Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL VII. 2001., nr. 16 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Bretona, o limbă în căutarea viitorului

Bretona, o limbă în căutarea viitorului

Per Denez

Bretania: Limba bretonă

Cînd vii dinspre est şi pătrunzi în partea septentrională a Bretaniei, dacă abandonezi marile axe moderne care decupează la modul chirurgical spaţiul, treci printr-unul dintre oraşele-fortăreaţă, la urma urmelor foarte frumoase şi demne de o vizită îndelungată, oraş care apăra hotarul de nord al ţării, adică Fougères sau Vitré. La vreo cincizeci de kilometri mai departe, iată Rennes, una dintre cele două capitale bretone, cea în care îşi aveau sediul Parlamentul şi Stările Generale ale Bretaniei; la intrarea în localitate se remarcă două tăbliţe indicatoare, pe una se poate citi RENNES, pe cealată ROAZON: şi iată că astfel, numaidecît, faci cunoştinţă cu plurilingvismul Bretaniei. Acest dublaj al panourilor este prezent de-a lungul drumurilor: există MONTROULEZ lîngă MORLAIX, KEMPER lîngă QUIMPER, GWENED alături de VANNES, ca să încheiem, într-un periplu circu- lar, cu NAONED, adică NANTES, cealaltă capitală bretonă, unde se înalţă Castelul Ducilor. Aproape de Brest, la Releg-Kerhoun, după ce ai hoinărit un pic, poţi să-i auzi pe elevi, la ieşirea din Collège - Lycée ROPARZ HEMON, vorbind o limbă care nu e franceza. Şi, din descoperire în descoperire, vom putea, la Naoned/Nantes, să vizităm cele două şcoli DIWAN în care una dintre limbile de predare este bretona.

Bretona, limbă celtică

Faptul că bretona este diferită de franceză e un lucru evident: „Tomm eo an amzer hiziv”, corespunde lui „il fait chaud aujourd’hui, le temps est chaud aujourd’hui” (azi este cald): tomm = chaud (cald), an amzer = le temps (timpul), hiziv = aujourd’hui (astăzi). Sau, un alt exemplu: „Setu aze merc’hed yaouank o c’hoarzhin laouen”, care se traduce în franceză cu „Voilà des jeunes filles qui rient joyeusement” (Iată nişte tinere fete care rîd bucuroase): setu aze = voilà (iată), merc’hed = filles (fete), yaouank = jeune(s) (tinere), c’hoarzhin = rire (rîd), o = marchează participiul prezent, laouen = joyeux, joyeuse(s), joyeusement

Per Denez

(bucuroase, cu bucurie). Dimpotrivă, înrudirea bretonei cu galica este la fel de evidentă: tomm = twym, amzer = amser (în galică: timpul care trece), hiziv = heddiw, mer ’hed = merched, yaouanc = ieuanc, c’hoarzhim = chwerthin, laouen = llawen. Bretona este într-adevăr o limbă celtică. Ea face parte din acea familie de limbi care, după ce au cunoscut o largă expansiune pe continentul nostru, se află azi în situaţia de a fi izolate în extremitatea nord-vestică europeană — exceptînd, pentru a fi compleţi, cîteva minuscule „colonii” în Canada şi Argentina. Irlandeza, gaelica din Scoţia şi manx-ul constituie ramura gaelică a ei, bretona, cornica şi galica formează ramura ei britonă. Acestea stabilesc astfel liantul cultural şi istoric între Irlanda, Scoţia, Insula Manx, Bretania, Cornouaille şi ţara Galilor, liant care justifică romantica deviză a Congresului Celtic Internaţional (Kendalc’h Keltick Etrevroadel): „C’hwec’h bro, un ene”/„Six pays, une âme” (Şase ţări, un suflet). Aceste ţări împărtăşesc, în afara unui vocabular de origine comună, particularităţi sintactice care le sînt unice: de exemplu, faptul că marchează genul (masculin/ feminin) printr-o mutaţie sau non-mutaţie a consoanei iniţiale. Astfel, în bretonă, unde bihan = petit (mic), koant = joli (drăguţ), mab = fils (fiu), merc’h = fille (fiică), ar = articol hotărît, vom avea: ar mab bihan koant, fără mutaţie consonantică, ceea ce marchează masculinul, arverc’h vihan goant, cu mutaţie consonantică, ceea ce marchează femininul, articolul rămînînd neschimbat. Limbile celtice mai au ceva în comun, în afara gramaticii: după ce au fost vectorii unor strălucite civilizaţii care au marcat patrimoniul nostru comun, — să ne gîndim de pildă la grandioasele texte irlandeze vechi, la povestirile arthuriene sau la dramatica istorie a lui Tristan şi a Isoldei, — ele au devenit, timp de secole, ţinta unor politici de ştergere şi de eradicare, odată cu distrugerea organizării sociale, instituţionale şi politice care le permitea deplina exprimare şi odată cu emigrarea, impusă militar sau constrînsă economic, a unor părţi importante ale populaţiilor lor. Doar azi, cursul istoriei pare să se fi schimbat şi o reapropriere populară se exprimă şi se impune. Irlanda e independentă, Scoţia şi ţara Galilor se instalează într-un regim de autonomie. Dar în ceea ce priveşte limba bretonă, viitorul ei se anunţă sumbru dacă voinţa statală de a o distruge nu slăbeşte şi dacă drepturile culturale cele mai elementare nu sînt recunoscute populaţiei care o vorbeşte.

Istorie: de ce bretona în Bretania?

Celelalte limbi fiind insulare, bretona e singura limbă celtică implantată azi pe continentul european. Această situaţie merită să fie explicată. Galica, limbă celtică, vorbită pe vremuri în întreaga Europă, s-a instalat în Armorique — penin- sula noastră nu a primit numele de Bretania decît cîteva secole mai tîrziu — în perioada numită La Tène (circa 300 î.Ch.) [de la numele unei localităţi din Elveţia, este denumirea primită de cea de-a doua epocă a fierului din neolitic. n.tr.]. În anul 58 î. Ch., Iulius Caesar a început cucerirea galilor. El distruge flota veneţilor, care se stabiliseră în regiunea în care se situează astăzi Gwened/Vannes, îi execută pe capi şi vinde populaţia la licitaţie: acest fapt pune capăt rezistenţei armoricanilor. În anul 50, cucerirea Alesiei pune capăt rezistenţei galice. De la acea dată, Roma preia administrarea şi romanizarea ţinutului. Începînd cu secolul al III-lea, invaziile francilor şi ale celorlalţi alemani care, trecînd linia munţilor Vosges, înaintează în forţă în estul Galiei, încep să clatine Imperiul Roman.

Alţi celţi, bretonii, erau instalaţi în insula Bretania, azi Marea Britanie. Între Bretania şi Armorique, Canalul Mînecii nu constituia o frontieră ci o cale de comunicaţie: relaţiile şi schimburile dintre bretoni şi galii armoricani erau permanente. Dar abia în secolele al V-lea şi al VI-lea o emigraţie masivă, provenind mai ales din Galia, din Cornouaille şi din Devon, a schimbat şi a reînnoit populaţia armoricană. Armorique a devenit atunci Bretania, iar bretona, limba sa. Bretonii, înaintînd dinspre vest către est, iar francii progresînd de la est la vest, era firesc să rezulte confruntări pe cîmpurile de luptă. În anul 845, Nominoë zdrobeşte armata francilor conduşi de împăratul Charles Le Chauve/Carol Pleşuvul/ la Ballon, aproape de Redon. În 848, Nominoë este uns rege al Bretaniei în catedrala de la Dol. În anul morţii sale, 851, Bretania se bucura de o independenţă solidă, iar fiul său Erispoë îl sileşte pe adversar să recunoască graniţele ţării, rămase neschimbate pînă în zilele noastre. Victoria lui Nominoë este celebrată în fiecare an la Ballon.

Imigraţia bretonă nu a avut nimic dintr-o fugă dezordonată din faţa invadatorilor saxoni cuceritori ai Marii Britanii. Ea s-a făcut sub conducerea unor şefi militari şi religioşi pe care vocea populară, în afara bisericii, i-a proclamat „sfinţi” şi care sînt şi azi cinstiţi ca atare. Unul dintre aceştia, Konvoion, l-a ajutat pe Nominoë la construirea unei Bretanii independente: mănăstirile au fost într- adevăr atît centre de viaţă culturală şi administrativă cît şi spirituale. Recent a fost editată în facsimil opera le Cartulaire de Redon, manuscris din secolul al XI-lea, redactat în abaţia fondată de Sfîntul Konvoion, unul dintre rarele documente salvate de la distrugere din biblioteca sa: scrierea este în latină dar conţine numeroase nume şi cuvinte în bretona veche, care atestă competenţa acestei limbi în domenii considerate deseori străine de bretona modernă, cum ar fi cel al administraţiei.

