Tîrgu-Mureş — Martie 2000

 

În zilele de 23-24 martie, în cadrul manifestărilor celei de a şasea ediţii a Săptămînii toleranţei, organizată de Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa, a avut loc Forumul „Tîrgu-Mureş — Martie 2000”, la care au fost invitate personalităţi de prestigiu ale dialogului româno-maghiar din ţară şi de peste hotare. Dedicată analizării cauzelor, consecinţelor şi învăţămintelor evenimentelor tragice din martie ‘90 de la Tîrgu-Mureş, dezbaterea a fost moderată de copreşedinta Ligii, Smaranda Enache, în limitele unei abordări teoretice obiective.

 

Smaranda Enache: Una dintre întrebările care ne-a fost adresată în cadrul interviurilor pe care le-am acordat în ultimul timp aici, la Tîrgu-Mureş, în legătură cu evenimentele din martie, cu ocazia Săptămînii toleranţei, a fost: dacă mai este nevoie, la zece ani după evenimente, de asemenea dezbateri. Sigur, răspunsurile pot fi diferite, şi ele depind de opţiunile noastre personale, dar cred că este evident că în România, ca şi în alte părţi din Europa, există încă grupuri de interese care pot conduce la drame umane, la iraţionalităţi, la confruntare, după cum există şi grupuri, personalităţi, orientări, ale căror opţiuni sînt pentru dialog.

Diferenţele dintre indivizi şi dintre comunităţi sînt naturale, dar aceste diferenţe nu înseamnă neapărat confruntare, nu înseamnă neapărat excludere, aceste diferenţe pot să fie un izvor de inspiraţie, de creativitate, o complementaritate umană, culturală, socială. Diversitatea pe care o trăim în Europa este rezultatul unei istorii, iar această diversitate se cere administrată cu raţionalitate şi flexibilitate.

Noi aparţinem acelui grup de oameni care cred în capacitatea dialogului, care cred că dialogul este important pentru schimbarea mentalităţilor, pentru armonizările necesare între diversele comunităţi.

Întrebarea reiterată în nenumărate rînduri este dacă într-adevăr cauzele au fost momentane, accidentale, dacă au avut sau nu rădăcini istorice, dacă ele sînt de căutat în tensiunile interetnice, dacă sînt endemice societăţii noastre sau dacă au fost circumstanţiale, legate de o anume concurenţă a unor factori favorizanţi, iar discutarea cauzelor s-a petrecut de obicei în paralel cu căutarea vinovaţilor şi a vinovăţiilor.

Cum Liga Pro Europa nu este o instanţă mandatată cu căutarea vinovaţilor, deşi fiecare dintre noi poate da nume, pentru că am trăit în respectiva perioadă aici, mai ales în perioada pregătirii conflictului, important pentru noi a fost să discernem vinovăţiile, gradele de vinovăţie, mai mult decît vinovaţii şi, probabil, nu am fost surprinşi că există vinovaţi, pentru că am fost foarte în clar că există forţe politice şi grupuri care doresc să păstreze un anumit control asupra societăţii. Dar, în acelaşi timp, ceea ce a fost surprinzător între factorii care au mers alături cu aceste evenimente a fost faptul că o mulţime de oameni cinstiţi, obişnuiţi, care se cunoşteau unii pe alţii, au căzut victime ale unui astfel de scenariu. Şi ca o organizaţie care este interesată în fortificarea corpului social, întrebarea noastră a fost: de ce a fost posibil ca un număr de oameni cinstiţi, obişnuiţi din acest oraş, să răspundă acestor viruşi, de ce nu au existat anticorpi în comunitatea noastră care să reziste, dacă aceşti anticorpi nu au existat din cauza comunismului de 50 de ani sau dacă ei nu au existat din cauza unor tradiţii exclusiviste mai vechi?

Să reflectăm asupra cauzelor. Să încercăm să mergem cu un pas mai departe în analiza conflictului de la Tîrgu-Mureş. Consecinţele evenimentelor din Tîrgu-Mureş, de asemenea, sînt extrem de importante de analizat pentru că sîntem la zece ani de tranziţie în România şi este important de văzut în ce măsură acest conflict, cu tipologia lui specială, şi-a pus o amprentă pe întregul proces de democratizare, de construire instituţională a României.

Prin ce? Cum? Ce forţe au fost aduse în prim plan? Dacă ele erau legitime sau nu? Dacă erau în căutarea unei legitimităţi? Şi dacă acest eveniment are pentru noi învăţăminte? Sigur că formularea este puţin didacticistă. Dar pînă la urmă omul încearcă să înveţe. Şi se spune că oamenii deştepţi învaţă din greşelile altora. Întrebarea este: am învăţat noi ceva din martie ’90, iar potenţialul unui asemenea conflict s-a redus simţitor? Poate această primă discuţie despre cauze, consecinţe şi învăţăminte în România, dar şi în zona noastră est-central europeană, va trebui să se refere şi la actorii schimbării şi la modul în care diverşii actori ai schimbărilor, ai tranziţiei, au fost legaţi de aceste cauze şi consecinţe.

Elek Szokoly: Deşi nu mă consider un expert al subiectului, nu sînt decît unul dintre martorii evenimentelor de acum zece ani, am evident o părere despre ce s-a întîmplat atunci şi încerc să schiţez cîteva gînduri referitoare la acele evenimente. În cadrul diferitelor noastre intervenţii radiofonice şi televizate pe care le-am avut cu ocazia acestei comemorări ni s-a pus şi întrebarea dacă a existat un fond tensional care a putut fi exploatat în evenimentele din martie. Aş aminti aici analiza de presă pe care a iniţiat-o Liga Pro Europa, publicată în primele două numere ale revistei Altera, efectuată de un grup de sociologi din Timişoara, şi care au cercetat cauzele directe ale atmosferei tensionate care a dus la convulsiile din zilele de 19-20 martie prin cele relatate, pregătite în presa locală. Nu pot să nu-mi aduc aminte de afirmaţia unui tînăr sociolog şi ziarist iugoslav, încă la seminarul nostru internaţional din 1992, care spunea atunci că războiul din Iugoslavia a fost pregătit în mare măsură de către presă. Aici, în jurul acestei mese, sînt o serie de reprezentanţi ai presei, sper să nu considere nimeni că este un afront la adresa lor, însă cercetările grupului respectiv de sociologi şi analizele pe care le-au efectuat o serie de experţi neutri, au dus la concluzia că presa a avut într-adevăr un rol în pregătirea atmosferei tensionate.

Dincolo de acest fapt, nu putem să ignorăm tradiţiile istorice, nu întotdeauna amicale, chiar conflictuale uneori, care în diferite momente critice au fost bine punctate, amplificate sau readuse în atenţia opiniei publice. Să ne aducem aminte doar de perioada paşoptistă sau cea a ocupaţiei horthyste, cu cîtă ingeniozitate au fost exploatate acele evenimente tragice şi regretabile de perioada ceauşistă, de publicaţiile, cărţile susţinute de nomenclatura de partid care, indiferent dacă reflectau adevărul sau nu, căutau să redeschisă nişte răni care altfel, de-a lungul deceniilor, s-ar fi vindecat. Există deci un fond tensional care în momente de criză poate fi reactualizat de către forţe bine interesate, poate fi adus în prim-plan şi poate fi instrumentat pentru a-l escalada pînă la o stare conflictuală.

Előd Kincses: Chiar dacă nu ne place, trebuie să recunoaştem din păcate că aici, la Tîrgu-Mureş, a avut loc primul conflict violent interetnic postcomunist european. Şi este adevărat că, deja în jurul datei de 15 ianuarie, atunci cînd profesorii liceelor Bolyai şi Papiu s-au întîlnit pentru a discuta problema separării celor două linii de învăţămînt, doamna Smaranda Enache a avertizat: „Să avem grijă, dacă nu dorim ca pe aceste meleaguri să aibă loc un Nagorno Karabah european”. Deja la trei săptămîni de la acea zi nemaipomenită de 22 decembrie, cînd s-a scandat aici în Piaţa Martirilor din Tîrgu-Mureş: „Niciodată şovinism”, la trei săptămîni deja un asemenea avertisment a trebuit să fie rostit, ceea ce denotă faptul că momentul decembrie 1989, momentul Timişoara, Cluj şi Tîrgu-Mureş, cînd românii şi maghiarii au luptat împreună pentru abolirea dictaturii, acel moment din păcate a fost un moment unic, care ar fi trebuit să fie mult mai bine folosit de forţele politice responsabile. Numai că FSN-iştii care au pus mîna pe putere după abolirea dictaturii au optat pînă la urmă nu pentru instaurarea unei democraţii adevărate, ci au dorit acea democraţie originală, care era mai mult originală decît democraţie. În locul reformei economice adevărate au recurs la paleative şi în locul asigurării egalităţii depline a minorităţilor au ales calea menţinerii unui conflict interetnic mocnit şi după momentul martie negru la Tîrgu-Mureş.

Eu susţin că atunci, în martie 1990, ţara noastră a greşit calea Europei şi de aceea sîntem atît de departe, să zicem, de Polonia, care în perioada respectivă, din punct de vedere economic nu stătea mult mai bine decît ţara noastră, numai că acolo au existat forţe care au dorit şi au fost în stare să instaureze democraţia adevărată şi reforma economică, care la început a adus foarte multe suferinţe populaţiei, dar care pînă la urmă s-a soldat cu primirea în structurile europene.

Faptul că momentul de prietenie din decembrie ’89, a durat atît de puţin, evident că se datorează şi faptului că există rădăcini istorice, mai ales în istoria modernă, care alimentează aceste suspiciuni reciproce între români şi unguri. Atunci însă, cînd Ion Iliescu, la 19 ianuarie 1990, a început să vorbească despre separatism, românii imediat s-au gîndit că ungurii vor Ardealul, deşi cuvîntul separatism poate să aibă şi o serie de alte conotaţii. Eu de fapt, a doua zi, am pus mîna pe telefon şi l-am sunat pe domnul Iliescu şi i-am zis că a făcut o mare greşeală folosind acest termen — ceea ce am descris pe larg în cartea mea „Martie negru la Tîrgu-Mureş” —, fiind un moment de cotitură cînd această noţiune a fost folosită de preşedintele interimar al ţării. După părerea mea, tragerea la răspundere penală a vinovaţilor din decembrie ’89, din martie ’90 şi din iunie ’90 va fi o dovadă a maturizării politice şi juridice a ţării noastre. Pînă cînd nu are loc această tragere la răspundere şi trimitere în judecată a vinovaţilor, pînă atunci rămînem la nivelul acelei democraţii originale care porneşte de la Ion Iliescu.

La rîndul ei, este evident că şi populaţia maghiară a fost profund nemulţumită, deoarece a sperat că în urma luptei comune va putea obţine foarte repede drepturi egale pe meleagurile sale natale, promise prima dată încă la 1 decembrie 1918.

Şi încă o idee, pe care nu reuşesc s-o repet de suficiente ori, pentru că opinia publică majoritară nu vrea s-o recepteze cum trebuie: O minoritate mulţumită este factor de stabilitate. O minoritate tracasată este factor de instabilitate.

Smaranda Enache: Atunci cînd apar lozinci de genul „Nu cedăm Ardealul!” sau „Itt és most”, trebuie să ne gîndim la cauzele pentru care, un grup sau altul, acceptă sau se identifică cu astfel de sloganuri, unele extremiste, altele cel puţin naţionaliste, fiind important să discutăm şi anatomia conflictului. Unii dintre noi au studiat conflictul, alţii l-am trăit. Ar fi important să vedem cum a crescut acel conflict la Tîrgu-Mureş, şi cine era în spatele conflictului? Cui îi folosea? Cui prodest? — ne întrebăm de fiecare dată cînd autorul unui eveniment nu este evident din primul moment. Şi există şi un fel de comoditate de gîndire care spune că la Tîrgu-Mureş s-au confruntat cetăţenii români şi maghiari — care erau pe străzi realmente —, şi care ocultează de fapt pe adevăraţii vinovaţi care sînt persoane, structuri, şi care nu au fost nici pînă astăzi sancţionaţi. Întrebarea este dacă o democraţie se poate construi pe minciună sau trebuie să spunem adevăruri inconfortabile. Unii se întreabă, de ce Augusto Pinocet este discutat acum, după atîta vreme. Iată că impunitatea nu mai este admisibilă în zilele noastre, pentru că pe impunitate nu se poate construi nimic solid.

Gusztáv Molnár: Eu nu am trăit aceste evenimente la Tîrgu-Mureş, ca atare aş evita să mă refer la corelaţiile concrete ale acestora, pe care cei de aici le cunosc mult mai bine. Există totuşi aspecte mai generale care ar merita, după opinia mea, să fie menţionate.

Primul, o întîlnire, deseori uitată, a intelectualilor români şi maghiari, care se desfăşurase în acele zile la Budapesta. Pentru mine a fost un eveniment memorabil deorece întîlnirea a fost iniţiată de două forumuri intelectuale independente: săptămînalul Napló al Uniunii Scriitorilor Maghiari, al cărui redactor eram atunci, şi săptămînalul bucureştean 22. Revista Napló a scos atunci un număr special din scrierile cele mai importante ale 22-lui, şi, în mod evident, oaspeţii noştri proveneau din acest cerc. A fost o întîlnire foarte serioasă şi, deşi iniţiativa îi aparţinuse în mod clar societăţii civile, a fost îmbrăţişată şi de către guvernul maghiar de atunci. Nu este întîmplător faptul că reuniunea s-a desfăşurat la reşedinţa ministerului de externe şi, în final, a participat şi ministrul de externe de atunci, Gyula Horn.

Problema la care aş dori să mă refer — şi m-aş referi apoi şi la aspectele de politică internă românească ale acesteia — este că, în mod evident, existau în România forţe care nu erau interesate de ameliorarea relaţiilor româno-maghiare, de bunele relaţii dintre cele două naţiuni şi state, şi doreau să le zădărnicească cumva.

Dar exista şi o implicaţie de politică internă românească, mai importantă poate, interesantă şi sub aspectul istoriei politice, şi nu ştiu dacă ipoteza pe care doresc s-o prezint a fost sau nu rostită vreodată.

Despre relaţiile româno-maghiare nu avem ce să vorbim, ele au demarat extraordinar. N-am să uit niciodată că la sfîrşitul lunii decembrie ’89, cînd am putut reveni pentru prima oară în ţară, eram la Cluj, unde m-am întîlnit cu István Szentiványi şi László Rajk, care se întorceau de la Bucureşti într-o totală euforie. Deja atunci am avut senzaţia că euforia nu era pe deplin justificată, dar ei erau oricum convinşi că — se întîlniseră cu Ion Iliescu şi Petre Roman — la Bucureşti a ajuns la putere o garnitură cu care rezolvarea tuturor traumelor trecutului va fi cît se poate de firească, iar relaţiile româno-maghiare vor evolua într-o direcţie minunată.

