Transindex - Altera

Comunitatea românească din Ucraina

Comunitatea românească din Ucraina

Eugen Patraş

1. „Minoritatea moldovenească” şi „limba moldovenească”: Cui prodest?

Prima problemă care se impune a fi clarificată, în situaţia românilor din Ucraina, este dacă într-adevăr există două minorităţi româneşti, aşa după cum le-a prezentat de-a lungul anilor regimul totalitar sovietic, iar după 1990 — autorităţile ucrainene, şi anume: una românească propriu-zisă (135.000 persoane) şi alta — „moldovenească” (325.000 persoane). Acestea, ca să spunem aşa, folosind pluralul, ocupă, numeric, în ordinea respectivă, locurile 8 şi 5 între etniile din Ucraina. Prin repatrierea tătarilor din Crimeea, comunitatea românească propriu-zisă, potrivit clasamentului oficial, va ocupa locul 9. Per contrario, cele „două comunităţi”, într-o situaţie firească, ar trebui să ocupe, ca una singură, locul 2 în ierarhia numerică a minorităţilor din ţară (după ruşi).

Pentru a intra în miezul problemei se impun cîteva precizări de natură istorică, cu privire la realităţile de azi. Potrivit unei tradiţii imperiale, originarii din provincia istorică a Bucovinei, din Ţinutul Herţei şi Nordul Maramureşului (regiunea Transcarpatică) sînt înregistraţi, de regulă, „români”, iar cei din spaţiul fostului imperiu rus, cu unele excepţii, „moldoveni”. Aceştia din urmă reprezintă o parte din populaţia raioanelor Noua Suliţă şi Hotin ale regiunii Cernăuţi, precum şi a regiunilor Odessa, Kirovograd, Nikolaev, Doneţk ş.a.

În perioada postbelică s-a desfăşurat un puternic proces de „moldovenizare” forţată şi a celorlalţi români, apogeul fiind atins în anii ‘70-’80. Ca urmare, populaţia românească dintr-o serie de localităţi din actuala regiune Cernăuţi a început să devină, la comanda PCUS, „moldovenească”. Valul a început cu comunele din preajma oraşului Cernăuţi (Boian, Mahala, Molodia, Corovia, Valea Cosminului, Voloca, Ostriţa). Astfel i se imprima centrului administrativ al istoricei provincii un caracter mai puţin românesc. Ulterior, „minoritatea moldovenească” s-a extins în continuare. Dar fostele autorităţi nu s-au mulţumit numai cu atîta. Încercări de „moldovenizare”, nereuşite însă, au fost şi în nordul Maramureşului (regiunea Transcarpatică).

Există dovezi că declaraţiile mai multor cetăţeni, în special la recensămîntul din 1989, precum că sînt „români”, în anumite localităţi şi raioane (mai cu seamă în raionul Noua Suliţă), n-au fost luate în seamă pe motiv că „în acest raion nu pot fi români”.

Situaţia a devenit şi mai stranie prin faptul că o serie de comune au ajuns să se constituie din reprezentanţi a două minorităţi, ambele româneşti. Spre exemplu, potrivit recensămîntului din 1989 în comuna Voloca locuiau 1060 de „români” şi 1847 de „moldoveni”, în Hrusăuţi — 495 de „români” şi 594 de „moldoveni”, în Ostriţa — 2641 de „români” şi 324 de „moldoveni” etc. Şi aceasta fără să se fi produs aici vreodată un exod de „populaţie moldovenească”. Iar localnicii de aici, sub aspectul apartenenţei etnice, se consideră de ani de zile, un tot întreg, zicînd că sînt români. Astfel, rude apropiate, părinţi şi copii, fraţi drepţi fac parte din două (!) minorităţi, în înţelesul autorităţilor — diferite.

Deoarece consecinţele juridice rezultate dintr-o asemenea divizare asupra căreia insistă şi astăzi autorităţile ucrainene nu pot fi decît nefaste pentru comunitatea românească, se impune necesitatea de a răspunde la două întrebări:

1) În ce măsură se poate pune problema liberei opţiuni de apartenenţă etnică, în trecut şi în prezent, aşa cum o cer reglementările internaţionale?

2) Există oare vreo deosebire substanţială între cele două comunităţi pentru a le putea delimita juridic?

Ambele pot fi examinate doar în comun.

„Botezaţi” de imperiul rus, iar mai apoi şi de regimul sovietic, ca fiind „moldoveni”, în sensul apartenenţei, de fapt şi de drept, la o altă etnie, glotonimul nu poate avea decît o justificare de apartenenţă la o anumită zonă geografică — Moldova, tot aşa cum vorbim de români maramureşeni, români bănăţeni, români ardeleni etc. „Însuşirea” naţionalităţii „moldoveneşti” s-a făcut nu prin libera opţiune a membrilor acesteia, aşa cum presupun litera şi spiritul documentelor internaţionale, ci a fost impusă în mod arbitrar. „Libera opţiune” de a fi astăzi „etnic moldovean” nu este altceva decît rezultatul a 106 ani de stăpînire rusească şi a 47 ani de regim totalitar sovietic.

Aşadar, pseudominoritatea moldovenească a fost impusă artificial şi, chiar dacă a fost oarecum inoculată în conştiinţa unei părţi a populaţiei, ea nu-şi are nici o explicaţie ştiinţifică, neputînd exista nici de facto, nici de jure. Este o problemă temporală de mentalitate, combinată cu anumite jocuri politice.

Avînd trăsături lingvistice, religioase, istorice, psihologice, tradiţii şi obiceiuri identice, moldovenii din Ucraina, ca şi cei din alte părţi ale spaţiului ex-sovietic, nu pot fi în nici un fel trataţi decît ca fiind parte integrantă a uneia şi aceleiaşi comunităţi româneşti.

O divizare arbitrară a populaţiei româneşti în două comunităţi etnice nu corespunde nici reglementărilor internaţionale. Motivul e simplu: această populaţie nu are, şi nici nu poate avea, două identităţi diferite. Or, tocmai identitatea specifică proprie reprezintă elementul prin care o minoritate se distinge de majoritate sau de o altă minoritate. Faptul acesta e menţionat în permanenţă de documentele internaţionale. La el se referă mereu şi specialiştii în domeniu.

Astfel, Recomandarea 1201 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în propunerea pentru definirea minorităţii naţionale, se referă la „un grup de persoane dintr-un stat care manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase şi lingvistice distincte” (art.1 „c”).

Amintim doar că, la momentul intrării în Consiliul Europei, Ucraina s-a obligat să-şi conformeze politica faţă de minorităţi cu prevederile Recomandării 1201. Mai recent, prin intrarea în vigoare a Tratatului politic de bază dintre Ucraina şi România, părţile s-au obligat, în art.13, pct.1, că „…vor aplica normele şi standardele internaţionale prin care sunt determinate drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi anume acele norme şi standarde care sunt cuprinse în […] Recomandarea 1201 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la un protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, referitor la drepturile minorităţilor naţionale […]”. În acest mod, prevederile Recomandării 1201 au devenit normă juridică obligatorie şi pentru Ucraina.

Într-un sens şi spirit similar s-au pronunţat: Documentul final al Reuniunii CSCE de la Copenhaga (1990), Declaraţia ONU privind drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.

Situaţia moldovenilor din Ucraina este similară cu cea a rusinilor din vestul Ucrainei care, însă, după cum este şi firesc, nu sînt recunoscuţi că alcătuiesc o altă etnie decît cea ucraineană. La fel şi în România: deşi o parte dintre cetăţeni s-au declarat la recensămînt „ruteni” sau „huţuli”, ei sînt, pe bună dreptate, parte integrantă a minorităţii ucrainene din România, după cum lipovenii de aici nu constituie o etnie distinctă faţă de ruşi.

Este, deci, ştiinţific, juridic şi moral corect a se vorbi de o singură minoritate românească în Ucraina. De altfel, faptul este valabil şi pentru alte ţări din spaţiul post-sovietic. Este acceptat deja în dreptul internaţional că ceea ce este clar nu poate fi supus interpretărilor (in claris non fit interpretatio), oportunismul politic de moment fiind neavenit şi de neconceput în asemenea situaţii. Este tocmai cazul unităţii de identitate etnică şi lingvistică a românilor din Ucraina. Constatăm însă, cu regret, o incoerenţă, iar uneori şi o duplicitate a Ucrainei în acest caz. Aceasta din urmă, datorită standardelor legale diferite pentru situaţii similare (ubi eadem estratio, eadem lex esse debet) între etnia majoritară şi cele minoritare (în cazul nostru română). Aplicarea „prin analogie” a normelor de drept rămîne a fi ignorată.

O asemenea abordare, în funcţie de apartenenţa etnică a minoritarilor şi de interesele false ale statului (atît pe termen scurt cît şi pe termen lung), sînt categoric dezaprobate de documentele interne şi internaţionale.

Ucraina a recunoscut în mod expres identitatea etnică şi culturală a românilor (moldovenilor) din ţară, iar prin aceasta şi-a asumat întreaga răspundere de a-i trata pe aceştia ca făcînd parte dintr-o singură comunitate. Astfel, Acordul între Guvernele Ucrainei şi Republicii Moldova privind colaborarea în domeniul învăţămîntului, ştiinţei şi culturii, din 20 martie 1993, presupune, în art.2, că:

„Părţile Contractante vor depune toate eforturile, inclusiv prin semnarea unor acorduri separate menite să perpetueze şi să dezvolte identitatea etnică, lingvistică şi culturală a cetăţenilor de naţionalitate moldovenească (română), ce locuiesc pe teritoriul Ucrainei, şi de naţionalitate ucraineană, ce locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova.

Pentru realizarea acestui scop Părţile Contractante:

vor deschide în localităţile populate compact de naţionalitate ucraineană şi moldovenească (română), în baza cererilor cetăţenilor, instituţii, şcoli, inclusiv şcoli muzicale şi artistice cu predare în limba ucraineană în Republica Moldova şi cu limba de predare română în Ucraina, asigurînd pentru acestea programe, manuale şi literatură metodico-didactică necesară, precum şi cadre calificate”.

La o identitate etnică şi lingvistică se referă de asemenea art.14 şi art.20, alin.2 al documentului.