Bretona veche şi medie

Cel mai vechi text cunoscut în bretona veche se află într-un manuscris conservat la Leiden, Olanda, şi anume două pagini dintr-un tratat de medicină care datează de la sfîrşitul secolului al VII-lea. Ceea ce se ştie despre bretona vorbită aproximativ în acea epocă se bazează în mod esenţial pe nişte glose ale unor manuscrise latine colectate de profesorul Léon Fleuriot (1923-1987) care a putut, pornind de la acestea, să întocmească un Dicţionar şi o Gramatică (1964). Astfel se dă numele de bretona veche formei celei mai vechi atestate a limbii celte vorbită în Armorique, devenită apoi Bretania. Din acea perioadă nu ne-au parvenit lungi poeme asemănătoare celor care s- au păstrat în galică: doar nişte note şi scurte traduceri scrise între secolele VII-XII. Dar începînd cu secolul al XIV-lea, textele vor da mărturie despre o nouă stare a limbii, care se va numi bretona medie. Iar această bretonă medie, datorită mai ales poemelor sale şi teatrului său, ne este infinit mai cunoscută: Emil Ernod/Emile Ernault (1852-1938) i-a adunat vocabularul (1888, 1895-1896) şi cîteva opere de căpătîi îi atestă bogăţia literară: în 1876 Kervarker/ La Villemarqué (1815-1895) şi-a publicat cele mai frumoase poeme — precum Buhez Mab-Den (La vie de l’homme - Viaţa omului), Tremenvan an itron Gwerc’hez Maria (Le trépas de Madame la Vierge Marie - Adormirea Fecioarei Maria) şi Pemzek Levenez Maria (Les quinze joies de Marie - Cele cincisprezece bucurii ale Mariei) — şi, în 1914, Ernod/Ernault mai dădea o ediţie a impozantului volum Mirouer de la Mort — doar titlul este în franceză — care în aproximativ 4000 de versuri vorbeşte despre morţi fericite sau nefericite: infernul, în treacăt fie spus, inspirîndu-l mult mai mult pe autor, Yann an Arc’her, decît paradisul. Un aspect caracteristic al producţiei în bretona medie este faptul că aceasta foloseşte un sistem de rime finale şi de rime interne, pe care desigur îl putem considera complicat, dar care aminteşte foarte mult de prozodia din galeză. Rezultă deci faptul că o tradiţie şi un învăţămînt poetic au fost menţinute fără întrerupere în Bretania în ciuda războaielor şi a invaziilor care au zguduit istoria ţinutului. Numărul restrîns de manuscrise şi de incunabule care ne-au parvenit îşi află explicaţia în distrugerea totală a bibliotecilor noastre — conservate în mănăstiri şi castele — distrugere care a culminat în perioada Revoluţiei Franceze.

Bretania: independenţă şi autonomie

Nu e de prisos să schiţăm istoria politică a Bretaniei. Ultima confruntare militară, de la Stat la Stat, cu Franţa a avut loc la 24 iulie 1488, la Saint-Aubin-du-Cormier, aproape de Fougères: oastea bretonă, o forţă alcătuită din 11.000 de bretoni, englezi, germani şi gasconi, a fost învinsă, 6.000 de bărbaţi şi-au aflat acolo sfîrşitul, iar ducele Francisc al II-lea s-a stins puţin după aceea. Revolte populare s-au opus ocupaţiei franceze, dar moştenitoarea tronului, ducesa Anne, s-a căsătorit cu regele Franţei, Carol al VIII-lea, în 1491, apoi, văduvă, cu succesorul acestuia, Ludovic al XII-lea, în 1499, nu fără să fi negociat cu cel din urmă un contract care garanta independenţa Bretaniei. Abia treizeci de ani mai tîrziu, în 1532, Francisc Întîiul, rege al Franţei, a reuşit, prin diverse manevre, să convingă Stările Generale ale Bretaniei, alungate din capitala lor şi exilate în orăşelul Gwened/Vannes, ocupat de două regimente de dragoni, să accepte uniunea, printr-un tratat care îi recunoştea totuşi Bretaniei deplina autonomie. Au izbucnit revolte, precum aceea a Bonetelor Roşii (Bonedoù Ruz - Les Bonnets Rouges), în regiunea Karaez/Carhaix, în anul 1675: despotismul Regentului francez care a mărit impozitul sfidînd prevederile tratatului de uniune a provocat revolta de la Roazhon/Rennes, cea de la Naoned/Nantes şi din satele în care notarul ar Balp, publicînd un „Code Paysan” - Cod ţărănesc - a A preluat conducerea revoltei. Represiunea a fost atroce, cu jafuri, distrugeri şi zeci de mii de spînzuraţi. Ea s-a prelungit pe vreo douăzeci de ani şi s-a încheiat cu raderea de pe faţa pămîntului a suburbiilor oraşului Roazhon/Rennes şi cu expulzarea locuitorilor. În 1720, Pontkalleg şi trei dintre prietenii săi au fost decapitaţi pe eşafodul din Naoned/ Nantes: printr-un Act de Asociere, aceştia adunaseră sute de gentilomi care să susţină revoltele populare şi să obţină sprijinul Spaniei pentru restabilirea libertăţii bretone. Barzhaz Breizh a cules o gwerz populară (poem dramatic cîntat) care îi celebrează amintirea. Cea mai lungă insurecţie, aceea a Şuanilor [la Chouannerie] — revoltă populară care a mobilizat ajutoare din toate clasele sociale şi ale cărei cauze au fost multiple: suprimarea autonomiei bretone cu interzicerea Stărilor Generale şi a Parlamentului din Bretania, impuneri grele, rechiziţionări de bunuri şi recolte, constituţie civilă a clerului, înrolarea a 300.000 de bărbaţi — a ţinut din 1788 pînă în 1800, lăsînd în urmă sechele de violenţă şi de agitaţie timp de douăzeci de ani. Una dintre cele mai celebre căpetenii şuane, Kadoudal, a fost decapitată în anul 1804.

Încetul cu încetul, sfîrşitul independenţei urma să ducă la dispariţia marinei comerciale bretone care era dintre cele mai puternice şi gira un comerţ înfloritor în porţiunea maritimă a Europei de Vest. Bogata industrie textilă care înzestra diversele flote europene cu pînze de înaltă calitate era periclitată, iar povara impozitelor, tot mai ridicate, în dispreţul tratatului de uniune, în ciuda opoziţiei constante a Stărilor Generale ale Bretaniei, nu a întîrziat să frîneze creaţia artistică şi arhitecturală ca şi dezvoltarea economică. Reprimarea revoltelor populare nu făcea decît să agraveze situaţia.

Momente faste şi nefaste pentru limba bretonă

Crearea unui regat breton sub egida lui Nevenoe/Nominoé marchează perioada de maximă expansiune a limbii bretone: instrument de guvernare şi de studiu, ea este limba comună a unei societăţi bine structurate şi aflată în plină dezvoltare. Invaziile vikingilor (în secolul X) îi vor da o dură lovitură: mănăstirile, adică locurile unde se transmitea cultura scrisă, se goleau de călugării care plecau să pună la adăpost de prădători relicvele sfinte şi cele mai preţioase manuscrise; poeţii, cîntăreţii şi istoricii care îşi duceau traiul alături de căpeteniile războinice, piereau în lupte odată cu mulţi dintre aceştia; şi clasele populare plăteau un greu tribut, demografic şi cultural. Încetul cu încetul bretona s-a retras de la est către vest pînă la o „frontieră lingvistică” trecînd grosso-modo de la Sant Brieg/Saint Brieug la Gwened/Vannes, cu o enclavă importantă în jurul lui Gwennran/Guérande. În partea estică a provinciei, Haute-Bretagne, se va practica un dialect roman, numit gallo, pentru care o mişcare tînără revendică astăzi statutul de limbă. Bretania se divide aşadar într-o Haute-Bretagne (Bretania de Sus), al cărei dialect tradiţional este gallo, şi o Basse-Bretagne (Bretania de Jos), unde se practică în mod tradiţional bretona. Franceza, instalată mai întîi în oraşe, ameninţă atît bretona cît şi dialectul gallo. Noţiunea de „frontieră lingvistică”, istoriceşte valabilă, şi-a pierdut mult din semnificaţie: în ce priveşte bretona, aceasta se inserează azi în întreaga viaţă citadină a Bretaniei.

Înlocuirea tuturor limbilor minoritare cu franceza şi prin urmare dispariţia acestora pare un fapt înscris în logica unui stat dintotdeauna centralist, oricare ar fi fost regimul său politic. Ordonanţa regală de la Villers-Cotterêts (1539) impunea redactarea actelor oficiale în franceză. Revoluţia Franceză a tradus în termeni ideologici această voinţă de a distruge „idiomurile”. Legile lui Jules Ferry, care organizau învăţămîntul de stat în perioada 1880-1883, au interzis folosirea în şcoli a oricărei limbi alta decît franceza. În anii 1900-1905, Emile Combes, Preşedinte al Consiliului şi ministru al Cultelor, a suprimat vărsămîntul „indemnizaţiei Concordatare”, instaurată în 1801 prin acordul dintre Imperiul Francez şi Sfîntul Scaun, preoţilor care, în parohiile lor, continuau să-şi ţină predicile şi catehismul în bretonă. În noiembrie 1923, Statul, punînd stăpînire pe staţiile de radio create de grupuri de cetăţeni şi organizîndu-le într-un sistem centralizat, a interzis folosirea în antenă a oricărei limbi alta decît franceza. În 1925, domnul de Monzie, ministru al Instrucţiunii Publice, a declarat: „Pentru unitatea lingvistică a Franţei, limba bretonă trebuie să dispară”. În 1972, un distins literat, cum era Preşedintele Pompidou, se pronunţa la Strasbourg: „Nu există loc pentru limbile regionale într-o Franţă destinată să marcheze Europa cu propria-i pecete”. În anul 1992, un nou „Articol 2” era adăugat la Constituţia Franţei, care specifica:„Limba Republicii este limba franceză”. Acest Articol 2 a avut multiple consecinţe. De pildă, în 1997, domnul Juppé, pe atunci Prim-Ministru, inaugurînd un ajutor financiar acordat presei regionale săptămînale, restrîngea acest ajutor doar la ziarele redactate în franceză: toate eforturile depuse pentru modificarea acestei decizii au rămas zadarnice. O politică de excludere a bretonei din viaţa publică, din şcoală, din cazărmi, apoi din biserică, din radio pînă în 1941, nu putea, în ciuda luptei curajoase a mişcării bretone, să nu aibă efecte teribil de negative. Prin urmare, nu e deloc de mirare faptul că bretona se află azi într-o situaţie foarte dificilă.

