Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL VIII. 2002., nr. 17-18 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Drepturile minorităţilor din Grecia:

Drepturile minorităţilor din Grecia:
Macedonenii

Zhidas Daskalovski

Recrudescenţa naţionalismului în Europa de Est după schimbările revoluţionare din 1989-1990 a provocat o vie dezbatere cu privire la problemele drepturilor omului şi ale minorităţilor. Unii politologi şi mai ales ziariştii din mass media occidentală au subliniat că practica lumii occidentale în tratarea chestiunilor minoritare este fundamental diferită de cea a noilor democraţii din Europa de Est. Ei au subliniat că, spre deosebire de accepţia civică a identităţii naţionale din lumea occidentală, est-europenii şi-au fundamentat naţionalitatea pe etnicitate, deci pe forme sentimentale potenţial periculoase. Will Kymlicka a deconstruit acest mit scoţînd în evidenţă că atît vest-europenii cît şi est-europenii s-au angajat în acelaşi tip de construcţie naţională, care include implementarea de către stat a unei limbi oficiale în administraţia publică şi în educaţie, politici specifice de naturalizare, etc.1 Kymlicka a accentuat necesitatea recunoaşterii drepturilor minorităţilor şi a implementării unor noi modele de echitate etnoculturală. Pentru a evalua dacă un stat urmează politici liberale în procesul său de construcţie naţională, Kymlicka a conceput o listă detaliată a acestor practici. Cînd această listă de criterii este aplicată unor cazuri reale, se poate vedea în ce domeniu un anume stat urmează politici mai liberale şi în ce domenii urmează un făgaş neliberal. Am să prezint la începutul studiului meu indexul criteriilor de evaluare a politicilor de construcţie naţională conceput de Kymlicka, iar apoi am să-l aplic studiului de caz al minorităţii macedonene din Grecia. Scopul meu este să descopăr ce fel de politici a implementat statul grec în construcţia sa naţională, să examinez în ce fel au afectat ele minoritatea macedoneană din această ţară şi să văd ce fel de reacţii au suscitat ele. În acest fel, studiul de faţă va contura atît atitudinile oficiale ale statului grec faţă de minoritatea macedoneană cît şi reacţiile acesteia la construcţia naţională a Greciei.

Potrivit lui Kymlicka, statele liberale ar trebui să facă uz de un nivel relativ scăzut de coerciţie în promovarea unei identităţi naţionale comune. De exemplu, se poate ca statele liberale să nu acorde fonduri pentru şcolile în limba minorităţii, dar ele nu vor interzice existenţa şcolilor private ale minorităţilor. În al doilea rînd, Kymlicka observă că statele liberale au restrîns noţiunea de spaţiu public, deschizînd astfel posibilitatea unei palete foarte largi de activităţi ale minorităţilor în sfera privată. Astfel, un stat poate insista ca limba majorităţii să fie singura folosită în parlament, dar nu va pretinde ca întrunirile minorităţilor sau ceremonia căsătoriei să se desfăşoare în limba oficială. În al treilea rînd, statele liberale permit indivizilor sau partidelor politice care contestă identitatea naţională „oficială” să candideze şi să deţină funcţii publice în cazul în care sînt aleşi. După cum scrie Kymlicka, „susţinerea unor astfel de schimbări nu este percepută ca neloialitate, sau chiar dacă este percepută ca neloială, ea nu este considerată un motiv temeinic pentru restrîngerea drepturilor democratice”.2

Mai mult, Kymlicka susţine că o ţară tipic liberală are o definiţie mai deschisă a comunităţii naţionale. În opoziţie cu principiul „sîngelui şi pămîntului” în acordarea cetăţeniei, statele liberale permit integrarea membrilor altor rase, etnii şi religii în comunitatea naţională. Ca rezultat al acestui caracter deschis, statele liberale au o concepţie largă a cetăţeniei, axată de obicei pe împărtăşirea aceleiaşi limbi într-o serie de instituţii ale societăţii (şcoli, mass media, legislaţie, guvernare, economie etc). Naţiunea nu este înţeleasă ca valoare supremă a indivizilor, ci ca o valoare instrumentală pentru promovarea intereselor individului. Naţiunile liberale sînt gata să înveţe şi să împrumute de la alte culturi, nu se tem de interacţiunea cu alte state şi naţiuni. Mai mult, statele liberale acceptă conceptul de dublă identitate naţională. Ele permit, de aceea, celebrarea sărbătorilor de către membri ai naţiunii care nu aparţin etniei majoritare. În cele din urmă, şi cel mai important, statele liberale permit minorităţilor naţionale să se angajeze în propriul lor proces de construcţie naţională care poate include dreptul la autoguvernare şi, în anumite condiţii, statut federal. Ca urmare, minorităţile dintr-un stat liberal care sînt confruntate cu procesul de construcţie naţională al majorităţii, optează fie pentru integrare în cultura majorităţii fie pentru dreptul la autoguvernare. Foarte rar se întîmplă să aleagă cea de a treia opţiune fundamentală, a autoizolării şi marginalizării.

Asupra acestui punct voi reveni în cadrul studiului de caz; voi contura pentru început problema, la modul foarte general, prezentînd datele istorice, pentru a mă concentra apoi supra subiectului propriu-zis al drepturilor minorităţilor şi al politicilor (ne)liberale de construcţie naţională.

