Pact academic sau
multiculturalitate „cu voie”?

Smaranda Enache

Cu cîţiva ani în urmă, o dispută excesiv şi unilateral mediatizată a făcut din statutul Universităţii Babeş-Bolyai încă un subiect de duel politic, pe lîngă multe altele care pervertesc dezbaterea publică despre legitimitatea şi şansele diversităţii în ţara noastră. Universitatea Babeş-Bolyai a fost, de-a lungul istoriei moderne — contrazicînd însăşi esenţa sa universalistă —, obiectul unei concurenţe acerbe dominată de excese naţionaliste şi vendette etno-lingvistice.

Înfiinţată în 1581 de principele catolic Ştefan Báthori, universitatea avea să supravieţuiască cu oarecari întreruperi disputelor religioase, pentru a deveni la 1872 (data înfiinţării universităţii moderne), o instituţie cu limba de predare maghiară. După 1918, universitatea este transformată într-o instituţie românească, partea maghiară strămutîndu-se în ţara vecină. În perioada Dictatului de la Viena, universitatea maghiară renaşte, cea românească strămutîndu-se la rîndul ei, în „dispersare” la Sibiu. După al doilea război mondial, în 1945 ia fiinţă în descen- denţa universităţii de la 1872, universitatea unilingvă maghiară Bolyai. Paralel, universitatea românească revenită la Cluj va fi botezată „Babeş”. După cum se poate lesne vedea, într-o istorie de mai puţin de un secol, universitatea avea să fie succesiv amputată, rebotezată, strămutată, sacrificată umorilor politicieneşti şi comandamentelor autoritare, devenind, ca urmare, obiect al unei duble frustrări: pentru maghiari, convertirea ei într-o instituţie românească a fost resimţită ca un rapt dureros, pentru români ca o reparaţie istorică. Nicicînd Universitatea nu a beneficiat de un pact academic care s-o pună la adăpost împotriva arbitrariului. Comunismul i-a dat lovitura de graţie, alterîndu-i însăşi esenţa, transformînd-o într-un instrument propagandistic, cu rare oaze de intelectualitate ce rezistau tă- vălugului ideologic. Ceauşescu s-a folosit de micimea unora din universitarii fă- cuţi pe puncte, dar şi de pretextul unui aşa-zis internaţionalism echidistant, pentru a învrăjbi definitiv atîta cît mai rămăsese neatins din corpul academic. În prezenţa lui, s-a produs în 1959 unificarea forţată a Universităţii Bolyai cu Universitatea Babeş, sub cinicul pretext al înfrăţirii. Cei care n-au marşat la acest plan diavolesc au fost fie eliminaţi, fie au emigrat, fie s-au sinucis. Pas cu pas, partea maghiară a universităţii s-a atrofiat, pînă la a rămîne o simplă firmă fără fond. Aşa a prins-o în 1989 revoluţia. Pentru maghiari, Universitatea Babeş-Bolyai a devenit simbolul triumfului naţionalismului agresiv al lui Ceauşescu asupra uneia din instituţiile- cheie ale comunităţii lor, de care este intim legată capacitatea ei de supravieţuire culturală. Pentru români, cel puţin pentru unii din ei, această invenţie ceauşistă, criticabilă desigur, este totuşi o formulă ce nu trebuie aruncată la coş în totalitate, numai pentru că a fost zămislită de o minte bolnavă, miezul putînd fi reformat. Întrebarea este: cum ?