Amintim că acordul a fost semnat de foştii premieri ai Ucrainei şi Republicii Moldova, Leonid Kucima (actualul preşedinte) şi Valeriu Muravschi.

Pe de altă parte, în baza Acordului dintre Ministerul Ştiinţei şi Învăţămîntului al Republicii Moldova şi Ministerul Învăţămîntului al Ucrainei privind colaborarea în domeniul ştiinţei şi învăţămîntului, din 4 iunie 1993, a fost semnat, la 10 iunie 1997, Protocolul de colaborare în domeniul învăţămîntului între ministerele menţionate pe anul de studii 1997-1998, care, printre altele, statuează:

Art.1. Părţile au convenit să acorde cetăţenilor Ucrainei de origine moldovenească (română) drepturi şi posibilitatea de a face studii în instituţiile de învăţămînt superior din Ucraina, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi în limba de stat a fiecărei Părţi.

Tot aşa şi Înţelegerea de colaborare între Ministerul Învăţămîntului din Ucraina şi Ministerul Învăţămîntului din România, din 25 august 1995, făcînd referire, în art.2, la „cetăţenii ucraineni de origine română care trăiesc în Ucraina”, nu restrînge în practică aplicabilitatea prevederilor date doar le cei recunoscuţi „oficial” români, aceasta însemnînd că şi „moldovenii” din Ucraina sînt beneficiari ai Înţelegerii. Dealtfel, aceştia din urmă, în cadrul schimburilor reciproce de bursieri, reprezintă chiar majoritatea celor care îşi continuă studiile în România. Este şi aceasta o recunoaştere în fapt a identităţii etnice şi culturale a românilor, care încă sînt catalogaţi abuziv, de oficialităţile ucrainene, în două minorităţi diferite.

Printr-o luare de atitudine similară se caracterizează şi Acordul privind colaborarea în domeniul culturii, ştiinţei şi învăţămîntului între Guvernul României şi Guvernul Ucrainei, din 10 noiembrie 1992. Art. 4 şi 5 se referă la etnia şi limba română din întreg spaţiul Ucrainei, indiferent de regiunea în care locuiesc etnicii români.

Pornind de la principiul potrivit căruia toate statele trebuie să îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile pe care şi le-au asumat, conform Cartei ONU şi prevederilor constituţionale prin care „tratatele internaţionale în vigoare, pentru a căror obligativitate este dat acordul Radei Supreme a Ucrainei, sînt parte integrantă a legislaţiei naţionale a Ucrainei” (art.9, alin.1), toate autorităţile ucrainene, centrale şi locale, vor trebui să aibă în vedere, în activitatea lor legislativă, judecătorească şi executivă, realitatea existenţei unei singure minorităţi şi a unei singure limbi — cea română.

Curajul politic şi logica bunului simţ ar trebui să se manifeste printr-o eventuală declaraţie la cel mai înalt nivel, în care, pentru restabilirea adevărului, Ucraina să renunţe astfel la practica moştenită de la regimul totalitar sovietic, de a promova o politică de dezbinare a etniilor, cu toate consecinţele care reies din aceasta. Ar însemna cu adevărat „o nouă eră” pentru dezvoltarea în viitor a identităţii româneşti unice, cum se preconiza în Declaraţia Radei Supreme a Ucrainei către cetăţenii Ucrainei de toate naţionalităţile, din 28 august 1991. Aceasta se impune cu atît mai mult odată cu intrarea în vigoare a tratatului politic de bază între Ucraina şi România.

O posibilă soluţie practică poate fi şi excluderea, din oficiu, la recensămîntul din 1 ianuarie 2001, a „etniei” şi „limbii moldoveneşti”. Constatăm, totuşi, posibilitatea de a intra în normalitate, dacă serviciile de stare civilă ar înceta să mai înregistreze apartenenţa la „etnia” şi „limba moldovenească”. Într-o altă ordine de idei, „moldovenii” din Ucraina (de altfel ca şi din R. Moldova) vor fi liberi să-şi declare la recensămînt apartenenţa la etnia adevărată, precum şi limba română ca maternă.

Soluţia ar avea ca precedent trecerea centralizată, în ultimii ani, în instituţiile de învăţămînt din ţară, de la limba de predare rusă la cea ucraineană.

Amintim, de asemenea, că Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, la solicitarea parlamentului, s-a pronunţat clar asupra denumirii corecte a limbii populaţiei majoritare din republică, respingînd orice implicaţii politice şi speculaţii asupra acestui subiect.

2. Paritate sau proporţionalitate?

Aici, ca şi în alte situaţii, trebuie să ne edificăm asupra conţinutului juridic al acestor doi termeni, raportaţi la protecţia minorităţilor naţionale. Faptul se impune cu atît mai mult cu cît modul în care îşi afirmă propria identitate minoritatea românească din Ucraina, şi mai ales perspectivele acesteia, sînt puse într-o legătură directă cu starea de fapt caracteristică, sub acest aspect, minorităţii ucrainene din România. În ultima perioadă această legătură directă duce la încetăţenirea principiului parităţii cantitative, care, deseori fiind absolutizat, se transformă într-un tîrg banal: noi vă „dăm” o şcoală — voi ne „daţi” una, noi vă „dăm” o grădiniţă — voi ne „daţi” una etc.

Apare astfel o modalitate specifică de a trata subiectul problemei, deoarece:

a) soarta minorităţii dintr-un stat este pusă în dependenţă directă de starea relaţiilor bilaterale dintre cele două state (aşa cum a fost pînă nu demult şi, uneori, continuă să mai fie);

b) gradul de manifestare a identităţii naţionale a uneia dintre minorităţi poate fi „temperat” de cealaltă. Altfel spus, o minoritate poate deveni ostatica celeilalte, fără ca aceasta să dorească aşa ceva.

Atît starea de fapt a lucrurilor, cît şi legislaţia internă a celor două ţări resping un asemenea mod de a trata problema minorităţilor şi anume:

1. Constituţia Ucrainei interzice „orice privilegii sau restricţii după criterii de […] origine etnică […] limbă […] sau alte motive” (art.24, alin.2). Prevederi similare se conţin şi în Constituţia României (art.4, alin.2).

Or, în ipoteza acceptării principiului parităţii cantitative, în orice moment este posibilă apariţia situaţiei care ar putea duce la discriminarea pe criterii etnice a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale (respectiv, a celei româneşti din Ucraina sau a celei ucrainene din România).

2. Este posibil a nu lua în seamă cota numerică a fiecărei minorităţi: respectiv cca. 459.000 români (moldoveni) din Ucraina, la recensămîntul din 1989, şi cca. 66.000 ucraineni din România, la recensămîntul din 1992, ceea ce implică aplicarea principiului „numerus clausus” în defavoarea evidentă a românilor din Ucraina. Devine iminentă realitatea unor cote numerice diferite în asigurarea elementelor ce ţin de protecţia unei identităţi: şcoli, grădiniţe, ziare, instituţii de cultură etc.

3. Solicitările unei minorităţi pot fi, iar în cazul analizat şi sînt, diferite (după unele opinii, tocmai aici se regăseşte răspunsul la doctrina parităţii cantitative). O minoritate poate fi protejată doar în măsura în care îşi doreşte acest lucru, evident, luîndu-se în considerare cadrul legislativ existent. În egală măsură, este acceptat principiul potrivit căruia drepturile nesolicitate nu pot fi interpretate ca încălcare de drepturi. A interzice unei minorităţi anumite lucruri, pe motiv că acestea sînt sau nu sînt solicitate de cealaltă minoritate, deroghează de la un sistem legal şi civilizat de a înţelege problematica în cauză.

4. Drepturile minorităţilor naţionale pot fi examinate într-un dublu sens:

a) obiectiv — însemnînd totalitatea normelor de drept care reglementează statutul acestei categorii de persoane în ţară;

b) subiectiv — drepturile minorităţilor naţionale acordate ca atare.

Tratatul dintre Ucraina şi România, după cum este şi firesc, conţine principiul parităţii în drepturi anume în sens obiectiv, adică valoric. Sensul subiectiv rezultă din voinţa politică a fiecăreia dintre părţi şi din clauzele enumerate mai sus. Ne vom referi în continuare, parţial, doar la punctele 3 şi 5 din art.13, şi anume:

„Părţile Contractante se angajează să adopte, dacă va fi necesar, măsuri adecvate în vederea promovării, în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale, a egalităţii depline şi reale, între persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale şi cele aparţinîmd majorităţii populaţiei. În această privinţă, ele vor ţine seama în mod corespunzător de condiţiile concrete în care se află persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale.

Părţile Contractante reafirmă că persoanele sus-menţionate au dreptul să fie instruite în limba lor maternă într-un număr necesar de şcoli şi instituţii de stat pentru învăţămînt şi specializare, situate ţinînd seama de răspîndirea geografică a minorităţilor respective”.

Este cît se poate de clar faptul că atît „măsurile adecvate”, „condiţiile concrete”, cît şi „numărul suficient de şcoli şi instituţii de stat pentru învăţămînt şi specializare” sînt şi vor fi numeric diferite în fiecare dintre cele două cazuri. Şi documentele internaţionale referitoare la protecţia minorităţilor naţionale, pe care Ucraina s-a obligat să le respecte, inclusiv prin tratatul cu România (art.13, alin.1), iau în considerare aspectul numeric al minorităţii în realizarea drepturilor acordate. Asemenea prevederi sînt cuprinse, spre exemplu, în art.7, alin.3 şi 4, art.8, alin.1 şi art.11 din Recomandarea 1201 (1993) a Consiliului Europei, în art.10, alin.2 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, precum şi în pct.17 al Recomandărilor de la Haga referitoare la drepturile minorităţilor naţionale la educaţie.

Concluzionînd, remarcăm imperativitatea parităţii în crearea cadrului legislativ necesar protecţiei minorităţilor naţionale în cele două ţări, asigurarea în practică a drepturilor putînd fi realizată în baza principiului proporţionalităţii, ţinîndu-se seama, în fiecare caz aparte, de mai mulţi factori: specificul problemei, măsura în care sînt solicitate doleanţele, posibilităţile reale etc., cu o largă deschidere pentru toate cazurile. O interpretare restrictivă a prevederilor tratatului, în sensul unei parităţi cantitative pentru cele două minorităţi, nu numai contravine literei şi spiritul documentului, dar ar putea aduce şi prejudicii respectării cu bună credinţă a documentului, creînd o îngrijorare justificată în cadrul minorităţii româneşti din Ucraina.