Războaiele balcanice (1912-1913) au marcat sfîrşitul Imperiului Otoman şi „eliberarea” Macedoniei.3 Această eliberare a avut drept rezultat împărţirea Macedoniei între Serbia (Macedonia Vardară), Bulgaria (Macedonia Pirină) şi Grecia (Macedonia Egeeană). După primul război mondial şi Tratatul de la Versailles din 1919, care nu făcea decît să reconfirme divizarea Macedoniei, toate cele trei state, Serbia, Grecia şi Bulgaria au început un proces de asimilare forţată care nu poate fi descris decît în termenii genocidului cultural şi etnic. Metodele tuturor acestor trei state au fost mai mult sau mai puţin asemănătoare, dar se pare că Grecia s-a bucurat de cel mai mare succes în „activităţile sale de construcţie naţională sponsorizate de stat”. Educaţia obligatorie în limba greacă, violurile, uciderile, exodurile, pe scurt teroarea fizică şi psihică caracterizează cel mai bine situaţia etnicilor macedoneni în Macedonia Egeeană în deceniile care au urmat. Astăzi, noul termen a intrat în vocabularul politic internaţional legat de recentul război din Bosnia-Herţegovina, mă refer la cel de purificare etnică. Naţiunile Unite definesc purificarea etnică drept eliminarea sistematică a membrilor altor grupuri de către grupul etnic care exercită controlul asupra unui teritoriu dat. Totuşi, numai termenul este nou, tot restul a fost inventat în Macedonia la începutul acestui secol. Cu alte cuvinte, Grecia, Serbia şi Bulgaria au vrut nu numai să îi asimileze pe etnicii macedoneni, ci şi să distrugă orice moştenire culturală, religioasă, lingvistică şi etnică a macedonenilor cu care convieţuiau.

Istoricul problemei

Studiul de faţă se va concentra numai asupra „politicilor de construcţie naţională” din Macedonia Egeeană, adică ale Greciei. Harta etnică a Macedoniei s-a schimbat semnificativ în 1919, cînd Grecia şi Bulgaria au semnat o convenţie în vederea unui „schimb de populaţie”.4 Ca urmare, în jur de 60.000 de macedoneni au părăsit „voluntar” Grecia şi s-au stabilit în Bulgaria. Curînd după aceea, în 1924, a fost semnată o convenţie similară între Grecia şi Turcia.5 În timp ce 40.000 de macedoneni, laolaltă cu 300.000 de turci, au părăsit Grecia, în jur de 700.000 de greci din Turcia s-au stabilit definitiv în Macedonia Egeeană. Rezultatul acestui schimb de populaţie a fost dezastruos pentru macedoneni; ei au devenit minoritari într-o regiune în care înainte de războaiele balcanice constituiseră majoritatea populaţiei.6 De aceea, în anii de început ai dominaţiei sale asupra Macedoniei Egeene, guvernul grec a aplicat practici injuste în ce priveşte construcţia naţională şi protecţia drepturilor minorităţilor şi anume, Grecia s-a angajat în mod sitematic într-o politică de stabilire a etnicilor greci în perimetrul teritoriului istoric al minorităţii macedonene, „convingîndu-i” în acelaşi timp pe membrii comunităţii macedonene să îşi părăsească pămîntul natal. Deşi Grecia avea dreptul legal de a urma astfel de politici, totuşi, aşa cum susţine Kymlicka, masarea deliberată şi la scară mare a imigranţilor în teritoriul istoric al minorităţii constituie o gravă injustiţie.7

Între cele două războaie mondiale, macedonenii au fost supuşi unor campanii violente de asimilare şi deznaţionalizare. În perioada interbelică, Grecia a refuzat să îi recunoască pe macedoneni drept o minoritate naţională, macedonenii fiind etichetaţi drept greci slavofoni.8 Obiectivul acestei politici era să „elenizeze” Macedonia Egeeană prin distrugerea moştenirii culturale şi naţionale a macedonenilor şi prin transformarea identităţii macedonene într-una greacă. Toponimele macedonene (toate numele metropolelor, oraşelor şi satelor) au fost înlocuite cu nume greceşti (1926) şi toate inscripţiile în slavonă au fost şterse din biserici (1927), în acelaşi timp folosirea limbii macedonene fiind strict interzisă.9 În 1929 a fost emis un act normativ cu privire la protecţia ordinii publice prin care orice revendicare de drepturi naţionale era considerată drept înaltă trădare.10 Astfel, macedonenii care revendicau statutul de minoritate puteau fi întemniţaţi în mod legal.

Politica neliberală a guvernului grec a atins apogeul în timpul dictaturii monarhisto-fasciste Metaxa (1936-1941) cînd a fost interzisă pînă şi folosirea în particular a limbii macedonene.11 Sfidarea acestei interdicţii a atras măsuri draconice în urma cărora un număr semnificativ de macedoneni au fost condamnaţi şi deportaţi în insule greceşti pustii. În vreme ce erau deschise şcoli de seară în care adulţii macedoneni erau învăţaţi limba greacă, localităţile macedonene au fost împînzite cu afişe: „vorbiţi greceşte”. Ba mai mult, o lege adoptată în 1936 impunea macedonenilor să îşi schimbe numele proprii în nume greceşti. Astfel, Jovan Filipov devenea Yannis Fillipidis, iar Lena Stoikov devenea Elena Stoikou. După cum se poate observa, în perioada interbelică Grecia a aplicat politici extrem de neliberale faţă de minoritatea macedoneană: nu numai că li s-a refuzat macedonenilor recunoaşterea, ci, chiar mai rău, ei au fost elenizaţi în mod forţat, adică au fost obligaţi să îşi schimbe numele, să înveţe limba greacă şi li s-a interzis să vorbească limba macedoneană în propriile case.

