Marosvásárhely,

1990: három napig

magyar

Puczi Béla (TÎRGU-MUREş, 1990:

maghiar pentru trei ZILE)

Red. Bernáth Gábor, edit.

Roma Sajtóközpont

Könyvek, 2000

Naratorul evenimentelor, Béla Puczi, este unul dintre acei romi care în ziua de 20 martie 1990 au venit ajutorul maghiarilor ce demonstrau în centrul oraşului Tîrgu-Mureş şi au fost atacaţi de românii îmbătaţi, înarmaţi, aduşi din zona Reghinului.

Evenimentele din Tîrgu-Mureş au fost prelucrate atît de autori români, cît şi de maghiari. Această carte este prima care le prezintă din optica unui rom implicat.

Dincolo de datele, faptele istorice şi modul în care le-a trăit naratorul, ceea ce atrage atenţia cititorului şi merită să fie analizat în mod special este criza de identitate, caracteristică nu doar pentru autor, dar şi mai multor comunităţi de romi. O criză de identitate care, în momentul unei alte crize, a unui conflict între două grupuri etnice, iese la suprafaţă.

Întrebările care se pun referitor la participarea romilor la conflictul din martie 2000 sînt: De ce s-au implicat romii într-un conflict româno-maghiar? De ce s-au implicat de partea maghiarilor? Cum au fost „răsplătiţi”?

Romii din Dumbrăveni (satul natal al lui Béla Puczi) şi-au asumat o identitate aparte, folosind limba maghiară ca limba maternă. („Bunicii mei vorbeau ţigăneşte cu mama, dar eu deja învăţasem să vorbesc în maghiară; acolo, în acea vreme, a început să devină demodată limba ţigănească. Am învăţat ţigăneşte atunci cînd bunicul şi unchiul meu jucau filcău, sau de la cele două bunice, cum aranjau curtea.”) Cum de jure nu era recunoscută existenţa romilor (nu doar datorită sintagmei „maghiari, germani şi alte naţionalităţi”, dar şi din cauza ignorării complete, spre exemplu cu ocazia recensămintelor, a acestei comunităţi), cei din

Dumbrăveni se considerau aparţinînd naţiunii maghiare. Românii şi romii vorbitori de romanes, la fel, îi considerau pe aceşti romi ca fiind maghiari (jigninu-i cu termenul de „bozgor”). Maghiarii erau împărţiţi: „au fost maghiari care ne considerau ţigani, iar alţii spuneau: voi sînteţi maghiari, aici cu toţii sîntem maghiari. În anii şaptezeci şi ţiganii au început să înveţe, şi atunci a început să se formeze duşmănia, ca să spun aşa, între maghiari şi ţigani”. Iată educaţia ca sursă de conflict: pînă cînd romii nu erau competitivi, au fost acceptaţi mai uşor de comunitatea înconjurătoare. „Au fost maghiari care nu agreau că noi, ţiganii, învăţăm. Nu vedeau cu ochi buni dacă un ţigan devenea meseriaş, în sat nu erau mai mulţi de 20-30 de meseriaşi. şi multor maghiari le sărea în ochi dacă umblam la costum, că mama mă îmbrăca foarte frumos. Erau invidioşi, strigau după noi: oricum nu vei fi popă.” În mod evident, comunitatea de romi din Dumbrăveni (şi nu numai) trăia această dramă a identităţii: încerca să se asimileze la o altă minoritate (cea maghiară), nici ea cu o condiţie prea uşoară, comunitate care însă avea de multe ori reţineri sau chiar repulsie faţă de această tendinţă.

În aceste condiţii, actul romilor din 20 martie 1990 a fost o declaraţie de fidelitate, de devotament; ei s-au solidarizat cu comunitatea maghiară într-o situaţie deosebit de gravă, în plin conflict cu comunitatea majoritară.

Identitatea etnică nu a fost indiferentă nici pentru anchetatori („într-o noapte a intrat un ofiţer, care mi-a cerut să-i spun sincer ce sînt: român, maghiar sau ţigan”), nici pentru deţinuţii din penitenciar („deţinuţii români erau foarte porniţi împotriva noastră”).

Ar fi urmat ca după cele întîmplate comunitatea maghiară să ofere un sprijin romilor arestaţi. Ajutorul a fost parţial. „Avocaţii au fost aleşi de UDMR”... dar... „soţia a vîndut televizorul să poată plăti”. După eliberare, sprijinul a fost, la fel, nu numai superficial, dar de multe ori şi jignitor. „După masă a venit preotul, să mergem la biserică. Am fost aşezaţi în faţă, s-a spus o rugăciune pentru noi şi am primit un plic; ruşine care nu poate fi spălată de pe noi. În plic erau cincisute de lei.”

În aceste condiţii, Béla Puczi şi-a încercat norocul în Ungaria. A dorit să obţină statutul de refugiat. „Nu prea mă pricepeam la legile cu privire la statutul de refugiat, şi se ţineau în secret faţă de noi: drepturi nu au fost, obligaţii pe mai multe pagini.” Umilirile datorate diferenţei dintre identitatea asumată şi cea atribuită nu au luat sfîrşit. Funcţionarii care completau formularele refugiaţilor îl întrebau ce este. „Am zis, normal, că sînt maghiar. [...] Vedeţi, doamnă, am scris totul în maghiară, vorbesc maghiara, normal că sînt maghiar. La care ea: aşa ştie că am altă naţionalitate. Mi-a poruncit să părăsesc biroul, să aştept afară, strigînd după mine: dumneata de ce ai venit aici, din ăştia avem şi noi destui. Acest lucru m-a durut mult. Am stat pe coridor. Pînă la urmă a ieşit şi a spus doar atît: să mă întorc la Bicske şi să mai aştept. Aşa a fost. Nu mi-a sosit statutul de refugiat.” A fost trimis în România dar s-a întors în tabăra de refugiaţi. Unde autorităţile maghiare s-au comportat cu el aproape ca şi cei de la închisorile din România. „Am avut impresia că pe noi, ţiganii, vor să ne scoată de acolo.” După ce a primit, în sfîrşit, statutul de refugiat, Béla Puczi a fost forţat de circumstanţe să plece mai departe, în Franţa. În ciuda celor întîmplate, a simţit nostalgia apartenenţei asumate. „Mi-a lipsit maghiaritatea mea. Sînt şi ţigan, dar m-am născut şi am crescut printre unguri.” Între timp, autorităţile maghiare i-au retras statutul de refugiat, pe motivul că ar fi perturbat liniştea taberei de la Bicske... într-o perioadă în care Béla Puczi nici măcar nu era în Ungaria! Neprimind statutul de refugiat în Franţa, a fost retrimis în Ungaria. Aşteptînd să i se soluţioneze situaţia, a lucrat din loc în loc. Astfel a avut posibilitatea de a experimenta o altă identitate: cea a cetăţeanului român. „Ardeleanul nu are ce căuta aici. Ardeleanul, care vine aici, oricum e văzut ca fiind român. şi mie mi-au spus de repetate ori: oricum, eşti doar un român puturos.”

Dacă la început Béla Puczi se bucura de mai multe identităţi, a început să simtă şi cum e să rămîi fără identitate. „Nu am mai avut oraşul meu, ţara mea, casa mea, familia mea.” Naraţiunea se termină în acest ton al omului care a pierdut totul: „Nu pot să fac nimic. M-am înjosit în aşa hal, că nu am curajul să spun că mai trăiesc. Dar să fiu în stare să ţin o familie, să cresc copii, să fac cadouri pentru nepoţi! Nu am curajul să spun.”

István Haller