3. Dreptul la învăţămînt în limba maternă

Regimul totalitar sovietic a adus grave prejudicii învăţămîntului minoritar din Ucraina. Cel românesc nu a constituit o excepţie. Revendicările comunităţii româneşti în acest domeniu pornesc de la normele fundamentale care reglementează statutul minorităţilor naţionale, în special egalitatea şi nediscriminarea, iar ca o derivată a acestora — şi faptul că realizarea drepturilor majorităţii nu se înfăptuieşte pe seama şi în dauna populaţiei minoritare sau invers. În egală măsură, nu poate fi acceptată nici politica de subordonare a intereselor unei minorităţi intereselor alteia (altora) sau de discriminare faţă de acestea din urmă.

În sprijinul unui asemenea mod de a înţelege lucrurile vin toate documentele interne şi internaţionale în domeniu.

Situaţia deznaţionalizării şcolilor, creată în general către anul 1989, de care erau alarmate deopotrivă etnia majoritară, ucraineană, ca şi cea minoritară, românească, impunea crearea unor şanse egale pentru transformările de mai departe. Dar, de îndată ce Ucraina a devenit stat suveran, problema a căpătat o abordare practică total diferită. Astfel, în urma politicii de stat în domeniul învăţămîntului, în regiunea Cernăuţi, între anii 1989-1996 au fost trecute, în mod administrativ, de la limba rusă de predare la cea ucraineană, 26 de şcoli (aproape toate), numărul acestora ridicîndu-se astfel la o cotă superioară ponderii populaţiei majoritare cu cca. 9%.

În acelaşi timp şcolile mai multor localităţi cu populaţie românească compactă au rămas mai departe cu o altă limbă de predare decît cea maternă, şi anume cea ucraineană. Aducem în continuare doar cîteva exemple:

Localităţi Total locuitori % populaţiei româneşti

Corceşti 1538 90

Colincăuţi 5354 88

Tureatca 1748 82

Molodia 3743 68

Valea Cosminului 1655 63

Corovia 2643 56

Cotileu 2101 52

Astfel, etnicizarea procesului de învăţămînt a devenit unilaterală.

Abordarea practică diferită a etnicizării procesului de învăţămînt vine în contradicţie cu toate normele de drept intern şi internaţional. În cazul nostru, ne vom referi la art.3, alin.1 din Acordul de colaborare între Ministerele Învăţămîntului din Ucraina şi România, din 25 august1995, prin care:

„Părţile vor crea, în concordanţă cu componenţa naţională şi necesităţile ei, reţeaua de instituţii de învăţămînt şi de educaţie (preşcolare, primare, gimnaziale şi liceale) în limba de predare română în Ucraina şi limba de predare ucraineană în România.”

Mai recent, Tratatul dintre Ucraina şi România dezvoltă această obligaţie a părţilor, potrivit căreia părţile reafirmă că persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale „au dreptul să fie instruite în limba lor maternă, şi într-un număr necesar de şcoli şi instituţii de stat pentru învăţămînt şi specializare, situate ţinînd seama de răspîndirea geografică a minorităţilor respective” (art.13, alin.5).

În regiunea Cernăuţi, Programul de dezvoltare a limbii ucrainene şi a altor limbi naţionale în perioada de pînă în 2000, aprobat în 1991 de Consiliul regional de deputaţi al poporului, stipula, în mod expres, „aducerea reţelei instituţiilor de învăţămînt şi instructive în concordanţă cu componenţa naţională şi necesităţile populaţiei” (pînă în anul 1995). Acelaşi Program presupunea „elaborarea şi aprobarea în anul 1991 a unui plan complex, avînd un grafic calendaristic, privind trecerea instituţiilor de învăţămînt superior şi mediu de specialitate din regiune la limba ucraineană de predare, iar în localităţile compact locuite de cetăţeni aparţinînd naţionalităţii române (moldoveneşti) — respectiv la limba lor naţională”. Programul urma să fie realizat pînă în anul 1996, şi a fost realizat definitiv — doar pentru etnia majoritară.

Pe de altă parte, acolo unde etnicii ucraineni au fost în minoritate, într-un număr substanţial mai mic decît în cazurile analizate mai sus, procedura a fost similară — deschiderea din oficiu a şcolilor cu limba de predare ucraineană. Astfel, la Herţa, unde comunitatea ucraineană numără 19% din populaţie (409 din 2122), fosta şcoală rusă a fost trecută la limba ucraineană de predare, fără de ştirea părinţilor sau înştiinţarea elevilor şi a profesorilor, în timp ce 85% din cei 207 elevi ai şcolii erau români. La fel, români erau şi majoritatea cadrelor didactice. Într-o altă localitate cum e comuna românească Mămăliga din raionul Noua Suliţă, au fost constituite clase ucrainene separate, chiar dacă populaţia ucraineană din localitate constituie doar 197 persoane din 2460. Raportat la „cazul Herţa”, este la fel de nejustificat refuzul autorităţilor de a deschide şcoli româneşti acolo unde există deja clase suficiente cu predare în limba română. Aşa se prezintă situaţia în comunele Molodia şi Corovia (cîte 8 clase), localităţi în care populaţia românească este majoritară. Deschiderea acestor şcoli a fost solicitată în mod expres de către părinţi. Faptul contravine şi prevederilor art.13, alin.5 din Tratatul ucraineano-română, prin care părţile s-au obligat să asigure „un număr necesar de şcoli şi instituţii de stat pentru învăţămînt […]”, precum şi art.2, alin.2 din Acordul încheiat între Guvernul Ucrainei şi Guvernul Republicii Moldova privind colaborarea în domeniul învăţămîntului, ştiinţei şi culturii, prin care Părţile Contractante s-au obligat să „…deschidă în localităţile populate compact [cu persoane] de naţionalitate ucraineană şi moldovenească (română), în baza cererilor cetăţenilor […] şcoli […] cu predare în limba ucraineană în Republica Moldova şi cu limba de predare română în Ucraina, asigurînd pentru acestea programe, manuale şi literatură metodico-didactică necesară, precum şi cadre calificate”.

Mutatis mutandis, cel puţin în astfel de localităţi cum sînt Colincăuţi, Tureatca, Corceşti, Molodia, Valea Cosminului, Corovia, Cotileu etc. se impune o soluţie similară cu cea de la Herţa.

Egalitatea şanselor în protecţia limbii materne este inseparabilă de principiul echităţii, iar protecţia majorităţii, în cazul cînd este minoritară în anumite zone, poate fi doar adecvată protecţiei minorităţilor naţionale în cadrul majorităţii, în aşa fel încît principiile egalităţii şi nediscriminării să fie respectate. Acesta este şi conţinutul art.13 din Recomandarea 1201 (1993) a Consiliului Europei.

Într-un asemenea sens s-au pronunţat şi documentele internaţionale. Învăţămîntul şcolar şi preşcolar în limba maternă lipseşte cu desăvîrşire în 16 localităţi cu populaţie românească compactă din regiunea Odessa. El e inexistent şi în regiuni ca Nikolaev, Kirovograd, Herson, Doneţk etc. Învăţămîntul mediu de specialitate din Ucraina, cu limba română de predare, este reprezentat doar de o grupă anuală de 15 liceeni a Liceului Pedagogic din Cernăuţi, iar cel superior — de o grupă anuală de 10 studenţi, la specialitatea „Filologie română” în cadrul Universităţii din Cernăuţi şi a unor grupe a cîte 6-8 studenţi avînd o specializare similară în cadrul Universităţii din Ujgorod şi a Institutului Pedagogic din Ismail. Acest „învăţămînt superior românesc”este organizat, de fapt, în baza limbii ucrainene, de la 70% în cazul Universităţii din Cernăuţi, pînă la 95% în celelalte două cazuri.

Recent, senatul Universităţii din Cernăuţi a anulat, începînd cu anul 1998, examenul de admitere la limba şi literatura română (oral), pentru specialitatea „Filologie română”, substituindu-l cu limba şi literatura ucraineană.

Învăţămîntul profesional în limba română în Uraina e inexistent. Angajamentul pe care şi l-a asumat Administraţia de stat Cernăuţi, prin Programul complex privind renaşterea spirituală şi dezvoltarea culturii ucrainene şi a culturilor altor naţionalităţi din regiunea Cernăuţi, pînă în anul 2000, aprobat în 1990, de a deschide o secţie românească formată din 11 persoane în cadrul şcolii regionale de artă, pînă în prezent nu s-a realizat. Potrivit Programului, secţia menţionată urma să pregătească cadre naţionale pentru zonele cu populaţie compactă românească. Totodată, Consiliul regional de deputaţi ai poporului s-a obligat să contribuie la deschiderea grupelor româneşti în cadrul instituţiilor de învăţămînt din regiune, obligaţie care de asemenea a rămas în faza bunelor intenţii. Politica discriminatorie în învăţămînt, promovată în toată perioada sovietică, fără de schimbări substanţiale după 1990, are ca rezultat o cotă extrem de scăzută a studenţilor de etnie română. Astfel, instituţia de bază a învăţămîntului superior din regiunea Cernăuţi — Universitatea — către anul 1991, potrivit statisticilor rectoratului (date oficiale mai recente nu s-au putut obţine, situaţia însă, din cîte cunoaştem, s-a agravat şi mai mult), se prezenta, după componenţa etnică a studenţilor, în felul următor:

Naţionalitatea Facultatea

mat. filol. fiz. l. str. ist. biol. geog. chim. ingin. econ. total %

Ucraineni 775 1480 1281 602 877 796 742 247 190 1369 8329 85,2

Ruşi 60 122 219 55 80 52 27 17 46 142 820 8,3

Români 26 187 49 44 45 12 9 3 4 48 434 4,3

Evrei 20 9 46 2 4 9 2 6 1 10 109 1,1

Belaruşi 1 1 6 2 5 — 1 — 2 4 22 0,2

Polonezi 1 5 9 4 5 2 1 1 2 7 37 0,3

Alte naţionalităţi 4 2 2 2 3 4 3 1 — 8 29 0,2

Total 887 1806 1612 711 1019 88 789 276 245 1588 9769 100,0

Şi mai puţin favorabilă e situaţia „tradiţională” din cadrul Academiei de Medicină din Cernăuţi, unde studenţii şi cadrele didactice de etnie română constituie doar… 1%.

