit. n.a.), între 1889-1899 „la fortificaţiile care înconjurau Bucureştii, la canalul dintre Siret şi Brateş, la construirea căilor ferate Buftea-Periş şi Craiova-Calafat.” (ibidem, p.37)

36. Ismet DERMAKU, Biserica albaneză în programul societăţii „Drita” din Bucureşti, apud. Anuar Albanezul, 403, Bucureşti, 1998, p.78

37. Cătălina VĂTĂşESCU, op.cit., p.176

„(…) Spre sfârşitul anilor ’90 din secolul XIX, în capitala României, Bucureşti, s-a înmulţit simţitor numărul intelectualilor albanezi. La Universitatea din Bucureşti s-a înregistrat un număr considerabil de albanezi. Printre ei se aflau din acei care absolviseră şcoala Normală din Bucureşti, fondată de Nicolla Naco erau, însă şi studenţi, veniţi din alte universităţi, mai ales din cele din Istanbul sau Atena. Menţionăm pe Dervish Hima (Ibrahim Naxhi), Ibrahim Themo, Jashar Erobara, Dhimiter Ilo şi alţii care abandonaseră Istanbulul şi Atena (…)” (Ismet DERMAKU, op.cit., pp.73-74)

38. Cătălina VĂTĂşESCU, op.cit., p.176

39. Ismet DERMAKU, op.cit., p.74

40. Sava IANCOVICI, op.cit., p.43

41. Cătălina VĂTĂşESCU, op.cit, p.177

42. Sava IANCOVICI, op.cit., pp.41-42

În ceea ce priveşte prima societate, a albanezilor drenovari, aceasta are o poveste mai veche. După asasinarea lui Ali-Paşa(albanez de origine), conducătorul vilaietului Epir, satul albanez Boboştiţa devine proprietate a sultanului. În 1873, locuitorii au răscumpărat satul şi frontierele sale, „profitând de legile favorabile din epoca tanzimatuluui. Bogătaşul K.N.Gjerasi din Bucureşti, a promis o sumă substanţială.” Societatea de binefacrere a albanezilor din Boboştişa şi Drenovari, în mare parte comercianţi este atestată către 1895. (ibidem, p.29)

43. Ibidem, pp.30-35

44. Cătălina VĂTĂşESCU, op.cit., p.177

45. Ismet DERMAKU, Aniversarea a nouăzeci de ani de la întemeierea societăţii patriotice albaneze „Bashkimi” (Unirea) din Bucureşti, Anuar Albanezul, nr.402, Bucureşti, 1997, pp.36- 40

46. Cătălina VĂTĂşESCU, op.cit, p.178

MAJURU este licenţiat al Facultăţii de istorie din Bucureşti, MA din 1998 cu lucrarea Regele Carol al II-lea: mitul omului politic vs. miturile României „veşnice”. A publicat studii şi articole în revistele 22, Magazin istoric şi A Hét În prezent este istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti.