Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL VIII. 2002., nr. 17-18 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Despre dialectele ceangăieţti din

Despre dialectele ceangăieşti din Moldova1

Sándor N. Szilágyi

1. Mai întîi de toate se impune să lămurim despre ce anume vorbim. În mod tradiţional, pentru lingviştii maghiari termenul „csángó” înseamnă aproape exclusiv populaţia vorbitoare de limbă maghiară care trăieşte în Moldova, mai cu seamă în judeţul Bacău şi parţial în judeţul Neamţ. Faptul este lesne de înţeles, întrucît pentru cercetătorii limbii maghiare nu prezintă interes populaţiile care nu vorbesc maghiara, chiar dacă, înainte vreme, strămoşii acelei populaţii au vorbit această limbă. Antropologii, etnologii şi istoricii maghiari folosesc adesea termenul „csángó” într-un sens mai larg, care include şi populaţia romano-catolică din Moldova vorbitoare de limbă română. Această uzanţă a termenului se bazează pe supoziţia, în al cărei sprijin există argumente relevante, că cea mai mare parte a catolicilor din Moldova este de origine maghiară, majoritatea cărora, în jur de 75%, sînt astăzi vorbitori de română ca limbă maternă ca urmare a proceselor de asimilare şi a abandonării unei limbi în favoarea alteia de-a lungul secolelor. (Este demn de remarcat faptul că potrivit recensămîntului din 1859, din cele 52.811 persoane romano-catolice din Moldova 37.825, adică 71%, erau vorbitori de maghiară — vezi în acest sens Szabados 1989, p.92)

Pe de altă parte, în ultimele două decenii unii autori români (mai cu seamă politicieni şi ideologi) au tendinţa de a folosi şi ei termenul de „ceangău” în sensul său extins (şi anume, „catolicii din Moldova”), concentrîndu-se însă asupra populaţiei vorbitoare de română şi excluzîndu-i într-un fel pe ceangăii vorbitori de maghiară, considerîndu-i pe aceştia din urmă drept un fel de „ceangăi atipici”, victime ale unei presupuse asimilări forţate practicate de puterea maghiară din secolul al XVIII-lea din Transilvania. Potrivit acestei interpretări, ceangăii au fost români transilvăneni maghiarizaşi parţial, refugiaşi în Moldova pentru a-şi păstra identitatea lor etnică românească. Cartea de căpătîi a acestei „teorii” este volumul lui Dumitru Mărtinaş despre originile româneşti ale ceangăilor, publicat în 1985 cu sprijinul Departamentului de Propagandă al Partidului Comunist Român.2

Avînd în vedere cele de mai sus, este îndreptăţit să vorbim, pe lîngă un dia- lect ceangău maghiar, şi de un grai ceangău românesc, întrucît ceangăii vorbitori de română diferă la rîndu-le de ceilalţi români nu numai prin religie, ci şi graiul lor prezintă cîteva trăsături specifice. De aceea, voi începe cu o trecere în revistă a dialectului ceangău maghiar, iar apoi voi formula cîteva observaţii cu privire la graiul ceangău românesc.

2. Dialectul ceangău maghiar nu este unul omogen, în cadrul lui distingîndu-se două tipuri. Cel dintîi este dialectul vorbit de ceangăii din nord şi din sud, iar al doilea este dialectul ceangău de tip secuiesc.

a. Dialectul ceangău nordic este vorbit în prezent în 7 sate, de aproximativ 8.200 de persoane, iar cel sudic în 6 sate, de aproximativ 9.900 de persoane (Pentru datele statistice prezentate aici şi în continuare, precum şi pentru lista completă a satelor menţionate vezi Tánczos 1997.) Acest grup este caracterizat prin păstrarea foarte multor trăsături lingvistice ale unei limbi maghiare foarte arhaice. Continuă să fie folosite în această comunitate lingvistică unele cuvinte sau forme ale cuvintelor care în secolele XV-XVI au dispărut din maghiara vorbită în Bazinul Carpatic. Caracterul arhaic al acestui grup poate fi explicat prin faptul că strămoşii acestor oameni au fost primii unguri care s-au stabilit în Moldova, foarte probabil la sfîrşitul secolului al XIII-lea, avînd după aceea contacte foarte restrînse cu restul maghiarilor, schimbările lingvistice survenite în Bazinul Carpatic neafectîndu-le de aceea graiul. Un exemplu de arhaism lingvistic este cuvîntul rér, lér, „cumnat, bărbatul unei surori mai în vîrstă”. La 1395 acesta era încă inclus într-un glosar (rer[e]), mai apoi în alte patru glosare (1405: rer/ e/, 1418-22: Rer[et], 1572: Rer[ed], 1590: Rer[ed], însă după sfîrşitul secolului al XVI-lea acest cuvînt nu mai are nici o atestare scrisă în maghiara comună. În prezent este folosit numai într-un dialect maghiar foarte arhaic din Croaţia (rér) şi de ceangăi (rér şi lér, aceasta din urmă fiind o formă mai nouă, rezultată în urma unei mutaţii fonetice r-r>l-r ce poate fi observată şi la alte cuvinte maghiare, ca de pildă germ. Rohr > magh.dial. ler „cuptor”, germ. Vierer > magh. fillér [cea mai mică monedă maghiară] etc).

O trăsătură fonologică foarte specifică este „sîsîitul”: folosirea lui [s] în loc de [š] şi a lui [z] în loc de [ž]; de exemplu: szok [sok] „mult, mulţi” vs. sok [šok] din maghiara comună; zák [za:k] „sac” vs. maghiara standard zsák [ža:k]. O trăsătură arhaică a sistemului fonologic o constituie pronunţarea lui [dž] în loc de [dy], şi, respectiv, folosirea lui [č] în loc de [ty]: madzsar „maghiar” vs. maghiara standard magyar, kucsa „cîine” vs. maghiara standard kutya. Este conservată de asemeni pronunţia muiată a consoanei [l’] din maghiara veche, dispărută din celelalte variante ale limbii maghiare, dar păstrată în ortografia cuvintelor respec- tive prin litera ly. De pildă: cuvîntul însemnînd „aţa, asemenea” se scrie ilyen în maghiara standard, dar se pronunţă [ijen] (adică „iien”, cu transliteraţie românească), pe cînd în varianta ceangăiască acest cuvînt se pronunţă [il’en].

b. Dialectul ceangău de tip secuiesc este vorbit în 24 de sate de pe valea Siretului de către aproximativ 24.000 de persoane, în 19 sate de pe valea Tazlăului de către aproximativ 6.300 de persoane şi în 26 de sate de pe valea Trotuşului de către aproximativ 16.000 de persoane. Acest dialect are multe trăsături în comun cu dialectul secuiesc al limbii maghiare, deoarece strămoşii acestui grup mai mare au venit în Moldova din regiunile secuieşti către sfîrşitul secolului al XVIII-lea. şi acest dialect prezintă multe trăsături arhaice, însă nu şi trăsăturile fonologice menţionate mai sus. În ansamblu, dialectul ceangău al limbii maghiare este deci vorbit încă de aproximativ 64.000 de persoane.

O trăsătură comună tuturor ceangăilor maghiari este aceea că maghiara lor este profund influenţată de limba română. Ceangăii vorbitori ai maghiarei sînt bilingvi, aproape toţi vorbesc româneşte fluent, fără dificultăţi, în multe situaţii chiar mai bine decît ungureşte. În graiul lor maghiar sînt folosite o mulţime de împrumuturi româneşti, mai ales pentru conceptele mai noi, dar şi pentru altele, foarte uzuale. Această interferenţă lingvistică afectează şi structurile gramaticale (de pildă, topica, locuţiunile calchiate după română şi altele), însă structura de bază continuă să fie maghiară. Aceşti doi factori (caracterul arhaic şi influenţa românei) explică de ce vorbitorii maghiarei standard şi cei ai dialectului ceangău pot întîmpina dificultăţi în a se înţelege.