Dicţionarele

Pe plan cultural, marile poeme scrise ale bretonei medii, difuzate de o tiparniţă foarte devreme creată în Bretania (le Catholicon, dicţionar breton-latin-francez, este publicat în 1499) vor înceta să apară. Editarea în bretonă va deveni instrument de prozelitism religios: asta nu înseamnă că lucrarea a fost neinteresantă din punct de vedere literar. Publicarea de către Părintele Maunoir, iezuit, (1606 - 1683) a unui dicţionar intitulat în mod curios Sacré Collège de Jésus (1659) marchează pentru limba scrisă trecerea de la bretona medie, cea a marilor poeme aliterate, la bretona modernă. Activitatea lexicografică se va dezvolta şi, trebuie spus, va rămîne şi rămîne mereu importantă în Bretania: Părintele Grégoire, de la Rostrenen (?1672 - 1750) şi Dom Pelletier (1663 - 1733) au publicat gramatici şi dicţionare cu sprijinul Stărilor Generale din Bretania. Au urmat apoi Vies des Saints - Vieţile Sfinţilor în bretonă: Buhez ar Sent, foarte populare, ele au avut cel puţin avantajul de a obişnui oamenii cu practicarea cotidiană a lecturii, complement important al alfabetizării promovate în „micile şcoli”.

Un alt lexicograf, Ar Gonideg/Le Gonidec (1775 - 1838) a fost cel care a marcat trecerea la bretona contemporană: în afară de Gramatica sa (1807) şi de Dicţionare, publicate chiar de el (1821) sau de discipolul său Kervarker/La Villemarqué (1847, 1850) el a publicat, cu ajutorul galilor de la Bible Society (preocupaţi să pună cărţile sfinte la dispoziţia verilor lor bretoni), o traducere a Noului (1827) şi a Vechiului Testament, cel din urmă nefiind publicat decît în 1866 de către Troude (1803 - 1885) şi Milin (1822 - 1895). Reforma sa ortografică, numită de el „filosofică”, şi pe care am putea-o caracteriza drept „fonologică”, rămîne, după nenumărate îndreptări, la baza practicii contemporane.

Ortografia bretonă

Precum toate limbile, inclusiv franceza, bretona se realizează sub forma multiplelor graiuri, al căror număr nu se poate determina în mod ştiinţific. În mod comun şi tradiţional, se consideră că bretona se compune din patru „dialecte”: leonez, cornic, tregorez şi vanetez. Acest inventar nu este lingvistic ci sociologic: patru „dialecte” pentru că existau patru episcopii care păstrau limba şi vechile obiceiuri bretone [„bretonnants”]. Perfecţioniştii adaugă dialectul „goëlo”, din partea bretonantă a episcopiei Sant Brieg/Saint-Brieuc.

Fiecare episcopie îşi avea propriul catehism, propria culegere de imnuri religioase, uneori Episcopale, totul supus obligaţiei de Imprimatur şi de Nihil Obstat. Şi astfel că pentru fiecare din cele patru „dialecte” se stabilise cîte o normă ortografică. În 1907, Academia Bretonă, adunată în jurul lui Fransez Vallée (1860 - 1949) şi a lui Emil Ernod, a unificat sistemele dialectale din Léon, Cornouailles şi Tréguier într-o singură normă scrisă bazată pe principiile lui Le Gonidec, pe care au numit-o K.L.T., ortografia din Vannes rămînînd în afara înţelegerii. Consultările dintre scriitori în vederea desăvîrşirii uniunii, încurajate de episcopul de Vannes, Monseniorul Tréhiou, au pus bazele, în 1936, unui acord care a fost semnat în 1941 de toate organizaţiile bretone, stabilindu-se astfel ortografia K.L.T.G. Ca peste tot aiurea, schimbările ortografice au declanşat convulsii. Ele s-au calmat azi şi sistemul unificat adună marea majoritate a lumii culturale. Dar şi mai semnificativă este această ortografie, folosită de toţi cei care nu consideră bretona ca pe un vestigiu al trecutului ci ca pe un instrument cultural pentru dezvoltarea unui popor.

Literatura orală

O altă existenţă culturală, care nu trecea nici prin scris, nici prin tipografie, asigura coeziunea societăţii bretone: bogăţia literaturii orale va începe să fie pusă în evidenţă către mijlocul secolului al XIX-lea. Bretania se integra astfel evoluţiei generale a ideilor într-o Europă care, după abordarea elitistă a Secolului Luminilor şi a Revoluţiei Franceze esenţial burgheză, lua în considerare, mai întîi sub aspect cultural, apoi poli- tic, populaţiile minoritare şi nerecunoscute. A început cercetarea poemelor cîntate şi a poveştilor. Primul dintre aceşti colecţionari de bogăţii populare a fost Kervarken/La Villemarqué, al cărui Barzhaz Breizh (1839, 1867) are parte de aceeaşi celebritate prin multiplele editări: el a publicat în paginile sale poeme dramatice (gwerzioù), poeme bucolice sau de dragoste (sonioù) şi poeme religioase (kanennoù), conform unei trilogii încă acceptate. A urmat apoi Fañch An Uhel/ François Luzel (1821 - 1895), cel mai activ dintre toţi: el a adunat poveşti, din care din nefericire nu a păstrat decît în mică măsură textul breton, — text care a fost integral reeditat de Al Liamm — , şi un important număr de Gwerzioù şi Sonioù, disponibile în patru mari volume. Gab Milin a cules şi a publicat, în bretonă, foarte frumoase poveşti tradiţionale, azi accesibile în ediţii moderne. Se începe doar publicarea unor colecţii rămase în manuscris, precum aceea a lui Pengwern (1807 - 1856), îngrijită de Hor Yezh.

Literatura orală şi-a găsit o fericită expresie într-o altă artă: teatrul. În ciuda interdicţiilor, „misterul” rămînea un divertisment apreciat atît la sate cît şi la oraşe, în aşa de mare măsură încît unii actori îşi pierdeau numele patronimice şi ajungeau să nu-l mai poarte decît pe cel al rolului interpretat. Acest teatru s-a păstrat prin copiile pe care şi le treceau actorii din mînă în mînă pentru a-şi învăţa rolurile, sau pe care le împrumutau în serile de iarnă. Ar Gondeg, primul, în colaborare cu abatele Sionnet, a pregătit pentru editare — postum, 1837 — Buhez Santez Nonn (Vie de Sainte Nonne, Viaţa Sfintei Călugăriţe), text în bretona medie. Fañch An Uhel, în afara colectării unor cîntece şi poveşti, a adunat un mare număr de piese, manuscrise sau imprimate, din care a constituit un depozit la Biblioteca Naţională din Paris. Dintre acestea, el a publicat două: Santez Tryphina hag ar roue Arzur (Sainte Tryphine et le Roi Arthur, Sfînta Trifina şi regele Arthur) (1863) şi Buhez St. Gwennole, abad (Vie de St. Gwénolé, père abbé, Viaţa Sfîntului Gwénolé, părinte abate) (1889). Inventarul pieselor manuscrise risipite prin diverse biblioteci se ridică la peste 300. Puţine au fost publicate. Unul dintre titlurile cele mai importante, Ar Varn Diwezhañ (Le Jugement Dernier, Judecata de pe urmă), pregătit pentru editare şi completat cu o gramatică de Roparz Hemon, apare în anul 1998 la editura Skol, cu ocazia celei de-a douăzecea comemorări a morţii sale. Şi tinerii cercetători sînt tot mai interesaţi de acest teatru care, în ciuda temelor istorice sau biblice, era cu adevărat un teatru al vieţii. Cea mai celebră dintre trupele bretone, Strollad ar Vro-Bagan, alături de piese de factură modernă, se inspiră deseori din stilul şi din modele promovate de acest tip de teatru: Jocul Pasiunii, interpretat de această trupă rămîne în memoria tuturor.

Muzica şi artele

Poemele populare, urmînd tradiţia antică, erau cîntate. Kervaker le-a publicat, în al său Barzhaz Breizh, nu numai textul ci şi muzica. Fañch An Uhel a neglijat să facă acest lucru: o jumătate de secol mai tîrziu li se vor regăsi din fericire şi cuvintele şi melodiile, nişte melodii, cine ştie?, poate diferite de cele pe care le auzise An Uhel. De atunci, colectarea lor nu a încetat. Ea este azi centralizată de asociaţia Dastum care adună atît cîntecele în bretonă cît şi pe cele în gallo, cealaltă limbă bretonă. Fondatorul ei, Patrick Malrieu, a fundamentat o recentă teză de doctorat pe studiul a 5.000 dintre aceste cîntece. O mişcare muzicală de o extraordinară vigoare, aliind tradiţionalul cu creaţia, a aşezat muzica bretonă, sub diversele sale aspecte, inclusiv cele mai moderne precum jazzul şi rockul, în centrul vieţii culturale şi sociale din Bretania. Ca şi în cazul muzicii irlandeze, muzica bretonă e azi recunoscută pe plan internaţional: fie că ne gîndim la Stivell, la Dan Ar Braz sau la acele uluitoare bagadoù.