În timpul celui de al doilea război mondial, într-o bătălie a partizanilor, etnicii macedoneni din Macedonia Vardară au dobîndit dreptul la o republică federală liberă în cadrul federaţiei iugoslave. Crearea Republicii Socialiste Iugoslave a Macedoniei a avut o mare influenţă şi asupra macedonenilor care trăiau în Grecia. Către sfîrşitul celui de al doilea război mondial, macedonenii egeeni au format Frontul de Eliberare Naţională Slav care s-a alăturat forţelor comuniste în rezistenţa împotriva ocupaţiei fasciste a Macedoniei Egeene. Totuşi, în timpul luptei din războiul civil grec (1946-1949) dintre guvernul grec monarhist de centru dreapta şi armata Democrată a Greciei de orientare comunistă, majoritatea macedonenilor s-au alăturat acesteia din urmă. În aprilie 1945, macedonenii egeeni au format Frontul de Eliberare Naţională, organizaţie politică macedoneană care a fost integrată un an mai tîrziu Armatei Democrate a Greciei. Pentru a-i atrage pe macedoneni să lupte de partea lor, comuniştii greci le-au promis garantarea statutului de minoritate şi o largă autonomie a Macedoniei Egeene sub egida statului comunist grec. Dar, în 1942, forţele Armatei Democrate a Greciei au fost înfrînte şi a urmat un nou exod al macedonenilor din Grecia. Numărul refugiaţilor este estimat la aproximativ 100.000 din care 28.000 de copii. De fapt, victoria monarhiştilor greci a însemnat că macedonenii din Grecia aveau să rămînă nerecunoscuţi ca grup minoritar. Mai mult, în 1947, guvernul grec a adoptat o lege prin care toţi cei care luptaseră împotriva guvernului în timpul războiului civil, printre care mulţi etnici macedoneni, erau deposedaţi de cetăţenie şi de averi.12

Imediat după sfîrşitul războiul civil, autorităţile greceşti au încercat să îi asimileze pe etnicii macedoneni care rămăseseră în Grecia. În anii ’50, statul a deschis multe grădiniţe în districtul Florina, populat predominant de către macedoneni, în care toţi copiii erau instruiţi numai în limba greacă, nu în macedoneană.13 În plus, „cei mai buni şi mai străluciţi” elevi macedoneni au fost — şi sînt mereu de atunci încoace — trimişi la şcoli internat departe de locurile lor natale din Macedonia Egeeană. Mai mult, etnicii macedoneni îşi găseau cu greu o slujbă în sectorul public, iar copiii lor erau, potrivit rapoartelor, descurajaţi să urmeze liceul. În 1952 Grecia a mers atît de departe cu tratamentul neliberal al minorităţii macedonene încît să forţeze sate ale etnicilor macedoneni să organizeze ceremonii publice în care să depună jurămînt că nu vor mai folosi niciodată limba macedoneană.14 În timpul dictaturii militare din Grecia (1967-1974), multe sate macedonene de graniţă au fost declarate zone aflate sub restricţie, în care circulaţia cetăţenilor era controlată de autorităţi. În această perioadă, oficialii Greciei „au masat în ariile populate de macedoneni mulţi greci cu “o conştiinţă naţională sănătoasă”, adesea împropietărindu-i cu avutul macedonenilor care părăsiseră ţara”.15

Mai mult, în 1962 a fost emisă legea 4234 care prevedea că persoanelor cărora le era retrasă cetăţenia greacă le era interzis să se întoarcă în Grecia. În 1969 a fost adoptată o lege care permitea stabilirea etnicilor greci pe proprietăţile lăsate în urmă de macedoneni. Situaţia Macedoniei Egeene s-a caracterizat în următorii ani prin opresiunea etnicilor macedoneni la toate nivelele. Întrucît macedonenilor le era refuzată recunoaşterea, toate drepturile omului erau restrînse în ce îi privea. Această situaţie i-a obligat pe mulţi macedoneni să emigreze din Grecia în Australia şi Canada. În 1982, Grecia a adoptat o lege care permitea revenirea în Grecia a tuturor refugiaţilor din timpul războiului civil cu excepţia celor care nu erau greci de origine.16 Astfel, le era interzisă revenirea în ţară tuturor refugiaţilor care nu erau de provenienţă greacă — adică macedonenilor. În plus, „guvernele greceşti succesive au pretins că aceşti oameni erau agenţi implicaţi profund în acţiunile de propagandă antigreacă de la Skopje (capitala Republicii Macedonia)”.17 Pînă în primii ani ai deceniului nouă, macedonenii au fost discriminaţi în angajarea în sectorul public. Un memorandum din 16/2/1982 (reg. no.6502/7-50428) al Serviciului de Securitate Naţională care a ajuns pe mîinile GHM şi MRG - Grecia recomanda, pe lîngă împiedicarea revenirii refugiaţilor politici macedoneni, angajarea în serviciile civile şi în special în şcoli de personal care nu vorbeşte limba macedoneană.18 Cu toate că într-o mai mică măsură, discriminarea macedonenilor în sectorul public este încă o realitate.19 În 1985 a fost adoptată o lege care dădea posibilitatea refugiaţilor politici să îşi reclame proprietatea şi, din nou macedonenii au fost excluşi pe motiv că nu erau greci. Astăzi macedonenii născuţi în Grecia şi care trăiesc în alte ţări nu pot nici măcar să călătorească în

Grecia şi să îşi viziteze rudele. După războiul civil din Grecia, în jur de 100.000 de macedoneni au părăsit ţara. Se estimează că numărul macedonenilor rămaşi în ţară se ridică la 200.000. Totuşi, ultimul recensămînt efectuat de Grecia în 1951 care a înregistrat „slavofoni”, s-au declarat macedoneni 41.000. Chiar şi astăzi guvernul grec neagă existenţa minorităţii macedonene în Grecia. Activiştii în domeniul drepturilor omului estimează numărul lor ca ridicîndu-se la 200.000 în timp ce Departamentul de Stat al Statelor Unite estimează că sînt în jur de 50.000 de macedoneni în Grecia.20 Toate aceste fapte demonstrează că, în perioada de după cel de-al doilea război mondial, Grecia a continuat practica politicilor neliberale de construcţie naţională faţă de macedoneni.