Implicaţia de politică internă era şi mai interesantă, căci — dacă vom cerceta documentele vremii — unele semne arătau că autoorganizarea comunităţii maghiare din România s-a desfăşurat în consonanţă cu preluarea puterii de către Iliescu şi Roman, oarecum ca o dimensiune minoritară a acesteia.

Într-un anumit sens, părea că renasc tradiţiile perioadei postbelice cînd, după cum ştim, exista o alianţă strategică foarte importantă între Partidul Comunist şi Social-Democrat pe de o parte, şi Uniunea Populară Maghiară pe de altă parte. Într-o altă orchestrare, fireşte, în acord cu noua situaţie istorică, dar părea să fi renăscut aceeaşi veche alianţă. Este semnificativ faptul că personalităţile care mai tîrziu şi-au cucerit faima cu texte antimaghiare în coloanele României Mari sau ale Timpului lui Adrian Rizea, în ianuarie atrăgeau atenţia FSN-ului în paginile organului Partidului Naţional-Ţărănesc, Dreptatea, printr-un apel semnificativ, ca nu cumva să ia prea în serios această alianţă, căci altfel se vor îndrepta într-o direcţie antinaţională şi vor obliga prin aceasta forţele consacrate „interesului naţional” să se alieze cu Partidul Naţional-Ţărănesc. Practic se poate spune că forţele Securităţii, care activau în spate, au trimis un semnal clar conducerii de atunci, ca nu cumva s-o ia într-o direcţie nedorită de dînşii.

Esenţa este următoarea: prin ceea ce s-a întîmplat la Tîrgu-Mureş, maghiarimea din Ardeal a rupt definitiv cu tradiţia UPM-istă de după război, într-un anumit sens expunîndu-se şi consecinţelor acestei provocări. Nu doresc să susţin că acest lucru s-ar fi întîmplat doar ca urmare a unui proces spontan şi interior, dar a avut un efect atît de uriaş asupra comunităţii maghiare, în întregul său, sub aspect mental, psihologic, încît a rupt comunitatea, respectiv organizaţia sa politică, de puterea politică postcomunistă. Ceea ce s-a întîmplat la Tîrgu-Mureş este evident că s-a întîmplat cu ştiinţa puterii de la Bucureşti. E departe de mine gîndul să afirm că au adus servicii comunităţii maghiare prin asta. În definitiv au avut loc evenimente tragice. Eu doream să subliniez doar efectele politice ale acestor evenimente. Iar aceasta a devenit opţiunea fundamentală, activă pînă astăzi, pătrunsă practic pînă la micronivelele politicii cotidiene a maghiarilor din România: ei nu-şi mai pot imagina viitorul decît alături de forţe univoc pro-occidentale şi nicidecum post-comuniste. Este un aspect cheie, iar rădăcinile acesteia pot fi găsite tot la Tîrgu-Mureş.

Nu ştiu dacă se ştie că alegerile din 1996 cuprind şi o evidenţă pe naţionalităţi. S-a arătat atunci că maghiarii care nu avotat UDMR-ul şi-au dat votul în proporţie de 65% partidelor non-postcomuniste, adică CDR-ului şi PD-ului, şi doar 14% au votat PDSR-ul, celelate partide obţinînd zero voturi. Este vorba deci de o opţiune politică mult mai semnificativă, în dimensiunea sa de politică internă românească. Pentru că era evident pentru toată lumea că maghiarii din Ardeal, respectiv organizaţia lor politică, constituie un partener de importanţă strategică, dar nu era clară orientarea sa. După opinia mea, această opţiune se va regăsi şi în alegerile prezente şi va fi una de lungă durată.

Există încă un aspect, omis adesea, care nu priveşte propriu-zis relaţiile româno-maghiare, este strîns legat totuşi de evenimentele din Tîrgu-Mureş. Este vorba de „procesul Timişoarei”, cel din martie, nu cel din decembrie. Să nu uităm că la 8 martie a fost dată publicităţii Proclamaţia de la Timişoara, cu faimosul său punct 8 şi cu un alt punct, 12, referitor la descentralizare, în care era vorba nu numai de descentralizarea administrativă, ci chiar de ceva mai mult.

În momentul în care „procesul Timişoarei” s-a pus în mişcare, a devenit evident că renăscuse un model care punea sub semnul întrebării legitimitatea transferului de putere efectuat practic la Bucureşti. Deosebirile s-au manifestat de această dată nu în mod anarhic, prin manifestări de stradă, unde oamenii erau împuşcaţi, ci la nivel programatic. Se ştie că în acele zile Iliescu şi anturajul său au încercat totul ca să ia legătura cu timişorenii. Printre alţii, l-au trimis la Timişoara pe Măgureanu. Societatea Timişoara a respins această intensă căutare de contacte a Bucureştiului spunînd că ei sînt expresia structurilor civile, ei nu pot lua decizii, nu se pot rezolva diferendele prin nişte întîlniri personale cu FSN-ul sau Iliescu. Esenţial este că, în cadrul acestor insistenţe, Măgureanu s-a referit clar la nişte evenimente deosebit de grave în Ardeal, care vor urma în curînd, fără să pomenească vreo localitate. El era prezent atunci acolo nu ca şef al SRI-ului, ci ca imputernicit personal al lui Iliescu.

Concluzie: forţele care au pus la cale evenimentele de la Tîrgu-Mureş, nu numai pe unguri vroiau să-i rupă odată pentru totdeauna de structurile puterii, să taie această legătură care începuse să devină periculoasă, ci mai exista un motiv: Timişoara trebuia marginalizată. Şi acest lucru a reuşit în mod spectaculos, pentru că din acea clipă întregul discurs, întregul accent a fost mutat asupra acestui aspect, iar ceea ce a demarat cu o forţă incredibilă la Timişoara şi care nu se ştia în ce măsură putea deveni concurenţială structurilor de putere de la Bucureşti, chiar dacă nu a putut fi nimicit, a fost izolat într-un cerc local marginal şi i s-a tăiat posibilitatea de a-şi extinde influenţa pe plan naţional.

Erika Törzsök: Această istorie are şi numeroase aspecte personale. Îmi aduc aminte cum plîngeam împreună cu Smaranda Enache la întîlnirea amintită de Gusztáv Molnár de la Budapesta, în acele zile de 19-20 martie, din pricina veştilor care veneau.

Dacă îmi permiteţi, eu aş citi acum un fragment dintr-un text scris în vara lui 1990, publicat recent la Bucureşti în revista A Hét, al cărui subtitlu era: „Ce s-a întîmplat în România?”

„Toate analizele dedicate evenimentelor din România îşi pun întrebarea: ce s-a întâmplat de fapt în România în ziua 22 decembrie 1989? Avem de a face cu o lovitură de stat? Cu un puci? Cu o revoltă? Sau cu o revoluţie importată? ”

(Ştim că, începînd cu septembrie 1989, în Europa de Est a început — de la Varşovia, prin Praga şi Bratislava — un proces, şi dacă se ridică problema presei, aceasta a avut şi un rol pozitiv. După cum în 1848 Europa a fost măturată de revoluţii, şi acest sfîrşit de veac european a fost măturat tot de revoluţii, şi faptul că ele puteau fi urmărite pe micul ecran, putea fi văzut cum o fac ceilalţi, a avut o influenţă importantă.)

„La 6 aprilie 1990, lîngă Paris, a fost organizată o conferinţă cu titlul Cine a minţit despre România? Cu această ocazie, Doina Cornea a spus următoarele: ‘Puterea a fost preluată de un grup restrîns, aceiaşi care în decembrie se afişaseră în faţa camerelor de luat vederi, în timp ce alţii, oricîţi ar fi fost la număr, mureau în stradă.’ Cine au fost aceia care au pus mîna pe putere?

Potrivit lui Octavian Paler, director onorific al României Libere, cel puţin despre doi membri ai guvernului constituit de Frontul Salvării Naţionale se putea şti cu certitudine că erau membrii ai Securităţii. Pe unul dintre ei îl şi numeşte: ministrul comerţului exterior. Tot atunci, după cum se afirmă în numărul 23 al ziarul ‘Dreptatea’, organ al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, ‘securiştii sînt deja indispensabili’.

Pe baza acestor fapte, ca şi a evenimentelor coordonate din televiziune, putem presupune că Frontul Salvării Naţionale şi conducerea Securităţii au încheiat un pact deja la începutul lunii ianuarie 1990, apoi s-au legitimat reciproc în cele ce urmaseră, reuşind să se autosalveze şi după primele alegeri libere, în posesorii puterii. Astfel devine mai uşor de înţeles cărui fapt i se datorează schimbarea negativă a raporturilor româno-maghiare după regăsirea euforică de la 22 decembrie şi care sînt componentele procesului prin care odioasa Securitate, de la momentul în care abia îşi salvase pielea, devine indispensabilă noului guvern român. Apoi, sprijinindu-se pe o largă bază populară, poate să apară o mişcare fascistă extremistă — Vatra Românească —, care destabilizează ţara în continuare şi crează o stare de insecuritate pentru minorităţi.

 Cine a avut interesul ca România să piardă o şansă instorică, să renunţe la calea modernizării şi să decadă, eventual, în lumea a treia? Pe baza faptelor, azi deja cunoscute, răspunsul pare simplu.

Cei care au pregătit puciul au fost prima dată surprinşi de evenimentele de la Timişoara, dar şi-au dat imediat seama de posibilităţile oferite de această situaţie şi le-au folosit în scopuri proprii. Au reuşit să convingă pe toată lumea că şi în România a avut loc o revoluţie. Timişoara, imaginile de la televiziune, evenimentele dirijate cu ajutorul televiziunii au conferit credibilitate puciului.

Principiului de bază al logicii perioadei de tranziţie de după căderea dictaturilor constă în compromisul celor mai puternice forţe politice. În faza a doua, după perioada luptei pentru putere şi a îndelungatei revoluţii, pentru reprezentanţii regimului anterior era inevitabil să-i prezinte pe maghiari drept duşmani, pentru a canaliza asupra lor ura populară.

A urmat o luptă politică care a ignorat toleranţa şi compromisul. Scopul noilor guvernanţi nu era distrugerea vestigiilor dictaturii, ci preluarea şi menţinerea puterii. Cei care au preluat puterea ştiau că dacă ar fi acceptat democratizarea şi modernizarea, dacă ar fi organizat alegeri într-adevăr democratice, atunci ar fi provocat românilor grave probleme existenţiale. Acest lucru nu putea fi în interesul elitei politice care a preluat puterea, şi în primul rînd în cel al Securităţii, care era forţa cea mai bine organizată şi care — împreună cu membrii de familie — forma o masă de mai multe milioane de oameni.

După 22 decembrie urmează cîteva zile de incertitudine, dar pe data de 27 Securitatea a început deja să organizeze Vatra Românească, sprijinindu-se pe o continuitate, o tradiţie legionară de familie, respectiv pe acordul lui Petre Roman. Prin aceasta, organizaţia odioasă din timpul revoluţiei a păşit pe calea remodelării imaginii sale, cel puţin în Ardeal. Strategia era modelată şi de evenimente spontane. La 4 ianuarie 1990 soseşte la Bucureşti, la Consiliul Frontului Salvării Naţionale, primul pachet alarmant de revendicări. După cum se ştie, în acel moment, Frontul Salvării Naţionale promite maghiarilor un sistem independent de învăţămînt, universitate în limba maghiară, dreptul de a folosi limba maternă etc.”

Aş sublinia un detaliu, şi anume, că se formează strategia Securităţii: difuzarea unor false ştiri despre Secuime, în conformitate cu reînvierea teoriei răpirii Ardealului de către unguri, imaginea pericolului, a duşmanului ancestral; 15 martie, ziua naţională a maghiarilor, care nu s-a putut sărbători pe vremea dictaturii lui Ceauşescu, este momentul ideal asupra căruia trebuie concentrată atenţia, cînd, prin provocarea unor atrocităţi, sărbătoarea maghiarilor poate fi prezentată ca acţiune ostilă naţiunii române.

Prin pretextul evenimentelor de la Tîrgu-Mureş, Petre Roman legitimează Securitatea în Ardeal, care, în săptămînile ce au urmat evenimentelor, în loc să caute adevăraţii responsabili, care în mod demonstrabil ar fi trebuit să-i caute în propriile rînduri, loveşte în cea mai vulnerabilă comunitate etnică, romii. De fapt, aceasta constituie şi actualitatea cuvintelor disperate ale lui Emil Constantinescu din februarie a acestui an, care nu a fost o surpriză pentru noi, şi care face legătura cu caracterul contradictoriu, nefinalizat al schimbărilor din ’89-’90.

Urmărind evenimentele din România, noi, cei din Ungaria, nu prea avem cum să schimbăm imaginea prezentată adineauri, totuşi credem că, cunoscînd toate acestea şi urmărind evoluţiile din ultima vreme, de la 1996 sîntem în faţa unei situaţii inedite prin faptul că reprezentanţa politică a comunităţii maghiare, respectiv UDMR, a devenit parte a puterii. Aceasta a creat o situaţie fără precedent care nu poate fi ignorată nici în acest an electoral, odată ce România a intrat în decembrie ’99 în rîndul candidaţilor la integrare europeană, în urma căreia, cred că oricare ar fi rezultatul alegerilor, în cunoştinţa şi conştiinţa celor discutate, încă odată nu vom mai călca în acelaşi rîu, nici noi românii, nici noi maghiarii.

Smaranda Enache: În discutarea acestor cauze a existat o referire la cauze istorice, o foarte interesantă propunere de explicaţie a ocultării Timişoarei şi a mesajului Timişoarei, ceea ce cred că este deosebit de important, pentru că Timişoara a fost în zilele revoluţiei un cuvînt simbol. Toată lumea era în clar cu ce înseamnă Timişoara, iar Timişoara produsese în prima decadă a lui martie Proclamaţia de la Timişoara, care era un document extrem de nuanţat, cu foarte multe dimensiuni de restructurare profundă a societăţii româneşti, o restructurare care punea în cauză o mulţime dintre poncifele statului naţional, ceea ce a trezit, poate într-un cerc mai larg decît pur şi simplu Securitatea, anumite aprehensiuni care au condus la montarea unui conflict.     

Dna Törzsök s-a referit de asemenea la rolul pe care serviciile secrete l-au jucat şi a menţionat această referire a preşedintelui Constantinescu, chiar în aceste zile, la rolul în continuare puternic al unor elemente ale fostei Securităţi, atît în presă, cît şi în crearea unei imagini publice defavorabile, în special a acelor politicieni care sînt „pro europeni”, care doresc o dezvoltare a României într-o direcţie care să-i fie favorabilă, o direcţie însă care cere îndeplinirea unor criterii, care cer nişte schimbări, care au un cost pe care unii nu doresc să îl achite.

Aş aminti doar că pe 31 decembrie ’89, cînd am mers cu dl Csíky Boldizsár să publicăm în ziarul care fusese pînă cu puţine zile înainte organul local al partidului, un anunţ privitor la înfinţarea Ligii Pro Europa, doar atît, şi un număr de telefon pe care s-o contacteze cei care doresc să se înscrie, respectivul anunţ nu ne-a fost acceptat. Asta era în 31 decembrie. Şi nu era vorba despre nimic altceva, ci doar despre un anunţ al Ligii Pro Europa, care abia avusese două-trei şedinţe publice, abia discutasem despre ce vroiam să facem, conflictul interetnic încă nu plutea în nici un fel în atmosferă, eram un grup multietnic în care erau şi români şi unguri şi oameni de diverse alte naţionalităţi sau religii, dar noi, pentru ziarul respectiv, devenit ulterior oficios al Vetrei Româneşti, reprezentam o direcţie. Şi pentru ca acel banal anunţ să poată fi publicat a trebuit să dăm telefoane, să ne prevalăm de influenţa unui vicepreşedinte CPUN sau aşa ceva, într-un moment în care apăreau foarte multe anunţuri de toate felurile fără a se percepe taxe, într-un fel de avînt civic eliberat. Dar această organizaţie trebuia să nu se înregistreze şi mesajul ei trebuia să nu meargă spre o parte din cititori. Nu am avut dificultăţi la presa de limba maghiară să publicăm acel anunţ, dar noi trebuia să fim rupţi de o comunicare mediatică către publicul românesc, pentru că şi noi am fi putut avea o influenţă, cît de mică, asupra evenimentelor ce urmau să vină. Nu s-a putut. Televiziunea locală care s-a născut în Tîrgu-Mureş şi care a prezentat cîteva lucruri cu mult curaj, a murit foarte urgent. La radio şi în presa locală eu nu am putut să dau nici un interviu. Am fost eu însămi în redacţia ziarului local care atunci deţinea monopolul asupra comunicării în limba română, după ce s-au publicat la adresa mea şi la adresa opiniiilor mele mai multe articole injurioase, calomnioase şi am cerut să mi se permită să public un drept la replică. Îl am şi astăzi. Niciodată nici un drept la replică, nici o replică a mea sau a unui coleg de-al meu român din Ligă nu a fost acceptat pentru că aveam ceva de spus în legătură cu lucrurile care se îndreaptă într-o direcţie proastă. Aşa încît am fost totalmente izolaţi şi doar de la om la om cît am reuşit să spunem nişte lucruri.

Katalin Simonffi: Ce a însemnat în acea vreme rolul televiziunii române în amplificarea pînă la isterie a evenimentelor? Ştim cu toţii că a avut loc o revoluţie transmisă în direct de televiziune, ceea ce a mărit extraordinar rolul televiziunii, al mass-mediei în general, în conştiinţa publică: oamenii nu se mai dezlipeau de televizor, credeau aproape tot ce li se spunea de către crainicii televiziunii, se putea afirma orice, orice afirmaţie ajungea în conştinţa publică ca un cuvînt sacru. Astfel, unul din colaboratorii principali ai redacţiei de atunci, Cornelius Roşiianu putea să apară pe micul ecran cu o morgă tragică, anunţînd că undeva la Los Angeles, pe zidul unei biserici a apărut o hartă a Ungariei Mari, ceea ce a fost tradus pentru marele public ca şi cum ungurii ar şi fi cerut refacerea Ungariei Mari şi ruperea Ardealului de trupul ţării. Asemenea veşti începuseră să circule de la sfîrşitul lui ianuarie încoace.

În ceea ce priveşte emisiunea în limba maghiară — abia acum îmi dau seama —, am urmărit evenimentele de la un capăt la altul, începînd cu primele demonstraţii, de fapt o lună întreagă pas cu pas, fiind cumva mereu în urma evenimentelor. A trebuit să cercetăm şi să dezminţim toate ştirile false, toate diversiunile, putînd să răspundem doar cu o întîrziere de o săptămînă la toată campania de dezinformare din săptămîna anterioară. Aşa a fost cazul farmaciei, cazul Trabantului, apoi a venit 15 martie, cînd devenise clar că atmosfera se înfierbîntase, că se pregătea ceva. În 19 martie eram în emisie, era o zi de luni, Zoltán Boros pleca în seara aceea la întîlnirea intelectualilor români şi maghiari de la Budapesta, şi soseau ştirile de la Tîrgu-Mureş. Iată-ne în faţa responsabilităţii presei, a întrebării: ce putem să spunem din toate acestea, ce e credibil, ce e real şi ce e exagerat, amplificat? Ce poate fi spus din toate acestea în situaţia în care Secuimea era pregătită să vină la Tîrgu-Mureş, iar — ceea ce a fost rostit abia acum, în emisiunea noastră de luni sau marţi de Gelu Voican Voiculescu sau N.S.Dumitru — minierii erau prin apropiere? Atunci, în dimineaţa zilei de 24 martie, cînd în urma trativelor dintre Vatra Românească şi UDMR se năştea declaraţia comună, demonstranţii vetrişti scandau „Să vină minerii!”. Şi acest slogan a fost tot timpul prezent după 21 martie. Este evident că prima mineriadă atunci a fost concepută şi te sperie şi gîndul, ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi intrat şi minerii şi secuii. Este evident că acel Nagorno Karabah, despre care vorbise Smaranda Enache, era conceput pentru Tîrgu-Mureş.

Despre rolul presei centrale? Eram mereu cu un pas în urma evenimentelor. În data de 19 martie am urcat în maşină împreună cu corespondentul din Ardeal, István Farkas, care de atunci a emigrat în Suedia, şi György Györfi, şi ne-am dus la Tîrgu-Mureş. În zori eram deja la spital — András Sütő fusese deja transportat la Bucureşti — şi am filmat întreaga zi de 20. Am filmat tot ce se putea: răniţii maghiari, pe acel tînăr român care a fost bătut pentru că a strigat „Karcsi” şi au crezut că e maghiar, cu Radu Ceontea ne-am întîlnit în piaţa Bolyai, după ce am filmat sediul devastat al UDMR, dar nu a fost dispus să vorbească despre rolul Vetrei Româneşti, deşi era evident că autobuzele cu care au fost transportaţi cei de pe Valea Gurghiului pentru manifestaţiile organizate de „asociaţia culturală”, au fost comandate de dînşii. Documentele şi înregistrările sînt bine cunoscute de-acum. Coborînd spre centru, i-am intervievat pe tinerii din preajma statuii lui Avram Iancu, întrebarea fiind „dacă s-ar fi putut evita ceea ce s-a întîmplat în 19, dacă românii — care erau de acord cu faptul că aici ceva nu era în regulă —, ar fi intervenit?” Răspunsul general era că probabil că nu. Am întrebat dacă chiar cred că ungurii vor Ardealul? Nu am primit nici un răspuns, domnea mai degrabă o stare de incertitudine. Dincolo era masa manifestanţilor maghiari cărora le lua interviu colegul Györfi. Am urmărit tot ce s-a petecut în fundal, eu însămi ajungînd, împreună cu colegul operator, în „fundalul” evenimentelor, la locul faptei, aş putea să spun, deoarece stăteam în spatele bisericii ortodoxe de unde tocmai fuseseră lansaţi ţăranii înarmaţi cu bîte. Filmările au continuat toată ziua, iar în 21 la amiază am „strecurat” filmele prin mulţimea de filtre pînă la Bucureşti, căci televiziunea centrală încă nu prezentase nimic concret despre evenimente, doar filmul televiziunii irlandeze care străbătuse lumea, şi care era o dovadă clară despre agresivitatea care pusese stăpînire asupra oraşului.

Sosim la Bucureşti şi alergăm la sediul UDMR ca să vedem ce e de făcut, redactorul nostru şef încă nu s-a întors, aveam nevoie să ne ajute cineva, fie şi prin presiune politică, să ajungă materialul în emisiunea de ştiri. Politicienii de-acolo — nici n-aş putea spune cine erau — stăteau stupefiaţi, nu puteau înţelege că aşa ceva s-a putut întîmpla cu adevărat. La locuinţa sa Boros avea o instalaţie video, acolo am montat primul material de ştiri cu care am alergat la Petre Popescu, redactorul şef de atunci al programelor de ştiri, cel care trebuia să decidă dacă materialele pot intra în emisie sau nu. Nu trebuie să vă spun că nu a intrat nici măcar în ştirile de noapte. Ulterior s-a justificat în faţa lui Boros că la ora aceea încă nu existaseră răniţi români!

Eu am montat apoi încă un material la locuinţa lui Boros, un reportaj de opt-zece minute care ar fi trebuit să intre în emisiunea de sîmbătă dimineaţa. Între timp, vineri seara m-am întors la Tîrgu-Mureş — unde trebuia să se finalizeze declaraţia comună a Vetrei şi UDMR-ului —, cu conştinţa împăcată că materialul va intra în emisie. Dimineaţa încă mă întîlnisem cu Attila Verestóy şi îi spusesem să se uite la televizor că avem un material extraordinar, ca să aflu apoi că materialul a fost scos din nou. Iată cum se poate crea un curent de opinie doar prin filtrarea informaţiilor.

Smaranda Enache: S-a discutat destul de mult despre cauze, iar între ele au fost menţionate şi cauze istorice, dar foarte mulţi dintre vorbitori au căzut la un consens asupra faptului că acest eveniment a fost instrumentat politic şi că a fost într-un fel menit să oculteze mesajul Timişoarei din Proclamaţia de la Timişoara, că au existat şi pot fi definite cu claritate cercuri, grupări, mişcări pentru care acest eveniment a fost profitabil din punctul de vedere al dobîndirii unor legitimităţi politice care le lipseau din perioada de dinaintea revoluţiei sau chiar din timpul revoluţiei. După cum am enunţat şi faptul că nu sîntem în căutarea unor vinovaţi. Este clar pentru noi că există vinovăţii individuale şi individualizabile, că preocuparea pentru căutarea vinovaţilor trebuie să revină acelor instituţii ale statului care sînt abilitate să facă acest lucru: parchetul, justiţia în general şi că impunitatea — pentru evenimentele din decembrie 1989, sau pentru cele din martie ’90, sau pentru diversele situaţii de criză cum au fost mineriadele — este un element care poate distorsiona mersul democraţiei în România. Democraţia trebuie construită pe legi, pe justiţie şi vinovaţii de diversele manipulări şi evenimente violente trebuie să-şi găsească o pedeapsă adecvată. Cred că despre ceea ce s-a discutat mai puţin sînt consecinţele evenimentelor din martie asupra construcţiei democraţiei româneşti şi asupra tranziţiei.

Marius Tabacu: Prin ’93-’94 am fost a doua oară la Hodac — prima oara am fost în ’90 imediat după evenimente — unde m-am întîlnit cu o mulţime de săteni. M-a interesat cum gîndesc, ce au gîndit ei atunci ş.a.m.d. Ei bine, atitudinea lor a fost surprinzătoare din două puncte de vedere pentru mine. În primul rînd, că erau înspăimîntaţi. Aveau concepţia, pe care o au şi astăzi de altfel, cum că „ungurii ne-au tras o ţeapă”, adică ne-au atras în capcană. Asta este ceea ce spun ei acum. Că ei au fost aduşi aici, la Tîrgu-Mureş, şi au căzut într-o capcană, este absolut evident pentru toată lumea. Că nu ungurii au făcut capcana asta nu mai este aşa de evident pentru ei. Cert este că într-adevăr ei au căzut într-o capcană, şi au mîncat o bătaie soră cu moartea. Dar ceea ce m-a contrariat foarte mult a fost faptul că şi ei au fost foarte nemulţumiţi de felul în care a reacţionat presa română. Şi acesta este un lucru care mie mi se pare foarte semnificativ. Eu, cînd am fost acolo ultima oară, era deja bine după ce Iliescu îl făcuse pe Cofariu erou naţional, dar asta pe ei îi încălzea prea puţin. Cofariu — vreau să vă spun —, nu se bucură de un prestigiu prea mare în regiunea respectivă, dimpotrivă. Şi nici pe departe nu este considerat acolo „erou naţional”. Cum nici ei înşişi nu se consideră eroi pentru ceea ce au făcut la Tîrgu-Mureş sau pentru ceea ce au fost aduşi să facă. Ba din contră, sînt înspăimîntaţi de posibilitatea, pe care ei o consideră absolut normală, ca la un moment dat să vină o revanşă. Fiindcă situaţia în care au ajuns ei acum este foarte puţin de invidiat. Findcă au ajuns în centrul atenţiei, ca urmare, acele mici afaceri cu lemne care constituiau centrul activităţii lor, sînt mult îngreunate. Pe de altă parte, sînt un neam foarte independent care nu au acceptat niciodată nici un fel de autoritate. Preotul satului — nu acela de atunci, bărbosul, ci un om, aş zice eu, de bun simţ, mie mi-a făcut o impresie bună, n-am nici un motiv să mă îndoiesc că nu ar fi aşa — mi-a spus că trebuie să fie foarte atent cu oamenii ăştia, că dacă calcă un picuţ strîmb este excomunicat din sat. Tocmai de aceea, findcă aceşti oameni nu acceptă nici un fel de autoritate asupra lor, fiindcă le poate strica afacerea lor cu lemne. Neacceptînd nici un fel de autoritate, ei s-au trezit în situaţia de a nu mai fi protejaţi de nici o autoritate. Deci imediat după evenimentele de la Tîrgu-Mureş ei s-au trezit singuri în faţa acelui, aşa zis, pericol virtual care pentru ei este un pericol virtual de revanşă, din partea maghiarilor. Întrebarea nu e cît de real este acest pericol, pentru că pentru ei acest pericol există şi continuă să existe. Oamenii ăştia trăiesc cu frica în sîn.

Pe de altă parte, există o concepţie generală pe care o s-o ilustrez cu un alt exemplu, tot trăit de mine, în urmă cu vreo două săptămîni, cînd am fost la Baia Mare. A fost tocmai atunci cînd la Baia Mare au fost să viziteze frumuseţile regiunii cei doi miniştri ai mediului. Nu ştiu dacă ştiţi, oamenii din regiune, imediat la aval, au obiceiul de a arunca cîte un peşte viu în fîntînă. Şi cînd peştele trage cu burta în sus înseamnă că nu mai poţi bea apă din fîntînă. Aşa că nu ştiu de ce or fi murit peştii din Tisa, dar ăia din fîntîna lor nu au murit de moarte bună. Bine, au văzut ce au văzut, am văzut şi eu şi m-am îngrozit de ce am văzut, după aceea ne-am întors la aeroport unde a fost conferinţa de presă. Acolo, presa de pe lume. Prima întrebare pusă de presa română, întrebare care a căştigat un consens unanim, adresată domnului Pepó, ministrul maghiar al mediului: „Aveţi dovezi cum că Tisa ar fi contaminată?” La care toată lumea a rămas siderată, inclusiv domnul Pepó: „Ce anume vreţi să discutăm, dacă s-a întîmplat sau nu s-a întîmplat?„ „Domnule, aveţi dovezi?” Asta a fost prima întrebare, întrebare care după aceea s-a repetat la nesfîrşit în presa românească. Bine, presa maghiară, ştim, a exagerat într-o oarecare măsură, dar a avut ce exagera. Deci acest fel de a gîndi, acest fel care cîştigă un consens larg, aceasta este problema. Că ungurii ne-au făcut-o! Asta mi s-a spus în Ţara Moţilor la o săptămînă după ce fusesem la Baia Mare, tot aşa, într-o discuţie cu nişte oameni, care după ce aflaseră că am fost acolo mi-au spus: „Aşa-i că ne-au făcut-o ungurii?” Ei bine, acest fel de a gîndi care persistă şi acuma, după zece ani, acest lucru este inspăimîntător pentru mine.