Cele două instrumente muzicale caracteristice Bretaniei sînt cimpoiul breton [„le binou”] şi bombarda [„la bombarde”]: ele erau folosite îndeosebi de cuplul de „sunători” pentru dans, atunci cînd dansul respectiv nu era condus de cîntăreţi după tehnica Kan ha Diskan. Prin anii 30, cimpoiul scoţian [„bagpipe”], care în versiunea bretonă a primit numele de biniou bras pentru a-l distinge de biniou kozh, a fost introdus în Bretania, şi din 1943 s-au constituit acele ansambluri muzicale remarcabile, „les bagadoù”, compuse din cimpoaie scoţiene, bombarde şi tobe: defilările acestora făceau mulţimile să vibreze atît de tare încît marina şi armata franceză au vrut să le aibă fiecare în dotare. De cîţiva ani asistăm la o evoluţie: noi instrumente sînt integrate în bagad, care devine astfel orchestră. Nivelul muzical, scos în evidenţă în cadrul concursurilor anuale, este foarte ridicat şi învăţăceii în domeniu se numără cu miile. Un alt aspect interesant este faptul că tinerele fete se integrează tot mai mult în aceste orchestre:istoria acestor bagadoù e exemplară pentru vitalitatea culturală a Bretaniei.

Aceeaşi preocupare de inserţie în lumea modernă, în spiritul unei tradiţii în dezvoltare, se manifestă atît în cîntec cît şi în dans: alături de Kelc’hioù Keltiek (Cercuri Celtice - Cercles Celtiques), fondate cu vreo şaizeci de ani în urmă şi numărînd cîteva sute, ansamblurile de dans precum Tamm Kreiz se consacră creaţiei. Tradiţia este continuată de grupuri şi cîntăreţi de calitate, ca Yann - Fañch Kemener şi Denez Prigent: cîntul, cuplul cimpoi breton - bombardă, „la veuze”, „la vielle” (instrumente specifice), clarinetul, acordeonul diatonic, harpa celtică, toate suscită şi acum cel mai mare interes. Formaţiile festoù-noz, ansambluri populare de dans, pot aduna sute, ba chiar mii de participanţi, în timpul marilor festivaluri — cum este Festivalul Interceltic de la Lorient/An Oriant, numit Emvod ar Gelted — care se constituie atît în vitrine ale unor bogăţii tradiţionale cît şi în focare de creaţie. Şi nu trebuie neglijat aspectul revendicativ al cîntului breton: Glenmor (1931 - 1996) i-a fost pionier, Servat (în franceză), Youenn Gwernig, poet şi cîntăreţ (în bretonă), sînt marile sale nume. Sporturile se bucură de aceeaşi favoare: gouren, sau lupta tradiţională, are acum mii de „licenţiaţi” şi a fost de curînd admisă ca materie opţională la examenele şcolare.

În domeniile picturii, sculpturii, arhitecturii, literaturii, muzicii simfonice, în domeniul artelor habitatului, mişcarea Seiz Breur a impus în istoria bretonă artişti precum Janed Malivel (1895 - 1926), René-Yves Kreston (1898 - 1964), Xavier de Langleiz (1906 - 1975), James Bouillé (1894 - 1945), Jo Savina (1901 - 1983), Paul Le Flem (1881 - 1984) şi mulţi alţii. Mişcarea lor, ca şi operele lor reţin atenţia cercetătorilor, iar muzeele se consacră acestor artişti a căror influenţă este prezentă şi azi.

Literatura scrisă

În secolul al XIX-lea se va afirma o reînnoire a literaturii scrise, pe măsură ce se făceau marile colecte: An Uhel şi Milin au fost în egală măsură şi poeţi. Mulţi alţii s-au lansat în poezie, basm sau povestire — şi nu menţionăm aici literatura de prozelitism religios, catolic sau chiar protestant, iniţiată odată cu sosirea în Bretania a cîtorva misiuni venite din ţara Galilor şi care nu a încetat să se dezvolte. Editarea era destul de activă, iar vînzarea producţiei de carte îi permitea o dezvoltare rezonabilă. S-au creat periodice puse fie în slujba ideii bretone, fie a ideii religioase, fie a amîndurora: autorii găseau aici spaţiu pentru scrierile lor. Abundenţa de texte rimate din publicaţiile de limbă bretonă rămîne uimitoare. Încă de atunci, prozodia a adoptat modelul francez, viaţa satelor dă naştere la tablouri calme şi melancolice, tinerele fete inspiră o iubire întotdeauna platonică şi în general nefericită, limba şi ţinutul suscită jurăminte de fidelitate veşnică. Se disting cîteva opere: de exemplu, Emgann Kergidu (Le Combat de Kerguidu, Lupta lui Kerguidu) de Lan Inizan (1877, 1878), povestiri ale rezistenţei populare în faţa soldaţilor Revoluţiei Franceze. O mişcare către modernitate va fi schiţată de Taldir - Jaffrennou (1879 - 1956) şi Fransez Vallée (1860 - 1949): prin ziarele, periodicele şi diversele lor publicaţii, aceştia vor stabili un contact mai strîns între expresia literară în bretonă şi viaţa citadină. Din 1898, Vallée publică săptămînalul Kroaz ar Vretoned (La Croix des Bretons, Crucea bretonilor) — toată viaţa, Vallée va fi un susţinător fidel al mişcării naţionale — şi în 1904 Taldir crează Ar Vro (Le Pays, ţara), revistă de limbă bretonă, apoi Ar Bobl (Le Peuple, Poporul), ziar bilingv. Printre autorii pe care îi grupează, cîţiva crează o frumoasă operă: Erwan Ar Moal (1874 - 1957), povestitor şi ziarist curajos, Ivon Krog (1885 - 1930), povestitor, Y.-F. Jakob (1882 - 1938), poet. Dar trebuie totuşi să spunem că cea mai mare parte a acestei producţii, deseori agreabilă la lectură şi întotdeauna preţioasă din punctul de vedere al limbajului, nu va putea dărui Bretaniei, literar vorbind, opere de mare valoare.

Un mare pas a fost făcut în perioada 1900 - 1914, cînd s-au pus bazele unei mişcări bretone moderne pe care Marele Război urma să o facă să dispară în noroiul şi sîngele tranşeelor de la Verdun şi Izer. În 1911 a fost creat primul Partid Naţional Breton, Breiz Dishual (Bretagne Libre), iar Emile Masson (1869 - 1923), care a participat la fondarea acestuia, făcea cunoscute ideile socialiste în revista sa Brug (1913). În paralel, abatele Yann-Vari Perrot (1877 - 1943) cuprindea ideea naţională în mişcarea catolică de limbă bretonă, în paginile publicaţiei lunare Feiz ha Breiz (Foi et Bretagne, Credinţa şi Bretania) (1912). Loeiz Herrieu (1879 - 1953) lansa o revistă lunară în limba vanetă, Dihuanamb (Réveillons-nous!, Să ne trezim!) (1905) şi, în zilele de duminică, se adresa mulţimilor în limba bretonă. În periodicul Brittia (1912), Iwan An Diberder (1887 - 1959) şi Yan-Ber Kalloc’h (1888 - 1917) purtau polemici viguroase împotriva regionalismului. F. Vallée şi Emil Ernod/Ernault, să ne aducem aminte, realizau unificarea ortografică a celor trei mari „dialecte” bretone (Kerne - Leon - Treger, Cornouaille - Léon - Trégor), rupînd astfel cu tradiţia eclesiastică a cîte unui dialect pentru fiecare episcopie. Atunci au apărut primii doi mari autori moderni: Tangi Malmanche (1875 - 1953), dramaturg, şi Yann-Ber Kalloc’h, poet. Amîndoi vor să creeze o literatură naţională îndepărtată de acele poncife regionaliste care permiteau făcătorilor de rime să-şi înşire versurile. Malmanche se inspiră din cîntece sau povestiri tradiţionale, precum şi din viaţa cotidiană a contemporanilor săi: în Gurvan, ar marc’heg estrañjour, (Gurvan, le chevalier d’ailleurs, Gurvan, cavalerul de aiurea)(1923), textul este profund poetic, atît ca formă cît şi ca inspiraţie. Culegerea lui Kalloc’h, Ar en deulin (A genoux, În genunchi), publicată postum (în 1921 şi în 1935), este introspectivă şi teribil de sumbră — viaţa lui, e adevărat, nu a fost decît un lung şir de drame şi de insuccese —, dar plină de o emoţionantă şi cîteodată înspăimîntătoare grandoare. Opera teatrală a lui Malmanche a fost în întregime reeditată de Al Liamm (1950 - 1975).