Lipsesc aproape cu desăvîrşire doctoranzii români în cadrul instituţiilor de învăţămînt superior.

Rezultatele n-au întîrziat, astfel încît datele recensămîntului din 1989, pentru cele trei regiuni cu populaţie compactă românească din Ucraina (Cernăuţi, Odessa şi Transcarpatică) ne oferă următorul tablou în ceea ce priveşte nivelul de instruire, la 1000 de locuitori, pe etnii, în ordinea descrescătoare a ponderii numerice a populaţiei:

Regiunea Cernăuţi

Etnia Studii superioare Studii superioare Studii medii Studii medii

neterminate speciale generale

Ucraineni 68 12 145 309

Români 65 8 64 705

Ruşi 208 24 234 294

Evrei 282 25 245 206

Regiunea Odessa

Etnia Studii superioare Studii superioare Studii medii Studii medii

neterminate speciale generale

Ucraineni 101 21 185 301

Ruşi 215 32 225 281

Bulgari 58 13 135 282

Români 32 7 96 295

Evrei 282 25 256 20

Găgăuzi 39 11 111 302

Belaruşi 180 28 246 281

Regiunea Transcarpatică

Etnia Studii superioare Studii superioare Studii medii Studii medii

neterminate speciale generale

Ucraineni 68 10 149 136

Ruşi 246 25 267 310

Maghiari 37 7 98 427

Români 17 3 38 208

Ţigani 0 0 5 79

Slovaci 88 12 157 385

Tabloul este asemănător, iar uneori chiar mai deplorabil, în celelalte regiuni ale Ucrainei.

Marginalizarea minorităţii româneşti, prin limitarea reprezentanţilor acesteia în accesul la învăţămîntul de toate nivelurile, reprezintă o modalitate inacceptabilă de a trata o comunitate, fapt respins de reglementările internaţionale în domeniu.

Recomandările de la Haga privind art.33 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga, care încurajează statele să creeze în mod efectiv condiţii de natură să promoveze identitatea naţională, preconizează ca „statele să examineze posibilitatea ca învăţămîntul superior să devină accesibil pentru minorităţi, acolo unde s-a demonstrat nevoia acestuia şi unde acesta este justificat de ponderea numerică a minorităţii”.

Încadrîndu-se în acelaşi spirit, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, art.12, alin.3, statuează: „părţile se angajează să promoveze şanse egale de acces la educaţia de toate nivelurile pentru persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale”.

Pe acelaşi făgaş se situează şi recenta Recomandare 1353 a Consiliului Europei privind accesul minorităţilor la învăţămînt.

Tocmai din aceste motive şi avînd în vedere disproporţia enormă în accesul la învăţămîntul în limba maternă de toate nivelurile pentru comunitatea românească din Ucraina, din toată perioada postbelică, se impun o serie de măsuri practice care ar putea să creeze cu adevărat şanse egale, pentru reprezentanţii acesteia, în a-şi dobîndi o profesie sau a se afirma în plan intelectual. Cel mai potrivit remediu, în acest sens, ar fi adoptarea unui program special menit să asigure învăţămîntul românesc din Ucraina, în toată plenitudinea şi la toate nivelurile.

Dacă grupele româneşti la Universitatea din Cernăuţi au fost posibile (adevărat, pentru o scurtă perioadă de timp) în anii regimului totalitar sovietic (anii ’60), Ucraina în accesiunea sa către statul de drept ar trebui să dea dovadă de o înţelegere cel puţin mai generoasă faţă de această problemă. Crearea Universităţii multiculturale la Cernăuţi, cu o reprezentare pe măsură a studenţilor şi profesorilor români, se impune în prezent mai mult decît oricînd.

Este de reţinut, în acest context, şi pct.18 al Recomandării de la Haga, potrivit căruia „în situaţiile în care, în istoria recentă, minoritatea naţională şi-a menţinut şi a deţinut controlul asupra propriilor instituţii de învăţămînt superior, acest lucru va trebui recunoscut în determinarea viitoarelor cadre legale”. Or, în perioada interbelică comunitatea românească a dispus de asemenea instituţii în Bucovina.

O serie de acţiuni ale autorităţilor vin însă să demonstreze nepăsarea acestora faţă de învăţămîntul în limba maternă a etniei româneşti, iar uneori şi intenţia expresă de constrîngere a acestuia. Cîteva exemple sînt edificatoare:

1. Programul de stat privind asigurarea instructiv-metodică a instituţiilor de învăţămînt din Ucraina, cu limba română de predare, pînă în anul 2005, avizat în 1997 de vice-premierul ucrainean, I. Kuras, care, alături de alte prevederi, stipula, la punctul 13 următoarele:

„A schiţa formele şi termenii unei posibile treceri treptate a instituţiilor de învăţămînt cu limba română de predare la predarea în limba de stat a disciplinelor din ciclul natural şi matematic şi a unor obiecte din ciclul umanitar”.

Responsabili: Ministerul Învăţămîntului, Academia de Ştiinţe Pedagogice, Administraţiile regionale de stat.

Perioada: 1997-1998

Asemenea „proiecte”, contrare tuturor normelor de drept intern şi internaţional, care neagă întru totul dorinţa unei comunităţi de a-şi păstra şi de a-şi dezvolta limba maternă în învăţămînt, ca element de bază în protecţia identităţii şi specificului naţional, pun sub semnul întrebării „noua eră” în dezvoltarea etniilor minoritare din Ucraina.

În acest sens vom cita doar din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, potrivit căreia „…părţile se vor abţine de la orice politică sau practică avînd drept scop asimilarea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale împotriva voinţei acestora şi vor proteja aceste persoane împotriva oricărei acţiuni vizînd o astfel de asimilare” (art.5, alin.2).

2. La 1 martie 1993, prin ordinul nr. 52 al Inspectoratului şcolar regional Cernăuţi — din păcate, reactualizat ulterior — se instituie o „comisie de experţi pentru determinarea utilităţii cărţilor în procesul de învăţămînt şi elaborării recomandărilor metodice corespunzătoare în folosirea acestora”. În practică, aceasta nu înseamnă altceva decît faptul că toate cărţile ajunse în şcoli din străinătate se cer a fi prezentate, în mod obligatoriu, acestei comisii, sub răspunderea personală a directorilor şi a şefilor inspectoratelor şcolare orăşeneşti şi raionale.

Dat fiind că majoritatea absolută a donaţiilor de carte din străinătate, în cazul regiunii Cernăuţi, nu sunt decît în limba română, a decripta sensul şi scopul ordinului cu pricina nu prezintă o dificultate. Sînt deja mai multe exemple cînd donaţiile de carte şcolară au fost „filtrate”, iar „sperietoarea” ordinului planează în permanenţă deasupra şcolilor româneşti. Situaţia devine cu atît mai puţin înţeleasă cu cît practic toată literatura beletristică este primită din România şi republica Moldova, Ucraina s-a obligat să sprijine acţiunile care vizează schimbul reciproc de literatură în limba celeilalte părţi, făcîndu-se referiri speciale pentru asigurarea bibliotecilor şcolare.

3. Sînt cunoscute o serie de hotărîri ale administraţiilor regionale şi raionale, inclusiv ale inspectoratelor de învăţămînt, în ceea ce priveşte implementarea limbii ucrainene în învăţămînt, administraţie şi justiţie. Nu este nici una însă care ar viza dezvoltarea limbii române.

4. Folosirea limbii materne în administraţie şi justiţie

Legea privind limbile în RSS Ucraineană (art.3, alin.2) stipulează în mod expres posibilitatea de a folosi, în paralel cu limba de stat, limbile minorităţilor naţionale „În activitatea organelor de stat, de partid şi obşteşti, întreprinderilor şi organizaţiilor aflate în zonele cu populaţie majoritară aparţinînd altor naţionalităţi”.

Cu toate acestea, studiile efectuate demonstrează că limba română nu este folosită în activitatea structurilor menţionate, în special în administraţie şi justiţie. Menţionăm doar că populaţia românească constituie majoritatea în trei unităţi administrativ-teritoriale (raioane): Herţa — 93%, Noua Suliţă — 96% şi Hliboca — 56%, iar în raionul Storojineţ — 37%. Aceasta înseamnă că aici românii sînt în număr substanţial, acumulînd astfel condiţiile prevăzute de documentele interne şi internaţionale pentru a avea ca limbă de lucru, în paralel cu cea de stat, sau de una singură, limba acceptată de majoritatea populaţiei.

Chiar dacă programul de dezvoltare a limbilor minorităţilor naţionale în regiunea Cernăuţi prevede ca, în locurile compact locuite de alte etnii, funcţionarii publici să fie bilingvi, în marea lor majoritate aceştia nu cunosc decît limba de stat. Într-o asemenea situaţie devine inoperantă folosirea limbii comunităţii româneşti. Lipsa mecanismului de implementare a prevederilor legale, însoţită de lipsa voinţei politice, duce la marginalizarea în continuare a limbii române.

Faptele citate, la care s-ar mai putea alătura şi altele, sînt mărturii ale încălcării principiilor de bază ale drepturilor omului — egalitatea şi nediscriminarea. Prevederile legale exprese asupra păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii naţionale sînt ignorate. Motivul e apartenenţa etnică a populaţiei din zonă.

5. Dreptul la memoria istorică

a) Denumirile istorice ale localităţilor

La 7 septembrie 1946 Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene a schimbat, în mod abuziv, denumirile majorităţii localităţilor româneşti din regiunea Cernăuţi, precum şi a celor din alte regiuni.

Pentru revenirea la denumirile istorice ale acestora, avînd ca bază juridică art.1 şi 6 din Legea RSS Ucrainene privind referendumurile republicane şi locale, precum şi Legea Ucrainei privind Consiliile locale de deputaţi ai poporului şi de autoadministrare locală (art.1, 23, 51), 16 comune din raionul Herţa au organizat, în anul 1993, cu sprijinul administraţiei şi consiliului raional de atunci, un referendum, rezultatele fiind de cca. 95% „pentru”. Din motive, chipurile, financiare, dar şi de altă natură, autorităţile regionale şi republicane refuză să recunoască rezultatele referendumului. Avem de-a face cu negarea dreptului la identitatea naţională, garantat prin art.11 din Constituţie.

b) Dreptul de a-şi cinsti înaintaşii

Cu prilejul împlinirii, la 26 octombrie 1997, a 500 de ani de la victoria repurtată în Codrii Cosminului de oastea lui Ştefan cel Mare asupra polonezilor, românii din regiunea Cernăuţi au decis să-i înalţe marelui voievod, prin colectă populară, un monument. În acest scop au fost luate hotărîrîle respective de către primăria comunei Voloca şi Consiliul raional Hliboca, pe teritoriul cărora urma să fie amplasată statuia.