Evoluţii recente

Poziţia oficială a guvernului grec faţă de minorităţile sale poate fi foarte simplu rezumată într-o frază: „În Grecia există o singură minoritate recunoscută prin tratate internaţionale, o minoritate religioasă, musulmanii din Tracia, iar ea se bucură de toate drepturile sale şi reprezintă 1,5 la sută din totalul populaţiei.”21 În 1993 primul ministru grec de atunci, Constantin Mitsotakis, într-un interviu acordat ziarului grec Economicos Tachydromos susţinea că nu există macedoneni în Grecia: „Arătaţi-mi unde este minoritatea asta. Există greci bilingvi; poate foarte puţini dintre ei nu au o conştiinţă naţională greacă. Dar nimeni nu mai vorbeşte în mod oficial de o minoritate macedoneană.”22

Mai mult, vorbind despre relaţiile diplomatice greco-macedonene, domnul Mitsotakis a recunoscut încă şi mai explicit că problema în recunoaşterea Republicii Macedonia era că ea ar fi implicat recunoaşterea existenţei minorităţii respective în Grecia: „Am înţeles încă de la început chestiunea Skopje în adevărata ei dimensiune....Problema pentru mine era să evit apariţia unei a doua probleme minoritare în Macedonia de Vest. (...) Pentru mine ţelul a fost dintotdeauna ca acea republică să afirme clar că nu există o minoritate slavomacedoneană în Grecia şi să se angajeze prin tratate internaţionale să oprească toată propaganda împotriva Greciei. Aceasta a fost cheia în disputa greco-macedoneană.”23

Din această atitudine oficială a Greciei este lesne de ghicit situaţia macedonenilor din Grecia: potrivit guvernului grec ei pur şi simplu nu există. Grecia recunoaşte că în Macedonia Egeeană există o populaţie diferită, dar aceasta este fără încetare privită ca „eleni slavofoni cu o conştiinţă naţională greacă”, care pe lîngă limba greacă mai vorbesc şi un „dialect slav”. Astfel, macedonenilor le este refuzat pînă şi dreptul de a se exprima în mod liber ca macedoneni, iar dacă totuşi o fac, sînt puşi sub acuzare. Cu toate că nu recunoaşte oficial existenţa macedonenilor, sau existenţa vreunei alte minorităţi etnice, Grecia îşi continuă strategiile asimilaţioniste. Astfel, de exemplu, în 1987 toţi părinţii din Macedonia Egeeană au fost obligaţi să îşi trimită copiii de doi sau trei ani la „grădiniţe integrate”. Obiectivul era evident: să îi împiedice pe copiii macedoneni să înveţe limba şi cultura macedoneană în propriile lor case. Această normă nu a fost aplicată niciunde altundeva în Grecia.

Reacţiile minorităţii

Datorită naturii dure a procesului grec de construcţie naţională, etnicii macedoneni s-au mobilizat de curînd în apărarea propriilor lor drepturi. Există astăzi mai multe organizaţii macedonene în Grecia care luptă pentru păstrarea şi promovarea identităţii şi culturii macedonene (partidul Curcubeul; Mişcarea Macedoneană pentru Drepturile Omului în Grecia; Mişcarea Macedoneană pentru Prosperitatea Balcanilor). Toate aceste organizaţii cer recunoşterea minorităţii macedonene din Grecia şi protecţia drepturilor sale de minoritate.24 Activiştii macedoneni nu au ridicat niciodată probleme sensibile precum autonomia ori secesiunea; dimpotrivă, Mişcarea Macedoneană pentru Drepturile Omului, într-o scrisoare din 20/7/1993 adresată primului ministru în care cerea un tratament similar pentru macedonenii din Grecia cu cel cerut de primul ministru autorităţilor albaneze pentru grecii din Albania, afirma clar că macedonenii „sînt o parte inseparabilă a Greciei (...) o minoritate etnică macedoneană care este un element constitutiv al statului grec.”25 Kosta Gotsis, membru al Mişcării Macedonene pentru Prosperitatea Balcanilor, a rezumat revendicările minorităţii macedonene într-o declaraţie dată misiunii Monitorului drepturilor omului de la Helsinki în 1994: „ Vrem toate drepturile unui popor cu identitate şi cultură proprii şi, în concordanţă cu declaraţiile CSCE, sîntem îndreptăţiţi să ne bucurăm de aceste drepturi. Unul din cele mai importante este dreptul ca educaţia copiilor noştri să se desfăşoare în limba lor maternă. Este foarte important să salvăm limba. Puţin ne pasă dacă toate materiile sînt predate în macedoneană sau dacă se face o singură oră pe zi în limba macedoneană — nu dorim o utopie. Este absolut în regulă dacă ni se permite să fondăm şcoli private în care instrucţia să se desfăşoare în limba macedoneană. Este de asemenea în regulă dacă guvernul oferă o oră sau două de predare în limba macedoneană.”„Chiar acum nu putem obţine permisiunea de a preda măcar o oră în macedoneană deoarece, în concepţia guvernului grec, această limbă nu există. Ca să fondezi o şcoală de limbă străină ai nevoie de o autorizaţie şi de un certificat. Dar, de vreme ce guvernul spune că limba macedoneană nu există, nu va da nimănui autorizaţia de a o preda.”26

În ultimii ani totuşi, activiştii organizaţiilor minorităţii macedonene au fost puşi sub supraveghere de către autorităţile greceşti.