Literatura contemporană

După Marele Război, mişcarea bretonă a reînviat datorită unui tineret îndrăzneţ căruia i se vor alătura mai tîrziu supravieţuitorii hecatombei. Ea se afirmă pe toate planurile: politic, cu Breiz Atao (Bretagne toujours, Bretania întotdeauna), artis- tic, cu Ar Seiz Breur (Les sept frères, Cei şapte fraţi), literar, cu Gwalarn (Nord- Ouest, Nord-vest), pe planul nou al luptei organizate în favoarea limbii, cu Ar brezhoneg er skol (Le breton à l’école, Bretona în şcoală) şi Ar Falz (La faucille, Secera). Nu dăm aici decît principalele repere dintr-o abundenţă care va cuprinde toate aspectele societăţii.

Revista Gwalarn (1925), sub direcţia lui Roparz Hemon, va aşeza bretona la locul cuvenit în cadrul literaturii europene moderne. Roparz Hemon, nuvelist, poet, eseist, gramatician, traducător (1900 - 1978), îşi impune viziunea privind „bretona - limbă a viitorului” şi influenţează munca prietenilor săi. E de ajuns să citeşti textele lui Jakez Riou (1873 - 1939) de dinainte şi de după crearea revistei Gwalarn pentru a sesiza măsura schimbării: nuvelele sale din volumul Geotenn ar Werc’hez (L’herbe de la Vierge, Iarba Fecioarei) (1934) rămîn un model de formă şi de limbă, în sumbre tablouri de vieţi sfărîmate. De la poveste s-a trecut la nuvelă, de la poezie la poem, de la „piesă de patronaj” la teatru, bretonei i se deschide domeniul criticii literare, ea devine un instrument de analiză culturală, socială şi politică, este folosită pentru a oferi poporului breton comorile anticei literaturi celtice sau cele ale literaturii universale.

[Ilustrăm, în continuare, cu una dintre creaţiile poetice ale lui Roparz Hemon, din 1960, comparativ, în versiune bretonă, franceză şi în traducere lineară română]

Ar marc’heg bale-bro

Va jav ha me o vont a-hed an hent, Hag a-dreuz park pa n’eus mui hent ebet, A-hed, a-dreuz, ne vern, ez eomp bepred. Hor pal bemdez ‘zo keit hag en derc’hent. D’an noz e kouskan, gwech en ur c’hastell, Gwech en ur peniti, gwech war ar vein. Din-me, ne vern, evit astenn va c’hein, Roc’h noazh, plouz gleb, pe wele dimezell. Traonienn pe run, douar ed pe ouelec’h, N’o gwelan ken. Din-me int holl heñvell. Goañv pe hañv, glav pe heol, kalm pe avel, N’eus din na warc’hoazh, nag hiziv, na dec’h.

(În bretonă, în original)

Le chevalier errant

Ma monture et moi avec moi allant au long des routes Et puis à travers champs quand manquent les chemins A travers ou au long, sans arrêt nous allons Notre but chaque jour aussi loin que la veille. A la nuit je m’endors parfois dans un château Ou dans un ermitage ou encore sur la pierre, Mais que m’importe à moi pour étendre mon dos Roche nue, paille humide ou lit de demoiselle. Vallon après colline, terre à blé ou désert, Je ne les vois plus. Tous pour moi sont même chose. Hiver, été, soleil ou pluie, calme ou tempête Je n’ai pas d’aujourd’hui, de demain ou d’hier

(În franceză, în original)

Cavalerul rătăcitor

Calul meu şi cu mine mergînd de-a lungul drumurilor şi apoi peste cîmpuri cînd lipsesc drumurile De-a curmezişul sau de-a lungul, fără oprire mergem ţinta noastră zilnic tot atît de departe ca-n ajun.

Noaptea adorm uneori într-un castel

Sau într-o sihăstrie sau chiar pe o piatră, Dar ce importanţă are pentru mine de-mi lungesc spatele Pe o stîncă golaşă, pe paie umede sau pe pat de domnişoară. Vîlcea după colină, pămînt cu grîu sau deşert, Nu le mai văd. Toate pentru mine sînt acelaşi lucru. Iarnă, vară, soare sau ploaie, calm sau furtună Eu nu am parte de azi, de mîine sau de ieri.

În inima echipei fondatoare a revistei Gwalarn se află Roparz Hemon: nuvelist, cu uimitoarea Beajour ar Goańv (1943) (Le voyageur de l’Hiver, Călătorul Iernii), poet, cu Pirc’hirin ar Mor (Le Pélerin de l’Océan, Pelerinul Oceanului) (1933), interogaţie despre propria-i viaţă şi operă, sau Kanenn evit Deiz an Anaon (1948) (Chant pour le Jour des Morts, Cînt pentru Ziua Morţilor) în amintirea luptătorilor pentru libertate, eseist, cu Ur Breizhad oc’h adkavout Breizh (1931) (Un Breton qui retrouve la Bretagne, Un breton care regăseşte Bretania), texte fondatoare, cu un teatru pe care Strollad ar Vro-Bagan îl pune în scenă, traducător... Jakez Riou, prea devreme dispărut, era, în afară de nuvelist, şi poet, dramaturg şi traducător. Youenn Drezen (1899 - 1972), poet, traducător, nuvelist, romancier, precum şi eruditul Fañch Elies-Abeozen (1910 - 1988), traducător al marilor povestiri galice, eseist, nuvelist, istoric al literaturii. Acestui grup i se va alătura curînd o pleiadă de tineri autori, dintre care trebuie citate cîteva nume: Maodez Glanndour (1909 - 1986), poet, cu creaţiile sale Imram (Navigation, Navigare) (1942) şi Milc’hwid ar Serr-noz (Le mauvis du crépuscule, Sturzul crepusculului) (1946), Divi-Kenan Kongar (1913 - 1992), eseist, poet: Barzhonegoù, antologie (1982), Gw. Bertou- Kerverzioù (1908 - 1951), încă un poet, de o formă mai severă şi deseori orientată spre antichitatea celtică: încă o antologie, Barzhonegoù, postumă (1955).

În războiul din 1914-1918, Bretania a pierdut 240.000 de morţi dintr-o populaţie de aproximativ 3 milioane de locuitori, iar conflictul a provocat o ruptură culturală într-o societate care pînă atunci rezistase la numeroase asalturi. Al doilea război mondial, chiar dacă a fost mai puţin sîngeros pentru Bretania, dar mai distrugător, a avut consecinţe tot atît de nefaste. În timpul acestui război, mişcarea culturală bretonă şi-a continuat acţiunea, a amplificat-o în domeniul editării şi producţiei literare, în ciuda ostracizării care lovea în continuare limba în şcoli. Această acţiune a fost scump plătită după război: dar unul dintre cîştiguri se va dovedi permanent: în 1941, pentru prima oară într-un post de radio care exista din 1927, Roparz Hemon a reuşit să creeze emisiuni în limba bretonă. Prezenţa lor a fost consolidată definitiv în 1946 de Per- Jakez Helias, şi de atunci emisiunile nu au încetat.

Ca şi în 1918, tot tinerii au fost aceia care, în 1945, au asigurat, în condiţii dificile, continuitatea mişcării. Grupaţi în jurul revistei Al Liamm, aceştia au permis celor mai vîrstnici să se exprime: Roparz Hemon, primit în Irlanda, la Institutul de Înalte Studii, a produs romane, poeme, editări de texte vechi, gramatici şi dicţionare, înainte de a-şi încheia opera literară printr-un roman de dragoste pentru oraşul său natal, Brest: Nenn Jani (1974). Drezen şi Elies erau mai activi ca oricînd. Alţi autori se afirmau: Jarl Priel (1885 - 1965), dramaturg şi romancier, Yeun ar Gow (1897 - 1966), povestitor, Klerg (1912 - 1984), eseist şi traducător, E. Ar Barzhig (1917 - 1977), povestitor şi traducător; Anjela Duval (1905 - 1981), ţărancă şi poetă, trăind singuratică într-o mică fermă din Trégor, Per-Jakez Helias (1914 - 1995), povestitor, poet şi dramaturg, ca să nu cităm decît pe cîţiva dintre cei dispăruţi. Tînăra generaţie care a asigurat şi şi- a asumat preluarea ştafetei este în continuare prezentă în literatură cu Ronan Huon, Per Denez, Youenn Olier, poeţi, nuvelişti şi romancieri, Per ar Bihan, Yann-Ber Piriou, Youenn Gwernig, poeţi, şi încă alţii. Literatura bretonă nu încetează să se îmbogăţească cu nume noi, precum cele ale lui Koulizh Kedez, Gi Etienne, Lan şi Bernez Tangi, poeţi, Tudu Huon, Gwendal Denez, Alan Botrel, poeţi şi nuvelişti, Kristian Brisson, Goulc’han Kervella, Mikael Madeg, Yann Gerven, nuvelişti şi romancieri: împreună cu mulţi alţi creatori, aceştia anunţă pentru literatura de limbă bretonă un viitor care inspiră încredere, bucurie şi mîndrie.