După o campanie de presă, plină de învinuiri şi injurii la adresa comunităţii româneşti, dirijată de autorităţi, administraţia regională a solicitat un „aviz de specialitate” Facultăţii de Istorie a Universităţii din Cernăuţi. Concluzia, care într-o asemenea atmosferă putea fi intuită uşor dinainte (autorităţile, s-ar putea spune că au obţinut-o la comanda lor), a fost dată de o comisie compusă din 13 persoane, dintre care 12 erau ucraineni. Dintre toate motivele refuzului dorim să scoatem în evidenţă doar trei, şi anume:

1) Un asemenea monument ar aduce prejudicii relaţiilor de bună vecinătate şi prietenie stabilite între Ucraina şi Polonia (?!);

2) Bătălia din Codrii Cosminului n-a însemnat altceva decît „ocuparea definitivă de către Ştefan cel Mare a acestor pămînturi ucrainene” (deci, Ştefan cel Mare „a ocupat” ceea ce de drept îi aparţinea la acea vreme statului medieval moldovenesc);

3) În oastea poloneză s-a presupus că au fost înrolaţi şi soldaţi de etnie ucraineană, ceea ce ar fi însemnat că „s-a vărsat şi sînge ucrainean”. Iar pentru aşa ceva nu se ridică monumente.

În cadrul unor asemenea „argumente istorice” nu numai Ştefan cel Mare, ci nici un comandant de oşti, din toate timpurile şi din orice ţară, nu şi-ar merita vreun omagiu din partea urmaşilor.

Refuzul de aprobare pentru ridicarea monumentului menţionat desconsideră atît prevederile interne privind dreptul la identitatea proprie, cît şi cele ale Acordului dintre Guvernele Ucrainei şi Republicii Moldova privind colaborarea în domeniul învăţămîntului, ştiinţei şi culturii, în special art. 9, potrivit căruia „Părţile Contractante vor sprijini instalarea de monumente, busturi, însemne memoriale personalităţilor, al căror nume este legat de istoria şi cultura Moldovei şi Ucrainei”.

c) Folosirea simbolurilor naţionale

Acest drept face parte integrantă din cel al autonomiei naţional-culturale, garantat şi de Declaraţia drepturilor naţionalităţilor din Ucraina (art.4). Totuşi, folosirea simbolurilor naţionale este interzisă în regiunae Cernăuţi, deşi în favoarea acesteia s-au pronunţat expres o serie de consilii locale, întreprinderi, şcoli etc. Între timp, în alte regiuni ale Ucrainei minorităţile naţionale pot să-şi valorifice în mod liber acest drept (tătarii din Crimeea, maghiarii din regiunea Transcarpatică, evreii etc.).

Interpretările care se fac, uneori, precum că simbolurile naţionale ar trebui mai întîi înregistrate la Ministerul Justiţiei, sînt lipsite de temei. Or, potrivit hotărîrii Cabinetului de Miniştri al Ucrainei privind ordinea de înregistrare a simbolurilor organizaţiilor cetăţenilor, sînt supuse înregistrării doar simbolurile proprii ale organizaţiilor obşteşti şi nicidecum simbolurile naţionale. Acestea există ca atare şi nu pot fi supuse unor cerinţe de înregistrare.

Recent, Legea Ucrainei privind autoguvernarea locală, prin articolele 22 şi 26, alin.49, a statuat dreptul comunităţilor teritoriale (comune, raioane, oraşe, regiuni) de a-şi alege propriile simboluri, pornind de la „specificul istoric, cultural, social-economic, tradiţiile şi afinităţile locale”, fapt care, în mod evident, poate să includă şi specificul etnic. Conţinutul, descrierea şi modul de folosire ale acestora sînt aprobate de către consiliul respectiv (art.22, alin.3, art.43, alin.14).

6. Intoleranţa ca remediu?

Toată perioada anilor ’90 a fost, şi încă mai este, din păcate, caracterizată de un dictat al autorităţilor ucrainene faţă de minoritatea românească. Doritul dialog a fost substituit prin crearea artificială şi nemotivată a unui spirit de intoleranţă, atunci cînd se pun în discuţie careva doleanţe naţional-culturale. Marginalizarea politică, socială şi economică a etniei româneşti se pare că a devenit o dominantă în promovarea noii doctrine de integrare în spaţiul statal ucrainean. Multiculturalitatea este tot mai hotârît substituită cu deznaţionalizarea, acestui scop fiindu-i subordonat un complex întreg de acţiuni.

Înăbuşirea spiritualităţii româneşti prin eliminarea metodică din circuitul cultural a tot ce ţine de specificul naţional, falsificarea trecutului, limitarea accesului la informare, standardele diferite în situaţii identice pentru diferite etnii etc. s-au încetăţenit într-un mod cu totul incompatibil vremurilor pe care le trăim, şi în primul rînd, consolidării statului de drept.

De la reprezentarea total insuficientă în administraţiile de stat (spre exemplu, în cea regională — doar de cca. 3%, în timp ce cota populaţiei date, pe regiune, constituie cca. 20%, iar în cea raională din Hliboca, din cei 63 de funcţionari doar 5 sînt români, cu toate că populaţia românească din raion constituie 56%, respectiv, cea ucraineană - 40%), la neluarea de atitudine în cazuri extrem de grave pentru existenţa minorităţii vizate, precum şi promovarea doctrinei potenţialului duşman şi lansarea de zvonuri false — toate acestea fac parte din arsenalul noilor autorităţi.

Departe de a epuiza şirul de exemple reprobabile pe care le-am putea prezenta la acest capitol, ne vom limita doar la cîteva cazuri ce vin să confirme cele de mai sus:

1. Raionul Herţa, cu o populaţie majoritară românească (93%), rămîne mai departe unul dintre cele mai subdezvoltate raioane rurale din Ucraina. Într-o situaţie similară se află şi o serie de localităţi româneşti din raioanele Storojineţ şi Hliboca. În toate cazurile, atît relieful cît şi condiţiile climaterice sînt identice cu cele din raioanele şi regiunile învecinate, cu populaţie majoritară ucraineană.

În acest context amintim doar unele prevederi din Declaraţia ONU asupra dreptului la dezvoltare, din 1986, şi anume: „Statele au dreptul şi datoria de a formula o politică de dezvoltare naţională adecvată care să vizeze îmbunătăţirea constantă a bunăstării întregii populaţii şi a tuturor indivizilor, pe baza participării lor active, libere şi pline de semnificaţii în dezvoltarea şi la distribuirea corectă a beneficiilor rezultate din aceasta […]”.

2. În toate cazurile cînd au fost grav afectate identitatea şi imaginea identităţii româneşti, autorităţile n-au luat nici o atitudine publică faţă de asemenea acte. Dintre acestea remarcăm:

a) blocarea începutului lucrărilor primului Congres al românilor din regiunea Cernăuţi, din 7 iunie 1992, de către un detaşament al formaţiunii paramilitare UNSO, sosit din Galiţia, pe motiv că lucrările Congresului se vor desfăşura într-o altă limbă decît cea ucraineană;

b) arderea publică a tricolorului românesc în Piaţa Centrală din Cernăuţi, în data de 21 ianuarie 1996, în cadrul unei manifestări autorizate de primăria oraşului;

c) distrugerea zonei vechi a cimitirului din Cernăuţi, în care sînt înhumate personalităţi marcante ale vieţii culturale româneşti din Bucovina;

d) incendierea (în 1992) celui mai vechi monument de istorie şi arhitectură românească din Cernăuţi — Biserica Sf. Nicolae, construită în anul 1607, de către boierul Stroiescul, şi luată în perioada sovietică sub protecţia statului (în ultimul timp a fost transmisă, de primăria oraşului, bisericii autocefale ucrainene);

e) culpabilizarea colectivă şi hărţuirea tinerilor români, cetăţeni ucraineni, care-şi continuă studiile în România, de către „organele competente” etc.

Pe de altă parte, asemenea „abateri” ca schimbarea denumirii unei străzi, purtînd anterior un nume ucrainean, cu un nume românesc, într-o localitate cu populaţie majoritară românească (Crasna), a stîrnit declaraţii la nivelul conducerii administraţiei şi consiliului regional.

3. Păstrarea şi promovarea identităţii culturale a unei minorităţi sînt posibile doar în cadrul unui schimb intens de valori, în special cu ţara (ţările) cu care aceasta este legată prin afinităţi specifice. În acest sens, legăturile umane sînt de neînlocuit. Tocmai de aceea, practic toate documentele regionale şi internaţionale în domeniu, după Conferinţa de la Helsinki din 1975, au pus un accent cu totul deosebit pe „dimensiunea umană”.

Mai recent, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale menţionează, în art.17, alin.1, că „părţile se angajează să nu aducă atingere dreptului persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a stabili şi a menţine contacte libere şi paşnice peste frontiere cu persoane care se află în mod legal în alte state, îndeosebi cu acelea cu care au în comun identitatea etnică, culturală, lingvistică sau religioasă, ori patrimoniul cultural”.

Referiri similare se regăsesc în Documentul Reuniunii de la Copenhaga (pct.32.4), Declaraţia ONU privind drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice (art.2, alin.5) etc.

