Alter şi Ego în minoritate

(Majoritate, minoritate, victimitate) Bodó Zoltán — Marius Cosmeanu   Mátéffy Csaba   — Paul Mărginean

De ce Alter/Ego ?

În numărul 1/1995 al revistei „Altera” am publicat studiul intitulat „Alter/Ego tîrgumureşean”, în cadrul căruia am prezentat rezultatele analizei de conţinut aplicate cotidianelor din Tîrgu-Mureş, „Cuvîntul Liber”, respectiv „Népújság”, efectuată de o perioadă de trei luni de apariţie (23 decembrie 1989-17 martie 1990), încercînd să arătăm modul în care cele două ziare au filtrat acele evenimente, luările de poziţie, presupunerile, intenţiile şi sentimentele care au amplificat starea tensionată din oraş cu puţin timp înainte de declanşarea conflictului.

De ce „Alter/Ego tîrgumureşean”? Primul motiv pentru care am ales acest titlu îl constituie polarizarea studiului în jurul a cîte două elemente de analiză, astfel încît două ziare au contribuit la confecţionarea imaginii a două comunităţi, prin intermediul a două limbi, „împărţite” aproape uniform în Tîrgu- Mureş (aprox. 50%-50%), aceste elemente fiind de fapt purtătorii atributelor le „Alter”, respectiv de „Ego” şi viceversa. Aceasta a reprezentat sursa de inspiraţie pentru alegerea unei grile metodologice, în cadrul căreia, în ziarul Cuvîntul Liber”, „Alter” semnifică tot ceea ce aparţine de „Ceilalţi” comunitatea maghiară), iar „Ego” tot ceea ce aparţine de „Noi” (comunitatea română), în timp ce, în cotidianul „Népújság”, „Alter” e tot ce îi caracterizează pe „Ceilalţi” (comunitatea română), „Ego” reprezentînd discursul despre „Noi” comunitatea maghiară). Nu în ultimul rînd, dincolo de aceste aspecte, intenţia noastră a fost şi de a surprinde un alterego ascuns al identităţilor specifice celor două comunităţi etnice tîrgumureşene, încercînd să sfidăm maxima lui Wittgenstein: „Trebuie să taci despre ceea ce nu poţi să vorbeşti”!

Despre „Alter/Ego” în general

Studiul iniţial a cuprins cinci părţi. Primele trei corespund unui număr identic de perioade, conturate fiecare în funcţie de cîte o temă dominantă în raport cu relaţiile româno-maghiare pe care le-au analizat cele două ziare lo- cale din Tîrgu-Mureş. Un capitol a fost consacrat unor aspecte generale ale raporturilor interetnice, în timp ce ultima parte a studiului lasă loc concluziilor generale. Subtitlul cercetării noastre (De la consens la conflict în pachetele discursive ale celor două cotidiane) explică de fapt succesiunea a trei mari faze. În perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989, ambele cotidiane au evidenţiat aspectele locale ale evenimentelor de atunci prin articole ce accentuau consensul din revoluţie. În studiul iniţial am menţionat faptul că primele semne nefavorabile (publicate în ziare) faţă de cealaltă comunitate apar în urma subiectului distribuirii ajutoarelor din străinătate, fiind criticate în „Cuvîntul Liber” în special Biserica Protestantă şi Biserica Romano-Catolică pentru distribuirea inegală, în detrimentul populaţiei româneşti, a ajutoarelor din străinătate (frustrarea comunităţii româneşti fiind cauzată în special de ajutoarele sosite pe linie bisericească, doar pentru credincioşii bisericilor amintite, biserici care de altfel sînt identificate ca şi instituţii ale comunităţii maghiare şi automat confundate cu comunitatea maghiară). Deci o problemă care mai degrabă ar trebui să aparţină de domeniul economicului şi al administrativului va apărea prin prisma „naţionalului”. Semnele negative în legătură cu ajutoarele din străinătate, reprezintă doar latura manifestă a unei probleme mult mai complexe şi — citîndu-l pe Ludwig Gumplowcz — ar fi cea a primejdiilor ce se ascund în întrecerea dintre „naţionalităţile concurente” („Konkurenznationalität”)¹. Partea latentă iese la iveală odată cu primele revendicări ale comunităţii maghiare. Acest fapt capătă importanţă în măsura în care apariţia şi formularea la nivel teoretic a unor drepturi de către reprezentanţii comunităţii maghiare amplifică discursul „apreciativ defavorabil” la adresa „celuilalt”.

Publicarea în paginile cotidianului „Népújság” a acelor articole care puneau problema concretizării şi particularizării drepturilor generale a declanşat o a doua perioadă, cea a „revendicărilor”. Acesta e momentul în care ziarul de limbă română, „ Cuvîntul Liber”, iniţiază un discurs contradictoriu în raport cu redacţia de la „Népújság”, în principal în jurul separării liceelor tîrgumureşene „Papiu Ilarian” şi „Bolyai Farkas”, în urma unei hotărîri guvernamentale, prin care din toamna aceluiaşi an, liceul „Papiu Ilarian” ar fi devenit liceu cu predare în limba română, iar liceul „Bolyai Farkas” liceu cu predare în limba maghiară. În studiul publicat am identificat această situaţie ca problema manifestă-pilot, asupra căreia vom reveni. Ataşate ei au fost şi celelalte revendicări ale comunităţii maghiare: reprezentativitate, inscripţii bilingve, utilizarea limbii materne în administraţie şi justiţie, autonomie şi autodeterminare, ale căror încercări de concretizare au condus la controverse succesive.