Elek Szokoly: Începusem această discuţie cu rolul presei în pregătirea evenimentelor. Eu însumi am fost doar martor al evenimentelor din martie pentru că hotărîsem, în consens cu cîţi m-am putut sfătui în acele momente, să plec în ziua de 20 la Timişoara, să încerc să dau publicităţii de acolo tot ce se întîmplă aici, la Tîrgu-Mureş, tocmai pentru că oraşul şi comunitatea sa fuseseră atît de puternic izolate încît nu exista practic nici o speranţă ca să se afle adevărul. La Bucureşti, totul era mistificat, pe toate canalele de presă, toate balivernele care apăreau erau crezute şi acceptate de marele public. Ceea ce aş dori să subliniez este acea stare de izolare neputincioasă, tragică de-a dreptul, în care se afla comunitatea tîrgumureşeană în zilele respective, mai ales, evident, comunitatea agresată. Într-adevăr, presa a avut o mare responsabilitate atunci, şi în pregătirea evenimentelor, desigur, dar şi atunci, şi a trebuit să treacă luni de zile pînă la mineriadele din Bucureşti din 13-15 iunie ca bucureştenii, inclusiv prietenii noştri de astăzi, să accepte ideea că la Tîrgu-Mureş a avut loc de fapt o mineriadă avant la lettre, şi că lucrurile nu s-au petrecut aşa cum fuseseră prezentate în majoritatea organelor de presă. Atunci, la Timişoara, într-adevăr am dat totul publicităţii, am dat declaraţii de presă, interviuri. În primele zile, ţin minte, ziarul Timişoara încă mi-a publicat informarea, a doua, a treia zi, în schimb, pînă şi Timişoara se speriase de atmosfera generală, deja şi acolo strada începuse să fie dominată de indivizi gălăgioşi, mult mai agresivi, şi frica începuse să pună stăpînire inclusiv pe cele mai democratice organe de presă, cum era la vremea respectivă ziarul Timişoara. Am vrut să adaug acest episod pentru a ne conştientiza de situaţia tragică în care poate ajunge o comunitate datorită presiunii mediatice.

Poate singurul articol, singura declaraţie normală, obiectivă, curată şi curajoasă în acelaşi timp, pe care am citit-o în perioada aceea a fost cea a regretatului Virgil Andrei Vâţă, fost membru în CPUN, publicată, dacă nu mă înşel, în Timpul din Iaşi.

Smaranda Enache: Marea problemă era că presa de limba română din Tîrgu-Mureş, aşa cum am spus, era totalmente sub control, nici unul dintre românii aşa ca mine, Mircea Suhăreanu, Lucia Briscan sau alţii din colegii noştrii nu puteau să se exprime şi să ofere o alternativă la ceea ce se întîmpla în zilele pregătirii evenimentelor. Dar Tîrgu-Mureşul a fost nu numai izolat, ci a fost bombardat cu cantităţi de ziare tipărite la Sibiu, de către o editură care astăzi nu ştiu dacă mai are vreo relevanţă, şi ele erau descărcate direct din tanchete sau din carele de luptă care fuseseră aduse pentru menţinerea ordinii. Dezbaterile în legătură cu nişte soluţii, pînă la urmă banale şi democratice, privind în ce limbă să înveţe nişte copii, au fost amplificate într-un mod extraordinar de către nişte instituţii publice, care n-ar fi trebuit să aibă decît o neutralitate faţă de tot, cum era de exemplu, ştim noi bine, poşta. Poşta Română care lansa de aici, de la Tîrgu-Mureş, apeluri către Rîmnicu Vîlcea şi Constanţa, şi mai ştiu eu unde, cu texte alarmiste. Nu avusese loc nimic încă. Aşa că psihologia majorităţii, din interiorul Tîrgu-Mureşului era cotrolată de lipsa aceasta de comunicare dintre românii şi maghiarii de aici, care aveau o gîndire alternativă pe de o parte, pe de altă parte, populaţia majoritară a României era împinsă către o pregătire psihică: „Va avea loc un conflict”; „Vinovaţii de aceşti conflict sînt ungurii”; „Există un duşman intern”; „Trebuie să fim vigilenţi, trebuie să ne pregătim să rezistăm sau să ripostăm”. Şi cred că acest lucru este important să-l avem în vedere, pentru că conflictul, din punctul acesta de vedere, a fost pregătit.

Mircea Suhăreanu: O coincidenţă a făcut ca în 19 martie să dau spre publicare un articol care nu avea nici o legătură cu problemele care urmau să aibă loc la Tîrgu Mureş. Era un articol pe care astăzi îl privesc cu multă indulgenţă, era foarte naiv, titlul era cam aşa „Cui îi e frică de autonomie?”, şi în care am prezentat spaimele românilor în general, ale noastre, ale tuturor, în faţa unor concepte ca federalism, autonomie, regionalism. Era o perioadă foarte efervescentă şi, îmi aduc aminte foarte bine, fiecare vroia să scrie, să spună ceva, să-şi expună punctul de vedere. Articolul l-am adresat revistei 22 pe care o îndrăgisem foarte mult şi îl citeam cu nesaţ. Din păcate, domnul Stelian Tănase nu l-a publicat şi l-am trimis ziarului Romániai Magyar Szó care l-a publicat în 30 martie. Iată că şi revista 22 a avut o reticenţă.

Tot în acea vreme, am ascultat Radio Deutsche Welle în limba română — îl ascult şi acum, sînt un auditor fidel al postului — şi m-au oripilat comentariile redactorului Ciurea, nu ştiu cum se mai numeşte, care exact după 19-20 martie, cu un limbaj încărcat de frustrări, a prezentat evenimentele foarte distorsionat şi mi-am zis, uite, nici măcar Deutsche Welle nu ajunge să dea o nişă, un culoar de informaţie reală, curată, obiectivă asupra problemei. Şi mai vreau să atrag atenţia asupra unui lucru: de fapt, noi ne aflăm pe un soi de dinamită, nu de astăzi, nu de ieri, nu de zece ani, de multă, multă vreme. Este dinamita provocată de un sistem de educaţie: manualele de istorie în limba română în general colportează insidios, nu pe faţă, însă printre rînduri. Noi în timpul regimului comunist am învăţat să citim Scînteia printre rînduri. Ei bine, se poate lua şi manualul de istorie şi se poate citi printre rînduri, şi printre rînduri o să vedeţi că românii sînt mereu supuşi unui probleme, unui coşmar, nu este mărturisit, dar reiese din dialog, duşmanul este maghiarul, maghiarul care de o mie de ani stă mereu şi îl frustrează pe român. Bineînţeles că tineretul, datorită acestei educaţii — nu directe, dar insinuante —, practic ajunge frustrat. Chiar şi formula că „singurul prieten al României este Marea Neagră”, că „sîntem înconjuraţi numai de duşmani”, sugerează că România nu a putut păşi în civilizaţie, nu a putut să se dezvolte din cauza unor duşmani. Cultivarea acestei imagini a duşmanului, creează în masa de oameni, pe care domnul Marius Tabacu a cercetat-o întîmplător în Munţii Apuseni, substratul în subconştient a acestei imagini a duşmanului, care apare mereu, chiar fără semnificaţie deosebită. Evenimentele din martie au avut o încărcătură şi o greutate deosebite, dar şi altele mai mici, cum au fost nefericitele evenimente ecologice de acum, toate alunecă pe această pantă a diversiunii duşmanului. Pînă cînd sistemul de predare a istoriei României nu va fi asanat de această mentalitate, nu vom putea ieşi din această capcană. Îmi pare rău că n-am adus nişte manuale de istorie din Germania, am avut ocazia să le am în mînă, în care germanii îşi analizează cu multă obiectivitate istoria, ba mai mult, dau tineretului posibilitatea să cunoască, în mod brutal chiar, unele realităţi care trebuie cunoscute, trebuie ştiute, nu e voie să le ascundem sub covor. Atîta timp cît istoria României în şcoală nu va fi predată ca lumea, generaţia următoare, chiar dacă tinerii au bune intenţii, sînt entuziaşti, e vîrsta la care există toleranţă, deschidere faţă de legături, acest sistem insidios de a inocula cultul duşmanului va fi dăunător societăţii româneşti.

Gusztáv Molnár: Experienţa mea, şi probabil şi a altora, arată că aceste stereotipii tradiţionale sînt pe cale de diminuare, mai ales în mediul studenţesc, cel al tinerilor în general. De patru ani vin să predau la Cluj, am şi studenţi români, şi este de-a dreptul incredibil cu cîtă deschidere abordează cele mai delicate subiecte, chiar şi pe cele cum ar fi federalismul sau tradiţiile civilizaţionale specifice, central-europene, ale Ardealului. Doar un mic exemplu: polemica şi scandalul din jurul manualului alternativ al lui Sorin Mitu. Putem observa o situaţie paradoxală. Pe de o parte, la nivelul elitelor politice, reprezentînd cele mai diverse partide, indiferent de orientare, funcţionează anumite stereotipii, o anumită imagine a duşmanului. Şi mai accentuat funcţionează aceste stereotipii în mass-media cu impact semnificativ — PER a efectuat astfel de sondaje din care a reieşit că presa din Ardeal, majoritatea ziarelor judeţene, lucrează în registru naţionalist, cu astfel de stereotipii — şi este foarte ciudat că receptorii, populaţia ardeleană, conform preferinţelor lor electorale, oferă o imagine total diferită. Nu întîmplător spunea Ion Iliescu doar cu cîteva zile în urmă că trebuie întreruptă hegemonia partidelor de centru-dreapta în Ardeal şi trebuie cucerit electoratul. Eu am impresia că acest aspect nu are o forţă atît de substanţială precum presupunem adesea. Nu are propfunzime, şi sînt convins că problemele sînt mult mai grave la nivelul elitelor decît al populaţiei. E un fenomen specific — şi acum mă refer la societatea românească în ansamblul său, nu doar la Ardeal — ca, într-o societate recent alăturată Occidentului, elitele să aibă un important rol de locomotivă, iar masele — aceasta este stereotipia — se tîrăsc undeva pe la coadă. Acum parcă s-ar fi întors lucrurile şi se întîmplă ceva asemănător în România cu ceea ce s-a petrecut la începutul secolului, dar şi în anii ’20-’30 încă, în Ungaria, mass-media dătătoare de ton şi elitele politice aveau un comportament incredibil de anacronic, în timp ce societatea maghiară era cu mai multe clase deasupra propriei elite. Nu îmi explic care ar putea fi cauza, dar ar trebui să medităm asupra chestiunii dacă sloganurile ideologice care au devenit curente în învăţămînt, în viaţa publică, şi care funcţionează la nivelul elitelor, fără a fi lucruri substanţiale, ar putea fi modificate sau eliminate.

Lucia Briscan: Aş vrea să vorbesc despre acel sentiment pe care l-am simţit frecvent în jurul acestei mese, şi acesta este: frustrarea. Eu însămi vreau să vă spun că, în seara asta, şi an de an aproape, m-am simţit frustrată împreună cu prietenii mei de la Liga Pro Europa. Atunci cînd la discuţiile care au abordat asemenea probleme, precum cele referitoare la evenimentele din martie ’90 de pildă, n-am avut şansa să avem mai multe feţe prezente din partea populaţiei majoritare. Ne-am fi dorit foarte mult ca mai mulţi români, fie ei elite sau nu, să se afle în jurul acestor mese rotunde la care încercăm să dezbatem astfel de probleme. Am simţit şi am resimţit dureros frustrarea fraţilor şi prietenilor noştri maghiari care, şi astăzi, în jurul acestei mese, au vorbit cu o încărcătură emoţională care arată că după zece ani de la cele întîmplate, retrăiesc cu aceeaşi acuitate toate sentimentele şi toate gîndurile pe care le-au avut atunci, pentru că nici pînă astăzi, îşi dau seama, nu au avut posiblitatea să spună tot. Nici pînă astăzi nu s-au găsit urechile care să audă, încă de atunci, tot ceea ce era de spus.

Noi, dacă amintim de „butoiul cu pulbere” pe care sîntem sau nu sîntem, vedem că frustrării adăugate în martie ’90 la atîtea alte frustrări ale istoriei comune, nu putem să îi dăm un cadru unde să se defuleze. Iar dacă această frustrare există atît de acut şi acum, înseamnă că „butoiul de pulbere” într-adevăr există.

Aş dori să mă refer puţin la paradoxul ce planează asupra societăţii româneşti, dar care după părerea mea atinge atît elitele, cît şi populaţia. Şi aş include aici şi mass-media, ca o entitate separată. Urmărind acest dezastru ecologic — un lucru care nu a avut legătură nici cu etnia, nici cu istoria, ci a fost un lucru real, palpabil —, mi se naşte întrebarea, nu către dumnevoastră, ci către propriii mei cetăţeni, din propria mea ţară: după o lună, o lună şi ceva de la cele întîmplate, chiar nimeni nu învinuieşte pe nimeni pentru faptul că acei oameni care trăiesc imediat în aval de tragedia respectivă, care au suferit o agresiune de-a dreptul la existenţa lor fizică, n-au fost nici pînă astăzi — nu avertizaţi —, dar cel puţin informaţi de ce se întîmplă cu ei? Nici chiar ei nu întreabă: „Bine, domnule, dar pe noi chiar nimeni nu ne ia în considerare, noi nu sîntem cetăţenii acestei ţări?” Deci problema se pune: „nu-i aşa că ne-au făcut-o ungurii?” Fie ne-au făcut-o, fie nu ne-au făcut-o, dar pe noi nu trebuia să ne apere cineva, nu trebuia să ne informeze cineva? Adică eu mă duc şi întreb ce ne-au făcut ungurii şi nu îl întreb pe cel care este plătit din banii mei, din existenţa mea, care răspunde de integritatea mea fizică. Nu-l întreb: „Păi bine, domnule, nu trebuia să mă anunţi pe mine? Nu trebuia să mă aperi pe mine de acel ceva?”