În prezent dialectul ceangău este unul local, folosit în comunicarea orală de zi cu zi. Ceangăii nu ştiu să citească şi să scrie ungureşte, deoarece tot procesul de învăţămînt are loc în limba română. (În rîndul populaţiei în vîrstă este foarte frecvent şi analfabetismul). Lipsa unei educaţii în limba maternă constituie una din cauzele numeroaselor împrumuturi lexicale. Ca şi în română, există şi în limba maghiară multe cuvinte, legate de viaţa modernă şi de registrele elevate ale limbii, care în mod normal sînt învăţate la şcoală, din lecturi sau din mass media, chiar şi de vorbitorii limbii maghiare standard. Pentru a vorbi despre astfel de lucruri sau în astfel de situaţii, ceangăii sînt nevoişi să apeleze la cuvinte şi expresii româneşti, deoarece ei nu au posibilitatea să-şi însuşească acele noţiuni în limba maghiară.

Prestigiul acestui dialect local este destul de scăzut în rîndul ceangăilor, aceasta favorizînd asimilarea lingvistică şi abandonarea lui în favoarea românei. Acest fapt este rezultanta mai multor factori. Este binecunoscut faptul că, dacă este învăţată în şcoală şi mai ales dacă este folosită ca mijloc de educaţie, prestigiul unei limbi creşte în rîndul vorbitorilor săi. În cazul de faţă însă, doar limba română este folosită cu această funcţie. Un alt factor îl constituie faptul că pentru multă vreme, autorităţile bisericeşti, administrative şi educaţionale au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a diminua prestigiul dialectului ceangău al maghiarei. Profesorii şi alţi învăţaţi ai satului le-au explicat în repetate rînduri ceangăilor că graiul lor nu este o limbă complet funcţională, că ea nici măcar nu poate fi numită limbă, fiind mai degrabă un talmeş-balmeş ridicol, deoarece o limbă adevărată este ceva ce poate fi scris şi învăţat în şcoală. (Este demn de remarcat faptul că în urmă cu vreo doi ani, doamna inspector şef de la inspectoratul şcolar Bacău a fost întrebată într-un interviu televizat de ce n-a fost demarată educaţia în limba maternă în satele ceangăieşti, de vreme ce exista în acest sens o hotărîre de guvern. La care ea a izbucnit în rîs, zicînd că aşa ceva ar fi cu neputinţă, deoarece ceea ce vorbesc oamenii de acolo nu este o limbă, ci mai degrabă un fel de păsărească, o aiureală.) Mai mult, unii preoţi catolici le-au declarat în mod repetat acestor oameni profund evlavioşi că ceangăiasca este limba diavolului şi că toţi cei ce o vorbesc or să ajungă în iad.

Repetate sistematic, aceste opinii depreciative au putut avea treptat o influenţă reală asupra mentalităţii ceangăilor maghiari cu privire la graiul lor. (Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că această populaţie este formată din oameni simpli, fără educaţie, care trăiesc în sărăcie şi care au un mod de viaţă foarte tradiţional.) Din această pricină, este foarte greu astăzi să afli de la ei care este limba lor maternă. Chestionaşi fiind în cadrul recensămîntului naţional cu privire la limba lor maternă, ei devin cu uşurinţă nesiguri în această chestiune. Evită să răspundă „limba maghiară”, deoarece îşi dau seama nu numai de diferenţele dintre limba maghiară standard şi dialectul lor, ci şi de faptul că maghiara este o limbă, pe cînd graiul lor nu, iar întrebarea care le-a fost pusă se referea la limbă. În acelaşi chip, ei evită să răspundă „ceangăiasca”, nu numai pentru că aceasta, după cum li s-a explicat, nu este o limbă în „adevărată”, ci şi din cauză că au avut deja experienţe amare cu privire la acuzele şi batjocura care pot urma unei asemenea declaraţii. Aşa că, în această situaţie oficială, cei mai mulţi dintre ei recurg la cea mai corespunzătoare „limbă adevărată”, adică româna.

