Un destin istoric: Biserica Română Unită

Ancheta revistei Vatra. Volum realizat de Iulian Boldea, Al. Cistelecan, Cornel Moraru şi Virgil Podoabă. Revista Vatra în colaborare cu Editura Arhipelag,  Tîrgu Mureş,  1999.

Transilvania e prin excelenţă un spaţiu policromic. La plurivocitatea ei etnică se adaugă — adesea în strînsă legătură cu acest suport — o policromie confesională. Etniile „majore”, definitorii pentru spiritualitatea şi civilizaţia provinciei, au trecut, toate, printr-un proces istoric de difracţie confesională, ajungîndu-se la un „echilibru” (cu precarităţile sale) între confesiunile „apostolice” şi cele protestante. Populaţia maghiară şi germană de aici s-a divizat, cu o echitate remarcabilă, între cele două direcţii confesionale. Populaţia românească, nu prea tentată, deşi ispitită, de elaborările de tip protestant, a rămas monolitic ortodoxă pînă spre 1700. Din acest an însă cunoaşte şi ea un proces de desfacere în două blocuri confesionale, căci acum se naşte „catolicismul românesc” de variantă bizantină, promovat de Biserica Română Unită. La împlinirea a trei sute de ani de la naşterea acestei Biserici, „opera” ei spirituală, culturală şi chiar politică, era aproape necunoscută românilor, fiind cu totul ocultată de suprimarea cultului greco-catolic, prin decretul comnunist din 1948.

Sfîrşitul anului 1989 a dus, pe lîngă altele, şi bune şi rele, la repunerea în drepturi, cel puţin teoretic, a Bisericii Române Unite cu Roma. A fost doar un prim pas. Anii care au urmat au impus alţi şi alţi paşi, de cele mai multe ori dificili, dovedindu-se, în cele din urmă, faptul că primul fusese cel mai uşor... Trebuia împrăştiată ceaţa care învăluia „subiectul”, trebuia pornită bătălia cu prejudecăţile, automatismele, mentalităţile instalate în aproape cinci decenii de dictatură şi, ce-i mai grav, cu procesul de falsificare a istoriei şi a spiritualităţii româneşti. Mănuşa a fost aruncată de redactorii revistei Vatra prin lansarea întrebării: „Ce ştiţi despre contribuţia Bisericii Române Unite cu Roma la spiritualitatea, cultura, politica şi istoria României?” Peste aşteptările iniţiatorilor, răspunsurile au început să curgă, astfel încît, de la numărul 4 din 1996, pînă la numărul 6 din 1998, ele au fost găzduite, într-o rubrică devenită permanentă, în paginile revistei tîrgumureşene. S-au adunat astfel 154 de opinii dintre cele mai diverse: de la negarea radicală a acestei contribuţii, trecînd prin nuanţări subtile, analize lucide sau patetice, scurte sau ample reflecţii ale unor istorici, clerici sau laici, oameni politici, filosofi sau simpli credincioşi, ortodocşi sau greco-catolici, pînă la polul opus, de exagerare a acestui rol, ba chiar de atitudini vindicative, nici o nuanţă nu a rămas neilustrată. Toate acestea alcătuiau deja un tablou care trebuia doar înrămat. Astfel încît s-a purces la lucru: aşa s-a născut antologia  pe care o semnalăm în aceste rînduri.       