Pe de altă parte, citind în ziarul românesc local Cuvîntul Liber, cam la o săptămînă sau două de la cele întîmplate, un reportaj — sau, mă rog, un eseu, pentru că nu pot să-i spun altfel —, despre cele întîmplate în aval de tragedia respectivă, m-am întrebat: oare ţin eu bine minte sau Tisa curge cumva invers? Vă rog să mă credeţi că tot demersul acelui articol mă punea în situaţia să mă întreb: eu nu ţin minte bine sau într-adevăr apa asta şi-a schimbat direcţia?

János Makkai: Nu a fost pusă încă întrebarea: de ce a avut loc acest conflict tocmai la Tîrgu-Mureş. După Trianon a urmat revanşa, sau, chiar dacă nu o revanşă propriu-zisă, a început o politică de asimilare. Se recunoaşte sau nu, dar politica de asimilare a avut o anumită strategie. Putem să luăm datele recesămintelor, de la oraş la oraş, de la frontieră încoace, şi poate fi urmărită în timp modificarea demografică a Oradiei, Aradului, Timişoarei, Clujului şi, poate vă aduceţi aminte că, la sfîrşitul lui ’89, începutul lui ’90, a fost descoperit acel interesant document de partid prin care se conturase o strategie referitoare la evoluţia compoziţiei etnice a Tîrgu-Mureşului, cum arătase aceasta în ’77, în ’82, şi cum trebuia să evolueze în cincinalul următor pentru a-i modifica structura etnică. Proporţia iniţială era de şaptezeci şi ceva la sută majoritate maghiară care trebuia să coboare sub cincizeci la sută. Din acest lucru se poate deduce că Tîrgu-Mureşul era un oraş de front unde, conform acestor strategii, pînă în ’89 ar fi trebuit să se modifice structura etnică în favoarea majorităţii. După opinia mea, într-o bună măsură, aceasta este explicaţia faptului că acest conflict trebuia să izbucnească la Tîrgu-Mureş.

Şi ca să revin la ziua de astăzi, marea noastră întrebare rămîne dacă cei care au conceput această strategie au renunţat definitiv sau nu la strategia asimilaţionistă? Dacă nu au renunţat, tendinţa de asimilare se manifestă prin cele mai diferite căi şi moduri, de pildă în polemicile legate de legile învăţămîntului minoritar, nu în forme brutale, nu în forme evidente, ci prin jocul de tergiversare de ani de zile a acestora. Dacă se renunţă, atunci se schimbă comportamentul, se schimbă viziunea şi problema dispare ca subiect de dispută politică. Dar dacă ne uităm la ce se petrece la Tîrgu-Mureş acum, în preajma alegerilor locale, unde partidele democratice, conform logicii politice, ar fi normal să susţină candidatul aliat cu cele mai mari şanse, care este, fireşte, candidatul UDMR (cu cea mai mare greutate, chiar dacă nu e capabil să ducă această greutate), ar fi normal să se unească deci, dar nu se unesc, dimpotrivă, fiecare îşi caută propriul candidat, ba va veni poate şi momentul cînd aceste partide, care se consideră democratice, se vor alia cu partide antidemocratice, numai ca să încline balanţa de partea românească. Deci, problema compoziţiei etnice se pune în continuare şi, sub acest aspect, Tîrgu-Mureşul este şi acum oraş de front —, iar toată tevatura va lua sfîrşit doar atunci cînd aceste forţe vor renunţa definitiv şi fără echivoc la ideea de asimilare. Am convingerea că, dacă dispare ideea de asimilare, atunci vor dispărea şi rădăcinile nenumăratelor conflicte.

Paul Philippi: Eu aparţin unei minorităţi care n-a fost menţionată aici, care n-a fost implicată în acest conflict din Tîrgu-Mureş şi care are cele mai vechi experienţe ca minoritate. Fiindcă saşii, din secolul XII şi pînă azi, au fost şi sînt o minoritate care a urmărit şi în secolele naţionalismului lupta dintre cei care au vrut să fie într-o Românie Mare şi cei care au vrut să fie într-o Ungarie Mare. Ştim bine că în 1848 ungurii şi-au exprimat ura lor faţă de stăpînii străini prin „Talpra magyar”, iar românii prin „Deşteaptă-te române”. Contradicţia era absolută dintre aceste două tendinţe, unii dorind să atingă ţelul unei Românii Mari, iar alţii, a unei Ungarii Mari. Cînd delegaţii saşi au sosit la Cluj pentru dietă, mulţimea s-a adunat în faţa hotelului, unde erau cazaţi, şi au strigat „Unió vagy halál! (Uniune sau moarte!)”. Alternativa oferită era clară. În anul 1940, fiind elev la Braşov, am auzit cum unii strigau: „Nem, nem, soha, mindent vissza! (Nu, nu, niciodată, totul îndărăt!)”, iar ceilalţi replicau „Vrem Ardealul pîn’ la Tisa”. Această contradicţie a fost esenţială, născută dintr-o istorie lungă şi, după ce românii au făcut România Mare, ei vroiau să facă acum acelaşi lucru pe care l-au experimentat din vremurile maghiare, fiindcă asimilarea era o technică foarte curentă în statul maghiar după 1867, nu este o invenţie a românilor (după cum nu a fost nici invenţia maghiarilor), şi cu atît mai puţin a fost invenţia românilor ardeleni, de vină fiind mai ales centralismul dîmboviţean, care a venit peste noi şi care ne acoperă şi acum.

Vorbind despre presa naţională, centrală, nu putem să nu vedem că această presă nu vrea să ia la cunoştinţă că există o problemă a minorităţilor a cărei soluţionare trebuie să izvorească din experienţa acestora. Şi a majorităţii, desigur, dar românii, la Alba Iulia, au avut alte vederi decît românii care au făcut Constituţia din 1923, unde a intervenit centralismul dîmboviţean. Atitudinea presei centrale este deci de acest tip dîmboviţean, aceasta se reflectă şi în manualele de istorie care, de fapt, sînt o mare primejdie pînă astăzi, cu toate că generaţia mai tînără nu crede totul ce scriu aceste manuale. Eu astăzi am predat istoria Transilvaniei la Sibiu, de aceea am şi întîrziat, şi am vorbit despre Mihai Viteazul, şi a fost foarte interesant cum au reacţionat studenţii de la Drept la nişte informaţii pe care nu le-au aflat din manualele lor şcolare. Deci, există deja evoluţii încurajatoare.

Vorbind despre Tîrgu Mureş şi evenimentele din ’90, eu cred că trebuie să ne gîndim ce fel de intervenţie medicală trebuie să efectuăm. Chirurgical, prin depistarea autorilor şi pedepsirea lor, sau să intervenim mai mult ca internişti, căutînd să oferim generaţiei tinere informaţii mai corecte, printr-o presă mai bună, mai obiectivă, care să înţeleagă care sînt adevăratele probleme şi cum se pot soluţiona ele în spirit mai european.

Permiteţi-mi să vă mai povestesc o întîmplare care, din punct de vedere tactic, poate fi interesantă. În 1990 sau la începutul lui ’91, cînd se dezbătuse noua Constituţie a României, domnul Frunda şi alţi lideri din UDMR au venit la Sibiu ca să discute cu noi, cu Forumul Democrat German — atunci ne luau încă în serios —, cum să procedăm la dezbaterea Constituţiei. Delegaţia UDMR susţinea că noi trebuie să ne împotrivim cu toată puterea primului articol referitor la statul naţional, unitar etc. Eu personal am spus următoarele: „Domnule Frunda, acest articol provine din Constituţia din 1923, acesta este o vacă sfîntă. O vacă sfîntă nu se poate tăia. Eu propun să ne exprimăm punctul nostru de vedere faţă de acest articol, să spunem că îl înghiţim în cutare şi cutare de condiţii. Dacă la acest prim articol se va dezlănţui controversa cea mare, atunci la articolul 4, la articolul 23 etc., orice va spune UDMR-ul, se va confrunta cu toată opoziţia.” Trebuie să înţelegem că omul de pe stradă, educat de manualele de istorie şi de presă, crede ceea ce se scrie. El nu este de rea voinţă, ci este prost educat. Problema este, cum putem compensa acest decalaj de informaţie. Acesta este, cred, întrebarea cea mare, aici trebuie intervenit din punct de vedere internist, şi nu chirurgical.

György Virág: Chiar dacă acum comemorăm un eveniment trist, consider că este neapărat nevoie să vorbim despre el. Cu atît mai mult simt nevoia să vorbesc, pentru că la trei zile de la evenimentele din 20 am devenit vicepreşedintele CPUN judeţean, funcţie pe care am îndeplinit-o timp de trei luni şi jumătate. Noi, în cele trei luni şi jumătate, trebuia să ne confruntăm într-adevăr cu o deosebită tensiune şi cu o cantitate de informaţie incredibilă. Eram în perioada preelectorală pentru alegerile din 20 mai, iar noi, cei care am fost condamnaţi în acele zile la un rol de conducere, considerasem că sîntem chemaţi să găsim poteca îngustă care să ne scoată din haosul creat, printre altele, de evenimentele din 19 şi 20. Cu toate acestea, nu aş fi luat cuvîntul dacă nu aş fi considerat deosebit de importantă responsabilitatea celor vii faţă de memoria celor morţi. Doresc să subliniez acest lucru deoarece noi, cei care am trăit aici, trăim încă şi nădăjduim că vom mai trăi ani şi decenii la Tîrgu-Mureş şi, din respect faţă de memoria acelora, dar şi faţă de noi înşine, avem datoria să vorbim despre distorsiunile incredibile ce caracterizează, şi după zece ani de zile, nu atît conştiinţa publică, cît presa mai mult sau mai puţin interesată. Spun acest lucru pentru că au apărut afirmaţii care — ştim bine, noi, cei care am fost aici — nu au nici o bază de adevăr. Aceste lucruri mi se par inadmisibile, chiar dacă sînt, şi voi fi fireşte, pentru libertatea opiniei şi a presei, şi dacă mi se pare firesc să fii liber să-ţi exprimi opinia, nu mi se pare a fi firesc să ai libertatea de a minţi. Este vorba de o atitudine morală, şi cred că ar fi bine ca şi reprezentanţii presei s-o ţină minte. Îndrăznesc să spun aceste lucruri pentru că, iată, activez de aproape şapte ani ca vicepreşedinte al Consiliului Judeţean şi pot spune că, chiar dacă nu am găsit încă acel ton comun pe care noi, tîrgumureşenii, am dori din suflet să-l găsim, am ajuns barem acolo încît să nu mai umblăm cu ochii în pămînt, şi noi, românii şi maghiarii, maghiarii şi românii tîrgumureşeni să avem curajul să ne privim în faţă. Susţin, deci, că n-au trecut cei zece ani degeaba, că sîntem mai aproape de acea stare care caracterizase cîndva Tîrgu-Mureşul: acea atmosferă mai amicală, mai familială care, deşi se află încă departe, sîntem pe cale de a o recuceri.

Convingerea mea este că tîrgumureşenii n-o să mai ridice mîna unul asupra altuia, pentru că a fi tîrgumureşan nu înseamnă doar să ai o adresă care să fie consemnată în buletinul de identitate, ci un anumit sistem de valori şi nivel de pretenţii. Îmi permit să spun că noi, tîrgumureşenii, români şi maghiari, maghiari şi români, sîntem vecini, prieteni, rude, ca şi înainte de martie ’90, singura noastră şansă ca să ne reîntoarcem la atmosfera şi starea juridică de dinainte fiind să ne putem ridica deasupra pasiunilor care au pus stăpînire pe unii dintre noi, acum zece ani. Nu întîmplător am amintit şi aspectul juridic, căci este greu de imaginat, deşi realitatea ne-o confirmă, că pot fi pronunţate sentinţe atît de partizane precum au fost atunci, şi care nu pot fi trecute sub tăcere nici după zece ani de zile. Trebuie să discutăm, deci, despre aceste lucruri, să dialogăm zi de zi, căutînd soluţii permanent şi cu fiecare prilej, ascultîndu-l cu atenţie pe celălalt, cu răbdare, pînă la capăt, fără să ne fie jenă să ne schimbăm părerea dacă sîntem puşi în faţa unor argumente convingătoare.

Ariadna Combes: Îmi pare bine că pot să mă refer la relaţiile româno-maghiare de dinainte de decembrie ’89 şi să vă vorbesc şi despre felul în care vedeam noi, românii de dincolo de cortina de fier, aceste relaţii. Trebuie să spun că ajutorul pe care maghiarii din Ardeal şi din Ungaria, deci grupul Ellenpontok, din care o mare parte emigrase deja la Budapesta în ’88-’89, a fost un sprijin enorm pentru opoziţia românească. Cred că fără ajutorul acestui grup mai mult de jumătate din lucrurile care s-au întîmplat nu s-ar fi putut întîmpla. Cel puţin din punctul meu de vedere, ei au fost pentru mine — şi astăzi mă gîndesc cu foarte mare recunoştinţă la acest grup —, un foarte mare sprijin moral. Ştiam că pot să contez, din punct de vedere al comunicării, că vor fi întotdeauna oameni care vor putea să aducă veşti din Cluj, să transmită veşti în Cluj, un lucru foarte important pentru noi. După aceea nu trebuie să uităm — şi şi despre asta se vorbeşte foarte, foarte puţin —, de sprijinul pe care Ungaria, de data aceasta, l-a adus refugiaţilor români. În iunie 1989 eu am fost la Budapesta şi am văzut pe cei mai bine de 20 de mii de refugiaţi, şi vorbesc de refugiaţi români, nu maghiari, care erau susţinuţi, sprijiniţi, ajutaţi de guvernul din Ungaria: aveau un ajutor material, locuri în care să se întîlnească. Plus această legătură pe care am întreţinut-o cu forţele atunci încă de opoziţie, întîlnirea din 16 iunie cu intelectualii, printre care şi Gusztáv Molnár, aici prezent, felul în care prevedeam atunci lucrurile şi posibilitatea unei colabărări pentru democratizarea României şi normalizarea relaţiilor, care a dus de fapt la celebra Declaraţie de la Budapesta. Toate acestea sînt lucruri care promiteau o altă evoluţie a relaţiilor româno-maghiare. Tot în acest sens amintesc că în momentul în care la Paris am auzit, în martie ’90, ce se întîmplă la Tîrgu-Mureş — pe vremea aceea eram tocmai pe cale să desfiinţăm Liga pentru apărarea drepturilor omului de la Paris şi să plasăm „puterea” celor din România —, ne-am întîlnit cu prietenii noştri de la Liga maghiară pentru apărarea drepturilor omului, ca să ne gîndim ce putem face împreună pentru organizarea unei misiuni în România. Pentru că întotdeauna a existat o parte de bună credinţă şi de foarte bună calitate, care nu s-au lăsat pradă acestor manipulări.