Această problemă ne conduce la structura foarte specială a identităţii etnice şi lingvistice a ceangăilor. Luînd în considerare înseşi datele şi declaraţiile foarte contradictorii făcute de ceangăi cu privire la identitatea lor, unii cercetători tind să concluzioneze că ceangăii nu sînt nici maghiari, nici români, ci pur şi simplu ceangăi, şi că limba lor nu mai aparţine limbii maghiare ca dialect al acesteia, ci a devenit o limbă de sine stătătoare. (Aceste vederi sînt sprijinite întru totul şi de autorităţile române, deoarece dacă ceangăii au propria lor limbă, educaţia în limba maternă ar trebui iniţiată nu în limba maghiară, ci în ceangăiască. Pentru a face posibil acest lucru, este necesară întîi elaborarea unei „ceangăieşti standard/literare” care să poată fi folosită ca limbă a învăţămîntului. Este demn de remarcat faptul că, în urma recentelor presiuni internaţionale privind rezolvarea problemelor legate de drepturile lingvistice ale omului în rîndul ceangăilor maghiari, unii membri ai Diocezei Catolice de Iaşi au anunţat că vor începe elaborarea limbii ceangăieşti, sperînd probabil că această muncă va dura mulţi ani, şi că pe cînd o vor fi terminat-o, nu va mai fi nevoie de rezultatele ei.)

Lingviştii ştiu bine şi acceptă pe deplin ideea că nu există criterii strict lingvistice pentru a verifica şi a decide dacă două idiomuri asemănătoare folosite de două comunităţi distincte constituie variante (dialecte) ale aceleiaşi limbi, sau dacă ele constituie limbi distincte, de sine stătătoare. În astfel de cazuri, lingviştii se ghidează după opinia vorbitorilor: dacă ei susţin că vorbesc aceeaşi limbă (sau, respectiv, două limbi diferite), lingvistul ţine cont de aceasta şi acceptă opţiunea vorbitorilor. Din perspectiva principiilor de bază ale drepturilor lingvistice ale omului, aceasta reprezintă o atitudine justă şi corectă, iar aplicarea ei pare, la prima vedere, destul de uşoară. Totuşi, chiar exemplul ceangăilor arată că aplicarea acestui criteriu nu este la fel de uşoară la toate comunităţile. Înainte de a trage vreo concluzie, este necesară o observare atentă a manifestărilor spontane, întrucît, altfel, o informare superficială poate fi înşelătoare.

Cu cincizeci de ani în urmă, întrebaţi fiind cu privire la identitatea lor etnică („Ce eşti dumneata?”), majoritatea ceangăilor au răspuns că sînt catolici. (Astăzi, acest răspuns apare într-o proporţie mult redusă.) Au existat interpretări care concluzionau că în cazul acestei comunităţi identitatea religioasă ar prevala asupra identităţii etnice. În opinia mea, aceasta era rezultatul unei neînţelegeri. Felul şi tradiţia aceasta de a-şi numi comunitatea etnică (iar nu confesională!) s-a cristalizat pe vremea cînd aproape toţi catolicii din Moldova erau unguri, astfel că în mediul respectiv „catolic” şi „ungur” se refereau la aceeaşi comunitate, „catolic” putînd fi folosit de aceea ca echivalent pentru „ungur”. O dovadă în sprijinul acestei interpretări este şi faptul că în situaţia în care denumirea (de fapt, etnonimul) „catolic” apare în opoziţie cu numele celorlalţi, pe cealaltă parte apare un etnonim, şi nu numele unei religii: „Noi sîntem catolici, iar ei sînt români” (románok, rományok sau mai frecvent olá(h)ok, care este numele tradiţional din maghiara veche pentru „români”, termen absolut neutru, fără nici o conotaţie peiorativă). Ei nu folosesc termenul de „ortodocşi” pentru români aşa cum ne-am aştepta în cazul în care ar prima identitatea confesională. Mai tîrziu, majoritatea catolicilor şi- au abandonat limba în favoarea românei, au continuat însă cu toţii să fie catolici. Această circumstanţă a adîncit diferenţa dintre identitatea etnică şi cea lingvistică, cu atît mai mult, cu cît se pare că aceste două identităţi nu au fost foarte puternic legate de la bun început în conştiinţa acelei comunităţi arhaice. (Este semnificativ faptul că ceangăii care s-au definit drept „catolici” nu au spus niciodată că ei ar vorbi „catoliceşte”.) Este evident că în astfel de comunităţi şi trecerea de la o limbă la alta poate avea loc mult mai uşor. Percepţia ceangăilor referitoare la identitatea lor etnică poate fi influenţată şi de faptul că unii preoţi ai lor obişnuiesc să le explice adevăratul înţeles al numelui bisericii lor („ biserica romano-catolică”) susţinînd că aceasta ar însemna în realitate „biserica română catolică”, lucru în măsură să îi facă încă şi mai confuzi.