Regretatul Profesor Mircea Zaciu, în deschiderea volumului, sub titlul Biserica sub cerul liber,  numea antologia:  „carte albă a Bisericii Unite”, menită să grăbească înfăptuirea unui „act de justiţie istorică”. În Nota redacţiei se precizează faptul că, din cele 154 de răspunsuri au fost selectate 111, atît pentru simetria cifrei, cît şi ţinîndu-se cont de anumite criterii. Din principiu — şi cu scuzele de rigoare — au fost eliminate contribuţiile ierarhilor slujitori ai celor două Biserici româneşti, greco-catolică şi ortodoxă, care „ar fi fost dezechilibrate în favoarea prelaţilor greco-catolici”. De asemenea, au fost lăsate deoparte intervenţii semnificative, dar care nu răspundeau la întrebare sau erau prea subiective. Totuşi, în Addenda, găsim reportate cîteva excelente interviuri acordate de înalţi prelaţi  ai celor două Biserici, strîns legate de problema dezbătută şi chiar provocate de aceasta. Este, de asemenea, republicată cuvîntarea ÎPSS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, rostită în Catedrala Lugojului, cu prilejul retrocedării acesteia cultului greco-catolic. Asupra acestor din urmă aspecte se cuvine să revenim.

Devreme ce antologatorii au operat deja o selecţie a intervenţiilor, ne va fi cu atît mai greu să le semnalăm pe cele mai importante dintre cele rămase. Totuşi, se cuvine să înşirăm  cîteva nume de prestigiu ale culturii şi spiritualităţii româneşti contemporane, prezente în sumar: Dorin Tudoran, scriitor, Washington-Chişinău; Neagu Djuvara, istoric, Bucureşti-Paris; Sorin Antohi, sociolog, profesor universitar, Bucureşti; Livius Ciocârlie, scriitor, profesor universitar, Bucureşti; Doina Jela, scriitor, publicist, Franţa; Adrian Marino, teoretician literar, Cluj; regretatul Ion Raţiu, parlamentar, Bucureşti; regretatul Ion Vlasiu, sculptor, scriitor, Bucureşti; Liviu Ioan Stoiciu, poet, redactor al revistei Viaţa Românească, Bucureşti; Ioan Buduca, eseist, redactor-şef al revistei Cuvîntul, Bucureşti; Radu Mareş, scriitor, Cluj; Pavel Chihaia, istoric, scriitor, München; Dan Horia Mazilu, istoric literar, profesor universitar, Bucureşti; Viorel Gheorghiţă, scriitor, Arad; Radu Bercea, orientalist, cercetător la Institutul de orientalistică, Bucureşti; Pompiliu Teodor, academician, istoric, profesor universitar, Cluj; Caius Dobrescu, scriitor, lector universitar la Universitatea Transilvania, Braşov; Alexandru Vlad, scriitor, redactor al revistei Vatra, Tîrgu Mureş; regretatul Teohar Mihadaş, scriitor, Cluj; Ioan Muşlea, scriitor, Cluj; Camil Mureşanu, academician, istoric, profesor universitar, Cluj; Liviu Antonesei, scriitor, politician, redactor-şef al revistei Timpul, Iaşi; Alexandru Zub, academician, istoric, directorul Institutului A. D. Xenopol, Iaşi; Victor Ivanovici, eseist, profesor universitar, Atena; Ion Buzaşi, istoric literar, profesor  la Institutul teologic, Blaj; Emilian Galaicu-Păun, poet, critic literar, lector la Universitatea din Chişinău; Luca Piţu, eseist, profesor universitar, Iaşi; regretatul Mircea Zaciu, critic şi istoric literar, profesor universitar, Cluj-Bonn; regretatul Radu G. Ţeposu, critic literar, directorul publicaţiilor Cuvîntul, Bucureşti; Viorica Lascu, profesor universitar, preşedintele Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi - AGRU, Cluj; Mircea Muthu, istoric literar, profesor universitar, prorector al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj; Sanda Stolojan, scriitor, traducător, Paris; Octavian Paler, scriitor, Bucureşti; Gabriel Liiceanu, filosof, profesor universitar, directorul editurii Humanitas, Bucureşti; Ioan Groşan, scriitor, redactor al revistei Academia Caţavencu, Bucureşti;  Doina Cornea, cadru universitar, Cluj; Mihai Şora, filosof, Bucureşti; Mircea Martin, critic şi teoretician literar, profesor universitar, directorul editurii Univers, Bucureşti; regretatul Eugen Todoran, critic şi istoric literar, profesor universitar, Timişoara; Călin Sămărghiţan, profesor şi publicist, Sibiu; Laurenţiu Ulici, critic literar, senator, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România.