Lăsînd deoparte falsurile, instrumentarea politică şi tendenţiozitatea, ca şi fanteziile dacice ale unui anumit personaj local arhetipal, în sînul societăţii acade- mice clujene ne găsim în faţa cîtorva opţiuni, exprimate pe diferite canale de repre- zentanţi ai celor două comunităţi, şi pe care le-am putea rezuma astfel:

1. Revenirea la o universitate unilingvă maghiară, prin crearea unei universităţi independente de stat unilingve maghiare, care s-ar desprinde din corpul actualei UBB sau ar lua naştere autonom. Această soluţie este susţinută în special de acele medii academice maghiare care consideră că nu mai au nici un motiv să creadă în sinceritatea propunerilor colegilor lor români, nu o dată aflaţi, cu puţine excepţii, la remorca presiunii naţionaliste. O universitate autonomă unilingvă ma- ghiară ar soluţiona, în opinia acestor cercuri, două chestiuni: (unu) reparaţia istorică ce i se cuvine comunităţii maghiare căreia i-a fost confiscată o instituţie esenţială, şi (doi) garantarea instituţională a supravieţuirii sale culturale autonome pe termen lung. Fiind vorba de o instituţie-simbol, renaşterea ei ar fi semnul bunăvoinţei şi al bunei credinţe mutuale pe care le presupune o reconciliere autentică.

Oricît de complicată ar fi o asemenea soluţie (separare, costuri, resurse umane etc), consider că nu există baza morală de a i se refuza comunităţii maghiare această aspiraţie: tradiţiile, talia şi importanţa acestei minorităţi care a constituit cîndva element de statalitate în Transilvania şi atinge în acest teritoriu aproape 25% din populaţie (semnificativ mai mult decît acel 7% din totalul populaţiei care se invocă frecvent!) îi dau dreptul să aspire la o instituţie autonomă, aşa cum se văd destule exemple în Europa sau America de Nord.

Singurul obiect de negociere, în opinia mea, ar putea fi nu dreptul, ci oportunitatea (academică, financiară etc) de a purcede acum la această soluţie, înainte de a-i fi studiat în detaliu toate avantajele şi dezavantajele. Este nefondată temerea că o asemenea instituţie ar înlocui principiul academic cu cel etnic, deoarece universitatea ar fi unilingvă maghiară, şi nu etnic maghiară, de vreme ce ar putea-o frecventa — cum o făcuse şi în perioada cît funcţionase — orice cetă- ţean vorbitor de limbă maghiară, fie el român, sas, rom, şvab sau albanez. Singurul pericol serios pe care-l presimt criticii acestei opţiuni este acela că promotorii săi ar putea accepta la o adică înfiinţarea unei astfel de universităţi în afara Clujului. Declaraţii contradictorii ale unor înalţi demnitari din România şi Ungaria par să indice că există posibilitatea unui asemenea troc. Consecinţele ar fi dezastruoase: exclusă din capitala Transilvaniei, surghiunită undeva în Secuime, universitatea s-ar provincializa şi, abia atunci, s-ar rupe definitiv de mediul academic românesc, de spiritul transilvan al Clujului (Înfiinţarea universităţii private maghiare Sapientia nu schimbă obiectivul înfiinţării unei universităţi de stat pentru comunitatea maghiară). O defazare în dezvoltarea a două comunităţi ce trăiesc pe acelaşi teritoriu poate avea consecinţe greu de prevenit.