Reacţiile guvernului grec la revendicările minorităţii

Mişcările macedonene pentru drepturile omului şi minorităţilor au dus campanii active pentru a convinge guvernul grec şi comunitatea internaţională să recunoască existenţa minorităţii macedonene în Grecia şi să îi recunoască de asemenea drepturile omului şi minorităţilor. Totuşi, guvernul grec nu numai că a fost surd la pledoariile activiştilor macedoneni care luptă pentru recunoaşterea minorităţii macedonene şi ameliorarea statutului său, dar chiar mai rău, i-a hărţuit pe aceştia. În iunie 1990 la Conferinţa de la Copenhaga pentru drepturile omului, o delegaţie de drepturile omului din Macedonia Egeeană a vorbit foarte deschis despre situaţia minorităţii macedonene din Grecia. La revenirea lor în Grecia, doi activişti macedoneni pentru drepturile omului au fost supuşi hărţuirii oficiale a statului. Unul dintre ei, Hristo Sideroupulos, a fost transferat de la locul de muncă în Kefalonia, la cîteva sute de kilometri de locul său natal. Celălalt participant, Stavros Anastasiadis, a fost concediat şi i s-au aplicat amenzi discriminatorii.

După cum a raportat Comitetul Helsinki, activiştii minorităţii macedonene sînt în continuare hărţuiţi de autorităţi; ei sînt adeseori urmăriţi de agenţi de securitate naţională sau ai serviciului secret, sînt adeseori trataţi ca agenţi ai Republicii Macedonia atît de autorităţi cît şi de mass media, fără ca aceasta din urmă să fi oferit vreodată dovezi clare în acest sens sau să fi publicat vreodată dezminţirile sau scrisorile de protest trimise de activişti. Astfel, deputata partidului conservator, Virgiania Tsouderou, a acuzat cîteva grupuri de macedoneni de „disponibilitatea lor de a servi o altă ţară (...) şi alături de skopjeni să conceapă acest atac cultural şi genocid în detrimentul Greciei.”27

Mai mult, la 1 aprilie 1993, Hristos Sideroupulos şi Anastasios Boulis, activiştii macedoneni pentru drepturile omului care fondaseră Mişcarea Macedoneană pentru Drepturile Omului din Grecia, au fost daţi în judecată după ce comentariile lor cu privire la existenţa minorităţii macedonene fuseseră publicate în revista greacă ENA în martie 1992. În baza interviului şi comentariilor lui Sideroupulos la întrunirea OSCE, ambii au fost acuzaţi de a fi „răspîndit informaţii şi zvonuri false care ar putea produce nelinişte şi teamă în rîndul cetăţenilor” şi au fost condamnaţi la cinci luni de închisoare în baza articolului 191 şi 192 din Codul Penal Grec. După presiunea considerabilă exercitată de organizaţiile internaţionale de drepturile omului, autorităţile greceşti au ridicat această condamnare pe data de 28 ianuarie 1994.

De asemenea, potrivit raportului Comitetului Helsinki Grec, activişti ai Mişcării Macedonene pentru Prosperitatea Balcanilor care semnaseră în 1992 o petiţie prin care revendicau drepturile macedonenilor, s-au confruntat cu reacţii care includeau presiune psihologică extremă asupra rudelor, inclusiv asupra copiiilor lor din sate foarte mici, inscripţii calomnioase, îndepărtarea unui ofiţer dintr-o funcţie în care fusese ales în cadrul unei asociaţii pentru că i-ar fi „stricat acesteia reputaţia”, îndepărtarea clientelei care a fost ameninţată să nu se implice în afaceri etc.28 Autorităţile greceşti au descurajat de asemenea tipografiile să tipărească pamfletele şi publicaţiile activiştilor macedoneni. Multe numere ale ziarului minorităţii macedonene, Zora, nu au ajuns niciodată la destinatarii lor, fiind aruncate încă de la oficiile poştale.

Mai mult, activiştii macedoneni s-au confruntat cu dificultăţi în organizarea de activităţi culturale precum festivaluri de cîntece şi dansuri populare macedonene. Întrucît identitatea şi limba macedoneană nu sînt recunoscute, pînă şi cîntarea cîntecelor macedonene este considerată o activitate interzisă. Astfel, dansurile şi cîntecele macedonene în public au fost adesea întrerupte cu brutalitate de poliţie deoarece o astfel de manifestare culturală „rămîne un act suspect din punct de vedere naţional, dacă nu de-a dreptul anti-grec”.29 La 20 iulie 1990 în satul Meliti lîngă Lerin (Florina) un festival popular macedonean a fost întrerupt cu forţa de autorităţile şi poliţia greacă. Sîmbătă, 26 iulie 1997 s-a desfăşurat un festival de folclor macedonean în satul Olimpiada din Macedonia Egeeană. Poliţia greacă i-au forţat pe organizatori să anuleze această manifestare culturală. Preşedintele comitetului organizator şi preşedintele consiliului sătesc au fost interogaţi în două rînduri de către autorităţile locale cu privire la caracterul etnic macedonean al festivalului într-o tentativă de împiedicare a desfăşurării lui.30

Totodată, iniţiativele de înregistrare a instituţiilor culturale ale etnicilor macedoneni au fost refuzate de guvernul grec. În 1990, Înalta Curte din Florina a refuzat prin decizia 19/33/3/1990 să înregistreze un Centru pentru Cultură Macedoneană. A fost refuzat şi apelul din 9 august al aceluiaşi an împotriva deciziei respective. Cel de-al doilea apel din mai 1991 a fost refuzat de Înalta Curte din Salonic. În iunie 1991 Consiliul Administrativ Suprem al Greciei din Atena a refuzat şi cel de al treilea apel.31 Activiştii macedoneni care intenţionau să fondeze această instituţie culturală au depus o plîngere împotriva Greciei la Curtea Europeană de Drepturile Omului contestînd deciziile curţilor greceşti de toate nivelele care le refuzaseră din 1990 înregistrarea asociaţiei lor. În vara lui 1996 curtea a admis plîngerea împotriva Greciei.