Actualitatea concretă a acestor dezbateri a lăsat însă treptat locul unor referiri, pe de o parte la trecutul de dinainte de 1918 (suferinţele din trecut ale românilor ca minoritate naţională, datorate maghiarilor), iar pe de altă parte la trecutul totalitar naţional-comunist (des evocat de partea maghiară ca perioadă a ignorării identităţii sale etnice, trecut caracterizat de o politică asimila- ţionistă). Ziarul de limbă română rememora perioada antebelică prin exemple ce culpabilizau guvernările maghiare, accentuînd că ulterior anii postbelici, pînă la revoluţia din decembrie 1989, privau în mod egal atît pe români cît şi pe maghiari de drepturile universale ale omului. Aceste drepturi universale reprezintă pentru comunitatea maghiară prima sursă a legitimării unui discurs militant, diferit de cel al părţii române. Pe măsură ce soluţionarea problemelor cotidiene pare din ce în ce mai neverosimilă, accentul pus pe „trecuturi” devine din ce în ce mai evident. Această perioadă este cea a apelului la istorie. În acest sens, în a treia fază am încercat să arătăm felul în care presa locală activează trecutul, gazetarii maghiari subliniind mai ales „tîrgumureşenismul” din prima jumătate a secolului, apelînd la istoria locală (perioadă în care maghiarii erau majoritari în oraş), în timp ce ziarul „Cuvîntul Liber” face apel ia istoria naţională. Dacă revoluţia a redus aparent distanţa socială² dintre românii şi maghiarii tîrgumureşeni, apelul la „istoriile” diferite, prin intermediul receptării neuniforme a drepturilor şi revendicărilor minoritare, a favorizat starea conflictuală de mai tîrziu.

Majoritate, minoritate

1. Simbolul. Aşadar, primele probleme serioase apar odată cu încercarea de concretizare a revendicărilor comunităţii maghiare din Tîrgu-Mureş, cu alte cuvinte, odată cu hotărîrea guvernamentală din 18 ianuarie 1990, conform căreia liceul „Bolyai Farkas” şi liceul „Papiu Ilarian”, începînd din 1 septembrie 1990, vor funcţiona exclusiv ca licee cu limba de predare maghiară, respectiv română. Publicarea hotărîrii guvernamentale în ziarul „Népújság” este urmată de o precizare despre o hotărîre a Consiliului Judeţean Mureş al Frontului Salvării Naţionale din data de 19 ianuarie 1990, conform căreia separarea şcolilor intră în vigoare la data hotărîrii CJFSN Mureş. Această hotărîre pe plan local, publicată în presă, a fost primul eveniment care a generat reacţii opuse în „Cuvîntul Liber” începînd din data de 20 ianuarie 1990, dată la care debutează de fapt a doua perioadă, a cărei caracteristică principală o constituie analiza controversată în cele două cotidiane a revendicărilor formulate de către comunitatea maghiară.

Între această dată şi ziua de 9 februarie 1990 (cînd a fost suspendată hotărîrea guvernamentală iniţială) devine transparent discursul ofensiv al „Cuvîntului Liber”, care lasă loc în paginile sale protestelor venite din partea opiniei publice româneşti, unităţilor de învăţămînt (profesori şi elevi), Uniunii Vatra Românească, unor personalităţi ale oraşului şi, bineînţeles din partea redactorilor ziarului, fiecare din aceste categorii de emiţători ai mesajelor atacînd nu numai hotărîrea de separare a şcolilor, ci şi pe potenţialii autori ai separării (UDMR, elevii şi profesorii maghiari), cu alte cuvinte comunitatea maghiară.

Astfel, ne aflăm în situaţia aparent paradoxală a unor reacţii negative vis- a-vis de nişte drepturi iniţial acceptate în perioada imediat următoare revoluţiei, adică în faza acelui consens aparent despre care am mai vorbit. Atributul de „aparent” descrie situaţia în care valorile democratice „cucerite” împreună prin învingerea „duşmanului comun” s-au făcut auzite prin presă la început doar ca sloganuri în ambele cotidiane (valorile democratice apar mai întîi doar la nivelul discursului utilizat de către cele două ziare). Ziarul de limbă maghiară „Népújság” va continua legitimarea discursului său prin valorile democratice, trecînd la particularizarea unor revendicări bazate pe acele valori, în timp ce „Cuvîntul Liber” rămîne doar la clamarea lor generală.