Gabriel Andreescu: E limpede, dacă ne uităm la ce s-a întîmplat cu 14-15 ani în urmă, că în România apare o mişcare — sau poate mişcare este prea mult spus —, apar manifestări de rezistenţă la regim şi, în toată această poveste, conexiunea româno-maghiară este foarte importantă. Este importantă şi pentru ce se întîmpla în acel moment, dar importantă prin consecinţe şi pentru ce urma să se întîmple mai tîrziu. Iată însă că dacă ne uităm acum la evaluările trecutului, ele se dovedesc extrem de sărace, necuprinzînd aceste elemente semnificative din istoria rezistenţei româneşti. Am în vedere, să zicem, aceea bucată introdusă la Cartea neagră a comunismului, mai mult, intervenţia Anei Blandiana, a lui Liiceanu etc., în care citirea rezistenţei este absolut naţionalistă. Practic toate numele utilizate sînt româneşti. E o sărăcie care arată că în zece ani societatea românească nu a fost în stare nici măcar să citească ceea ce s-a întîmplat, să introducă materialele de bază. Eu cred că ar fi timpul să se întîmple şi lucrurile acestea.

György Frunda: Sînt convins că aceste dezbateri, aceste mese rotunde sînt deosebit de importante, determinante chiar pentru convieţuirea româno-maghiară, pentru tratarea în general, şi pregătirea pentru viitor a colaborării dintre naţiunea majoritară şi minorităţi. Aici mă refer nu numai la comunitatea maghiară, ci şi la cea germană, evreiască şi la celelalte comunităţi care trăiesc în România, precum şi la cele din Ungaria, cu avantajele şi dezavantajele fiecăreia. Mi se pare foarte important modul de abordare a evenimentelor din ’90, a mentalităţilor, a concepţiilor, a situaţiei în care ne aflăm în prezent. Fiind însă adeptul unui realpolitik, aş încerca să aduc discuţia în planul pragmatismului. Mărturisesc că nu eram deloc fericit, ba am avut serioase obiecţii la proiectul Tratatului de bază româno-ungar. În acelaşi timp, nu poate fi ignorat faptul că Tratatul de bază conţinea o serie de elemente pozitive. Totul depindea de modul în care Tratatul era aplicat, nefiind un secret pentru nimeni că nu atît textul în sine contează, ci aplicarea sa în practică. Din acest punct de vedere, consider că valoarea practică a Tratatului de bază româno-maghiar, maghiaro-român a fost demonstrată mai mult de viaţa politică ulterioară decît de voinţa părţilor în momentul semnării. Sînt convins de faptul că PDSR-ul nici în visele sale de groază nu şi-ar fi închipuit că acest tratat poate fi respectat sau poate fi aplicat în spiritul lui, nu numai ad literam, mă gîndesc aici de exemplu la evoluţia legii învăţămîntului. Tot aşa cum sînt convins că guvernul maghiar de atunci, care a semnat, nu ştia că UDMR-ul va susţine cu fermitate dreptul comunităţilor naţionale din Ungaria de a avea reprezentanţă parlamentară, chiar dacă n-o au nici astăzi.

Cu ce se explică evoluţia Tratatului de bază româno-maghiar? Cu doi factori, în ordinea importanţei: factorul internaţional european şi factorul intern. În privinţa factorului internaţional, e cunoscut faptul că România, cel puţin în acest secol, dar nu numai, a avut un simţ diplomatic foarte bun, reuşind de fiecare dată, spre sfîrşitul evenimentelor, să se suie în barca învingătoare. Sîntem participanţi la o istorie care merge spre o Europă unită sau o confederaţie europeană, în care varianta la naţionalismul agresiv, sălbatic, asimilator este Europa regiunilor. Diplomaţia română — din acest punct de vedere merită recunoaştere — a ştiut să folosească momentul oportun pentru a fi în barca cîştigătoare. Politica românească, la ora actuală însă, este într-o foarte mare dilemă. Nu este pe placul nostru ce se întîmplă la nivel european, dimpotrivă, facem totul ca să blocăm această evoluţie, sau cel puţin s-o frînăm, dar nu avem şanse de ales. Deci, sau înghiţim pastila amară şi avem şanse să ne integrăm în Europa Unită, să fim acolo şi prin asta să nu mai fim atît de naţionalişti, sau să acceptăm realitatea străzii, realitatea ţării, să ne opunem acestui trend, dar atunci ştim de pe acum că ne izolăm pe plan european, cu toate consecinţele ce decurg de aici: izolare politică, economie proastă, care şi aşa e proastă, lipsa unui viitor pentru populaţia acestei ţări. Or, între oamenii politici români trebuie să facem deosebiri, nu numai de nuanţe, ci diferenţieri de fond, de esenţă, pentru că sînt oameni politici români foarte europeni, tot aşa cum sînt oameni politici români care suferă de un naţionalism sau de o xenofobie bolnăvicioasă. Atunci rolul nostru este de a găsi legătura cu acei oameni politici şi cu acele forţe politice româneşti care sînt pro-europene şi sînt pentru o conlucrare între români şi unguri, atît în interiorul graniţelor româneşti, cît şi între România şi Ungaria.

Procesul care a demarat este unul politic, iar aici a avut loc o schimbare esenţială de mentalitate care, în mod ciudat, se manifestă pozitiv, între România şi Ungaria, pe plan militar — unde am fi crezut că va fi cel mai dificil — şi cel mai slab se manifestă pe plan economic, pentru că dacă, de voie de nevoie, ar putea fi înghiţită pastila amară în speranţa intrării în Europa, din păcate, din capul majorităţii românilor nu a putut fi scoasă ideea că ungurii vor înapoi Ardealul. Îşi zic: da, sigur, acum se recurge la metode mai rafinate, precum cele economice, dar scopul este acelaşi. Este foarte greu să operezi cu o astfel de mentalitate. În acelaşi timp, şi partea maghiară poartă o vină, guvernul ungar în general, care nu a găsit mijloacele juridice, economice şi financiare care să stimuleze, nu numai să garanteze, investiţiile maghiare în România. De ani de zile mă lupt pentru înfinţarea unei bănci ungureşti în România. A demarat la un moment dat, apoi a murit. După părerea mea, cu aşa ceva s-ar putea schimba mentalităţile mult mai uşor decît cu mese rotunde sau emisiuni de televiziune. Vă spun şi de ce. Românul, chiar dacă nu-l iubeşte pe ungur, recunoaşte că acesta este mai precis, mai punctual. Are deci mai multă încredere, şi preferă să-şi ştie banii în siguranţă în banca ungurească decît la Dacia Felix sau în alte bănci româneşti. Să nu-ţi dai seama de importanţa unei astfel de politici, prin care cel puţin trei milioane de oameni din Ardeal şi-ar depune banii într-o astfel de bancă care ar servi dezvoltăriia regionale? Pe mine nu mă interesează cum s-ar încerca ulterior frînarea dezvoltării noastre, care oricum ar fi deja imposibilă.

În privinţa perspectivelor, trebuie să subliniem două principii: principiul regionalismului şi cel al subsidiarităţii. Este evident că Europa, atît la nivel de Uniune cît şi la cel de Consiliu, a aprobat ambele principii, şi faptul că în ultimii nouă ani au fost elaborate mai multe documente internaţionale în acest domeniu decît de la al doilea război mondial pînă la 1990. Şi la nivel ONU, dar mai ales la nivel european, ceea ce ne interesează în primul rînd, au fost elaborate Convenţia-cadru, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, Carta autoadministrării locale — acestea sînt cele mai importante, dar, pe lîngă acestea, Adunarea Generală a Consiliului Europei a mai adoptat zece recomandări despre învăţămîntul superior, despre cultură, acum se află în lucru o anexă a Convenţiei europene a drepturilor omului referitoare la autonomia culturală, iar la nivelul Uniunii Europene se lucrează la instituţia Ombudsman-ului pentru comunităţile naţionale. Ceva ce n-am văzut în presa română, şi nu ştiu cîte informaţii avem despre aceasta. Acest lucru este foarte important pentru că Convenţia Cadru privind minorităţile naţionale este singurul instrument juridic care apără minorităţile naţionale la nivel european la ora actuală şi care poate fi folosit la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Tot aşa cum este foarte important faptul că la nivelul Consiliului Europei s-a creat şi funcţia de Comisar pentru problemele minorităţilor naţionale. Dacă avem aceste instrumente şi dacă ştim că cele două principii — regionalismul şi subsidiaritatea — sînt principii acceptate la nivel european, chiar dacă nu funcţionează atît de bine la nivelul ţărilor membre ale Uniunii Europene, cum ne închipuim noi sau ne place să credem, avem la îndemînă mijloace viabile pentru ieşirea din impasul în care ne zbatem. Sînt convins că cele două principii — regionalismul şi subsidiaritatea — sînt alternativa la statul naţional, ele sînt alternativa care poate preveni conflictele etnice, conflictele naţionale. Un regionalism care să rezolve problema convieţuirii dintre diferitele etnii, care să asigure folosirea limbii materne în toate domeniile vieţii publice, nu numai în administraţie, dar şi în justiţie, economie, politică şi în celelalte sectoare. Un regionalism care să asigure egalitatea reală dintre cetăţenii de diferite naţionalităţi, egalitatea şanselor de afirmare, este viitorul care poate preveni conflictele interetnice şi poate asigura identitatea naţională.

Cum se poate face acest lucru? Aplicînd cel de al doilea principiu, despre care vă vorbeam, principiul subsidiarităţii. Principiul subsidiarităţii, care în România există doar pe hîrtie — el se aplică foarte puţin, este, de exemplu, inadmisibil ca un prefect să aibă o putere mai mare decît un preşedinte de consiliu judeţean, este inadmisibil ca un prefect să poată suspenda un primar ales, fără ca să existe o hotărîre judecătoarească definitivă împotriva acestuia. Dar cele două legi care au fost adoptate de Parlamentul României, legea învăţămîntului şi legea administraţiei publice locale, chiar dacă nu ating standardele europene, elimină foarte multe din discriminările care există în legislaţia română.

Gusztáv Molnár: Problema reconcilierii româno-maghiare sau maghiaro-române cere un efort deosebit, inclusiv intelectual. Mereu ne gîndim doar la aspectul concret, politic. Vă amintesc un aspect subliniat de Lucian Boia în „Cele două secole de naţionalism” —, care conţine o teză provocatoare: vestul continentului, deci Occidentul, a trecut din faza naţională în faza postnaţională, deci în faza în care practic naţiunile se deconstruiesc. Nu se mai construiesc naţiuni în occidentul Europei, poate doar în nişte adaosuri din Europa Centrală. Dar în estul continentului, modelul naţional încă este considerat un model viabil. Privind lucrurile din Bucureşti, îţi dai seama că este foarte greu să adopţi o poziţie tranşantă în această chestiune. Pentru că, dacă la nivelul continentului avem de-a face cu o dihotomie fundamentală, atunci, dacă privim mai de-aproape situaţia României, ne dăm seama că însăşi în cadrul României avem de a face cu o asemenea dihotomie. Adică: privind lucrurile din Bucureşti, singura variantă viabilă rămîne varianta statului naţional. Există desigur diferite oferte, diferite concepţii: naţionalism-etnic, naţionalism-civic, dar toate la nivelul secolului XIX, inclusiv naţiunea civică, deci oferta liberală a elitei din Bucureşti: vezi Patapievici, Alina Mungiu, cele mai noi intervenţii explicit anti-regionaliste. A apărut o nouă notă în publicistica elitei din Bucureşti, un fenomen recent. Nu zic că este alarmant, consider că este o provocare intelectuală şi încerc să răspund la această provocare. Întorcîndu-mă la condiţia concretă a României, spun că problema regionalismului, evocată de senatorul Frunda, cred că nu este chiar aşa de simplă. Spunînd că noi ne aliem cu forţele pro-europene româneşti, nu e chiar aşa de simplă: cum? cu cine? cu care forţe? cu care forţe europene pro-regionaliste? Nu văd nici o forţă pro-europeană în România, care să adopte principiul regionalismului şi a subsidiarităţii. Daniel Barbu, de exemplu, să amintesc o altă figură proeminentă a elitei intelectuale din Bucureşti, care a făcut o analiză pertinentă a PNŢCD-ului, a întregului sistem: ideologic, politic etc., arată foarte justificat că acest partid se autointitulează partid creştin-democrat, dar nu are nici o tangenţă cu subsidiaritatea care este principiul de bază al creştin-democraţiei. Acest lucru înseamnă că la nivel politic, din păcate, în România am ajuns la o situaţie de blocaj. Dar asta nu înseamnă că închidem prăvălia şi nu mai avem nimic de făcut. Cred că este momentul în care trebuie să creăm ceva nou, un nou discurs, care ar putea să fie cel al unui regionalism-civic în Transilvania şi pentru Transilvania, acest discurs experimentat de români, de maghiari, de germani, de romi (să nu uităm că Transilvania a devenit din nou trihotomică după vechea trihotomie). Trebuie să recunoaştem foarte franc că nici tradiţia intelectuală politică ungurească şi nici cea românească nu au reuşit să ofere o soluţie pentru reconcilierea româno-maghiaro-săsească. Pentru că tradiţia statului naţional unitar maghiar, tradiţie încetăţenită odată cu revoluţia din 1848 şi realizată după Ausgleich, a mers pe ideea statului naţional unitar. O ficţiune, dar au ţinut-o morţiş, nici măcar o autonomie culturală pentru români nu a fost acceptată. Acest lucru trebuie reamintit mereu, pentru că şi maghiarii cam uită această tradiţie. Dar tradiţia statului naţional unitar românesc de după 1918 este o replică sută la sută a acestei tradiţii, pe care eu, într-o polemică mai veche cu Patapievici, am numit-o pseudo-imperială. Pentru că o tradiţie imperială propriu-zisă este deasupra naţiunilor. Tradiţia austriacă este o tradiţie imperială autentică, pentru că se situează deasupra unor componente naţionale, adică la un alt nivel. Dar un stat naţional unitar este pseudo-imperial. Atunci devine imperial, dar de un imperialism sortit eşecului — pentru că naţiunea şi imperiul sînt două principii care se exclud —, cînd civilizaţia occidentală, şi cel puţin civilizaţia Europei occidentale, intră în faza postnaţională. Atunci putem vorbi iarăşi de un fel de „nou imperiu” în Occident, care este un eşafodaj instituţional extraordinar de interesant, cu trei nivele: nivelul subnaţional — nivelul regiunilor —, nivelul statului naţional, care rămîne — statele naţionale fiind totuşi subiectele unice ale dreptului internaţional, dar nu mai constituie o entitate în expansiune, fiind deja o structură instituţională în defensivă —, şi nivelul supranaţional. Absolut tot ce este viabil, tot ce constituie progres, se desfăşoară la două nivele: subnaţional şi supranaţional.