Titlurile intervenţiilor, fie date de autorii lor, fie extrase din context de către antologatori, sînt extrem de sugestive şi nu pot decît să invite la lectură, la reflecţie şi, ceea ce este cel mai important, la reconsiderarea unor atitudini, la toleranţă, la ecumenism, la acceptarea celuilalt, aşa cum este el, chiar dacă e altfel sau gîndeşte altfel decît tine. Le spicuim pe cele care ni se par cele mai plastice: „Cum am rămas fără două biserici” (Dorin Tudoran); „prima adevărată trezire a sentimentelor noastre naţionale” (Neagu Djuvara); „românitatea a fost inventată de uniaţi” (Sorin Antohi); „ne împărtăşim şi noi din demnitatea lor” (Livius Ciocârlie); „Oamenii au simţit nevoia să se apere sub scutul Romei” (Ion Vlasiu); „Nu mai avem cum să ignorăm rolul creator al catastrofei de la 1701” (Ioan Buduca); „cea mai interesantă bătălie în ordine spirituală ce ne stă în faţă” (Radu Mareş); „Biserica greco-catolică rămîne, pînă azi, un semn de întrebare” (Alexandru George); „Spiritualitatea românească nu poate avea un singur aspect” (Pavel Chihaia); „Nu este oare preferabilă limba latină celei slavone?” (Radu Bercea); „Pentru mine, biserica greco-catolică înseamnă, înainte de toate, o casă” (Ovidiu Ghitta); „una din cele mai importante căi de urmat pentru ieşirea din ţigănia tranziţiei dîmboviţene” (Dan Silviu Boerescu); „O deschidere spre Europa modernă” (Pompiliu Teodor); „o solidaritate a celor ce au fost marginalizaţi” (Gheorghe Perian).(...) „Nu sînt un boşiman catehizat de misionari” (Alexandru Vlad); „Dimensiunea etică şi culturală  e desigur cea care interesează acum  mai mult” (Al.Zub); „În anumite domenii, românii din Transilvania s-au realizat exclusiv prin personalităţi de confesiune unită” (Vasile Dan); „Sînt un hibrid ortodox — greco-catolic şi mă consider o ecumenică” (Ruxandra Cesereanu); „o restitutio in integrum a adevărului despre Biserica Română Unită cu Roma” (Ioan Moldovan); „Nu-l văd pe domnul Hrebenciuc meditînd asupra nuanţelor dogmei” (Andrei Bodiu); „Valori mai degrabă complementare decît  antagonice” (Petru Poantă); „Catolicizarea românilor din Ardeal echivalează cu întoarcerea Fiului Risipitor” (Dan Damaschin); „două biserici la fel de româneşti”  (Al.Th.Ionescu); „respectul şi îngăduinţa pentru Celălalt” (Mircea Zaciu); „Faţa noastră mai bună” (Romulus Bucur); „O noapte a Sf. Bartolomeu care a durat mai bine de patru decenii” (Ovidiu Mureşan); „îmi repugnă dreptatea care va perpetua o altă ură” (George Vulturescu); „Problema greco-catolicismului e cea mai europeană interogaţie a conştiinţei” (Radu G.Ţeposu); „Prin Unire am ieşit din preistorie şi am păşit în contemporaneitate” (Viorica Lascu); „Splendoarea creştinismului primar şi ferestrele zăbrelite ale ecumenismului contemporan” (Marius Jucan); „nu cred că uniaţii sînt croaţii noştri” (Mihai Dinu Gheorghiu); „numărarea martirilor nu hrăneşte decît aroganţa clerului” (Vasile Gogea); „Talentul şi ştiinţa acţiunii” (Gabriel Liiceanu); „Vaticanul — un N.A.T.O. blînd, fără arme” (Ioan Groşan); „Rezistenţă spirituală în faţa pericolului comunist” (Doina Cornea); ... şi exemplele ar putea continua...