Limba ştiinţifică şi tehnică

Literatura bretonă modernă aflată la începuturile sale, adică pe la mijlocul secolului al XIX-lea, îşi croise un drum curios: nu s-ar fi publicat cea mai mică piesă rimată — iar poezia constituia esenţa producţiei literare — fără a fi însoţită de o traducere în franceză. Aşa era moda, de la Luzel la Taldir-Jaffrennou. În privinţa studiilor, a publicaţiilor mai mult sau mai puţin tehnice, unicul mod de expresie era franceza. O personalitate uimitoare, Meven Mordiern/René Le Roux (1878 - 1949), a avut un rol decisiv în deschiderea de noi teritorii pentru bretonă, începînd cu acela al istoriei, cu lucrările sale Notennoù diwar-benn ar Gelted kozh, o istor hag o sevenadur (Notes sur les anciens Celtes, leur histoire et leur civilisation, Note privind vechii celţi, istoria şi civilizaţia lor) (1911 - 1924) şi Istor ar Bed (Histoire du Monde, Istoria lumii) (1929 - 1939). În 1934, Gwalarn publică Mentoniezh (Géométrie). Prezentarea bilingvă a poeziilor bretone a încetat total în acea perioadă şi bretona a cucerit din ce în ce mai mult diversele domenii ale vieţii moderne: An Here publică în 1995 primul dicţionar breton unilingv, Ar Geriadur Brezhonek, 10.000 de cuvinte, şi pregăteşte dicţionarul de 20.000 de cuvinte pentru anul 2000. Apar cărţi de şcoală:Douaroniezh Breizh (1979) editate de An Here precum şi numeroase manuale scoase de T.E.S.(Ti - Embann ar Skolioù Brezhonek / Editions des Ecoles de Langue Bretonne). Geriadur an Armerzh şi Geriadur ar Stlenneg (1995) (Dictionnaire de l’Economie et de l’Informatique), de Preder, permit azi unor întreprinderi (în general culturale) să funcţioneze în bretonă. Tehnicile noi sînt puse în slujba limbii: T.E.S. editează video-casete şi un dicţionar sonor, An Here un CD-rom al vieţii cotidiene în cinci limbi (bretonă, franceză, engleză, germană şi spaniolă). Deschiderea spre plurilingvism este importantă prin dicţionare de tipul breton/galic, /irlandez, /englez, /german, pe lîngă cel breton/francez, iar bine-cunoscutul manual Brezhoneg Buan hag Aes are ediţii în galică, engleză, germană, esperanto, curînd şi în catalană. Institutul Cul- tural al Bretaniei a creat un Servij ar Brehoneg (Service de la Langue bretone), la dispoziţia municipalităţilor, a consiliilor, a asociaţiilor, a responsabililor economici etc, pentru orice traducere. Acest serviciu, afiliat în calitate de Termbret la reţelele europene, organizează punerea în acord a neologismelor pentru a răspunde la aşteptările vieţii moderne.

O certă dezvoltare economică însoţeşte reînnoirea culturală. Bretania ocupă o poziţie de frunte în domeniile agro-alimentar şi informatic. Dimpotrivă, pescuitul şi industria de armament traversează o criză profundă. În ce priveşte turismul, acesta s-a revelat a fi o industrie importantă. Frumuseţea peisajului, importanţa ţărmurilor marine, bogăţia patrimoniului construit atrag cu siguranţă pe vizitator. Dar şi, în egală măsură, această vitalitate culturală care se exprimă în mod cotidian şi convivial în cînt, dans, muzică, joc. Un eveniment, printre alte zeci de evenimente, precum este Festivalul Interceltic de la Lorient/ An Orialn - Emvod ar Gelted, desfăşurat în fiecare an, în a doua săptămînă a lunii august, capătă o importanţă economică egală cu valoarea sa culturală.

Acţiunea culturală

Acţiunea culturală bretonă a abandonat arta cîntecului popular de jale şi a lamentaţiei atunci cînd Yann Sohier (1901 - 1935), membru al comitetului direc- tor al Breiz Atao, a pornit lupta pe terenul cel mai dificil, acela al învăţămîntului public, şi a creat revista Ar Falz (1933). La puţin timp după aceea, Yann Fouéré şi asociaţia sa Ar Brezhoneg er Skol (Le Breton à l’école, Bretona în şcoală) au angajat cu succes o campanie de semnături pe lîngă Consiliile alese ale Bretaniei, în timp ce Breuriezh ar Brezhoneg er Skolioù (Confrérie du Breton à l’Ecole, Confreria bretonei în şcoală), animată de Remont Delaporte (1909 - 1964), Yeun ar Gow şi Kervella-Kongar îndemnau la studiu, prin examene şi premii, pe elevii şcolilor catolice într-un larg sector pe lîngă Kastelin/Châteulin. Bleun-Brug, fes- tival popular organizat de abatele Perrot, se desfăşura în bretonă.

Acţiunea revendicativă bretonă, interzisă pe toată durata războiului, a fost reluată odată cu pacea, încetul cu încetul, iar mişcarea studenţească din anul 1968 i-a insuflat o nouă vigoare. După marile manifestaţii au urmat, de-a lungul anilor, acţiunile mai directe ale Stourm ar Brezhoneg (Le combat du Breton, Lupta bretonului), de pildă pentru a obţine dreptul la semnalizarea rutieră în bretonă, fapt care s-a şi întîmplat, încetul cu încetul. Partidele politice bretone şi-au adus şi ele sprijinul, M.O.B. (Mouvement pour l’Organisation de la Bretagne, Mişcarea pentru organizarea Bretaniei), U.D.B. (Union Démocratique Bretonne, Uniunea Democratică Bretonă), S.A.V. (Strollad ar Vro, le Parti du Pays - Partidul ţării), Emgann (Combat,Luptă). Mişcarea clandestină a F.L.B. (Front de la Libération de la Bretagne, Frontul de eliberare a Bretaniei) şi procesele care i-au urmat au pus cu acuitate problemele limbii în faţa marelui public. Totalitatea actorilor culturali se regăseşte azi în Sărbătoarea Naţională a Limbii Bretone (Gouel Broadel ar Brezhoneg /Fête Nationale de la Langue Bretonne). Toate aceste acţiuni, susţinute de o evoluţie generală a spiritelor în favoarea limbii şi culturii bretone, i-au determinat pe doi preşedinţi ai Republicii să se îndepărteze în mod semnificativ de rigorismul iacobin.

În anul 1978, preşedintele Giscard d’Estaing semnează o Cartă Culturală a Bretaniei: pentru prima oară în istorie, mişcarea culturală bretonă va beneficia de un ajutor financiar din partea statului, la urma urmelor modest, şi care n-a durat decît cîţiva ani. Carta crează un Consiliu Cultural, un Institut Cultural, o Agenţie Tehnică Culturală; ea permite construirea unui Conservator de Muzică Populară la Lorient şi terminarea centrului cultural Ti-Kendalc’h aproape de Redon. De altfel, Carta se aplică Bretaniei în integralitatea ei: în 1941, guvernul de la Vichy, după dizolvarea consiliilor alese la Naoned/Nantes şi în departamentul Loire- Atlantique şi, după înlocuirea lor cu „delegaţii” numite în mod arbitrar, a creat o Regiune Bretania redusă la patru „departamente” — Ille-et-Vilaine, Côtes d’Armor, Finistère, Morbihan — şi prin urmare amputată de ţinutul Loire-Atlantique, adică de o cincime din teritoriul său. Carta îi reda Bretaniei dimensiunea ei istorică milenară. În ciuda manifestaţiilor populare, în ciuda opiniei publice, în anul 1998, 62% dintre locuitorii din Loire-Atlantique se declară prin sondaj favorabili reunificării — toate guvernele Republicii au menţinut mutilarea împusă la Vichy, handicapînd profund Bretania, mai ales pe plan european.

În 1981, preşedintele François Mitterrand decide să acorde Universităţii Rennes 2 - Haute-Bretagne/Roazhon 2 - Breizh-Uhel un curs universitar pe care-l completează în 1989: pentru prima oară limba bretonă intră în Universitate ca o disciplină cu drepturi depline consacrată prin diplome „naţionale”, conform sistemului aflat în vigoare. Universitatea Bretaniei Occidentale, la Brest, a beneficiat la rîndul ei, cu un decalaj de un an, de aceste noi creaţii. Azi peste 300 de studenţi îşi iau în fiecare an, la Roazhon/Rennes, licenţa în bretonă şi celtică, pepinieră de profesori, scriitori, responsabili culturali, animatori de radio şi televiziune, realizatori de filme — ale căror producţii sînt prezentate anual la Douarnenez, în cadrul Festivalului de Cinema al Minorităţilor Naţionale —, de creatori de întreprinderi care folosesc limba bretonă.

Trebuie să facem inventarul a ceea ce este pozitiv. Există azi o reţea de şcoli de limbă bretonă, şcolile Diwan, recunoscute de Stat după ani de luptă, parţial finanţate de acesta şi găzduite de comunităţile locale. Refuzul continuu al Statului de a autoriza învăţămîntul real în limba bretonă a silit mişcarea culturală bretonă, cu preţul unor enorme dificultăţi, la lansarea propriilor şcoli sub numele de Diwan.

În afară de grădiniţele şi şcolile sale primare, reţeaua Diwan dispune de trei colegii şi de un liceu: limbile de predare sînt aici bretona, engleza şi franceza; de asemenea, aici se învaţă spaniola şi germana. Prima promoţie a Liceului Roparz Hemon a luat cu brio examenul de bacalaureat în anul 1997. Şcolile Diwan, în colaborare cu sistemele asemănătoare existente în Occitania, în nordul ţării Bascilor şi în nordul Cataloniei, au creat un organism comun de formare pentru învăţămîntul bilingv, numit Kelenn (Enseigner, A învăţa), situat, în cazul Bretaniei, la Kemper/ Quimper. Clase bilingve funcţionează şi în învăţămîntul public, dar şi, mai recent, în cel catolic. Există la Sant Brieg/Saint-Brieuc un Institut de Formation des Professeurs des Ecoles (Instituteurs et Institutrices) (Institut de Formare a Profesorilor de Şcoală. Învăţători şi Învăţătoare), cu un spaţiu redus acordat bretonei. În acelaşi oraş îşi are sediul organismul de editare de manuale şcolare, T.E.S., deja menţionat, finanţat de Stat şi de Regiunea Bretania.