La Curtea Europeană statul grec a încercat să conteste plîngerea argumentînd că nu există o astfel de minoritate în Grecia şi numindu-i pe macedonenii greci „slavii Skopjei”, pretinzînd că scopul plîngerii lor era exclusiv acela de „a obţine o decizie a Convenţiei potrivit căreia numele de Macedonia aparţine recent createi naţiuni slave de la Skopje”.32 În plus, guvernul grec a pretins că petiţionarii vroiau „să fondeze o asociaţie a minorităţii slavilor din Skopje pentru a proteja tradiţiile culturale de la Skopje care sînt în realitate de origine bulgară şi iugoslavă. Guvernul afirmă că nu există în Grecia o astfel de minoritate şi astfel de tradiţii culturale.”33 În ciuda obiecţiilor Greciei, în vara lui 1998 Curtea Europeană de Justiţie a condamnat Grecia pentru încălcarea libertăţii de asociere (Articolul 11 al Convenţiei Europene), deoarece tribunalele greceşti nu au permis fondarea „Casei Civilizaţiei Macedonene” (conform traducerii în engleză a Curţii Europene).34 Curtea a considerat obiectivele asociaţiilor macedonene clare şi legitime.

În mai 1998, a avut loc o masă rotundă lîngă Florina, organizată de partidul Curcubeul, la care au participat peste 100 de greci şi de macedoneni din Grecia. Întrunirea a fost prima de acest fel care a avut loc în această zonă a minorităţii. Potrivit Comitetului Helsinki Grec, participanţilor nu le-a fost permis să închirieze săli de conferinţă publice din Florina — hotelurile locale au refuzat să dea camere invitaţilor. Între timp, i s-a refuzat intrarea în ţară lui Alexander Popovski, un invitat, reprezentant al Asociaţiei Macedonenilor Egeeni din Bitolia (Republica Macedonia). Mai mult, „în timpul întrunirii propriu-zise, poliţia financiară a controlat “taverna” în care aceasta avea loc şi a amendat localul pentru că nu a eliberat chitanţe pentru băuturi — o acuzaţie tehnic validă, dar a fost totuşi primul control de acest fel efectuat în localul respectiv”.35

Un alt exemplu de împotrivire a Greciei de a accepta existenţa identităţii şi limbii macedonene îl constituie evenimentele care au avut loc la Florina în 8 septembrie 1995. La această dată, membrii partidului Curcubeul au deschis un birou în oraşul Florina. Deschiderea biroului a fost marcată printr-o inscripţie bilingvă — greacă şi macedoneană — prin care edificiul se identifica drept biroul oficial al partidului. Ca urmare, biroul a fost atacat şi jefuit de o mulţime condusă, printre alţii, de primarul oraşului Florina. Procurorul districtual nu a înaintat nici un fel de acuzaţii împotriva persoanelor implicate în acest incident violent, ci a acuzat în schimb conducerea partidului Curcubeul de „incitare la tulburarea păcii prin dezacorduri, prin folosirea limbii macedonene şi a numelui macedonean al oraşului”. Aceste evenimente nu au fost condamnate în nici un fel de guvern, de partidele politice sau de mass media, cu cîteva excepţii ale acesteia din urmă.

Înainte de jaf, procurorul dispusese îndepărtarea inscripţiei şi anunţase acuzarea liderilor partidului Curcubeul pentru a fi incitat la divizarea oamenilor prin folosirea limbii macedonene pe inscripţie. Drept rezultat, patru membri ai partidului au fost daţi în judecată pentru folosirea în public a limbii lor materne. Cu toate că guvernul Greciei a fost condamnat pe plan internaţional de multe grupuri pentru drepturile omului pentru acuzarea activiştilor macedoneni, procesul a început la 14 octombrie. Liderii partidului au fost acuzaţi de „cauzarea şi incitarea la ură reciprocă între cetăţeni” (articolul 192 al Codului Penal) deoarece expuseseră o inscripţie cu un text slav în exteriorul biroului lor din Florina. Cu toate că procesul a fost amînat de mai multe ori, Curtea greacă a audiat cazul partidului Curcubeul la 15 septembire 1998. Datorită presiunii internaţionale imense şi continue exercitate de organizaţii neguvernamentale precum Mişcarea Macedoneană pentru Drepturile Omului din Canada, Monitorul Helsinki Grec, Amnesty International, partidul a fost în cele din urmă achitat.

Un alt caz de atitudine neliberală a Greciei faţă de minoritatea macedoneană a avut loc la 17 februarie 1998. În ziua respectivă, autorităţile de la graniţa Greciei cu Republica Macedonia au confiscat de la liderul partidului Curcubeul, Traianos Pasois, două calendare concepute în limba macedoneană, cu fotografii reprezentînd oraşe din nordul Greciei, cu numele lor slave. Cu toate că Pasois a înaintat acuzaţii împotriva ofiţerilor, procurorul din Florina le-a respins ca nefondate susţinînd că ofiţerii urmaseră ordinele „superiorilor lor şi ale ministerului de resort.”36 Procurorul a adăugat că materialul confiscat „nu poate fi permis în ţară şi trebuie returnat ţării de origine deoarece este material de propagandă care poate tulbura relaţiile dintre ţara noastră şi ţara vecină cu capitala la Skopje.” Mai mult, procurorul l-a acuzat pe Pasois pentru încălcarea articolului 191 prin „răspîndirea de informaţii false sau zvonuri care pot provoca (...) alterarea relaţiilor internaţionale ale ţării” şi a iniţiat împotriva lui procedurile judiciare. Cu toate că data iniţială a fost fixată pentru 18 martie, procesul a fost amînat şi reprogamat pentru 18 noiembrie 1998, ţinîndu-l astfel pe jar pe Pasois pentru mai mult de doi ani şi jumătate. În cele din urmă, după o considerabilă presiune internaţională Pasois a fost achitat într-un proces care a avut loc în noiembrie trecut.37