Cum rămîne însă cu identitatea lingvistică? Am văzut mai devreme că răspunsurile date la întrebările cu referire directă la limbă pot fi înşelătoare. O modalitate mai adecvată de investigaţie pe această temă în rîndul ceangăilor ar fi ca ei să fie întrebaţi: „Cum vorbiţi de obicei (acasă)?”, sau să se observe declaraţiile lor spontane cu privire la graiul lor. Voi prezenta mai jos rezultatele unei astfel de observări făcute de mine într- un mare număr de interviuri luate ceangăilor. Ele pot fi citite în Tánczos 1999. 15-241.

Această carte a publicat o mulţime de rugăciuni maghiare arhaice în versuri (acest gen era foarte popular în evul mediu, în prezent el se mai regăseşte doar în cîteva aşezări maghiare foarte arhaice), culese din toate tipurile de comunităţi ceangăieşti, de la 82 de informatori. Culegătorul a înregistrat un scurt interviu cu toţi aceştia cu privire la felul în care obişnuiesc să facă aceste rugăciuni. Informatorii obişnuiau să se roage atît în maghiară cît şi în română, 50 dintre ei pomenind acest lucru în interviu. Expresia spontană pentru „în română” se întîlneşte în 43 de interviuri în următoarele forme: olá(h)ul: 17, ambele forme olá(h)ul/ román(y)ul:6, román(y)ul: 20, iar pentru „în maghiară” se regăseşte în 39, şi anume: madzsarul :8, magyarul: 26, magyar szó: 1, magyaron/magyarosan: 1, magyarosan :1, magyaroson/magyarul: 1, magyarossan/magyar beszédvel :1.

Din cîte se poate vedea, în vorbirea lor spontană toţi cei 39 de informatori spun că vorbesc maghiara, ceea ce înseamnă că în percepţia lor spontană limba pe care o vorbesc ei este maghiara. Această afirmaţie este validă pentru cazurile în care maghiara este luată în considerare în relaţia sa cu româna. Cînd trebuie să-şi distingă propriul dialect faţă de limba română, ceangăii îl consideră a fi maghiar. Se poate observa că ei folosesc cuvîntul csángó pentru a-şi denumi dialectul mai ales în relaţie cu maghiara standard, evidenţiind prin acest termen diferenţele de data asta.

Luînd în considerare aceste dovezi şi altele, similare, în calitate de lingvist sînt obligat să afirm că, aplicînd principiul menţionat mai sus, ceangăiasca maghiară este unul din dialectele limbii maghiare, iar nu o limbă de sine stătătoare, deoarece, atunci cînd vorbesc în limba lor maternă, ceangăii socotesc că vorbesc ungureşte. De aceea, garantarea drepturilor lingvistice elementare pentru ceangăii maghiari înseamnă învăţămînt şi serviciu religios în limba maghiară.3 Asta fiindcă singurul factor relevant în această privinţă este identitatea lor lingvistică asumată spontan, indiferent de ce ar declara ei despre identitatea lor etnică în cadrul recensămîntului naţional. Autorităţile încearcă să îşi justifice refuzul de a asigura educaţia în limba maternă maghiară pentru ceangăi susţinînd că la recensămîntul din 1992 numai foarte puţini dintre ei s-au declarat maghiari. Acest argument este nul şi neavenit, întrucît, există de fapt peste 60.000 de ceangăi vorbitori de maghiară, precum şi voinţa exprimată de a beneficia de educaţie şi serviciu religios în limba maternă.4 Chiar nefalsificate, declaraţiile ceangăilor cu privire la identitatea lor etnică în cadrul recensămîntului naţional ar fi irelevante în această privinţă nu numai din cauza faptului că drepturile lingvistice ale omului nu au nimic de a face cu identitatea etnică (contînd doar identitatea lingvistică), ci mai presus de toate din cauza faptului că datele recensămîntului naţional pot fi luate în considerare doar dacă declaraţiile sînt făcute în mod liber. Acesta nu este însă cazul ceangăilor care fac declaraţiile referitoare la identitatea lor etnică şi la limba lor maternă sub puternica presiune a autorităţilor civile şi bisericeşti, fiind îndemnaşi să se declare români.5

