Editorial

O bună parte din dezbaterea teoretică şi demersul legislativ european referitoare la minorităţi, adesea găzduite şi în paginile alterei, abordează imperativul protecţiei acestora din perspectiva unui imbold moral. În Europa, unde naţiunile moderne, ca urmare a istoriei şi trasării frontierelor statelor naţionale, trăiesc în ipostaza ambivalentă de majoritate şi minoritate, întregul efort de protecţie a minorităţilor istorice a aprofundat o viziune morală asupra chestiunii. De vreme ce fiecare naţiune alcătuind un stat naţional se regăseşte pe teritoriul altor state naţionale, odată cu depăşirea suspiciunilor trecutului şi debutul construcţiei federale europene, s-a ajuns la soluţii ce se regăsesc fie în aranjamente constituţionale (Finlanda), fie în cele bilaterale (Italia-Austria, Germania- Danemarca), fie în sistemul multilateral al cartelor Consiliului Europei privitoare la limbile minoritare şi regionale sau autonomia locala.

Odată cu abolirea comunismului, noi state europene s-au aflat în faţa imperativului de a se înscrie în acest proces. Obţinerea statutului de membru al Consiliului Europei, începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, accederea în NATO, au obligat guvernele noilor democraţii să trecă peste mentalitatea populist-naţionalistă care le-a adus, în unele cazuri, la putere şi să opteze pentru introducerea unor reforme politice substanţiale, adesea fără precedent în regiune, pentru protecţia minorităţilor, implicarea lor în actul guvernării, eventual garantarea unor forme de autonomie. Evolutia României de la naţionalism spre politica şanselor egale este o bună ilustrare a transformării în bine pe care o poate suferi politica privind minorităţile dintr-o democraţie tînără, aflată sub presiunea procesului de aderare la structurile euro-atlantice. De la naţionalismul de stat, continuat în primii ani de după revoluţie de un establishment care includea numeroşi exponenţi ai nomenclaturii de rangul doi s-a ajuns la experienţa istorică a includerii partidului maghiarilor (resimţiţi ca o minoritate “periculoasă”), în coaliţia guvernametală între 1996-2000). Chiar mai spectaculoase gesturile temerare ale unor foşti naţional- comunişti, reveniţi la putere în 2000, de punere în practica a unui sistem de norme de protecţie comparabile cu cele din democraţiile consolidate.

Din păcate, orice demers pozitiv salutar, chiar venind din partea unor „convertiţi” la valorile democratice este bruiat de practicarea la scară largă a dublului limbaj, inclusiv de către forţele politice îndeobşte numite reformatoare, chestiunea minorităţilor fiind utilizată în lupta pentru atragerea electoratului presupus naţionalist. Fragilitatea consensului asupra protejării minorităţilor este cu atît mai evidentă cu cît actorii publici care joacă un rol definitoriu în formularea politicilor au mai multe reticent induse de interese de ordin politic. Obsesia pericolului revizuirii frontierelor nu a părăsit definitiv zona balcanică. Statele naţionale, incapabile să accepte legitimitatea diversităţii, considerată în continuare un pericol la adresa monopolului majorităţii asupra resurselor şi sferei simbolice, profită de orice ocazie pentru a sărbători diminuarea minorităţilor. Recensămintele, politicile educaţionale, simbolurile naţionale exclusive, ocuparea spaţiului public exclusiv de valorile majorităţii sînt tehnici menite să încurajeze reducerea, chiar extincţia minorităţilor.

Consiliul Europei a avut, ca de atîtea ori, iniţiativa de a lansa semnale de alarmă - concretizate în recomandări - pentru protejarea minorităţilor, îndeosebi a celor ameninţate cu dispariţia: aromânii, vorbitorii de limbă idiş, ceangăii. După ce Europa Occidentală a cvasi-eliminat, în epoca premodernă şi modernă, comunităţile care nu-şi formaseră state naţionale proprii, un sentiment justificat de vinovăţie istorică a condus la programe de acţiuni afirmative prin care laponii (samii), frizii, welşii, sorbii, romii, eschimosii au primit o nouă şansă de supravieţuire. În unele cazuri, aceste măsuri depăşesc normele europene în materie, tocmai pentru că situaţia comunităţilor vizate este dramatică. Inutil de subliniat că asemenea atitudini morale sînt proba cea mai convingătoare a convertirii statelor naţionale la democraţia autentică, oferind unor comunităţi periclitate, dar a căror istorie a îmbogăţit zestrea culturală a Europei, o tardivă reparaţie. Din păcate, ignoranţa, povara unei vinovăţii care trebuie ascunsă sau simple considerente electorale fac ca un aşa-zis pragmatism societal să prevaleze asupra valorilor morale. Îşi face încă greu loc, în special în Europa Centrală şi de Sud-Est, respectul pentru ceea ce studiul unui Gabriel Andreescu denumeşte dreptul comunităţilor minoritare la privatitate, concept care, tradus în politici publice, ar putea atenua, prin varii forme de autonomie, efectele asimilatoare ale statului naţional - fie el civic -, prin fericita sinteză între principiul libertăţilor individuale şi dreptul la existenţă colectivă.

Idealul unei societăţi europene reconciliate cu trecutul, capabilă de pocăinţă istorică pentru construirea unei armonii îmbinînd libertatea individului cu aceea a comunităţii, poate lua naştere doar cînd impulsurile dominatoare vor înceta. Nu suspendarea normelor binelui comun administrat de stat, ci includera în filozofia funcţionării sale a cît mai multor principii morale, de transparenţă şi credibilitate, pentru corectarea pe cît posibil a deficitului de democraţie, instituţional şi mentalitar.

altera propune, în acest număr dublu, destule teme de reflecţie, contribuind, sperăm noi, la îmbogăţirea fundamentului teoretic al unor politici publice care, prezente in nuce, în fiecare din noile democraţii, sînt departe de a fi consolidate în opinia publică şi îndeosebi în cultura elitelor politice, dominate de imperativul prezentului şi lipsite, cu puţine excepţii, de programe vizionare.