Cred că ne aflăm oarecum într-un impas, şi eu recunosc, nu văd actualmente nici o soluţie politică viabilă în România pentru probleme mult mai esenţiale — nu numai pentru reconcilierea româno-maghiară —, probleme care ţin de însăşi continuarea procesului de modernizare a acestei ţări. Dar să încercăm, cel puţin la nivel de discurs intelectual, să creăm un nou spaţiu public care, deşi are tangenţe cu politicul, nu face politică decît implicit. Cred că putem începe o fază de construcţie. Nu este perioada soluţiilor politice, trăim în faza unei şanse, totuşi aceea de a experimenta un nou tip de discurs, un nou tip de spaţiu public şi la nivel de ţară şi la nivel, în special, de regiune. Îmi dau seama că există un fel de aşteptare. Intelectualii români din regiune sînt pregătiţi pentru acest nou tip de discurs, numai că nu dispun de un forum, cum este, de exemplu, Liga Pro Europa. Am impresia că o să avem în acest proces de construcţie, ce se află înaintea noastră, mult mai multe probleme cu maghiarii din Transilvania, decît o să avem cu românii din Transilvania.

György Frunda: În ceea ce priveşte alternativa prezentată de Gusztáv Molnár, nu cred că ne contrazicem. Cred că nişte elemente trebuie clarificate. După părerea mea reconcilierea nu înseamnă să ne pupăm în centrul Tîrgu-Mureşului, ci înseamnă să accept că există: o altă limbă, o altă naţionalitate, o altă religie şi aşa mai departe, pe care să le tolerez cel puţin.

După părerea mea există soluţii viabile în România, nu se poate susţine că nu sînt soluţii. Ceea ce lipseşte, după părerea mea, este voinţa politică, nu alternativa. Alternativa există. Un exemplu concret: pachetul de legi privind reforma justiţiei în România, pe care o vrea ministrul Stoica şi nu o vor alţii. De ce? Pentru că în România sîntem foarte mulţi creştini-democraţi, dar din păcate sîntem prea puţini care sîntem democraţi pînă la brîu şi creştini de la brîu în jos. Cei mai mulţi sînt invers.

Éva Gyímesi: Aş dori să-mi aduc contribuţia la problema integrării. Opinia mea nu se află în raport de contradicţie cu ceea ce a spus Gusztáv Molnár, ci într-unul de complementaritate. Aş dori însă să abordez chestiunea dintr-un unghi complet diferit. Aş începe prin a propune să facem o distincţie între problema integrării şi cea a globalizării. Dacă e vorba de globalizare, aceasta este o noţiune americanizată faţă de care, cred, că e bine să fim precauţi. Europa a experimentat deja acele utopii care erau legate de ideea aşa-zisei societăţi perfecte. Cultura Europei a fetişizat idealuri, ca şi cum societatea omenească ar fi trebuit să ajungă neapărat acolo: vezi utopiile post-iluministe referitoare la societatea perfectă, vezi ideologiile legate de ideea naţiunii izvorîte din Romantism, care a înălţat naţiunea la rangul de scop final. Adică rostul omului pe lume este ca să slujească împlinirea şi desăvîrşirea naţiunii sale. Apoi a venit comunismul, care şi-a propus dominaţia şi împlinirea unei clase, hitlerismul, cu victoria şi puritatea unei rase. Şi în numele tuturor acestora a fost mereu sacrificată fericirea individuală a omului. Niciodată nu era vorba de fericirea ta personală, X sau Y, care ai venit pe lume aici şi acum. Niciodată nu fericirea ta ca persoană era importantă — a lui, a ta, a mea — ci idealul, înfăptuirea unui ideal supraindividual.

Cum stăm oare cu globalizarea? Nu este oare şi aceasta o idee care subordonează individul, ignorînd importanţa fericirii sale aici şi acum? Oare globalizarea cum serveşte fericirea oamenilor ca indivizi? Căci în comparaţie cu aceasta, noţiunea integrării europene pare mai umană, deşi şi aici se pune întrebarea, ce fel de interese încearcă să ne integreze? Eu sînt eurosceptică, dacă vreţi, în sensul euroscepticismului lui Dahrendorf, pentru că sînt de părere că omul a venit pe lume nu pentru ca să-şi petreacă viaţa în slujba unui interes colectiv, ci ca să trăiască şi să fie fericit. Jürgen Mortmann, un teolog evanghelic zicea că: „Ţelul creaţiunii este libertatea, jocul şi bucuria”. Această „libertate, joc şi bucurie” înseamnă că tuturor li se cuvine libertatea, jocul şi bucuria. Şi independent de felel în care în viaţa mea privată realizez această triadă, ar trebui să reflectăm asupra modului în care, în modestul nostru spaţiu în care trăim, integrarea serveşte fericirea omului ca individ.

Şi iată această minunată regiune, Transilvania, în care au trăit împreună şapte religii, fără să se fi asimilat reciproc timp de secole, şi cel puţin trei naţii: maghiarii, germanii şi românii — ordinea poate fi şi inversată, nu este vorba de o ierarhizare —, care ar fi trăit în pace dacă nu ar fi fost învrăjbiţi, din timp în timp, de parşive interese politice. Întrebarea mea este: ce se va întîmpla cu tradiţiile atît de multicolore ale acestui spaţiu, cu bogăţiile sale culturale şi etnografice? Pe mine nimeni nu mă cunoaşte ca fiind prea tradiţionalistă, nu aparţin deci acelei categorii de intelectuali maghiari care îşi imaginează păstrarea tradiţiilor prin resuscitarea instituţiilor de-acum 150-200 de ani. Eu fac parte dintre aceia care doresc să construiască instituţii moderne şi viabile pe anumite tradiţii. Nu negîndu-le, ci considerîndu-le capabile sa se încadreze în procesul de integrare europeană, păstrîndu-şi identitatea. Pentru că multiculturalitatea Europei este mult mai vie şi mai autentică decît cea americană, cred că ar trebui să facem distincţie între cele două multiculturalităţi. Eu nu sînt nici politolog, nici filosof al culturii, dar simt pe propria mea piele importanţa acestui subiect. Aş vrea să întreb: oare noi, românii, maghiarii, germanii — slavă Domnului că mai există germani printre noi —, nu sîntem în stare să creăm astfel de condiţii instituţionale încît tinerii noştri să nu mai plece în lume? Pentru că aici nu mai este vorba doar de procesul de absorbţie a materiei cenuşii în relaţie maghiară, ci de faptul că nişte copii de zece ani învaţă pe Internet mai repede engleza decît limba lor maternă. Copiii noştri sînt supuşi, datorită globalizării, unei tendinţe care, prin intermediul Internetului, le oferă posibilităţi mult mai atractive decît să rămînă acasă şi să construiască instituţii tradiţionale. Vom fi oare în stare să construim astfel de instituţii ca tînărul român, tînărul maghiar şi ceilalţi, să rămînă acasă în Ardeal şi să-i îmbogăţească cultura, nu neapărat în sens tradiţional, ci îmbogăţiţi cu posibilităţile infrastructurale şi celelalte, oferite de Uniunea Europeană? Sînt copleşită de întrebări la care nu ştiu să răspund, dar întrebările sînt cele ale unui părinte, ale unui intelectual îngrijorat.

Paul Philippi: Mulţumesc ultimilor vorbitori că au menţionat şi continuitatea prezenţei unui rest al populaţiei săseşti. Încă nu am plecat cu toţii, şi chiar dacă nu constituim o pondere cantitativă, sperăm să fim una calitativă, dacă putem fi luaţi în considerare în chip de catalizator. Catalizatorul nu trebuie să reprezinte o cantitate mare, trebuie doar să fie prezent pentru desfăşurarea anumitor procese fizice şi chimice. Eu cred că aici putem avea o contribuţie, măcar intelectuală.

Vreau să vă amintesc că în 22 decembrie ’89, domnul Iliescu a ţinut o cuvîntare unde a lansat un program în zece puncte. Primul punct era: pluralitatea societăţii româneşti. În pluralitate ar trebui să fie inclusă şi problema etnică, chiar dacă nu în Franţa — dar asupra acestui punct o să mai revin. La punctul 7 programul s-a referit la minorităţile naţionale. În dimineaţa zilei de 23 decembrie am auzit, din întîmplare, un post de radio, nu mai ştiu care, unul naţional în limba română, Europa Liberă sau Vocea Americii, unde un român din străinătate, un emigrant, s-a referit la aceste zece puncte eliminînd punctul 7 şi incluzîndu-l în punctul 10, unde era vorba despre drepturile omului, inclusiv cel de emigrare. Interesant era că nu comunistul, fostul comunist din România, a făcut această „reaşezare”, ci unul din afară. A fost reflectată astfel o tradiţie care este mai veche decît cea comunistă. Ea arată că există în societatea românească pericolul unei pietrificări mentale a secolului 19. Aceasta este, cred, problema intelectuală. Am vorbit mai devreme despre un tratament medical, care ar trebui să fie mai degrabă al internistului, aş putea adăuga, al psihiatrului poate, decît al chirurgului. Acest tratament aici ar trebui să înceapă — şi cred că colegul Molnár are perfectă dreptate —, trebuie să căutăm nişte foruri asemenea acestuia la care participăm aici, unde aceste idei pot fi discutate în mod liber, fără a avea imediat implicaţii politice. Voinţa politică despre care vorbea domnul Frunda poate fi influenţată numai în acest mod indirect, prin intermediul unui discurs intelectual.

În anul 1863 un englez a parcurs Transilvania şi a scris o carte vastă, intitulată „Transilvania, thats towns and its people”, în această succesiune „towns and people”. Vorbind acolo despre saşi, care erau atunci minoritari şi au rămas minoritari pînă astăzi, el nu subliniază faptul că saşii sînt de naţionalitate germană, ci el subliniază „their sense for self governments”. Această problemă ne desparte puţin de problema naţională şi naţionalistă şi spune mai mult despre instrumentalizarea pluralismului. Şi cred că e bine să reflectăm asupra acestei sublinieri: „sense for self governments”, pentru a deschide oamenilor posibilitatea autoadministrării în cadrul unei entităţi mai mari. Atunci ungurii au fost cei care tindeau să impună o anumită centralizare. Totul trebuia să fie văzut din unghiul Budapestei. După 1918, totul trebuia să fie văzut din unghiul Bucureştiului. Iată mica deosebire între naţionalitate şi „sense for self government”. Poate este utilă.

Încă o mică remarcă la problema subsidiarităţii şi a regionalizării. „Naţionalul” la noi şi „naţionalul” la francezi au structuri diferite. Gîndirea naţionalistă franceză spune: regiunea face naţiunea, şi ceea ce e dincolo de regiune nu ne mai aparţine nouă, aparţine altuia. În acest fel gîndit nici n-ar exista o problemă naţională în România, fiindcă toţi cetăţenii României ar fi români şi nimic altceva. Faptul că există şi minorităţi, numite naţionale, nu poate fi gîndit cu capul unui francez, aş zice, fiindcă francezii se consideră cu toţii francezi şi nimic altceva, de aceea se opun şi legislaţiei pentru minorităţi pentru că ei, chipurile, nu au minorităţi. Este o problemă teoretică care trebuie lămurită în cadru intelectual şi cu patrioţii români din Bucureşti, care provin dintr-o şcoală franceză.

Ariadna Combes: E adevărat că Franţa şi-a impus un stat unitar printr-o politică de forţă de secole, lucru care probabil că este un păcat, pentru că s-au pierdut nişte culturi importante, cum este cultura provensală sau cultura bretonă. A făcut-o în mod dur, dar să nu uităm că astăzi este un exemplu bun dintr-un alt sens, pentru că este un stat foarte „naţional”, care a reuşit pariul regionalizării, ceea ce este chiar o revoluţie. Franţa în ultimii 30 de ani a făcut foarte mulţi paşi spre descentralizarea administrativă şi financiară, deconcentrare, ceea ce este un lucru bun. Consider că regiunile din Franţa sînt acum nişte instituţii mult mai puternice decît instituţiile centrale. Acelaşi lucru s-a petrecut şi la nivelul departamentelor, şi acum, al administraţiei locale. Sînt totuşi nişte lucruri de care trebuie ţinut cont cînd vorbim de modelul centralist francez.

Gabriel Andreescu: M-au incitat toate intervenţiile anterioare, aşa încît comentariile mele vor fi sacadate. Aş începe mai întîi cu György Frunda, care abordase în cadrul temei programate în această dimineaţă — etapele şi actorii reconcilierii româno-maghiare —, un lucru absolut fundamental. Un actor care nu trebuie niciodată uitat este mediul internaţional. Nu putem să înţelegem dinamica societăţii româneşti şi modul în care abordează problematica minorităţilor, a regionalismului, a naţionalismului etc., fără să avem în vedere acest actor. Noi putem inventaria un număr de actori cum ar fi actorii interni: actorii politici propriu-zişi, partidele, actorii civici, şi actori externi, cum este mediul internaţional, în particular, cum este Ungaria. Rolul jucat de Ungaria în toată povestea internă a României este reprezentativ.

Dar impactul acestor actori nu este numai impactul prin ei înşişi, foarte importantă este sinergia acestei intervenţii a actorilor, deci modul în care actorii interni şi externi au intrat în sinergie şi au cooperat implicit sau explicit. Aici mi se pare că se află o mare parte din explicaţia evoluţiei României în ultimii zece ani, care, după părerea mea, e într-o situaţie oarecum paradoxală. Dacă te uiţi la masa de conservatorism românesc, mă refer la instinctele şi manifestările politice, dar şi la mentalităţi, la gîndirea civico-politică, adică în sensul abstract al cuvîntului, vei vedea că asta formează partea de sub apă a eisbergului, adică partea grea şi importantă, şi totuşi, dacă eisbergul ăsta s-a mişcat într-o direcţie, depăşind logica sa interioară, adică pe o direcţie totuşi pro-europeană, lucrurile s-au întîmplat aşa tocmai datorită unei sofisticate cooperări între cei doi actori.

Logica economică, tradiţia culturală şi aşa mai departe se adună, se împlinesc datorită unei funcţionări liberale a suprasistemului, care este una europeană.