3. În final se impun cîteva observaţii cu privire la dialectul ceangău românesc. Din păcate, deţinem doar puţine date de încredere referitoare la acest dialect. Lingviştii maghiari nu au socotit că ar fi de datoria lor să îl investigheze, acesta fiind un dialect al limbii române. La rîndul lor, nici dialectologii români nu i-au acordat atenţie, deoarece pînă de curînd au considerat, în deplin consens cu toţi cercetătorii români serioşi, că ceangăii, indiferent de limba pe care ar vorbi-o, sînt de origine maghiară, iar un principiu destul de nefericit al dialectologiei clasice susţine că informatorii trebuie selectaţi din comunităţile lingvistice care vorbesc aceea limbă ca limbă maternă de multă vreme, deci nu din comunităţile asimilate. De aceea, cea mai completă sursă pentru acest dialect este cartea lui D. Mărtinaş (1897-1979). El era un vorbitor perfect al acestui dialect, provenind dintr-o comunitate ceangăiască română, însă, vrînd să demonstreze cu orice preţ originile româneşti ale ceangăilor, a inclus în cartea sa nu numai datele verificate, culese de pe teren şi notate ca atare cu exactitate, ci şi unele care par a fi fost inventate de el însuţi. El nu era lingvist, cartea sa nu poate fi în nici un caz socotită drept o lucrare ştiinţifică, ea fiind mai degrabă un document zguduitor despre un biet om care a avut de suferit mult din cauza identităţii sale confuze. Cartea sa a fost publicată postum de către doi editori care recunosc că au adus „schimbări minore” textului original.6

Observînd cu atenţie datele publicate, se poate vedea că acest dialect are (sau a avut?) o mulţime de trăsături comune cu cel mai arhaic dialect ceangău nordic şi sudic al limbii maghiare. Toate trăsăturile fonologice ilustrate mai sus sînt prezente la modul foarte evident şi în acest dialect, părînd — după toate probabilităţile — să fi fost păstrate din substratul maghiar. Pe baza acestor trăsături lingvistice se poate afirma că strămoşii ceangăilor vorbitori de română au aparţinut în cea mai mare parte stratului mai arhaic al ceangăilor maghiari (în prezent reprezentaţi de ceangăii maghiari nordici şi sudici).