În acest timp, „Népújság” publică articole prin care sugerează o stare generală de satisfacţie privind soluţionarea unei părţi a revendicărilor (construindu-şi legitimitatea prin apelul la valorile democratice europene), precum şi potenţialitatea unei concretizări a întregului pachet de drepturi for- mulate anterior. Totodată, cotidianul de limbă maghiară lasă impresia unei poziţii de expectativă în raport cu reacţiile celuilalt faţă de propriile revendicări. Ieşirea din expectativă se produce după data de 9 februarie, cînd suspendarea hotărîrii de separare a şcolilor refrustrează comunitatea maghiară care, continuînd să legitimeze revendicările sale prin valorile democratice europene, va trece de la enunţarea şi revendicarea drepturilor în plan teoretic la reflectarea planului acţional (de la manifestaţii şi greve ale elevilor, pînă la marea demonstraţie din 10 februarie 1990 — demonstraţia tăcută cu luminări şi cărţi pentru şcolile maghiare, acţiune percepută de partea română ca o demonstraţie de forţă). Demonstraţia din 10 februarie a reprezentat totodată şi punctul culminant al acţiunilor revendicative.

Separarea şcolilor este de altfel subiectul cel mai disputat, în această perioadă ambele cotidiane alocînd suprafeţe mari articolelor despre această problemă (1818,44cm² — „Cuvîntul Liber” şi 1286,27cm²— „Népújság”). Acesta este şi motivul principal pentru care am ales această temă ca — problemă manifestă pilot. Considerăm chestiunea separării liceului „Bolyai Farkas” o problemă care a reprezentat un simbol pentru ambele comunităţi. Dacă în perioada dintre 23 decembrie 1989 – 18 ianuarie 1990 în cotidianul „Népújság” revendicările au apărut în diverse forme şi direcţii (reprezentativitate, inscripţii bilingve, problema limbii de predare, separarea şcolilor, problema IMF), în următoarea perioadă, revendicarea liceului „Bolyai Farkas” va fi simbolul tuturor revendicărilor comunităţii maghiare. Dar în mod paradoxal, dacă în ziarul de limbă maghiară chestiunea separării liceului va însemna simbolul revendicărilor comunităţii maghiare, în ziarul de limbă română aceasta va deveni tot un simbol, numai că de data aceasta un simbol negativ, adică separarea ca separatism. Încercînd să fim mai expliciţi, separarea liceelor ar fi însemnat pentru comunitatea maghiară garanţia realizării tuturor revendicărilor formulate anterior, necesare pentru a scăpa de fricile din trecut, în special de teama de asimilare. Iar pentru comunitatea românească separarea (via separatism) ar fi însemnat un prim pas în drumul către atentarea la integritatea naţională. Cu acestea am intrat în chestiunea cea mai fierbinte a problemei, amintind cele două teme sensibile pentru cele două comunităţi.

2. Trecutul. În cercetarea noastră, am intitulat partea care se referă la această problemă „funcţia afectogenă a istoriei”. Intenţia noastră a fost de a surprinde rolul jucat de către apelurile la istorie, constant practicate de către ambele cotidiane. La această categorie, în ambele ziare simbolurile, eveni- mentele şi personalităţile istorice ocupă primul loc (1415.66cm² – în „Cuvîntul Liber” şi 2106,18cm² – în „Népújság”). Diferenţa constă în „istoriile” la care se face apel.

„Cuvîntul Liber” foloseşte simbolistica istoriei naţionale, cu un discurs naţionalist agresiv, evocîndu-se mai ales evenimentele şi sărbătorile naţionale, care au un substrat ce ascunde conflictele anterioare dintre români şi maghiari, sau dintre români şi fostul Imperiu Austro-Ungar: 1 Decembrie 1918. răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, dictatul de la Viena, atrăgînd adeseori atenţia asupra modului în care românii şi-au apărat şi şi-au cucerit drepturile naţionale, dar mai ales asupra potenţialităţii repetării unor astfel de evenimente. Sînt utilizate expresii de genul: „vigilenţă”, „conştiinţă naţională”, „prudenţă”, „jignire la adresa poporului român”, etc.

Ziarul „Népújság” va apela în schimb la simbolistica locală (la patriotismul local), la un trecut preponderent maghiar al oraşului prin scrieri despre istoria sa din primele decenii ale secolului, dar şi despre personalităţile celebre ale locului, despre clădirile vechi din oraş, trimiţînd indirect către existenţa unui posibil „tîrgumureşenism”. Acest „tîrgumureşenism” în schimb se află într-un conflict la- tent cu unele realităţi existente, pricinuite de schimbările survenite în cadrul structurii etnice în ultimii douăzeci de ani, actualmente populaţia românească şi cea maghiară împărţindu-se aproximativ egal (proporţie net diferită de cea de acum 25 de ani, tind populaţia maghiară era majoritară, n. red.). Acest patriotism local apare din cînd în cînd şi în forma unui naţionalism neagresiv, dar cu nuanţe de aroganţă, lezînd partea populaţiei româneşti stabilită relativ recent în oraş.

Cele două „istorii” diferite pot fi corelate cu uşurinţă cu tipurile de naţio- nalisme apărute în trecutul fiecărei comunităţi.

În prima jumătate a secolului trecut, datorită situaţiei privilegiate a boierimii româneşti şi implicit datorită concepţiilor sale reacţionare, datorită lipsei de putere a grupărilor liberale şi în final datorită punctelor de vedere variate ale diverselor grupări naţionaliste din Principate, toate acestea au avut un ecou slab în rîndul românilor din Transilvania (sau Bucovina şi Basarabia). Singurul punct asupra căruia toţi românii au fost de acord a fost dorinţa de unitate naţională. Deci la vremea aceea singura formă de naţionalism care a putut conta pe sprijinul tuturor românilor era cel care vi/a unitatea naţională. Această formă de naţionalism a oferit speranţa în succesul final, după 1859 fiind ridicată la rangul de politică de stat, astfel oficialitatea a devenit liderul mişcării naţionale. În acest sens, forma pe care a luat-o naţionalismul românesc este cea a naţionalismului birocratic³, unde interesele naţiunii sînt prescrise de către cei care guvernează şi orice opoziţie faţă de clasa conducătoare constituie un act antipatriotic (P. Sugar, 1969). Naţionalismul va fi identificat nu numai cu naţiunea şi statul, ci şi cu guvernămîntul (conducerea politică).

În perioada totalitară, acest tip de naţionalism primeşte forma naţional- comunismului birocratic, clasa conducătoare ataşînd unei politici de omogenizare a populaţiei şi o politică de asimilare a grupurilor minoritare sau, altfel spus, aşa-numitele politici de „unificare” (M. Dogari & D. Pelassy, 1993).

Perioada posttotalitară păstrează unele caracteristici ale totalitarismului. Una dintre ele este şi inerţia naţionalismului birocratic. În acest context, orice opoziţie vis-a-vis de interesele puterii-naţiune şi prin urmare, orice revendicare din partea unui grup etnic dornic să-şi afirme identitatea naţională, frustrat totodată din cauza cîtorva decenii de omogenizare forţată, este interpretată ca un act antinaţional. Aşa se explică folosirea istoriei naţionale ca element consensual unificator în cazul pericolului potenţial (revendicările).

În cazul naţionalismului maghiar din secolul trecut, acesta a fost privit de către nobilimea maghiară ca o nouă dovadă a corectitudinii credinţei lor în singura sursă de legitimare a puterii lor, naţiunea identificată cu clasa. Şi-au rezervat dreptul de a decide cînd şi pe cine trebuie să admită, şi la ce nivel, ca membru în naţiunea politică. Ei au considerat participarea în viaţa politică a ţării nu ca un drept, ci ca un privilegiu bazat pe documentele istorice feudale şi pe tradiţie. Naţionalismul lor a rămas consecvent exclusivist, pînă la sfîrşitul celui de al doilea război mondial, legal de tradiţii şi cu conştiinţă statală. Acesta a fost denumit naţionalismul aristocratic (P. Sugar, 1969).

Rămăşiţele sale pot explica aroganta mai sus-amintită. Atitudinile şi com- portamentul comunităţii maghiare ca majoritate culturală în oraşul Tîrgu-Mureş (rolul primordial în ctitorirea oraşului, istoria oraşului, simbolurile vechi care ţin în special de comunitatea maghiară) lezează comunitatea românească (aroganţa exclusivistă a acestor atitudini). Astfel localismul este cel care primează în cazul apelului la istorie în cotidianul de limbă maghiară (de exemplu una dintre cele mai des amintite perioade se leagă de numele primarului modernizator al Tîrgu-Mureşului György Bernády şi de perioada de glorie a oraşului, epocă în care comunitatea maghiară era majoritară). Toate acestea amplifică sentimentul de minoritate culturală al comunităţii române din oraş.

În ţările totalitare „importanţa decisivă a socializării politice” şi „simpli- ficarea limbajului politic” sînt două caracteristici esenţiale ale procesului de socializare (M. Dogan & D. Pelassy). Funcţionînd ca inerţie post-totalitară, competiţia pentru instrumentele socializării (în principal educaţia) se intensifică în vederea participării cu o pondere cît mai mare la acest proces. Iese la iveală, astfel, conflictul între încercarea de obţinere a instrumentelor de socializare (revendicate pe de o parte pentru a transmite importanţa menţinerii identităţii naţionale şi conştientizării drepturilor de către partea maghiară), şi continuarea evidenţierii şi perpetuării valorilor şi intereselor considerate naţionale (de către partea română, în spiritul naţionalismului birocratic explicat anterior). Fiind filtrat în presa locală, acest conflict apare ca o competiţie pentru mecanismele de socializare şi primeşte forma socializării politice prin mass-media.

Astfel, acel simbol „comun” despre care am vorbit mai sus, începînd cu ultima perioadă de analiză, va apare doar prin prisma „trecutului”, scoţînd la iveală în special temerile celor două părţi. Abordarea aceleiaşi probleme (simbolul) în variante diferite, scoate la iveală stratificarea verticală în detrimentul celei orizontale, pe dimensiunea etnică.

3. Limbajul. Vom încerca în rîndurile următoare să arătăm felul în care stilul jurnalistic filtrează caracteristicile de a dialoga ale celor două ziare din Tîrgu-Mureş.