Nu avem dreptul de a ocoli opiniile adverse greco-catolicismului, dintre care le vom semnala pe acelea ale lui: Viorel Gheorghiţă care se întreabă dacă „Există o componentă greco-catolică a spiritualităţii româneşti?” şi pune sub semnul îndoielii însuşi subiectul anchetei; Dan Horia Mazilu care susţine că această biserică greco-catolică... „a cam încetat să fie greco-catolică” şi parcurge istoricul problemei din unghi opus. Mihai Dragolea semnalează chiar „apariţia unei mentalităţi de sorginte totalitară printre intelectualii uniţi” care pretind că dacă „nu eşti unit, nu pricepi nimic  din ce este demn de priceput pe lumea asta”.

Şi, vorba strămoşilor noştri, finis coronat opus, volumul se încheie cu patru interviuri acordate de: ÎPSS Lucian Mureşan — „Acest sînge martiric va aduce roadele sale”; ÎPSS Nicolae Corneanu — „Europa desfăşoară o energie imensă în scopul creării acelor structuri care să unească statele şi popoarele. Ar fi tragic ca în acest timp Bisericile să acţioneze în direcţie inversă”; „Iată, astăzi am venit aici să dau această mărturie despre adevăr şi dreptate” (atît cuvintele rostite cu prilejul primului serviciu divin înfăptuit în Catedrala retrocedată greco-catolicilor, de la Lugoj, cît şi faptele Mitropolitului Banatului sînt exemplare pentru calea ecumenică de urmat, din nefericire neurmată, dialogului şi toleranţei preferîndu-li-se conflictul şi intoleranţa!); PSS Virgil Bercea — „Ajutînd pe greco-catolici, Biserica Ortodoxă nu va avea de pierdut, ci poate fi un promotor al unui ecumenism care să conducă spre refacerea cu adevărat a cămăşii lui Cristos, cea una”; p. Marko Ivan Rupnik, s.j., figură remarcabilă a Companiei lui Isus, pictor, teolog şi filosof, profesor de spiritualitate orientală la Pontificio Instituto Orientale şi Universitatea Gregoriană din Roma, care afirmă că „Noua evanghelizare e începutul unui dialog deschis între Biserică şi lume”, dar şi că „Vremea în care fiecare îşi sublinia propriile caracteristici a trecut” sau că „Fără personalităţi în cîmpul reflecţiei teologice, greco-catolicismul se va tăgădui de la sine”. Pe aceeaşi linie a dorinţei de echidistanţă, autorii antologiei au ales ca Viorel Gheorghiţă, opozant al greco-catolicismului, să analizeze, în final, ancheta desfăşurată de revista Vatra şi să facă unele consideraţii, în loc de concluzii, „Pe marginea unui contencios bisericesc”.

Fiecare dintre aceste din urmă interviuri merită parcurs in extenso, ca şi intervenţiile şi opiniile, unele extrem de incitante, din cuprinsul volumului.

În luna mai a anului de graţie 1999, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea a păşit pe pămîntul României. A fost un moment extraordinar, cînd toată populaţia a crezut, a sperat că se va deschide o nouă pagină în relaţiile dintre confesiunile din România. Vă mai aduceţi aminte cîte nădejdi se legau de acea istorică vizită? Îşi mai aduce aminte cineva ce a simţit toată suflarea din această ţară atunci? Parcă pogorîse asupra tuturor harul divin al înţelegerii, al iubirii frăţeşti, al toleranţei, al ecumenismului!  Ce s-a ales de toate acele nădejdi? La asta rămîne să reflectăm cu toţii... q

Cornelia Cistelecan