Felul în care această libertate de contacte este înţeleasă de către Administraţia de Stat din Cernăuţi a fost „demonstrată” la numai două zile după intrarea în vigoare a Tratatului dintre Ucraina şi România. Ne referim aici la telegrama trimisă, în data de 24 octombrie 1997, de către Gh. Filipciuk, Guvernatorul acestei regiuni, către Prefectura judeţului Suceava şi Consiliul Judeţean Suceava (România), prin care se aducea la cunoştinţa reprezentanţilor autorităţilor române, invitaţi de către enoriaşii români din comuna Hrusăuţi, regiunea Cernăuţi, la ceremonia sfinţirii bisericii din localitate, ce urma să aibă loc în 26 octombrie, că prezenţa lor ar fi „inoportună”. Dat fiind faptul că o asemenea mentalitate, mai puţin europeană, este proprie oficialităţilor şi în multe alte situaţii similare, prezentăm în continuare textul integral al telegramei:

24.10.1997, No 07.37/66-1853

Prefectului judeţului Suceava

Domnului Vasile Ilie

Preşedintelui Consiliului

Judeţean Suceava

Domnului Gavril Mârza

STIMATE DOMNULE PREFECT

STIMATE DOMNULE PREŞEDINTE

În data de 24 octombrie 1997 am aflat din scrisoarea dumneavoastră că o delegaţie oficială a judeţului Suceava are intenţia să viziteze regiunea Cernăuţi şi să participe la acţiunea organizată de Alianţa Creştin-Domocrată a Românilor din Ucraina, care va avea loc la 26.10.1997 în satul Gruşevka.

Analiza situaţiei arată că participarea la aceste acţiuni a persoanelor oficiale din judeţul Suceava, ca şi instalarea monumentului domnitorului Ştefan cel Mare sînt inoportune, întrucît nu vor contribui la consolidarea în continuare a legăturilor dintre popoarele noastre, ca şi a relaţiilor ucraineano-româno-poloneze.

Cu cele mai sincere urări,

Şeful Administraţiei

Regionale de stat

Gheoghii Filipciuk

Două precizări se impun:

a) „Acţiunea” la care se referea dl. Guvernator nu era altceva decît sfinţirea bisericii din localitatea menţionată. Ea nu era organizată de Alianţa Creştin-Democrată a Românilor din Ucraina, ci de enoriaşii comunei;

b) Instalarea monumentului domnitorului Ştefan cel Mare nu putea să aibă loc din simplul motiv că un asemenea monument încă nu există.

Cazul dat reprezintă un exemplu tipic al ridicării de noi frontiere între persoane aparţinînd aceluiaşi cult şi vorbind aceeaşi limbă. Atitudinea oficialităţilor ucrainene locale este şi mai regretabilă în condiţiile în care nesocoteşte Protocolul privind colaborarea între regiunea Cernăuţi (Ucraina) şi judeţul Suceava (România) în anii 1995-1998, care are menirea să-i apropie pe oameni în dorinţa lor de a se cunoaşte mai bine, şi nu a-i îndepărta şi înstrăina. Dacă sosirea unei delegaţii din judeţul vecin şi prieten, la sfinţirea unei biserici dintr-o localitate românească din Ucraina, la invitaţia credincioşilor de aici, este calificată ca „inoportună”, dialogul asupra colaborării transfrontaliere îşi va găsi tot mai puţin loc. Iar dacă schimburile transfrontaliere în cadrul euroregiunii „Prutul de Sus” vor depinde în întregime de voinţa personală a guvernatorului, eşecul acesteia este garantat a priori.

Menţionăm în această ordine de idei că documentele internaţionale nu numai că nu exclud, ci chiar presupun ca asemenea contacte libere să existe şi între diferite confesiuni şi credincioşi. Astfel, art.6 din Declaraţia ONU asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare bazată pe religie şi credinţă stipulează dreptul de „a stabili şi menţine legături cu indivizi şi comunităţi în probleme de religie sau credinţă la nivel naţional şi internaţional”.

Un sens similar îl are pct.32(4) al Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană OSCE.

În plan bilateral, „sancţiunile” guvernatorului vin în contradicţie cu art.13, alin.7 din Tratatul ucraineano-român, potrivit căruia persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale „…au dreptul de a menţine contacte între ele şi peste frontiere, cu cetăţeni ai altor state şi de a participa la activităţile organizaţiilor neguvernamentale, atît la nivel naţional cît şi internaţional”. Asemenea acţiuni sînt dezaprobate şi de Acordul privind colaborarea în domeniile culturii, ştiinţei şi învăţămîntului între Guvernul Ucrainei şi Guvernul României, prin care Părţile s-au obligat să „încurajeze contactele directe între instituţiile corespunzătoare ale celor două state, uniunile de creaţie, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, precum şi între cetăţeni pe bază individuală sau colectivă […]” (art.2, alin.2).

Tocmai de aceea nu pot fi înţelese unele acţiuni ale Arhiepiscopiei Cernăuţilor şi a Bucovinei, menite să îngrădească asemenea contacte în cadrul bisericii ortodoxe. Aşa, de exemplu, nu este agreată plecarea tinerilor români din regiune pentru continuarea studiilor teologice în România. Un alt caz a fost înregistrat la momentul sfinţirii noii biserici din comuna Bahrineşti, raionul Hliboca, din 15 iunie 1997, cînd numita Arhiepiscopie a refuzat să accepte venirea reprezentantului Bisericii Ortodoxe Române, invitat de către enoriaşii acestei localităţi. Cazurile din ultima perioadă vin să confirme atitudinea tot mai ostilă a Bisericii Ortodoxe Ucrainene faţă de venirea reprezentaţilor clerului din România, la invitaţiile credincioşilor români din Ucraina.

În acest context, considerăm oportun proiectul înfiinţării unei Arhiepiscopii autonome a parohiilor româneşti din Ucraina, în total cca. 140, care să poată gira mai bine chestiunile legate de specificul propriu.

4. Pentru studierea istoriei ţinutului natal, Inspectoratul Şcolar Cernăuţi a transmis în toate şcolile din regiune un număr important din „Istoria Bucovinei” (autor Arkadi Jukovskii). Lucrarea dată, impregnată de un puternic caracter antiromânesc, se află de cîţiva ani pe masa de lucru a elevilor bucovineni. Românii, „pe care nici istoria şi nici viaţa nu i-a învăţat nimic” — după cum se menţionează în prefaţa „Istoriei” — sînt văzuţi în permanenţă ocupanţi şi duşmani ai poporului ucrainean. O asemenea lucrare nu poate să educe decît ură naţională faţă de vecinul român, creîndu-se încă de pe băncii şcolii chipul celui împotriva căruia trebuie să te lupţi. Lucrarea intră şi în lectura elevilor români, intenţionîndu-se chiar traducerea ei în limba română, pentru a fi mai accesibilă (!?).

Considerăm că este cazul să reamintim şi cîteva prevederi ale Documentului Reuniunii de la Copenhaga pentru dimensiunea umană a CSCE, document pe care Ucraina s-a obligat să-l respecte. Astfel, condamnînd fără echivoc totalitarismul, ura rasială şi etnică, antisemitismul, xenofobia şi orice discriminare împotriva oricui, statele participante s-au angajat că:

— vor lua măsuri eficace, conform sistemelor lor constituţionale, la nivel naţional, regional şi local, pentru a favoriza înţelegerea şi toleranţa, în special în domeniul învăţămîntului, culturii şi informaţiei (pct.40(3));

— se vor strădui să garanteze ca învăţămîntul să pună un accent deosebit, printre obiectivele sale, pe problema combaterii urii şi prejudecăţilor rasiale şi pe respectarea diferitelor civilizaţii şi culturi (pct.40(4)).

5. Conform tradiţiei, etniile principale din Bucovina (română, ucraineană, evreiască, germană, poloneză) au dispus de Case naţionale proprii, ca centre de păstrare şi promovare a identităţii lor. Pînă în prezent însă, unica comunitate reintrată în Casa naţională este cea ucraineană (în anul 1992). În acelaşi timp celorlalte comunităţi acest lucru le este refuzat. Pentru minoritatea românească din Ucraina faptul este cu atît mai important cu cît un asemenea act nu numai că ar servi la crearea unui centru cultural de renaştere spirituală, ci ar constitui un mod de a recunoaşte, măcar parţial, atrocităţile la care aceasta a fost supusă de către regimul totalitar.

6. Recent, autorităţile regiunii Odessa, avînd girul Kievului, au dispus ca limba română în şcolile localităţilor româneşti să fie înlocuită cu „limba moldovenească”. Faptul că actualul guvern ucrainean sprijină fundamentalismul moldovenesc din Odessa, în egală măsură în care îl respinge pe cel rusin din Ujgorod, denotă explicit nedorinţa de a se conforma argumentului ştiinţific pentru cazuri identice. O asemenea duplicitate de abordare nu poate fi, atît juridic cît şi politico-moral, decît contraproductivă.

7. Accesul la informare

Formarea oricărei personalităţi umane, mai ales în condiţiile actuale, nu poate fi realizată fără o largă informare a individului. Specificul situaţiei minorităţilor naţionale impune ca reprezentanţii acestora să poată beneficia de surse suplimentare de informare, comparativ cu restul populaţiei, care vin în sprijinul protecţiei şi îndeosebi dezvoltării identităţii culturale. Tocmai pornind de la înţelegerea acestui fapt, ca element obligatoriu în realizarea optimă a specificului de informare a minorităţilor naţionale, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a statuat, în art.9, alin.1, că „în cadrul sistemelor lor legislative, persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale să nu fie discriminate în accesul la mijloacele de informare”, luîndu-se în acest scop „măsurile adecvate”.

Diversitatea şi intensitatea formelor de informare, mai ales în cadrul comunităţilor autonome numeroase, trebuie să asigure un nivel proporţional, comparativ cu etnia majoritară, astfel încît să fie eliminate orice îngrădiri artificiale în libera dezvoltare a fiecărei identităţi.

Accesul (sau mai bine zis lipsa lui) la informare a comunităţii româneşti din Ucraina este caracterizat în prezent de:

— lipsa vreunei biblioteci naţionale;

— lipsa vreunei librării cu literatură în limba maternă;

— restricţii vamale, în special de natură ideologică, în ceea ce priveşte donaţiile de carte trimise pentru comunitatea românească din Ucraina;

— insuficienţa acută a emisiunilor radio şi TV în limba maternă;

— imposibilitatea abonării la presa din România şi Republica Moldova etc.

8. Quo vadis, Ucraina?

Nu totdeauna evenimentele din ultimii ani au venit să confirme intenţia Ucrainei de a sprijini în practică păstrarea, dezvoltarea şi libera exprimare a identităţii naţionale a minorităţilor.