Agresivitatea. O minoritate, fie ea etnică, rasială sau confesională are întotdeauna ceva de apărat. Adoptînd de fiecare dată strategii de luptă, reprezentanţii unei minorităţi utilizează imperative specifice, de genul: „vom apăra”, „nu vom permite”, „vom lupta pentru”, „contestăm”, „protestăm”. Cu toate că din punct de vedere semantic verbele de mai sus se împart în „defensive” şi „ofensive”, ele au întotdeauna o încărcătură agresivă, nu atît prin forma lor, cît prin reacţia pe care o provoacă destinatarului, alimentînd acele „schimburi de incriminare” despre care am mai vorbit (T. Shibutani, 1986). În această ordine de idei, cele două publicaţii tîrgumureşene analizate se confundă cu acest stil. Tonul posesiv („şcoala noastră”, „oraşul nostru”, „ţara noastră”, „biserica noastră”, „profesorii noştri”, „trecutul nostru”, etc.). folosit de către ambele cotidiane în mod frecvent, accentuează polarizarea şi distanţa socială dintre cele două comunităţi, sau mai bine zis dintre cele două minorităţi.

Poetismul. Deşi diferită ca stil în cele două ziare, înclinaţia lirică se adresează acelei categorii de cititori, însetată de nostalgia trecutul glorios şi panicată de viitor, cu alte cuvinte ne întîlnim cu o psihoză a melancoliei. Acelaşi stil poetic (şi retoric) se păstrează şi în cadrul discursului militant (ofensiv sau defensiv) al celor două ziare. „Cuvîntul Liber”: „...Cum putem pretinde că ne iubim ca oameni adevăraţi închizîndu-ne fiecare în carapacea lui, sticlindu-şi sufletul cu tot felul de zorzoane spirituale zgomotoase, pescuite din arsenalul rău mirositor al unor minţi exaltate...” Ironia (zorzoane zgomotoase), metafora (carapacea), senzaţiile olfactive (rău mirositor), trimiterea psihiatrică (minţi exaltate) sînt fără nici o îndoială instrumentele unui limbaj cel puţin agresiv. Ziarul „Népújság” fabrică adesea imagini cu trimitere religioasă, utilizînd acelaşi stil poetic: „...Bat clopotele prin cuvinte chemătoare, se aprind împreună luminile a sute de mii de luminări şi se mişcă tumultul încremenit în neputinţă ani de zile...” Evocarea pericolului potenţial („clopot”), memoria şi vigilenţa („luminări”) sînt mijloacele de acţiune ale unui „tumult” care s-a trezit pentru a-şi recîştiga trecutul. Acest stil este specific ambelor cotidiane, făcînd uz de figurile caracteristice discursului retoric, necesar pentru a întreţine în rîndul cititorilor nostalgia, precauţia, imaginea luptei: se ataşează adeseori religiosul de sentimentul naţional, multe dintre articole fiind semnate de preoţi, care tind să joace un rol în viaţa socială şi politică a oraşului.

Proiectivitatea. Un organism frustrat se simte întotdeauna rău (pur şi simplu), în pericol, apărîndu-se uneori de o imagine artificială de duşman, astfel încît adoptă predispoziţia de „a crede că în lume se petrec lucruri sălbatice şi periculoase: această proiecţie exteriorizează impulsuri emoţionale inconşti- ente” (Th. Adorno & co. 1950). Un eveniment sau un mesaj neutru sau cel mult izolat este interceptat ca un preambul al unei strategii al cărei final ar corespunde unei veritabile catastrofe. Astfel şi cele două ziare au apelat adesea la principiul „cine fură azi un ou mîine va fura un bou”. „Cuvîntul Liber”: „...Astăzi-dascălii, mîine-părinţii!...”; „...cui serveşte atunci ideea de separare...” sau „... cine i-a îndemnat...”; „...educatori sau instigatori?...” etc. „Népújság”: „...oare ce e în spatele sloganurilor...”, „...cui foloseşte...”, „...tehnologia asimilării noastre...”

Autismul. Conştiinţa de minoritar reprezintă mentalitatea unui purtător care se simte singur, neînţeles, înconjurat de forţe care-i vor răul, ceea ce duce în final la autoizolare, lamentare şi introvertire, avînd adesea ca simptome adiacente, tendinţele distructive (E. Fromm, 1969). Presa de limbă maghiară din Tîrgu-Mureş recurge la încercarea de a interioriza problemele, lăsînd adesea impresia inutilităţii exteriorizării cerinţelor comunitare, indicatorul cel mai relevant în acest sens fiind frecvenţa articolelor care tratează problemele proprii (5703,91 cm2 – „Népújság”), revendicările proprii şi nu în ultimul rînd lamentările proprii. În ceea ce priveşte varianta „românească” a autismului, aceasta avîndu-şi argumentarea iniţială în faptul (relevat în mod indirect adesea şi în „Cuvîntul Liber”) că în primele decenii ale secolului XX populaţia ro- mânească din zonă era preponderent rurală. Prin procesul de industrializare şi urbanizare din anii ’60—’70 se declanşează fenomenul demografic de imigrare a populaţiei româneşti dinspre mediul rural spre oraşe, astfel încît şi la Tîrgu-Mureş balanţa procentuală înclinată pînă atunci de partea populaţiei maghiare s-a echilibrat treptat. Această situaţie este de fapt o specie a migrării rural-urban şi a problemelor ivite din cauza aceasta, în acest caz căpătînd în plus şi o nuanţă etnică. Noua comunitate românească adoptă o atitudine frustrată faţă de vechea populaţie maghiară, care constituie în acest caz grupul de referinţă.