Nu putem şti cu precizie dacă au fost păstrate şi cuvinte de origine maghiară în acest dialect, deoarece, chiar dacă ar exista, autorul, din motive lesne de înţeles, ar fi evitat să publice astfel de date. (Iar dacă nu ar fi făcut-o, editorii ar fi corectat cu siguranţă această „eroare”.) O excepţie interesantă este cuvîntul ler, acelaşi cu mai sus pomenitul rér, lér din ceangăiasca maghiară. Acest cuvînt a fost inclus şi comentat pe larg în cartea lui Mărtinaş deoarece a fost interpretat ca fiind dovada concludentă a originilor româneşti ale ceangăilor. Iată ce scrie unul dintre îngrijitorii ediţiei, Ion Coja: „Păstrarea numai în acest mediu românesc a cuvîntului ler (< lat. levir) [...] este o dovadă dintre cele mai spectaculoase pentru teza lui Dumitru Mărtinaş, întrucît acest cuvînt nu mai e de găsit în alte limbi romanice, nici măcar în română. De unde să-l fi luat ceangăii dacă nu din moţ-strămoşi? [...] Este singura dovadă că acest cuvînt a fost cunoscut în limba română. Este cea mai limpede dovadă a originii româneşti a ceangăilor.” (Mărtinaş 1985. 170) Dacă ar fi adevărată, această poveste ar fi într-adevăr foarte surprinzătoare. O explicaţie mai puţin surprinzătoare a folosirii acestui cuvînt de către ceangăii români este aceea că ea a fost păstrată din maghiara vorbită de ei înainte vreme. Trebuie observat faptul că nu există nici urma ale folosirii acestui cuvânt de către alţi români decît românii ceangăi, nici în trecut, nici în prezent, în vreme ce pentru folosirea lui de către maghiari, alţii decît ceangăii, deţinem astfel de date, atît din trecut, cît şi din prezent. Mai mult, atît cuvîntul ceangăiesc maghiar rér, lér, cît şi ceangăiescul românesc ler nu înseamnă pur şi simplu „cumnat”, ci mai exact „soţul unei surori mai în etate” — Mărtinaş 1985. 91, tocmai acesta fiind şi sensul datelor citate mai sus din maghiara veche. Această diferenţiere a unor termeni de înrudire în funcţie de vîrstă este o trăsătură foarte specifică a limbii maghiare, trăsătura care lipseşte cu desăvîrşire nu numai din limba română, ci din limbile indoeuropene în general. Alte exemple din limba maghiară: bátya „frate mai mare”, öcs „frate mai mic”, néne „soră mai mare”, húg „soră mai mică”. În maghiara veche, termenul pentru „soţul unei surori mai în vîrstă” era rér, pentru „soţul unei surori mai mici” existînd alt termen: süv (1533: Syued hugod vra „süv al tău, soţul surorii tale mai mici”). Sensul de „soţul unei surori mai mari” nu poate fi explicat pe baza latinescului levir, deoarece nici latina, nici româna nu au avut niciodată o asemenea categorizare în funcţie de vîrstă, în schimb acesta poate fi înţeles foarte uşor pe baza datelor din maghiară.

Astfel de date arată că eţşecul lingviştilor în investigarea ştiinţifică a graiului ceangău românesc reprezintă cu adevărat o mare pierdere pentru lingvistică. Potrivit lui Mărtinaş, acesta era vorbit în anii ’50-’60 mai cu seamă de oamenii în vîrstă, generaţiile mai tinere trecînd la dialectul moldovenesc obişnuit al românei. Se pare că date foarte valoroase pentru înţelegerea procesului abandonării unei limbi în favoarea alteia sînt pierdute pentru totdeauna.

NOTE

1.     Text prezentat la Conferinţa despre culturile minorităţilor periclitate din Europa, 15-16 februarie 2002, Budapesta.

2.     Pentru o mai bună înţelegere: mai ales în ultima perioadă a regimului comunist tot ce era legat de ceangăi se afla sub controlul strict al reprezentanţilor puterii, care acorda o atenţie specială acestei probleme. În 1979 am publicat un articol despre etnonimul „csángó”. La puţin timp după aceea, am fost interogat cu privire la ceangăi de către un agent al Securităţii. Mai tîrziu, în anii ’80, orice referire la ceangăi în mediile maghiare din România era unul din cele mai stricte tabu-uri. Cenzura interzicea categoric cercetătorilor şi jurnaliştilor maghiari să folosească însuşi cuvîntul „csángó” în scrierile lor. Cu toate acestea, cartea la care ne referim a fost tipărită în 1985 limba română şi ilustrată cu frumoase fotografii de biserici romano- catolice din Moldova şi de obiecte de cult, ba chiar şi o fotografie a Papei Ioan Paul al II-lea, pe cînd în alte publicaţii ale vremii din România ar fi fost de neconceput publicarea unor astfel de fotografii.

3.     Desigur, în organizarea educaţiei în limba maghiară ca limbă maternă, trebuie luată în considerare situaţia lingvistică specifică a ceangăilor, aceasta fiind însă mai degrabă o problemă pedagogică şi metodologică, şi nu o chestiune politică.