Greaua încercare la care a fost supus preotul Nikodimos Tsarknias este grăitoare în ce priveşte cît de departe poate ajunge persecuţia cînd este coordonată de stat şi biserică. Părintele Nikodimos Tsarknias este călugăr de credinţă ortodoxă. Este cetăţean al Greciei şi membru al minorităţii etnice macedonene. Din 1973 pînă în 1991 a fost membru hirotonisit al Biserici Ortodoxe Greceşti. El a fost unul din primii activişti de drepturile omului şi a publicat, cu sprijinul surorii sale, ziarul Moglena care informa asupra problemelor locale, inclusiv celor minoritare. După ce şi-a declarat în mod public identitatea etnică în 1991 şi după ce le-a vorbit credincioşilor din parohia sa în limba macedoneană, Tsarknias a fost obligat de către autorităţile eclesiastice greceşti să demisioneze. Mai mult, începînd din acel moment, el a fost constant hărţuit de oficialităţile guvernului grec. Astfel, în iulie 1992 arhimandritul Nikodemos Tsarknias şi unul din credincioşi, Photios Tzelepis, au fost somaţi să apară în faţa Curţii Magistraţilor din Salonic.38 Preotul a fost acuzat că l-ar fi insultat pe arhiepiscop şi totodată că ar fi homosexual şi spion al Republicii Macedonia. Totuşi, un raport al Serviciului Secret Grec dezvăluia faptul că acuzaţia minoră din somaţie constituia un pretext pentru a-l hărţui pe preot pentru activismul său în domeniul drepturilor omului. Raportul afirma că autorităţile „nu au găsit curajul să spună că l-au exclus din biserică pentru atitudinea lui anti-elenă şi să ceară judecarea lui pentru înaltă trădare, ci l-au îndepărtat, sub “justificarea” călduţă pe care o dezvăluim astăzi pentru a pune stigmatul ruşinii asupra tuturor acelora care au contribuit la ea”.39 În martie 1993, arhimandritul Nikodemos Tsarknias a fost răspopit şi exclus din Biserica Ortodoxă Greacă pentru activismul lui în domeniul drepturilor omului.

Concluzie

Nu există nici o îndoială că dosarul drepturilor omului al statului grec constituie o încălcare a numeroaselor convenţii internaţionale pe care acesta le-a ratificat, de pildă, diferitele documente ale CSCE privitoare la dimensiunea umană, convenţiile Consiliului Europei şi cele ale Naţiunilor Unite referitoare la drepturile omului. Mai mult, Grecia are o încadrare cu totul şocantă potrivit listei practicilor de construcţie naţională a lui Will Kymlicka. Grecia urmează politici neliberale conform tuturor citeriilor pe care Kymlicka le socoteşte relevante în stabilirea gradului de liberalism al politicilor de construcţie naţională pe care le urmează un stat. Nu numai că Grecia s-a angajat imediat după cucerirea Macedoniei Egeene în politici nedrepte de colonizare a teritoriilor locuite de etnicii macedoneni, dar şi-a continuat de atunci fără întrerupere construcţia naţională neliberală.

Grecia tăgăduieşte dreptul elementar la autodefinire al minorităţii macedonene. Pe această bază, macedonenilor li se refuză alte drepturi ale minorităţilor precum dreptul de a fonda instituţii culturale, educaţia în limba minorităţii etc. Statul grec are o definiţie foarte restrînsă a cetăţeniei, care nu permite nici unei alte identităţi etnice decît cea greacă să deţină cetăţenia greacă. Nu numai că Grecia nu permite nici un proces paralel de construcţie naţională a unei minorităţi, dar ea insistă ca minoritatea macedoneană să preia identitatea greacă. Politicile neliberale ale statului grec merg pînă într-acolo încît să-i hărţuiască pe indivizii care contestă mitul construcţiei naţionale a Greciei. Astfel, pînă şi activiştii din domeniul drepturilor omului care susţin acordare de drepturi ale minorităţilor etnicilor macedoneni au fost în repetate rînduri hărţuiţi de oficialităţile statului grec. Destul de trist pentru „leagănul democraţiei” că se impune concluzia că procesul de construcţie naţională a Greciei şi politicile sale faţă de minorităţi sînt alarmant de neliberale şi distructive şi ar trebui schimbate fără întîrziere.

NOTE

1. Vezi Ethnic Relations in Eastern Europe and Western Political Theory, în Magda Opalski (ed) Managing Diversity in Plural Societies: Minorities, Migration, and Nation Building in Post-Communist Europe, Ottawa: Forum Eastern Europe, 1998.

2. Ibid.

3.Termenul „Macedonia” este folosit aici pentru a descrie întreaga regiune geografică a Macedoniei.

4. Cunoscut în general ca Tratatul Nouile, el a fost semnat în localitatea cu acelaşi nume.

5. Acesta este aşa-numitul Tratat de la Laussane. Tratatul accepta principiul mutării obligatorii a creştinilor din Turcia (adică a grecilor) şi a musulmanilor din Grecia (turci, macedoneni musulmani etc). În baza convenţiei pentru emigrarea obligatorie, 350.000 de musulmani au fost expulzaţi din Macedonia Egeeană. 40.000 din ei erau musulmani macedoneni. Vezi pentru aceste cifre Societé des Nations, L’établissement des refugies en Grece, Geneva, 1926, potrivit citatului din Virtual Macedonia, studiu prezent la adresa http:// www.vmacedonia.com/teleport.html/history/daniel4.html.