2. Constituirea unei secţii autonome maghiare în cadrul actualei Universităţi Babeş-Bolyai. Aceasta ar însemna că, fără a rupe relaţiile universitare orizontale, ierarhia verticală a celor două universităţi s-ar putea separa, punînd astfel în valoare principiul subsidiarităţii, deciziile urmînd a fi luate la nivelul cel mai apropiat de cel al acelora pe care ele îi vor afecta. Este în primul rînd opinia acelor universitari care pleacă de la analiza realistă a situaţiei actuale şi percep toate obstacolele subiective şi obiective ale înfiinţării unei universităţi autonome unilingve maghiare. Această soluţie ar necesita reforma profundă a Universităţii Babeş-Bolyai, care ar trebui să se transforme într-o universitate bilingvă,  aşa cum sînt destule de acest fel în — iarăşi trebuie s-o spunem — Europa şi America. Prin trecerea la această nouă configuraţie, Universitatea Babeş-Bolyai ar răspunde onorabil cîtorva exigenţe morale: ar pune în valoare dreptul la învăţămînt autonom universitar, drept pe care comunitatea maghiară l-a revendicat limpede şi prin forme referendale convingătoare; ar valorifica principiul egalităţii şanselor, respectiv al egalităţii limbilor (nu numai în amfiteatre, dar şi în administraţia şi managementul UBB), ar respecta accesul egal la decizie, pe care actuala structură asimetrică a voturilor nu o poate garanta, în lipsa unui drept de veto, sau a altor tipuri de corective. Am văzut funcţionînd o asemenea universitate bilingvă în cantonul bilingv franco- german Fribourg din Elveţia. E drept că este vorba de o universitate de dimensiuni mai modeste, dar ea arată, simplificat, cam aşa: există în paralel două secţii auto- nome, fiecare cu limba sa de predare, cu toate secţiile şi specializările „în oglindă”; cele două secţii sînt permeabile pe orizontală, ceea ce înseamnă că un student poate opta să urmeze un curs în oricare din cele două limbi, după cum îi convine profesorul şi în funcţie de acceptul acestuia; profesorii bilingvi predau la ambele secţii, în funcţie de nevoi şi disponibilitate; „baza materială” — laboratoare, biblioteci, campus — este comună, tinerii nefiind separaţi în nici un mod; senatul universităţii cuprinde o reprezentare egală a celor două secţii, indiferent de numărul de studenţi, şedinţele sale desfăşurîndu-se în ambele limbi, cu asigurarea traducerii simultane pentru universitarii unilingvi; funcţia de rector este desigur eligibilă, dar este obligatorie alternarea mandatelor între germanofoni şi francofoni. O unitate de autonomii, cu evidente avantaje, dintre care nu în ultimul rînd cel al domolirii suspiciunilor.

3. Universitatea multiculturală este acum opţiunea comunităţii academice române (liberale). Este un corectiv demn de toată lauda, care a fost adus Universităţii Babeş-Bolyai după decembrie 1989 şi se datorează deschiderii, tena- cităţii şi profesionalismului rectorului Andrei Marga. Andrei Marga, unul din cele mai talentate spirite reformatoare, a reuşit în cîţiva ani să şteargă urmele de ceauşism de pe obrazul universităţii, a repus la locul cuvenit demnitatea spiritului academic, a introdus secţii şi facultăţi noi (noi în întregul învăţămînt superior din România), a conectat instituţia la surse de finanţare şi cooperare care i-au deschis orizonturi extrem de profitabile. Sub conducerea lui Andrei Marga şi a excelentei echipe de manageri din jurul său, Universitatea Babeş-Bolyai a devenit una din instituţiile cele mai dinamice şi flexibile din România, demnă de titulatura de primă universitate a Transilvaniei. Tot lui Andrei Marga i se datorează acest nou statut de multiculturalitate pe care îl are Universitatea Babeş-Bolyai actualmente şi care grosso modo înseamnă coexistenţa a trei linii de studii: una în limba română, una în limba maghiară şi a treia în limba germană, cărora li s-a adăugat şi un acces rezervat romilor. Conştient de forţa modelului la originea căruia se află, Andrei Marga îl caracteriza, într-un articol apărut în aprilie 1997, în următorii termeni:

 „Niciodată în principala universitate a Transilvaniei nu au studiat mai mulţi maghiari. Niciodată nu au fost mai multe structuri pentru studii în limba germană. Niciodată atît de mulţi tineri nu au studiat ebraica şi istoria răsăriteană a evreilor Niciodată în acestă universitate nu au fost cuprinse, ca astăzi, teologiile ce reprezintă numeroasele biserici din Transilvania.” Tot în acelaşi articol, autorul avertizează că modelul multicultural are adversari versaţi: „Nu numai mentalităţile statului distributiv al socialismului răsăritean, ci şi un nou conservatorism, ce se drapează cu devizele liberalismului, se ascunde acum sub confuzia mai mult sau mai puţin conştientă dintre «democraţia universitară» şi democraţia civilă.”