Este, de asemenea, foarte activ un învăţămînt asociativ — cursuri serale, stagii de week-end, cursuri de vară. Putem cita: Skol Ober, curs prin corespondenţă fondat în 1932, şaizeci de profesori benevoli şi mai multe sute de elevi; K.E.A.V., creat în 1946, şcoală de vară de limbă bretonă, fondată la Skaer, trei săptămîni în iulie, cu o capacitate de 120 de locuri, întotdeauna ocupate toate; Skol an Emsav, la Roazhon/Rennes, curs seral pe parcursul întregului an, cu excepţia verii, stagii de week-end, 300 de elevi şi, în acelaşi oraş, Sav-Heol, oferind de asemenea cursuri foarte populare; Skol an Hanternoz, specializată în cursuri week-end prelungit; Roudour şi Stumdi care dau dovadă de profesionalism şi multe altele. Există astfel sute de femei şi bărbaţi, tineri şi mai puţin tineri, care-şi asumă o sarcină pe care Statul, proprietar al sistemului de învăţămînt, refuză să o îndeplinească. Toţi profesorii de limba bretonă, indiferent de statutul şi sistemul de predare adoptat, sînt cuprinşi într-o organizaţie bine structurată, a cărei limbă de lucru este bretona, Unvaniezh ar Gelennerien Brezhoneg, U.G.B.,(Union des Enseignants de Breton, Uniunea Profesorilor de Bretonă).

Activitatea de editare în bretonă, acum şi în gallo, odată cu apariţia revistei Le Lian, în ciuda condiţiilor impuse limbilor minoritare, este intensă. Cîţiva editori s-au plasat pe terenul profesional şi comercial, precum Coopérative Breizh, care publică mai ales în franceză dar distribuie totalitatea producţiei tipografice în bretonă; sau precum Keltia — exclusiv în domeniul muzical; sau precum Skol Vreizh, preponderent în franceză, şi precum An Here, în principal de limbă bretonă, cu o atenţie deosebită acordată publicului tînăr şi adolescent. Dar activitatea de editare este în general rezultatul activităţilor benevole cu statut asociativ şi non- lucrativ: de pildă, Al Liam, Mouladurioù Hor Yezh, Brud Nevez, Hor Yezh şi multe altele. Există o presă activă în limba bretonă: Al Liam şi Brud Nevez (reviste literare), Al Lanv (literară şi politică), Imbourc’h (literară şi filosofică), Hor Yezh  (literară şi lingvistică). O revistă lunară, Bremañ, se consacră atît actualităţii bretone militante cît şi actualităţii internaţionale. Organele politice bretone au rubrici în bretonă în periodice de limbă franceză: Le Peuple Breton, L ’Avenir de la Bretagne, Emgann, Bretagne-Info şi altele. Institutul Cultural editează două reviste magazin: Sterenn şi Bretagne des Livres. De fapt, diversele grupuri şi asociaţii dispun toate de organe de presă redactate parţial sau majoritar în bretonă, franceză sau gallo. În fine, azi este posibil să auzi limba bretonă la radio şi la televiziune.

Obstacole în calea dezvoltării culturale

Toate bune şi frumoase. Dar trebuie să privim în perspectivă. Cele trei sisteme de predare a bretonei adună mai puţin de 4000 de elevi, din cei aproape un milion din Bretania. (Populaţia Bretaniei, care cuprinde „Région Bretagne” şi „Loire-Atlantique”, e astăzi de patru milioane). Autorităţile rectorilor adaugă cele cîteva mii de elevi care beneficiază de cursuri de „sensibilizare”, dar în mod evident nu-i vorba aici de învăţare şi nici de practicare a limbii. Deschiderea şcolilor Diwan sau a claselor bilingve, în ciuda cererilor imperioase ale părinţilor, se izbeşte de enorme obstacole administrative sau de manevre academice şi prefecturale care tind să frîneze dezvoltarea existentului, să-l reducă şi să împiedice crearea de noi situri. Efortul financiar cerut mediului asociativ este copleşitor: o şcoală Diwan nu poate începe să fie parţial luată în seamă de Ministerul Educaţiei decît după cinci ani de funcţionare alimentată total din fonduri private. De trei - patru ani, voinţa de a bloca, de a reduce învăţămîntul în limba bretonă se afişează şi se adevereşte zilnic. În învăţămîntul secundar degradarea e mai mult decît neliniştitoare: toate pretextele sînt bune pentru a închide clasele, a îndepărta elevii voluntari, de vreme ce întregul învăţămînt se bazează pe un voluntariat asumat care adesea nu are nici libertatea nici oportunitatea de a se exprima. În ce priveşte cursurile asociative şi editările, acestea se bazează în mod esenţial pe un benevolat şi un devotament militant, într-o situaţie financiară deseori critică, în ciuda ajutorului Regiunii, al Departamentelor şi al Europei, dar fără nici un ajutor din partea Statului.

Limba bretonă e prezentă pe 11 posturi de radio din Bretania. Printre acestea, două posturi de Radio Service Public, adică finanţate de Redevenţa Audiovizuală, Radio-Bretagne-Ouest/Radio-Breizh-Izel — RBI (Radio Bretania de Vest) şi Radio- France-Armorique/Radio-Arvorig: primul emite în bretonă, 12 ore pe săptămînă, pentru jumătatea vestică a Bretaniei, al doilea 2 ore pe săptămînă pentru zona Roazhon/ Rennes. Radio-France-Loire-Océan nu are nici o emisiune în bretonă pentru zona Naoned/Nantes. Două posturi de radio asociative: Radio-Kreiz-Breiz şi Radio-Bro- Gwened, emit fiecare, în bretonă, cîte 18 ore pe săptămînă. Alte şase posturi de radio asociative emit fiecare între 2 şi 3 ore pe săptămînă: unul dintre ele emite 2 ora pentru zona Naoned/Nantes. De curînd au fost autorizate două noi posturi de radio asociative care emit în limba bretonă. Resursele posturilor de radio asociative sînt limitate şi benevolatul e esenţial pentru funcţionarea lor; pe de altă parte, Radio-France şi-a rezervat jumătatea frecvenţelor din banda F.M., cam de trei ori mai mult faţă de cît au posturile de radio asociative a căror putere de emisie e de altfel foarte redusă. Posturile de radio asociative de limbă bretonă primesc un ajutor din partea Consiliului Regional al Bretaniei, din Fondurile de ajutorare a expresiei radiofonice, din partea Europei şi a numeroase autorităţi locale.

În ce priveşte posturile de radio ale Serviciului Public, acestea promovează un stil curios de emisiuni: fluxul verbal e întrerupt cam la fiecare două minute, şi în pauzele tot mai lungi sînt difuzate pasaje muzicale în general neidentificate. De altfel, pentru a răspunde unor consemne şi mai recente, franceza e amestecată cu bretona în mod aleatoriu. Aceste posturi de radio nu-şi îndeplinesc aşadar misiunea pentru care au fost create prin lege şi pentru care sînt finanţate. Trei scurte buletine informative pe zi sînt rezervate pe canalul R.B.I., cu sediul la Kemper/Quimper, actualităţii locale. Nu există buletine privind actualitatea internaţională.

Situaţia televiziunii e şi mai puţin strălucită. Staţia F3-Rennes difuzează între 38 şi 40 de minute de bretonă pe săptămînă, duminica, la sfîrşit de matineu: această emisie acoperă ansamblul teritoriului breton. Pentru vestul Bretaniei, staţia Iroise, la Brest, difuzează zilnic 5-6 minute de bretonă, de luni pînă sîmbătă. Nu există nici un pro- gram pentru tineri sau copii. Cu toate că F3 este finanţat prin Redevenţă, emisiunile în limba bretonă beneficiază de susţinerea financiară a Regiunii Bretania şi a Consiliului General al Departamentului Finistère. Partea ce ţine de Redevenţa Audiovizuală vărsată în Bretania şi utilizată pentru televiziunea bretonă e minusculă: puţin peste 1%. În ultimul timp s-a instituit un consens în favoarea creerii unei televiziuni bretone independente, parţial finanţată prin Redevenţă. Grupul de lucru format de către Consiliul Cultural a stabilit un program tehnic pentru o Televiziune, a cărei înfiinţare e prevăzută într-un interval de trei ani. TF1 şi CANAL+ au de asemenea nişte proiecte care nu se limitează la a fi doar proiecte: de curînd, acestea au realizat retransmisia în bretonă, pe T.P.S., a Campionatului Mondial de Fotbal. Unele grupuri economice au intrat şi ele în alertă, precum grupul creat de întreprinderile Rocher, din Gacilly. În fine, Consiliul Regional al Bretaniei a votat un credit important necesar în întocmirea unui studiu de fezabilitate pentru o televiziune bretonă.