Doamna Gyímesi a avut o intervenţie foarte frumoasă legată de ceea ce simte domnia sa despre identitatea în această regiune, care este o identitate diferită de cea americană, de exemplu, multiculturalitatea americană este, fără îndoială, altfel decît cea europeană. Pe de altă parte, se face permanent distincţie între natura axiologică a conceptelor noastre şi natura lor descriptivo-obiectivă. Globalismul nu este o utopie în sensul în care este fascismul sau comunismul, nici nu mai vorbesc despre analogia calitativă, dar nu este o utopie, este un fenomen. Această aventură a comunicării e un fenomen, care îţi place sau nu, dar el sparge toate barierele, evoluţia pieţelor de capital, toate celelalte lucruri care se reflectă şi în procese politice, cum este integrarea europeană, toate acestea sînt factori de fapt, nu de drept. Întrebarea este: ce adaugăm noi globalismului? Ce facem cu globalismul? Cum interacţionează globalismul cu valorile adevărate, cu umanismul, de exemplu? Cu această atitudine faţă de individ? Deseori, în spatele unor bune intenţii se ascund nişte pericole. Dumneavoastră spuneţi că sunteţi eurosceptică, şi eu înţeleg foarte bine de unde vine euroscepticismul acesta. De la imaginea unei tradiţii locale, a cărei frumuseţe, cel puţin în spaţiul imaginaţiei, echivalează fără doar şi poate cu ideea integrării europene. Numai că, dacă ne uităm la realitatea faptelor, eu nu cred că există o cale mai fermă de a păstra ceva, cît de puţin, din şansa acelor valori pe care le aveţi în vedere, fără o voinţă europenistă fermă, pentru că fără acestă voinţă europenistă intrăm într-o logică naţionalistă, absolut lamentabilă, care ne duce, cum spunea Gusztáv Molnár, în zona acelor societăţi falimentare, în plină construcţie în zona Europei de Est şi în cea a fostei Uniuni Sovietice.

Éva Gyímesi: Aş dori doar să remarc faptul că tocmai respectarea principiului subsidiarităţii presupune ca aceste comunităţi est-europene să fie întrebate: dacă doresc să se globalizeze, cînd vor şi cum vor să se globalizeze. Pentru că voinţa politică şi economică tinzînd să ne globalizeze se manifestă tocmai ca o putere — ostilă, aş putea spune —, cu tendinţe asimilatoare din partea unei naţiuni. Şi tendinţele globalizatoare pot fi tendinţe asimilatoare. Şi cine poate opri aceste tendinţe dacă intelectualul — şi un sistem instituţional adecvat — este pur şi simplu nepregătit să îmbine ocrotirea valorilor tradiţionale, naţionale cu deschiderea spre globalizare? Să avem un orizont deschis spre globalizare, dar să avem şi instituţii solide. Da, mă exprim în termeni axiologici, dar eu găsesc că gesturile şi demersurile asimilatoare şi anti-subsidiariste ale globalizării constituie un pericol real.

Levente Salat: Din perspectiva unei persoane care urmăreşte cu o oarecare doză de spaimă, dar totodată şi cu fascinaţie, evoluţia discursului, evoluţia încercărilor de reconciliere — în primul rînd privind reconcilierea româno-maghiară —, în toţi aceşti ani, începînd din ’90 încoace, aş începe prin a spune că am avut un uşor sentiment de unilateralitate a discuţiilor, care au încercat să puncteze principalele elemente şi motive care au condus la fenomenul „martie Tîrgu-Mureş”. Am avut senzaţia că atunci cînd ne concentrăm pe rădăcinile istorice ale evenimentelor sau elementele foarte importante ale manipulărilor politice, sau pe rolul presei, este evident că surprindem componente hotărîtoare, definitorii ale lucrurilor care s-au întîmplat. Dar dacă încercăm să discutăm, să analizăm evenimentele, fenomenul ca atare, din perspectiva unei posibile reconcilieri, atunci ne scapă ceva. Ne scapă tocmai acele elemente structurale care au făcut posibil ceea ce s-a întîmplat. Ceea ce încerc să spun în cîteva fraze se referă la aceste elemente structurale. După experienţa mea din toţi aceşti ani, de cînd am urmărit evoluţia tentativelor şi iniţiativelor de reconciliere, am avut senzaţia amară că, practic, este o încercare disimulată. Că există o doză mare de ipocrizie, pentru că părţile, fără să expliciteze acest lucru, încearcă această reconciliere cu speranţa că este posibilă fără să ajungem la punctele într-adevăr nevralgice. Deci, fără să atacăm acele probleme care constituie, practic, miezul problemei. S-a încercat un fel de teatru, o tentativă nesinceră, pentru că punctele cele mai sensibile au fost evitate în mod sistematic. Deci aş îndrăzni să spun că în momentul de faţă ne lipsesc instrumentele conceptuale ale reconcilierii. Dacă aşa este, atunci problema este foarte gravă. Eu cred că situaţia este complexă şi poate fi analizată din foarte multe posibile perspective, dar aş da un singur exemplu: eu cred că ceea ce se apropie de un sfîrşit acum, această experienţă de co-guvernare în România, adică participarea reprezentanţei politice a minorităţii maghiare în guvern, va duce la o concluzie destul de înspăimîntătoare. Eu cred că rezultatul final va fi că toată lumea îşi va da seama că există o discrepanţă profundă dintre aşteptările şi dezideratele minorităţii maghiare, pe de o parte, şi disponibilitatea majorităţii de a le accepta. Ceea ce este un lucru foarte periculos. Toată literatura de specialitate, care vorbeşte despre posibilele resurse ale conflictului în situaţii similare, identifică această discrepanţă mare dintre voinţa politică a minorităţii şi cea a majorităţii, ca sursa cea mai periculoasă de conflict.

Eu consider că în momentul de faţă ducem lipsa acestui instrument conceptual pentru a duce un dialog sincer privind şansele reconcilierii româno-maghiare. Ceea ce îşi propune Gusztáv Molnár este fundamental, trebuie să recunoaştem — chiar dacă nu în aceiaşi termeni, analiza mea este puţin diferită faţă de cea propusă de el —, dar şi eu consider că practic sîntem într-o situaţie în care s-au epuizat nişte speranţe, nişte instrumente, chiar lupta politică a minorităţii şi aproape ajungem la concluzia că într-un fel a fost un eşec. Deci, e nevoie de altceva. Dar trebuie să exprim totodată şi o doză uşoară de scepticism pentru că ştiu cu ce trebuie să ne confruntăm.

Tot ieri s-a vorbit despre aşteptările diferite şi perspectiva diferită din care tineretul priveşte aceste probleme. Sînt şi eu de acord, am şi experienţe similare, dar îmi dau seama de lipsa unor idei care pot fi propuse tineretului. Tineretul are o experienţă foarte interesantă, el trăieşte realitatea în termeni foarte diferiţi în comparaţie cu modul în care vede intelectualitatea această realitate, dar noi nu putem să îi venim în ajutor, nu avem ce să-i propunem din punct de vedere discursiv, pentru că nu există acest ceva.

Smaranda Enache: Aş dori să iau parte şi eu la această discuţie finală, şi îmi dau seama de la bun început că, pe de o parte îmi lipsesc instrumentele teoretice politologice, pe de altă parte îmi lipseşte experienţa de politică pragmatică, pentru că mi-am petrecut zece ani din această perioadă în societatea civilă, care are propria ei logică, o logică pe care am putut să o înţeleg în toată specificitatea ei, abia de îndată ce am intrat, cu un an şi jumătate în urmă, într-o funcţie guvernamentală. Totodată această intrare într-o funcţie guvernamentală mi-a permis să înţeleg şi mai profund mecanismele interne ale guvernării. Să înţeleg mai puternic mizele reformei şi necesitatea reformei, şi să înţeleg şi mai profund decît din societatea civilă fiascoul unor tentative de reformă, care ne pun în situaţia, acum la zece ani după schimbarea de regim, să trebuiască să ne gîndim la un nou început. Există nişte coridoare care s-au îngustat şi care şi-au epuizat pînă la urmă orice capacitate de deschidere. Aici nu vreau să am nici un fel de ton de lamento, este pur şi simplu o constatare, aşa cum fiecare individ constată în viaţa lui că există căi pe care a pornit şi care au fost extrem de profitabile pentru că l-au ajutat şi l-au dus la rezultatul că trebuie să caute alte căi. Mie mi se pare că toată experienţa de zece ani a reconcilierii, a societăţii civile, a întîlnirilor, a cooperării a fost extrem de profitabilă, pentru că fără ea poate nu în zece, ci abia după 20 de ani am fi ajuns la unele din concluziile noastre de acum. Aşa încît cred că este important să vedem acest parcurs, dar în acelaşi timp „nu putem încremeni în proiect” — ca să citez o deja celebră expresie. Nu putem, pentru că viaţa în jurul nostru este atît de diferită şi provocările realităţii noastre imediate, comunitare, naţionale, supranaţionale, regionale sînt atît de mari, căutarea de răspunsuri este atît de intensă, nu numai în România, ci în întreaga lume, la întrebări absolut esenţiale, încît nu putem rămîne în afara trendului de a ne pune întrebări şi de a căuta eventuale răspunsuri. Poziţia mea din acest punct de vedere este că într-adevăr cadrele în care ne-am mişcat, în trecutul imediat, dar şi în trecutul mai îndepărtat, ca şi acea osificare pe care a adus-o comunismul, ne-au oprit de la căutarea unor răspunsuri nuanţate, ne-au oprit de la căutarea unor soluţii curajoase. De foarte multe ori dezbaterea despre federalism sau despre regionalism de exemplu, este prezentată în faţa celor, care ar trebui să fie actorii acestei dezbateri sau susţinătorii săi, oamenii de rînd, drept nişte mode. Aici nu este vorba de nişte mode, este vorba de căutarea unor soluţii pentru ca să poată exista o convieţuire profitabilă reciproc, între diversele comunităţi, între diversele variabile ale întregii noastre societăţi. Cred, însă, că pentru ca acest lucru să aibă susţinători sufiecienţi şi să se poată ieşi din această diabolizare la care este supusă discutarea cadrelor posibile ale convieţuirii, este nevoie să ne gîndim la ce cîştiguri poate oferi o asemenea tendinţă, inclusiv celor care, în acest moment, nu îşi dau seama că au interesul de a se alia acestei căutări. Atunci cînd vorbim de necesitatea de a păstra multiculturalitatea, tradiţiile, şi, a deschide spre modernitate Transilvania, în diverse forme, spre binele cetăţenilor săi, şi nu spre binele a unu sau doi teoreticieni care au investigat acest domeniu.

 Sigur, ne-am întrebat foarte mult în ultimul timp dacă mai merită să organizăm seminarii pe teme teoretice şi poate ar fi interesant să ne gîndim şi la faptul că există o realitate, o realitate economică, o realitate a schimburilor, care de asemenea ar trebui să intre în preocupările noastre, dar pe de altă parte, preocuparea noastră principală în ultimii zece ani a fost una de stabilitate şi securitate şi de punere în valoare în această zonă a unor principii umaniste, universaliste, cu respect deosebit pentru diferenţă, pentru şanse egale. Acest lucru vine şi din educaţie şi din progresele pe care noi le facem şi vine şi din complexitatea acestei regiuni în care trăim.

Cred că întîlnirea noastră de astăzi, — ca, de fapt, fiecare întîlnire pe care am avut-o de-a lungul celor zece ani — deschide o perspectivă nouă, ne lasă cu un semn de întrebare important, şi acest semn de întrebare este legat de alternativa, de forţele, de capacitatea de federare a unor forţe care împreună să caute proiecte pentru reprezentarea acestei diversităţi, pentru păstrarea legitimităţii ei şi pentru soluţionarea unor chestiuni — pînă la urmă curente şi banale — care sînt şi ele chestiuni identitare. Pentru că atunci cînd ne referim la români, maghiari, romi, germani, evrei în această zonă sau la religiile lor ne referim totodată şi la circumstanţa că aceste comunităţi s-au influenţat reciproc, că a existat şi o logică a convieţuirii şi că în identitatea fiecăruia este prezentă şi componenta identităţii celuilalt. Ori nu putem să ocolim o constatare dureroasă şi inconfortabilă, că această diversitate şi această identitate complexă au suportat o perioadă destul de îndelungată de agresiuni, de colonizare culturală şi că această identitate a devenit extrem de fragilă în ultimul timp. Fragilitatea identitară este o sursă de frustrare, este o sursă de tensiune. De aceea, faptul că ne interesează această fragilitate nu este un exerciţiu intelectual, ci un exerciţiu pragmatic, preventiv. Prin aceste discuţii trebuie să vedem că anumite experienţe se închid, noi frustrări apar şi că într-adevăr frustrările sînt un potenţial de confruntare, de conflict.

Se impune de la sine că trebuie căutate noi mecanisme, pentru a administra această diversitate a Transilvaniei — fiindcă la ea ne referim —, pentru a-i garanta legitimitatea. Identitatea regională, ca şi identităţile naţionale, a suferit un număr de traumatisme în ultima perioadă, iar aceste traumatisme se reflectă ca frustrări individuale şi colective în zona noastră, creînd un nou, şi oarecum neaşteptat, potenţial de confruntare, tocmai în momentul în care ne gîndeam că anumite soluţii, — care au fost salutate de noi toţi şi care au fost utile şi benefice, care au fost salutate şi de Europa —, ni s-au părut a fi răspunsul definitiv la problematica noastră. Aici mă refer la ceea ce se refereau şi alţi antevorbitori, la participarea UDMR-ului la guvernare, care a adus o energie nouă procesului, care a însemnat foarte mult pentru ultimii patru ani, într-un fel pentru verificarea potenţialului nostru de a merge către modele noi, dar care nu a dat răspunsul total la provocările cu care trebuia să se confrunte.

Sînt convinsă că atît cei care se găsesc în jurul acestei mese, cît şi cei care se găsesc în general în societatea civilă şi, probabil, în anumite părţi ale societăţii politice, caută răspunsuri. Şi evident că vom avea în zece ani care urmează o competiţie de răspunsuri la această nouă provocare: cea a îmbinării identităţii regionale cu cea naţională şi cu cea supranaţională, a armonizării mecanismelor regionale cu cele naţionale şi supranaţionale. Fără indoială, o soluţie de confruntare se găseşte oricînd, şi pentru aceasta nu este nevoie de nici fel de efort intelectual, civic sau moral, dar, pentru găsirea unor soluţii de armonizare a interesului regional cu cel naţional, cu cel supranaţional, e nevoie de foarte multă fantezie, e nevoie de sinceritate şi onestitate intelectuală şi civică, şi sînt convinsă că noi toţi nu vom rămîne insensibili la această nouă provocare, iar Liga Pro Europa va dori să se implice substanţial în mecanismele pe care astăzi le vedem conturîndu-se. Totodată sînt convinsă că s-a încheiat într-o oarecare măsură şi fetişul „puterii celor fără de putere”, cred că şi această sintagmă haveliană, care a făcut şcoală şi care este în fond extrem de respectabilă, ajunge să se consume, pentru că pînă la urmă e nevoie ca aceste concepte teoretice pe care le auzim în jurul mesei să fie administrate public în detaliile lor mult mai puţin spectaculoase care înseamnă: şomaj, mediu, educaţie, comunicare, viteză; pînă la urmă acestea toate înseamnă viaţa noastră şi prosperitatea noastră individuală, a fiecăruia dintre noi. q