Cadrul legislativ statuat între anii 1989-1992, consfinţit în mare măsură prin Constituţia din 1996, este tot mai mult iradiat de hotărârile ulterioare ale diferitelor instituţii centrale de stat. S-au „evidenţiat” în acest sens Ministerul Învăţămîntului şi Comitetul de Stat în Problemele Naţionalităţilor şi Migrării, care, fără a ţine seama de dorinţa expresă a minorităţilor de a-şi păstra specificul etnic, elaborează noi şi noi proiecte, care-şi propun în fond un singur scop: deznaţionalizarea forţată a etniilor minoritare.

Consolidarea naţiunii titulare şi a statului ucrainean este văzută adeseori şi prin prizma renunţării, de către minorităţi, la cultura, învăţămîntul şi trecutul propriu, iar multiculturalitatea e înţeleasă, într-un mod mai mult sau mai puţin voalat, ca un factor distructiv.

În cazul Ucrainei observăm pe cît se poate de clar cîtă dreptate avea cercetătorul maghiar Csaba Gy. Kiss, care, referindu-se la spaţiul post-comunist european, menţiona că „…în perioada naţionalismului, care, la noi n-a caracterizat doar secolul al XIX-lea ci şi secolul XX, nici un popor din această regiune n-a fost privat de şansa de a dovedi toleranţa faţă de minorităţi, dar, odată ajuns în poziţia celui puternic, a optat de cele mai multe ori pentru discriminare”.

Supunem în continuare doar cîteva exemple care vin să confirme cele spuse mai sus:

1. În data de 1 iulie 1997, Cabinetul de Miniştri al Ucrainei, prin hotărîrea nr.28-1681/4, a adoptat proiectul Legii Ucrainei privind dezvoltarea şi folosirea limbilor în Ucraina, la scurt timp înaintat Radei Supreme pentru examinare şi aprobare. Proiectul, după cum menţionează nota explicativă însoţitoare, semnată de premierul ad interim V. Durdineţ, a fost discutat şi aprobat de către Consiliul în probleme de politică lingvistică de pe lîngă preşedintele Ucrainei.

Făcîndu-se trimitere la art.10 şi 11 din Constituţie, autorii proiectului — 7 ministere, Academia Naţională de Ştiinţe şi Comitetul de Stat în Problemele Naţionalităţilor şi Migrării (cel din urmă fiind iniţiatorul documentului) — şi-au propus să dea „un impuls dezvoltării pentru mai departe a politicii lingvistice din ţară într-o realitate caracterizată de existenţa Ucrainei ca stat independent”. Scopul este condiţionat de „necesitatea creării unui mecanism fiabil în asigurarea dezvoltării multilaterale şi folosirii limbii de stat ca instrument principal de comunicare în toate sferele vieţii sociale pe întreg teritoriul Ucrainei, precum şi libera dezvoltare, folosire şi protecţie a limbii ruse, altor limbi ale minorităţilor naţionale din Ucraina”.

Adoptarea proiectului dat ar însemna în mod automat abrogarea mai multor prevederi din Legea RSS Ucrainene privind limbile în RSS Ucraineană, precum şi a Hotărîrii Radei Supreme a RSS Ucrainene privind punerea în aplicare a Legii RSS Ucrainene privind limbile în RSS Ucraineană, în sensul renunţării la anumite drepturi acordate limbilor minorităţilor naţionale, şi anume:

a) Principala reglementare de funcţionare a limbilor minoritare, conţinută în art.6, alin.2, după ce anunţă pe larg o asemenea posibilitate, face trimitere la „ordinea stabilită de Cabinetul de Miniştri”, evident ulterioară, adică în alb, fapt ce nu inspiră multă încredere în adevăratele intenţii ale autorilor proiectului.

Folosirea limbilor minorităţilor este acceptată doar pentru lucrările de secretariat, nu şi în activitatea ca atare a instituţiilor de stat, întreprinderilor şi organizaţiilor, fapt ce contravine art.22, alin.3 din Constituţie, precum şi art.3, alin.3 din Legea RSS Ucrainene privind limbile în RSS Ucraineană. În acest context se vorbeşte doar de localităţi, nu şi de zone compact locuite de minorităţi naţionale (raioane, regiuni).

b) Conţinutul art.3, pct.2, alin.2 prin care „măsurile privind protecţia limbilor minorităţilor naţionale în Ucraina nu pot să îngusteze sfera de folosire a limbii de stat sau să diminueze necesitatea studierii acesteia” ar trebui completat cu sensul invers, şi anume că dezvoltarea limbii de stat nu poate fi făcută pe seama limbilor minoritare, contrar voinţei vorbitorilor acesteia.

c) Art.11, alin.2 stipulînd dreptul de a se folosi de serviciile unui interpret în justiţie nu precizează cine îl va angaja pe acesta.

d) Dreptul la învăţămînt în limbile minorităţilor, potrivit art.17, pct.1, alin.5 poate fi doar „în paralel cu limba de stat atunci cînd există un număr suficient de persoane”. O asemenea formulare, prin imprecizia sa, lasă loc suficient pentru interpretări subiective sau chiar abuzive.

e) Nota explicativă la proiect menţionează că la elaborarea acestuia „s-a ţinut seama de propunerile […] organizaţiilor obşteşti”. Cercetările efectuate demonstrează însă contrariul. În plus, textul anteproiectului n-a fost dat publicităţii, fiind cunoscut organizaţiilor obşteşti abia după trimiterea lui spre examinare în Rada Supremă.

2. Proiectul Concepţiei etnopoliticii de stat a Ucrainei stipulează, în art.3, alin.5, următoarele:

„Respectînd principiul egalităţii în dezvoltarea etnoculturală a naţionalităţilor, statul întreprinde, în raioanele în care etnicii ucraineni sînt în minoritate sau acolo unde, ca urmare a circumstanţelor istorice, au fost supuşi deznaţionalizării, măsuri în vederea restabilirii autoconştiinţei acestora, ca element spiritual esenţial pentru viaţa oricărei naţiuni, parte componentă a complexului psihologic, asigură realizarea drepturilor ucrainenilor la învăţămînt şi obţinerea de informaţii în limba maternă, contribuie la dezvoltarea şi creşterea prestigiului culturii ucrainene”.

Prevederi similare, din păcate, nu se regăsesc în contextul dezvoltării popoarelor băştinaşe (pct.4) şi a minorităţilor naţionale.

3. Concepţia învăţămîntului naţional din Ucraina, adoptată în 1995, preconizează ca etnicizarea procesului instructiv, în calitate de principiu a învăţămîntului naţional, să fie înţeleasă drept o „imprimare naţională dată educaţiei avînd ca scop formarea conştiinţei de sine a cetăţeanului. Principiul etnicizării este aplicabil în egală măsură reprezentanţilor tuturor popoarelor Ucrainei. Crearea de condiţii tuturor copiilor de a învăţa în limba maternă, de a-şi educa demnitatea naţională, simţul apartenenţei etnice la propriul popor. Refacerea la copii a mentalităţii poporului de care aparţin, implementarea la generaţiile tinere a specificului propriu fiecărei naţiuni, educarea copiilor în baza exemplului personalităţilor culturale naţionale, continuării faptelor părinţilor. Principiul etnicizării reprezintă o parte componentă a socializării copiilor”.

Creşterea extrem de rapidă a numărului elevilor care învaţă în limba ucraineană, după 1989, s-a făcut, de cele mai multe ori, pe cale administrativă, ocolind voinţa părinţilor, unicii în drept să se pronunţe asupra limbii de predare, iar uneori chiar contrar voinţei acestora. Sute de şcoli, anterior cu limba rusă de predare, au fost reprofilate, astfel încît între anii 1992-1996 numărul elevilor care învăţau în limba ucraineană a crescut de la 51,4% la 60,5%, păstrîndu-se o ascendenţă spectaculoasă şi mai departe.

Nu acelaşi lucru s-a întîmplat şi în cazul minorităţilor naţionale. Chiar dacă s-a reuşit (re)deschiderea unui număr infim, de clase, şcoli sau grădiniţe în limbile minoritare, acest fapt s-a produs, de fiecare dată, în urma unor eforturi şi insistenţe deosebite şi, evident, cu dorinţa expresă a părinţilor.

4. Intenţiile adevărate ale Ministerului Învăţămîntului din Ucraina, de dată mai recentă, sînt cuprinse în cele două documente care-şi propun reglementarea învăţămîntului minoritar şi anume: Bazele conceptuale privind învăţămîntul în limbile minorităţilor naţionale din Ucraina, elaborat în iunie 1997 şi Concepţia învăţămîntului pentru minorităţile naţionale din Ucraina, din aprilie 1998. Ambele documente au ca scop final acelaşi lucru: reducerea substanţială, iar ulterior şi lichidarea învăţămîntului în limba maternă a altor etnii decît cea ucraineană. Cu toate că primul proiect a fost respins categoric de către Congresul comunităţilor minoritare din Ucraina, din 26 octombrie 1996, iar anterior şi de către subcomisiile de specialitate ale Comisiei pentru drepturile omului, minorităţi naţionale şi relaţii interetnice din Rada Supremă, Ministerul Învăţămîntului a revenit în forţă cu cel de al doilea, fără a se consulta cu reprezentanţii organizaţiilor naţional-culturale.

Proiectul concepţiei în cauză, dacă s-ar materializa, ar duce în mod cert la lichidarea şcolilor în limbile minoritare, rămase ca prin minune în urma regimului totalitar sovietic.

Astfel, potrivit proiectului, „În şcoli, clasele cu limba de predare a minorităţilor naţionale, începînd cu clasa a IV-a, se instituie învăţămîntul bilingv sau trecerea treptată la predarea tuturor disciplinelor în limba ucraineană. Limba şi literatura maternă se studiază ca discipline separate în toate instituţiile de învăţămînt general, indiferent de formele de proprietate”. Şcolile naţionale, altele decît cele ucrainene pot fi totuşi deschise cu statut de … şcoli serale sau fără frecvenţă.

Nu este nici locul cel mai potrivit de a se constata că „Statul ucrainean […] nu admite ca sub forma unor societăţi naţional-culturale şi instituţii de învăţămînt să se creeze focare politice, partide şi mişcări separatiste. În politica şcolară statul ucrainean porneşte de la faptul că Ucraina este un stat unitar şi limba de stat este cea ucraineană”. După cum observă, pe bună dreptate, academicianul Alexandrina Cernov, asemenea funcţii „ar trebui să aparţină în exclusivitate Serviciului de Securitate al Ucrainei”.