Administraţia ignoră total bretona şi nu este posibilă nici o corespondenţă în bretonă cu vreun serviciu public, nici o apărare sau pledoarie în bretonă în incinta unui tribunal. Situaţia s-a agravat de cînd în Constituţia Franceză a fost inclus acel „Articol 2” care specifică faptul că „Limba Republicii este franceza”; prezentat sufragiului deputaţilor şi senatorilor ca un indispensabil instrument de luptă împotriva pătrunderii englezei, fără nici o incidenţă asupra poziţiei „limbilor regionale”, Articolul 2 se dovedeşte a fi de o perfectă inutilitate la întîlnirea cu engleza a cărei predare în şcolile primare e organizată chiar de Ministerul Educaţiei Naţionale. Dimpotrivă, Consiliul de Stat face în mod expres referire la acest articol pentru a se opune la o eventuală semnare şi ratificare de către Franţa a Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare votată de Consiliul Europei.

Folosirea limbii bretone

Se pune o întrebare la care, în mod curios, e imposibil de dat un răspuns exact: cîţi oameni vorbesc bretona? Diferitele guverne franceze au refuzat întotdeauna recensămîntul lingvistic: formularele distribuite în familii nu fac nici o referire la limba sau limbile folosite. În ţara Galilor, de mai mult de un secol, se ştie cu o precizie mergînd pînă la unităţi, cîte persoane vorbesc galeza, fapt care permite azi tocmai creşterea procentului de vorbitori de galeză în rîndul tinerei generaţii, graţie unei oneste politici şcolare reparatoare. În Bretania eşti constrîns la conjuncturi şi aproximaţii. Evaluarea cea mai fiabilă a fost realizată de Roparz Hemon în 1928-1930, cînd a dus la bun sfîrşit o anchetă exhaustivă privind limba utilizată de preoţi în cadrul predicilor de duminica şi pentru catehizarea copiilor. Evident, trebuie precizat că pe atunci practica religioasă era generală. La sfîrşitul anchetei, Roparz Hemon a ajuns la concluzia că bretona era limba de comunicare normală şi cotidiană pentru aproximativ 1.200.000 de persoane dintr-o populaţie totală de circa 3 milioane, din care cam o jumătate trăia în Basse-Bretagne (Bretania de Jos).

Amintim că Bretania este istoric bilingvă sau chiar trilingvă, cu o practicare a bretonei, galei („le gallo”) şi a francezei, cea din urmă fiind majoritară. Se vorbeşte şi acum despre Bretania de Sus („Haute-”) şi cea de Jos („Basse-Bretagne). Dar distribuţia lingvistică a evoluat profund din diverse cauze: războaiele, emigraţia, transformarea agriculturii şi a industriei şi reducerea drastică a numărului de cultivatori, ruinarea pescuitului şi a industriei grele şi înlăturarea programatică a funcţionarilor bretoni. Bretania de Sus îşi are de asemenea vorbitorii ei de limbă bretonă, aşa cum o dovedesc implantările de şcoli Diwan la Roazhan/Rennes şi Naoned/Nantes ca şi succesul de care se bucură cursurile asociative. Avînd în vedere toate aceste elemente, se estimează că azi există circa 500.000 de locutori, locutori potenţiali a căror practică lingvistică nu este şi nu poate fi măsurată. Prin urmare, în Bretania se înregistrează o teribilă degradare a situaţiei limbii ţinutului. Bretona, revendicată ca bun patrimonial de întregul popor breton, chiar dacă nu o vorbeşte, e pe lista formelor de expresie culturală care riscă să nu reziste prea mult timp în secolul XXI. Chiar dacă, în paralel, creaţia în bretonă şi ansamblul vieţii culturale bretone n-au fost nicicînd atît de înfloritoare. Asta în vreme ce un sistem educaţional se dezvoltă, în ciuda obstacolelor enorme pe care i le pune în cale puterea franceză, într-un ritm de 15 pînă la 20% pe an. În vreme ce se instalează o industrie cinematografică şi a audiovizualului, în ciuda absenţei unui veritabil serviciu televizual. În vreme ce autori şi editori fac din limba bretonă un instrument de cultură şi educaţie. În vreme ce muzicieni, lutieri, grupuri, orcheste şi bagadoù invadează cotidianul vieţii bretone. Nu-i de mirare că această situaţie a generat o amplă mişcare de protest şi de revendicare care a luat forme multiple.

Revendicarea culturală

Revendicarea culturală a fost oficializată prin curţile cu juri care au avut loc în întreaga Bretanie cu prilejul celei de-a 20-a aniversări a Cartei Culturale, încheiate la Roazhon/Rennes la 4 octombrie 1997 şi publicate într-o Carte Albă sub egida a trei structuri rezultate din Carta fundamentată în anul 1978: Institut Culturel, Conseil Culturel şi Agence technique Culturelle. Ea este focalizată pe cîteva puncte fundamentale:

1. Revenirea ţinutului Loire-Atlantique la Regiunea Bretania şi extinderea puterilor Instituţiei Regionale (Conseil Régional şi Conseil Economique et So- cial) îndeosebi în domeniul de care ne ocupăm în mod special aici, acela al învăţămîntului şi culturii.

2. Semnarea şi ratificarea de către Franţa a Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare.

3. Ratificarea integrală de către Franţa a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Cartei Drepturilor Copilului şi a diverselor texte privind drepturile minorităţilor şi ale culturilor minoritare.

4. Votarea unei Legi-cadru care să recunoască popoarelor din Hexagon şi din DOM-TOM (Departamentele şi Teritoriile de Dincolo de Mare, diferite de Franţa continentală şi de Corsica) democraţia şi libertăţile culturale, cu toate drepturile care decurg de aici.

Poporul breton nu va accepta dispariţia sa culturală. El doreşte ca problemele cu care se confruntă azi să fie reglate în spiritul justiţiei şi al păcii, prin concertarea eforturilor şi nu prin confruntare. Realizările sale cotidiene în domeniile culturale arată îndeajuns că el poate contribui la îmbogăţirea lumii noastre. El nu va accepta să fie oprit din drum.

Instituţia Regională

Legile descentralizării au acordat un anumit grad de autonomie Instituţiei Regionale: semnul cel mai evident este fără îndoială faptul că reuniunile celor două Consilii ale sale nu mai sînt prezidate de Prefect, reprezentantul autorităţii Statului, şi că aceste Cosilii decid singure propria ordine de zi.

Instituţia se compune din Consiliul Regional, care are putere deliberativă, şi Consiliul Economic şi Social, care are rol de avizare.

Prin tradiţie, în Regiunea Bretagne toate documentele executivului sînt supuse spre avizare Consiliului Economic şi Social. Consiliul Regional e compus din 83 de membri aleşi în scrutin proporţional pe liste departamentale. Consiliul Eco- nomic şi Social e compus din 99 de membri reprezentînd forţele economice şi sociale: membrii săi sînt aleşi de organisme a căror listă e stabilită de guvern: Camere de Comerţ şi de Industrie, de Meserii, de Agricultură, Sindicate, Asociaţii; nu există decît un singur reprezentant cultural.

Regiunea Bretania a continuat să existe în limitele pe care i le-a fixat Guvernul de la Vichy care a mutilat-o de Loire-Atlantique şi de una dintre capitalele sale. Ea suferă astfel de un greu handicap, atît uman cît şi economic, ţinutul Nantes fiind unul dintre cele mai bogate din Bretania.

Regiunea Bretania nu dispune decît de un buget modest: acesta se ridică la 3 miliarde 300 de milioane de franci (1998). Puterile sale sînt limitate. În ciuda acestui fapt, Instituţia Regională joacă un rol important, care nu poate fi neglijat, în dezvoltarea şi organizarea ţării.

Bretania nu are reprezentanţi direcţi în Parlamentul European. Pentru alegerile europene, în contravenţie cu practica în general acceptată, Statul în totalitatea sa, adică metropola plus toate posesiunile franceze din afara continentului european, aşa zisele DOM-TOM-uri, turnate împreună, e considerat ca o unică circumscripţie în care deputaţii europeni sînt aleşi prin scrutin de listă, listele fiind stabilite de partidele politice franceze dominante.Or destinul culturii bretone, şi deci al Bretaniei, este legat de opţiunile politice şi structurale ale Europei. Exprimîndu-se prin referendum, cu ocaza Tratatului de la Maastricht, Bretania s-a pronunţat cu o netă majoritate a voturilor în favoarea creerii unei Europe unite. Mişcarea culturală bretonă care vrea să scape de imposibila confruntare cu un Stat atotputernic îşi pune speranţa în construirea unui ansamblu european care să constituie un port al libertăţii, al justiţiei şi al respectului reciproc faţă de conceptul de Regiuni şi faţă de popoarele acestora, care îi sînt adevărata şi profunda textură.

Dezvoltarea culturală a Bretaniei reprezintă astfel unul dintre aspectele unei reorganizări globale a Europei care va aduce fiecărui popor, în respectul identităţii şi al demnităţii sale, siguranţa unui viitor de pace şi progres.

Traducere de Cornelia Alexandru

*

Per DENEZ (n. 1921), lingvist, scriitor şi militant pentru promovarea limbii bretone, fost responsabil al Departamentului de Bretonă şi Celtică al Universităţii Rennes - 2 - Haute-Bretagne, actual preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor de Limbă Bretonă, vicepreşedinte al Consiliului Cultural şi al Institutului Cultural al Bretaniei.

Per Denez, Bretagne — Une langue en quête d’avenir, publicat cu permisiunea Bureau Européen pour les Langues Moins Répandues.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006