Politically correct! În orice universitate ce se respectă, ba chiar în orice mediu politic sau de reflecţie ce se revendică de la valorile unanim acceptate, un asemena discurs nu poate decît să se bucure de o unanimă preţuire. Dar, probitatea morală ne obligă să reluăm cîteva din întrebările pe care le pun criticii acestui model, subliniind de la început că orice critică cinstită pleacă de la premisa că „altera pars” este şi ea de bună-credinţă, punîndu-şi eventual aceleaşi întrebări. Iată, cîteva! Este caracterul multicultural o opţiune profundă sau una conjuncturală, o soluţie fashionable menită să eludeze adevărata dezbatere privind soarta învăţămîntului superior în limba maghiară şi să tempereze aprehensiunile corpului academic maghiar? Prin introducerea liniei de studii germane şi perspectiva unor linii de studiu în engleză şi franceză, se caută o alternativă sau un complement la linia de studii în limba maghiară? De ce nu se deblochează mecanismele accesului la decizie, de ce „colegii maghiari” sînt mai degrabă pe post de grup căruia i se fac concesii, decît pe acela de partener egal? De ce nu există o egalitate a limbilor în toată universitatea, inclusiv în management, acte de studii etc? De ce planurile de dezvoltare, cooperare, informaţia, sînt apanajul unui singur grup? De ce simbo- listica, memoria colectivă academică, serbările universitare nu reflectă şi ele caracterul declarat multicultural? De ce, avînd în vedere tradiţiile, solicitările şi nevoile, linia de studii în limba maghiară se opreşte mereu la forme hibride, fără a se coagula în facultăţi, fie şi în limitele posibilităţilor? Răspunsurile veni-vor, să sperăm, tot de la Cluj.

Universităţile, cele care îşi merită numele, sînt adevărate think tank-uri în care minţile cele mai luminate ale naţiunilor, în spiritul valorilor universale, prefigurează viitorul, demolînd literalmente prezentul cînd acesta este neîncăpător. Cum să interpretăm, în acest context, o frază a aceluiaşi autor din acelaşi articol, în care se afirmă că între principiile ce călăuzesc reforma iniţiată la Universitatea Babeş-Bolyai este şi „extinderea studiilor complete în maghiară şi germană, pînă la limitele permise de legislaţie” (sic!). O legislaţie care arată cum arată, adoptată de parlamentul dominat de foştii comunişti şi de ultranaţionaliştii care au condus România pînă în noiembrie 1996. O pată în soare sau o profesiune de credinţă care se leagă de fraza citată cu cîteva rînduri mai sus şi pe care îmi permit s-o reiau: „... confuzia mai mult sau mai puţin conştientă dintre «democraţia universitară» şi democraţia civilă”. Îmi cer scuze, dar nu pot să-mi reprim neliniştea: o multiculturalitate cu voie...?

Închei, exprimîndu-mi speranţa că democraţia universitară nu va fi mai puţin, ci dimpotrivă, mai mult decît democraţia civilă, că pactul academic de la Cluj- Kolozsvár-Klausenburg se va impregna de smerenia acestui sfîrşit de veac cînd nici un om cinstit nu-şi poate odihni liniştit capul pe pernă dacă nu-l trece fiorul poverii de a se simţi răspunzător pentru soarta celuilalt. □

Smaranda ENACHE (n. 1950), absolventă a Facultăţii de limbi romanice, clasice şi orientale, secpa franceză-maghiară din cadrul Universităţii Bucureşti. Este membră fondatoare şi copreşedintă a Ligii Pro Europa, membră fondatoare a Alienţei Civice şi a Grupului pentru Dialog Social. A fost ambasador al României în Finlanda şi Estonia. A publicat mai multe articole, studii, analize, interviuri axate pe tematica democraţiei pluraliste, drepturile minorităţilor, reconcilierea istorică româno-maghiară, interculturalitate, civism, naţionalism, integrare europeană în publicaţii din ţară şi în străinătate; este coordonatoare a volumului România şi minorităţile.