Proiectul stipulează, de asemenea că „minorităţile naţionale trebuie să stimeze drepturile altor persoane, îndeosebi (?) ale acelora care constituie majoritatea populaţiei”, fără să se menţioneze că respectul ar trebui să fie reciproc. Or, reglementarea constituţională potrivit căreia „toţi oamenii sînt liberi şi egali în demnitatea şi drepturile lor”, obligă ca sentimentul de respect să emane de la toţi şi pentru toţi, indiferent dacă persoana aparţine etniei majoritare sau minoritare. Legea învăţămîntului din Ucraina de asemenea statuează ca principiu de bază „…respectul reciproc între naţiuni şi popoare”.

În astfel de cazuri, neconsultarea comunităţilor minoritare face să apară o stare permanentă de îngrijorare în ceea ce priveşte viitorul acestora. În această ordine de idei, art.33 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga stipulează că „statele participante vor proteja identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a minorităţilor naţionale pe teritoriul lor şi vor crea condiţii de natură să promoveze această identitate. Ele vor lua măsurile necesare în acest sens după consultări corespunzătoare şi în special după ce vor contacta organizaţiile sau asociaţiile acestor minorităţi, conform procedurii de decizie din fiecare stat”.

Un nou proiect al Concepţiei învăţămîntului pentru minorităţile naţionale din Ucraina, elaborat în iulie 1998, reconfirmă convingerea Ministerului Învăţămîntului din Ucraina de a pune capăt învăţămîntului în limbile minorităţilor.

5. În iulie 1998, prin proiectul Legii privind învăţămîntul mediu general în Ucraina (art.7), trimis spre examinare Radei Supreme, din nou (!) se propune lichidarea învăţămîntului în limbile minorităţilor naţionale din Ucraina, propunînd trecerea totală la limba ucraineană de predare. Sînt, astfel, desconsiderate, o dată în plus, minorităţile naţionale, care pe parcursul a 70 de ani de regim totalitar au reuşit, cu sacrificii enorme, să-şi păstreze, chiar şi parţial, limba maternă în şcoală.

În asemenea condiţii nu este greu de înţeles de ce după 1989 numărul de ore destinat studierii limbii şi literaturii naţionale în şcolile minoritare, şi aşa insuficient, a scăzut cu încă 50%.

6. Dispoziţia preşedintelui Ucrainei nr.385/97-rp, din 31 octombrie 1997, privind punerea în practică a acţiunii „Să transmitem urmaşilor tezaurul nostru — limba maternă”, presupunea organizarea, în toată ţara, pe parcursul anului 1998, a unor ample manifestări menite să contribuie la revigorarea limbii ucrainene. Cu puţin timp înainte, prin Hotărîrea Guvernului Ucrainei nr.998 din 8 septembrie 1997, asupra măsurilor complexe privind dezvoltarea multilaterală şi a funcţionării limbii ucrainene, cu trimitere la art.10 şi11 din Constituţie, au fost elaborate o serie de măsuri concrete avînd ca scop implementarea limbii de stat în toate domeniile vieţii social-politice din ţară. Dispoziţii similare au fost luate şi la nivelul autorităţilor locale.

Nu considerăm că acţiunile date ar fi avut de pierdut ceva în cazul cînd s-ar fi referit la limbile tuturor etniilor din Ucraina. Or, după cum s-a menţionat mai sus, nu numai limba etniei titulare a avut de suferit în perioada regimului totalitar sovietic, ci şi limbile minoritarilor. Acestea chiar mai mult.

7. Programul de stat privind dezvoltarea culturii minorităţilor naţionale din Ucraina, trimis spre reexaminare Radei Supreme în 1997, nu a fost adoptat nici pînă în prezent. Pe de altă parte, Programul „Diaspora ucraineană pînă în anul 2000”, aprobat în 1996, este în plină desfăşurare.

8. Cu toate că art.16 din Legea privind minorităţile naţionale stipulează în mod expres alocarea unor cheltuieli speciale pentru dezvoltarea acestui segment de populaţie, în bugetul de stat al Ucrainei din ultimii ani asemenea prevederi n-au fost incluse. La fel şi bugetul de stat pentru anul 1998 n-a conţinut asemenea prevederi.

9. Neîncrederea manifestată faţă de minorităţile naţionale se constată şi în faptul că funcţionarii structurilor de stat, care se ocupă de problemele specifice ale altor etnii decît cea majoritară, de regulă, nu sînt reprezentanţii acestor minorităţi. Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă chiar Comitetul de Stat în Problemele Naţionalităţilor şi Migrării, şi substructurile de profil ale administraţiilor regionale de stat, precum şi alte instituţii în domeniu. Într-o asemenea stare de lucruri, spre exemplu, nu este dificil de înţeles de ce deja menţionatele proiecte de lege, care vizează în practică lichidarea treptată a învăţămîntului în limbile minorităţilor din Ucraina, pornesc nu de la altcineva decît de la … Direcţia învăţămîntului în limbile minorităţilor din cadrul Ministerului Învăţămîntului. În caz contrar, ar fi greu de presupus că reprezentanţii minorităţilor naţionale să-şi lichideze limba şi tradiţiile etniilor de care aparţin. Sînt ignorate astfel prevederile documentelor internaţionale prin care se stipulează angajamentul statelor de a asigura o participare activă a reprezentanţilor minorităţilor naţionale în treburile publice, „îndeosebi la activităţile privind protecţia şi promovarea identităţii unor astfel de minorităţi” (pct.34 al Documentului Final al Conferinţei CSCE din Copenhaga). Asemenea obligaţiuni Ucraina şi-a asumat şi prin tratate bilaterale, cum ar fi cel cu Republica Ungară (art.17), Republica Polonia (art.11, pct.1), Republica Moldova (art.7), Republica Belarus (art.6), Republica Slovacă (art.18), România (art.13, pct.1).

Concluzionînd, reproducem obligaţia statului ucrainean, asumată prin Apelul Radei Supreme a Ucrainei către cetăţenii Ucrainei de toate naţionalităţile, şi anume: „Prezidiul Radei Supreme a republicii îşi asumă răspunderea că declararea independenţei Ucrainei nu va duce niciodată la lezarea drepturilor persoanelor, indiferent de naţionalitate”.

9. Concluzii

Minoritatea românească din Ucraina este o minoritate autohtonă şi ocupă locul doi, după cea rusă, între minorităţile naţionale din ţară.

Atît în perioada regimului totalitar sovietic, cît şi după 1990, românii din Ucraina au fost marginalizaţi politic, economic, social, cultural şi naţional, aplicîndu-li-se metodic un tratament discriminatoriu, faţă de etnia majoritară, iar uneori chiar şi faţă de alte minorităţi, comparabile numeric cu ea. Aceasta decurge din neglijarea evidentă a dreptului la:

— învăţămînt în limba maternă;

— participare la viaţa publică;

— consultare în problemele ce ţin de propria identitate;

— acces liber la mijloacele de informare în limba maternă;

— contacte libere cu cetăţenii din alte ţări;

— memorie colectivă;

— folosirea simbolurilor naţionale;

— redobîndirea imobilelor aparţinute cîndva comunităţii (Palatul Naţional, Palatul Culturii etc.);

— reprezentare proporţională în administraţie, justiţie, învăţămînt etc.

Împreună, toate aceste neîmpliniri crează premisele unei asimilări forţate, contrar voinţei membrilor comunităţii. Procesul de rusificare, promovat de fostul regim, s-a transformat într-un proces de ucrainizare, la fel de pervers ca şi precedentul. Raportul minoritate/majoritate de cca. 1:6 mai mic în învăţămînt, administraţie şi justiţie, comparativ cu reprezentarea demografică, nu poate fi justificat, decît prin absurd, ca fiind echitabil într-un stat de drept.

Prin tratatele internaţionale, dar şi prin prevederile legislative interne, Ucraina s-a obligat să renunţe la promovarea unei politici sau a unei practici care ar avea drept scop asimilarea minorităţilor naţionale. Acesta este şi sensul art.5, alin.2 din Convenţia-cadru.

Cît despre comunitatea românească, asemenea obligaţiuni se regăsesc în Tratatele politice de bază cu România (art.13) şi Republica Moldova (art.5-8).

Avînd în vedere starea dezavantajoasă în care se află în prezent comunitatea românească din Ucraina şi pornind de la principiile egalităţii şi nediscriminării între etnii, se impune elaborarea, adoptarea şi realizarea unui amplu program de acţiuni pentru revigorarea identităţii naţional-culturale a românilor din Ucraina. Un asemenea program ar putea deveni lucrativ doar prin concursul ambelor părţi interesate: pe de o parte, prin efortul propriu al comunităţii, pe de alta, prin sprijinul efectiv din partea statului ucrainean. Şi statul român ar trebui să-şi eficientizeze acţiunile în vederea sprijinirii românilor din Ucraina, dat fiind faptul că măsurile întreprinse în ultimii ani au fost sporadice şi, în mare măsură, ineficiente. Punctul de plecare însă trebuie să fie o mai mare voinţă politică şi o deschidere mai largă a autorităţilor ucrainene faţă de doleanţele acestei comunităţi. Majoritarii ar trebui să înţeleagă că şi minoritarii au o istorie, o limbă, o cultură pe care doresc să le păstreze şi să le dezvolte, iar pentru aceasta au nevoie de ajutor.

Toate aceste probleme necesită o analiză temeinică în cadrul Comisiei mixte interguvernamentale ucraineano-române privind monitorizarea respectării prevederilor art.13 din Tratat. q

Eugen PATRAŞ (n. 1959) este licenţiat în istorie la Universitatea din Cernăuţi, în drept la Universitatea din Chişinău şi în relaţii internaţionale la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, a doctorat în specialitatea de drept internaţional la Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Este autor al volumului Minorităţile naţionale din Ucraina şi Republica Moldova. Statutul juridic, şi al numeroaselor studii în domeniul minorităţilor naţionale din Ucraina şi Republica Moldova.

Eugen Patraş, Minorităţile naţionale din Ucraina şi Republica Moldova. Statutul juridic, cap. II, subcap. 7-9, preluate cu permisiunea autorului.