6. Cel mai numeros grup etnic din Macedonia Egeeană înainte de primul război mondial era cel al macedonenilor, care se ridica la 30,4 la sută din totalul de 1.073.549 de locuitori. Al doilea grup ca mărime era cel al grecilor, reprezentînd 22,4 la sută, iar restul de 47,2% era format din turci, pomaci, vlahi, evrei şi ţigani. Ca urmare a schimbului de populaţie dintre Grecia, Turcia şi Bulgaria, s-au stabilit în Macedonia Egeeană în jur de 700.000 de greci, iar în jur de 60.000 de macedoneni s-au mutat de aici în Bulgaria, alţi 35.000 fiind obligaţi să emigreze în Turcia. Ibid.

7. Vezi Will KYMLIKA, Human Rights and Ethnocultural Justice, studiu prezentat în memoria lui J.C.REES, la University of Wales, Swansea, la 23 februarie 1998.

8. Astfel, potrivit datelor recensămîntului oficial grecesc, numărul slavofonilor în Grecia în 1928 şi în 1940 era de 85.000. Totuşi, este important de observat că guvernul grec a prezentat cifre inferioare celor reale din motive politice.

9. Vezi Virtual Macedonia, la adresa http://www.vmacedonia.com/teleport.html/history/daniel4.html.

10. Legea a fost publicată în cotidianul oficial al guvernului grec Efimeris tis Kiverniseos, No. 322 din 21 noiembrie 1926. Acelaşi ziar a publicat în numărul 346 noile nume greceşti, oficiale. Cu privire la această lege şi la altele, discriminatorii şi ele, vezi Submission to the Australian Joint Standing Committee on Foreign Affairs, Defense and Trade: Human Rights Sub-committee, studiu elaborat de Aegean Macedonian Association of Australia, July 1993, şi aflat la adresa htttp://www.vmacedonia.com/teleport.html/history/hrau.html.

11. La 7 septembrie 1938 a fost adoptată Legea 2366, care interzicea folosirea limbii macedonene.

12. Legea L-2 şi Legea M.

13. Vezi raportul pe 1997 al Greek Helsinki Monitor, Macedonians in Grece, la adresa http://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.

14. Ibid.

15. Ibid.

16. Decretul Ministerial Grec, Numărul 106841 din 29 decembrie 1982.

17. Vezi raportul pe 1997, al Greek Helsinki Monitor, Macedonians in Greece, la adresa http://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.

18. Ibid.

19. Vezi Denying Ethnic Identity: the Macedonians of Greece, Human Rights Watch/ Helsinki, New York, 1994.

20. Vezi raportul pe 1997, al Greek Helsinki Monitor, Macedonians in Greece, la adresa http://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.

21. Greek Helsinki Monitor and Minority Rights Group — Greece. The Macedonians, în Greek Monitor of Human and Minority Rights, Vol. 1 No. 3, December 1995, 18.

22. Vezi raportul pe 1997, al Greek Helsinki Monitor, Macedonians in Greece, la adresa http://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.

23. Ibid.

24. Vezi de exemplu manifestul partidului Curcubeul la adresa http://macedonian.se.org/

25. Vezi raportul pe 1997, al Greek Helsinki Monitor, Macedonians in Grece, la adresa http://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.

26. Vezi Denying Ethnic Identity: the Macedonians of Greece, Human Rights Watch/ Helsinki, New York, 1994; p.41.

27. Ibid.

28. Ibid.

29. Ibid.

30. Vezi raportul Mişcării Macedonene pentru Drepturile Omului din Canada la adresa www.mhrmc.on.ca.

31. Submission to the Australian Joint Standing Committee on Foreign Affairs, Defense and Trade: Human Rights Sub-committee, studiu elabborat de Aegean Macedonian Association of Australia, iulie 1993, la adresa http://www.vmacedonia.com/teleport.html/history/hrau.html.

32. Vezi raportul pe 1997, al Greek Helsinki Monitor, Macedonians in Grece, la adresa http://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.

33. Ibid.

34. Vezi raportul Mişcării Macedonene pentru Drepturile Omului din Canada la adresa www.mhrmc.on.ca.

35. Vezi 1998 International Helsinki Federation Report on Greece, la adresa http://www.ihf-hr.org/reports/ar98/ar98gre.htm

36. Vezi 1997 International Helsinki Federation Report on Greece, la adresa http://hr.org/reports/ar97/ar97gre.htm

37. Referitor la acest caz vezi raportul Mişcării Macedonene pentru Drepturile Omului din Canada la adresa www.mhrmc.on.ca.

38. Submission to the Australian Joint Standing Committee on Foreign Affairs, Defense and Trade: Human Rights Sub-committee, studiu elaborat de Aegean Macedonian Association of Australia, iulie 1993, la adresa htttp://www.vmacedonia.com/teleport.html/history/hrau.html.

39. Ibid.

40. KIRJAZOVSKI, Risto, Macedonian National Institutions in the Aegean Part of Macedonia (1941-1961), Skopje: Institute of National History, 1987.

*

Zhidas DASKALOVSKI (n.1974), absolvent al Universităţii americane din Bulgaria, M.A. al Departamentului de Studii Sud-Est Europene al Universităţii Central Europene din Budapesta, doctorand al Departamentului de Ştiinţe Politice al aceleiaşi universităţi (tema Liberalism and Multicultural Issues), are ca principale arii de interes politica şi istoria contemporană a Macedoniei. A publicat mai multe studii în International Journal of Group and Minority Rights, Oxford International Review, East European Constitutioanal Review, Balkanologie.

Zhidas Daskalovski, The Macedonians of Greece: a Minority Rights Case Study, studiu publicat în Makedonika, februarie 1999, şi preluat cu permisiunea autorului.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006