Perversiunea masochistă. Această caracteristică semnifică oarecum complacerea în postura de minoritar pe care o afişează cele două comunităţi. Practic, ne aflăm în situaţia în care fiecare parte încearcă să profite de sadismul celuilalt, străduindu-se să nu piardă vreun atac sau vreo jignire ce i se adresează. Fiecare parte are practic nevoie de cealaltă, atît pentru a provoca suferinţă, cît şi pentru a „profita de ea”. Cel care se simte slab se autoumileşte adesea, analizînd şi complăcîndu-se îndelung în propriile suferinţe, provocate de partea cealaltă (E. Fromm, 1969). Asistăm în acest fel la o serie de monologuri paralele inepuizabile şi adesea iresponsabile. Aşadar, dacă prezentul nu oferă destule motive pentru ceartă, trecutul e întotdeauna la îndemînă.

Intenţia noastră nu a fost de a transforma acest studiu într-o lucrare de sociolingvistică, citatele menţionate servind doar pentru a sugera stilul jurnalistic al presei locale în perioada analizată. Ambele cotidiane utilizează mai puţin informaţia brută, lăsînd mai mult spaţiu mesajelor, prin utilizarea metaforei, ironiei, tropilor, substantivării exagerate, abundenţei de adjective (etichete). (O analiză de limbaj exhaustivă, diferită de metodologia analizei de conţinut necesită nu numai refacerea grilelor metodologice, dar şi o perioadă de timp mai îndelungată. în intenţia noastră existînd însă un asemenea proiect pe prima jumătate a anului 1996).

4. Temerile. Percepţia realizării revendicărilor unora, ca pericol pentru siguranţa celorlalţi, reflectă o situaţie similară unei stări competiţionale conform unui joc cu sumă nulă, cîştigul uneia dintre părţi fiind considerat o pierdere de către cealaltă parte, şi reciproc. De fapt, principala problemă în ceea ce priveşte relaţiile dintre români şi maghiari este că cele două etnii au percepţii opuse asupra principalelor probleme discutabile (M. Kivu, 1994). Astfel, simbolul „comun” se transformă în funcţie de memoria trecutului, în rîndul românilor reluîndu-se ideea necesităţii apărării integrităţii teritoriale, iar pe de altă parte, revine la suprafaţă frica maghiarilor faţă de un plan de asimilare al majorităţii.

Cele două temeri au corespuns în cadrul cercetării noastre la două subcategorii de analiză, pe care le-am intitulat „Integritate teritorială”, care ocupa o frecvenţă de apariţie ridicată în „Cuvîntul Liber” (18 articole), fără a fi analizat în „Népújság” (0 articole), respectiv „Asimilare” (pression psycho- sis), prezentă cu 24 de articole în ziarul „Népújság” şi doar 2 în „Cuvîntul Liber”. fiecare ziar analizînd doar tema frustrantă corespondentă propriei comunităţi. Vom încerca în continuare să explicăm de ce aceste două surse de frustrare sînt de fapt intermediarul dintre simbolurile specifice celor două comunităţi şi tehnicile de descărcare (defulare) ale acestor frustrări. În această ordine de idei am amintit faptul că separarea şcolilor devine pentru populaţia maghiară din Tîrgu-Mureş un simbol pozitiv al tuturor revendicărilor părţii maghiare. în timp ce acelaşi simbol capătă încărcătură negativă în viziunea românilor, în sensul că această separare a celor două şcoli, ca eveniment izolat, este percepută ca un separatism continuu. Acest „separatism”, despre care se vorbeşte în paginile ziarului „Cuvîntul Liber” poartă în descrierea dată de articolele publicate şi o serie de alte adjective ale aceluiaşi simbol, perceput negativ: „exclusivism”, „anarhie”, „apartheid”, „destabilizare”, „vrajbă”, „izolaţionism”, „discriminare”. Avînd deja valoare de simbol, lupta pentru cucerirea lui atrage după sine convingerea că obţinerea acestui simbol c de importanţă majoră pentru ambele comunităţi. Astfel, nesatisfacerea revendicării-simbol ar duce, în opinia maghiarilor, la nesatisfacerea revendicărilor în general, ceea ce în percepţia lor ar facilita acel potenţial proiect de asimilare, în timp ce o posibilă concretizare a simbolului negativ „separatismul” ar fi, în percepţia comunităţii române, un principal mijloc de a pune în pericol integritatea teritorială a României. De menţinerea sau pierderea simbolului depinde tipul de conştiinţă a celor două comunităţi tîrgumureşene. Ceea ce atrage atenţia este faptul că menţinerea sau pierderea acestui simbol coincide în perspectiva celor două comunităţi cu menţinerea sau pierderea principalului mecanism de socializare şi anume educaţia, ceea ce conduce la o competiţie pentru dobîndirea unei ponderi cît mai mari în cadrul acestui mecanism. Pierderea simbolului aruncă automat în postură de „victimă” populaţia maghiară, în timp ce populaţia românească se autoidentifică în situaţia de majoritate „lezată”. În ceea ce priveşte heteroidentificarea, ambele părţi se percep reciproc ca agresori în raport cu simbolul ce trebuie apărat. Atît poziţia maghiară, cît şi cea română ne creează o imagine de disconfort, tipic comportamentului unor comunităţi frus- trate, fie acestea victime sau părţi lezate (jignite). Corelînd aceste tipuri de conştiinţă cu ipoteza „frustrare-agresare” – dacă un organism este blocat sau împiedicat în realizarea scopurilor propuse, el tinde să se întoarcă în mod agresiv împotriva sursei de frustrare, percepută astfel – putem spune că. pe de o parte, comunitatea română adoptă o atitudine de frustrat-lezat, caracteristică, în mod aparent paradoxal, unei conştiinţe de minoritar, rezultatul în principal a doi factori: proporţia populaţiei maghiare în oraş la acea oră şi trecutul minoritar. Ceea ce explică în mare măsură apelul la istoria naţională şi nu locală, în presa analizată. (Wievorka M., 1994). Pe de altă parte, comunitatea maghiară recurge la o atitudine specifică de frustrat-victimă, izvorîtă din comportamentul unei minorităţi şi amplificată de nesatisfacerea unor revendicări. Aceste conştiinţe, pe de o parte de „lezat”, pe de altă parte de „victimă”, sprijinite pe un limbaj agresiv şi un comportament frustrat ne determină să ne punem o legitimă întrebare:

Două minorităţi la Tîrgu-Mureş?! Nici o majoritate?

În această ultimă parte vom încerca să argumentăm ipotezele de mai sus cu rezultatele efective ale cercetării iniţiale. Nu am vorbit în această lucrare despre o subcategorie de analiză care, atît în „Cuvîntul Liber” cît şi în „Népújság” ocupă un loc important. Este vorba despre raporturile româno-maghiare în ge- neral (2319cm² — în „Cuvîntul Liber” şi 2019,56cm² — în „Népújság”). Deşi cele două ziare încearcă să ne convingă că relaţiile interetnice sînt primordiale, ziarul de limbă maghiară se ocupă mai ales de reprezentanţii propriei comunităţi, în timp ce „Cuvîntul Liber” analizează în principal reprezentanţii celeilalte comunităţi, astfel încît ambele cotidiane sînt preocupate de aceeaşi problemă,... comunitatea maghiară(!). Întoarcerea spre sine a minorităţii maghiare se poate explica prin frustrat — victimitatea sa, în timp ce românii se întorc împotriva a ceea ce i-a lezat, etalîndu-şi frustrat — lezarea.

Atît conştiinţa şi comportamentul de victimă, cît şi conştiinţa şi comportamentul de lezat reprezintă de fapt două faţete ale aceleaşi mentalităţi frustrate: aceea de minoritar. Deşi ambele comunităţi afişează argumente de majoritar — maghiarii se autoidentifică în postura de majoritate culturală (ceea ce semnifică grupul deţinător al valorilor urbane tradiţionale tîrgumureşene), în timp ce partea română accentuează postura de majoritate naţională (etnică) —, fiecare argument în parte devine complementar în raport cu cealaltă comunitate. Astfel, justificările succesive ale majorităţii culturale (comunitatea maghiară) frustrează partea română, aceasta din urmă etalînd un comportament de minoritate (evident culturală). în timp ce aroganţa majorităţii naţionale (româ- neşti) activează comportamentul de minoritar al comunităţii maghiare. Neputînd scăpa de conştiinţa de minoritar, fiecare parte încearcă să adopte atitudini şi comportamente de majoritar. Avem de a face în mod aparent cu două majorităţi (una naţională, una culturală), în realitate însă fiind vorba de două minorităţi. Aşadar, două minorităţi (Alter şi Ego în minoritate)? Nici o majoritate?

Aflîndu-ne în situaţia în care două cotidiane (respectiv două comunităţi?!) sînt centrate pe o singură problemă: plasarea mentalităţii şi atitudinii de minoritar (frustrat — lezat/frustrat — victimă) pe primul plan, care polarizează cele două părţi, se ajunge în final la premisele unui conflict latent, ale cărui forme manifeste depind de activarea lui (Shibutani T., 1986).

Dintr-o altă perspectivă, poziţia de victimă (prezentată pînă acum ca fiind o simptomă a statutului de minoritar), poate fi interpretată şi ca un loc social pentru care se duce o veritabilă competiţie. „Nimeni nu vrea să fie o victimă, nu e nimic plăcui în această situaţie, dar toţi vor să fi fost, fără a mai fi: statutul de victimă e obiectul unei aspiraţii... Situaţia de victimă îţi dă dreptul de a te plînge, de a protesta, de a reclama; şi dacă nu vor să rupă orice legătură, ceilalţi sînt obligaţi să satisfacă aceste cereri. E mai avantajos să rămîi în rolul victimei decît să primeşti o reparaţie pentru ofensa suportată (dacă ofensa a fost reală): în locul unei satisfacţii de moment, se păstrează un privilegiu permanent, atenţia şi recunoaşterea celorlalţi este asigurată. Nou în zilele noastre este faptul că rolul victimei individuale este revendicat în spaţiul public” (T. Todorov, 1995). Din punctul de vedere al studiului nostru, putem aminti faptul că o asemenea victimizare colectivă poate fi interpretată ca o urmare a reculului valorilor democratice, astfel încît poziţia de victimă sustrage colectivitatea de la orice responsabilitate socială, rol avantajos, dar pasiv. În cazul comunităţilor transilvane funcţionează adesea renunţarea la identitatea individuală, ieşind în evidenţă doar identitatea etnică, astfel încît fiecare membru al comunităţii maghiare, respectiv române, tinde să se manifeste ca un apartenent docil la grupul care a cîştigat în societate statutul de victimă. „Dacă se stabileşte într-un mod convingător că un anume grup a fost incorect tratat în trecut, i se deschide acum o linie de credit inepuizabilă” (T. Todorov, 1995).