4.  Potrivit legislaţiei româneşti, educaţia în limba maternă în limbile minorităţilor trebuie asigurată dacă un număr suficient de părinţi îşi exprimă această dorinţă în scris. Părinţii ceangăi au semnat o astfel de cerere într-un număr suficient, autorităţile au considerat însă că semnăturile lor erau nişte falsuri şi le-au refuzat cererea. Drept urmare, aceşti părinţi s-au dus la un notar public şi au semnat cererea şi în această formă oficială. Cererea a fost din nou refuzată sub pretextul că părinţii care semnaseră documentul ar fi fost manipulaşi de către activişti unguri, iar pentru a le fi acceptată, ar fi necesară o declaraţie din propria lor voinţă. La acest răspuns părinţii şi-au dat seama că n-au decît s-o lase baltă, fiindcă nu le-a mai venit nici o idee despre ce ar mai putea să facă pentru a fi crezuţi.

5.    Următorul recensămînt din România a fost programat pentru martie 2002. În februarie, capul Diocezei Romano-Catolice din Iaţi, episcopul Petre Gherghel a emis o Scrisoare pastorală pentru a i se da citire în toate bisericile romano-catolice din Moldova, şi prin care ceangăii erau instruişi cu privire la declaraţiile pe care urmau să le facă în cadrul recensămîntului: erau sfătuiţi să se declare români, deoarece ei sînt români, iar la întrebarea privind limba lor maternă să numească acea limbă prin intermediul căreia ei pot comunica cu cei mai mulţi oameni, şi care este folosită şi în serviciul religios, adică limba română. (Într-un interviu despre motivaţia acestei scrisori pastorale, episcopul Petre Gherghel a declarat că ea era necesară deoarece, pentru a se obţine date precise, era important ca nimeni „să nu manipuleze” populaţia în cadrul recensămîntului.)

6. Unul din ei, Ion Coja, predă lingvistica la Universitatea din Bucureşti şi este în prezent membru al Parlamentului României. Totuşi, pentru formarea unei imagini asupra competenţei şi convingerilor editorilor, este destul să cităm o singură frază din sumarul în limba engleză al cărţii: „Istoricii socotesc drept sigur faptul că ceangăii nu sînt maghiari, deşi ei se consideră maghiari, iar naţionalităţile cu care conlocuiesc — în principal, români şi saşi transilvăneni — îi socotesc şi ele maghiari”, p.174. Editorii sînt de acord cu „istoricii”, şi nu cu ceangăii. Ei nu-ţi dau seama de faptul că istoricii nu au nici o competenţă să decidă ei cine sînt ceangăii, că la această întrebare numai ceangăii pot răspunde. În cel mai bun caz, istoricii pot răspunde numai la întrebarea: „Cine au fost strămoşii ceangăilor?” Această confuzie poate explica de ce argumentele istorice sînt invocate atît de des în chestiuni care sînt, sau măcar ar trebui să fie, absolut independente de argumentele istorice, cum ar fi problemele drepturilor lingvistice şi ale celorlaltor drepturi ale omului.

REFERINŢE

MĂRTINAŞ, Dumitru, Originea ceangăilor din Moldavia. Text revizuit şi îngrijit de Ion Coja şi V. M. Ungureanu, note şi comentarii, bibliografie şi indici de V. M. Ungureanu, postfaţă de Ion Coja. Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureţti, 1985.

SZABADOS Mihály, A moldovai magyarok a román népszámlálások tükrében. In Magyarságkutatás. A Magyarságkutató Intézet Évkönyve, Budapesta, 1989, pp.89-102.

TÁNCZOS Vilmos, Hányan vannak a moldovai csángók? In Magyar Kisebbség. Új folyam. III, 1997, évf. 1-2, pp.370-390; Csapdosó angyal. Moldovai archaikus imádságok és életterük Pro-Print Könyvkiadó, Miercurea-Ciuc, 1999.

Traducere de Doina Baci

*

Sándor N. SZILÁGYI (n. 1948), doctor în lingvistică. Între anii 1972-1990 a fost redac- tor la Editura Kriterion, Bucureşti, în prezent este conferenţiar universitar la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj, Facultatea de litere, Catedra de limbă şi cultură maghiară. A publicat trei cărţi în domeniul lingvisticii şi numeroase eseuri pe tema drepturilor lingvistice, a soluţionării conflictelor şi a relaţiei româno-maghiare.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006