În contextul în care în spaţiul geografic al Transilvaniei, ambele comunităţi (română şi maghiară) se sprijină pe această linie de credit, justificîndu-şi per- manent comportamentul prin acest mecanism, există potenţialitatea nu doar a neasumării unei responsabilităţi sociale, dar şi cea a unor conflicte viitoare.

Prin lucrarea de faţă am încercat să pătrundem în analiza a ceea ce literatura de specialitate numeşte sociologia relaţiilor interetnice. Deşi la baza studiului s-a aflat materialul publicat în presa locală tîrgumureşeană, pe parcursul studiului am fost nevoiţi să apelăm şi la bagajul conceptual al altor discipline adiacente, printre care sociologia politică. Acesta este poate unul din motivele pentru care lucrarea cuprinde şi pasaje deschise a căror cercetare exhaustivă ar necesita studii independente. Astfel, relaţiile interetnice au fost analizate printr-un studiu — „evantai”, şi nu întîmplător am utilizat frecvent repetiţia, în special a conceptelor, reluîndu-le în ipostaze diferite, tocmai pentru a le surprinde esenţa. □

NOTE

1.   Aceste „Konkurenznationalität-uri nasc „naţionalismele de chiriaşi coabitanţi”, stînd la baza unor conflicte.

2.   Distanţa socială se defineşte ca fiind gradul de înţelegere prin simpatie (empatie) care există între două persoane, în cazul nostru, de etnii diferite.

3. P. Sugar foloseşte o tipologie a naţionalismelor est-europene cu patru variante: naţionalismul burghez (Cehia), naţionalismul aristocratic (Ungaria şi Polonia), naţionalismul popular (Serbia şi Bulgaria), naţionalismul birocratic (România, Grecia şi Turcia).

Referinţe:

ADORNO, T. W. & FRENKELBRUNSWICK, E. & LEVTNSON, D. J. & SANFORD, R. N. 1950, The Authoritarian Personality, New York, Evanston and London, Harper&Row Pub- lishers

DOGAN, Mattei & PELASSY, Dominique, 1993, Cum să comparăm naţiunile, Bucureşti, Ed. Alternative

FROMM, Erich, 1969, Escape from Freedom, New York, Holt, Rinehart and Winston, Inc.

KIVU, Mircea 1994, „O abordare empirică a relaţiei dintre români şi maghiari” din Revista de cercetări sociale, anul 1, nr. 4.

KRIPPENDORFF, Klaus, 1980, Content Analysis/An Introduction to Its Metodology, London, Sage Publication, Inc.

SHIBUTANI, Tamotsu, 1986, Social Processes. An Introduction to Sociology, Berkley, Los Angeles, London, University of California Press

SUGAR, Peter, 1994, „Nationalism in Eastern Europe” din Nationalism, (ed) Hutchinson J. & Smith A. D. Oxford and New York, Oxford University Press

TODOROV, Tzvetan, 1995, „De la cultul diferenţei la sacralizarea victimei” din Dilema, anul 3, nr. 130

WIEVIORKA, Michel, 1994, Spaţiul rasismului, Bucureşti, Editura Humanitas

BODÓ Zoltán (n. l968), student în anul IV al Facultăţii de Psihologie/Sociologie, specialitatea Sociologie, Universitatea de Vest, Timişoara. Membru fondator al Research Unit Network, cu sediul la Budapesta, care reuneşte specialişti din Europa de Est interesaţi în modernizarea educaţiei în societatea de tranziţie. A realizat cercetări despre mişcările studenţeşti, problema emigrării, beneficiar al unei burse la Universitatea din Michigan, acordată de Fundaţia SOROS.

Marius COSMEANU (n. 1967), Student în anul IV al Facultăţii de Psihologie/Sociologie, specialitatea Sociologie, Universitatea de Vest, Timişoara. Preşedintele ASST (Asociaţia Studenţilor Sociologi din Timişoara), membru al unor organizaţii de specialitate din ţară şi străinătate.

MÁTTÉFY Csaba (1973 – 1996), student în anul III al Facultăţii de Psihologie/ Sociologie, specialitatea Sociologie, Universitatea de Vest, Timişoara. Membru fondator al Research Unit Network, cu sediul la Budapesta. A participat la conferinţe şi seminarii naţionale şi internaţionale. A colaborat cu IMAS, MIA.

Paul Alexandru MĂRGINEAN (n. 1972), student în anul IV al Facultăţii de Psihologie/ Sociologie, specialitatea Sociologie, Universitatea de Vest, Timişoara. A publicat articole în cotidiane locale, a participat la seminarii şi conferinţe de specialitate. Este membru al organizaţiilor ASST (Asociaţia Studenţilor Sociologi din Timişoara), RUN (Research Unit Work), ASTT (Atelierul de Sociologie a Tineretului din Timişoara), LISOVI-ART (Light, Sound and Vision Art).