De la statul rasial la soluţia finală

Mihai Chioveanu

„Posibilitatea unei soluţii ultime..se dovedeşte a fi o iluzie,

una foarte periculoasă. Căci dacă cineva crede realmente

că o asemenea soluţie este posibilă, atunci nici un preţ nu

va fi prea mare pentru a atinge acest scop”

Isaiah Berlin

În ciuda a mai bine de jumătate de secol distanţă de evenimentele tragice ale celui de al doilea Război Mondial şi a numărului considerabil de studii publicate, Holocaustul continuă să rămînă una din marile ‘enigme’ ale Istoriei.¹  Cam acelaşi lucru se poate spune şi în cazul istoriografiei unde natura prin excelenţă sensibilă a subiectului — datorată dacă nu în primul rînd, în orice caz într-o măsură considerabilă, motivaţiilor şi mizelor de ordin politic, bazate pe raţiuni din cele mai diverse, — a impus, din păcate aproape permanent, limite cercetătorului preocupat de cunoaşterea detailată a evenimentelor şi/sau întreprinderea de analize teoretice.

Studiul de faţă îşi propune în primul rînd abordarea succintă a principalelor teorii dezvoltate în jurul Holocaustului, a scolasticii acestuia şi, în final, prezentarea, chiar dacă doar în linii generale, a evoluţiei acestui subiect în viaţa politică şi academică occidentală. Intenţia noastră este aceea de a lămurii cît de cît, în măsura în care economia textului va face posibil acest lucru, această spinoasă problemă istoriografică. Mai mult, credem că cele cîteva direcţii pe care le vom trasa vor permite Marelui Public de la noi familiarizarea cu tezele dezvoltate în Occident pe aceasta temă.

 Fără a specula în marginea subiectului şi cu atît mai puţin în afara lui vom încerca să oferim celor interesaţi de problemă cîteva modele clasice de analiză şi puncte de vedere, un ghid, ce ar putea contribui în viitor la analizarea şi înţelegerea cazurilor marginale.²  Toate acestea în speranţa că într-o bună zi discutarea Holocaustului în România ar putea pierde din încărcătura sa emoţională, de multe ori contraproductivă, mai ales pentru istoric.³ 

Axat exclusiv pe cazul Germaniei, studiul va încerca să aducă în discuţie elementele ce fac din acesta nu atît o excepţie, un caz singular, cît o paradigmă. Alegerea noastră, deloc întîmplătoare, a avut în vedere atît faptul că aproape nimeni nu mai neagă astăzi existenţa holocaustului în acest caz, cît şi uriaşa bibliografie, existentă şi indispensabilă unui demers de tipul celui iniţiat de noi.

Astfel, rasismul biologic şi obsesia antisemită a naziştilor vor reprezenta elementul central, nu însă şi singular al textului de faţă. Analizarea şi înţelegerea procesului istoric ce a dus la implementarea Soluţiei Finale, identificarea verigilor lipsă ce au făcut posibilă legătura dintre Utopia barbară a naţiunii perfecte (Volkgemeinschaft) şi Crimă, vor face prin urmare interesul nostru special. Introducerea în discuţie a unor probleme legate de Holocaust ca produs al modernităţii, de totalitarism ca fundament politic al implementării proiectului genocidal, prezentarea în linii succinte a dezbaterii dintre intenţionalişti şi funcţionalişti, preocupaţi de subiect, şi nu în ultimul rînd impactul produs, în epocă, asupra opiniei publice germane de evenimente, vor încerca să ‘rezolve’ parţial şi în afara soluţiei cheie oferite de antisemitism – încă o dată, fără a-i nega sau diminua importanţa - misterul masacrării evreilor europeni.⁴ 

Dintre cele trei mari direcţii de cercetare şi interpretare a Holocaustului, acceptarea antisemitismului european drept bază a genocidului reprezintă printre istoricii evrei, şi nu numai, teoria cea mai des acceptată şi vehiculată în explicarea acestuia.⁵  „Oul din care avea să se nască Şarpele nazismului”, produs al întregii culturi europene, impregnată în conştiinţa omului obişnuit, ideologia antisemită a fost vizualizată drept „monstrul” trezit la viaţă de majoritatea crizelor politice şi a momentelor de stress socio-economic. Ceea ce trebuie totuşi menţionat este faptul că, deşi a reprezentat principala obsesie a regimului nazist şi a Fuhrer-ului, Antisemitismul nu a reprezentat singura obsesie a acestora, în orice caz nu una care să ţină permanent şi independent de altele „capul de afiş”. Este adevărat că testamentul politic al lui Hitler se referă exclusiv la continuarea pînă la capăt şi cu orice preţ a luptei împotriva Iudaismului Internaţional, dar acest fapt se datorează în mare măsură permanentei radicalizări a poziţiei sale faţă de evrei, sesizabilă mai ales la nivelul ultimilor doi ani ai războiului. Din perspectiva anilor 1920, a ideilor expuse în Mein Kampf, lucrurile stau însă puţin altfel. Pentru Hitler, placă de rezonanţă a vechilor teorii antisemite şi rasiste europene, ca şi pentru mulţi alţi membri de frunte ai N.S.D.A.P., lupta împotriva evreilor şi eliminarea acestora reprezintă mai curînd una din temele — ce-i drept preferată —, din „locurile comune” ale vulgatei naţionaliste germane de după Primul Război şi totodată un ingredient necesar, util şi uşor exploatabil. Ceea ce rămîne încă greu de explicat este traseul parcurs de la antisemitismul popular, element compensator în structurarea identităţilor naţionale, a spaţiului politic şi/sau sferei socio-economice, la ideologia de sine stătătoare, capabilă să „orbească” nu doar masele ci şi pe promotorii săi, şi în cele din urmă la impulsul criminal şi proiectul genocidal.

Germania anilor 1930-1940 cunoaşte transformarea radicală a sentimentelor populare şi a vechilor prejudecăţi antisemite. „Evreul” generic încetează acum să mai joace funcţia anterioară, cea a ţapului ispăşitor, iar antisemitismul nu mai reprezintă o simplă tehnică de manipulare socială.⁶  Cu toate acestea, regimul naţional-socialist nu dă eliminării fizice a evreilor o funcţie integratoare şi, paradoxal, succesul Soluţiei Finale va consta tocmai în capacitatea naziştilor de a-şi „steriliza” crima. Cetăţeanul obişnuit este ţinut departe de evenimente pentru că societatea germană se dovedeşte a fi mai curînd reticentă faţă de aplicarea măsurilor şi oarecum indiferentă la ideologia antisemită. În mod surprinzător, în anii imediat următori ascensiunii lui Hitler la putere, nazismul nu a reuşit să-şi asigure în baza ideologiei sale rasiste decît aderenţa cîtorva categorii socio-profesionale.⁷  În majoritatea cazurilor, cel puţin a celor individuale, coeziunea a fost asigurată de aşteptări de o cu totul altă natură.

Poate explica ideologia antisemită, chiar în condiţiile în care am accepta rolul ei central, evenimentele anilor 1939-1945? Reprezintă aceasta, odată cu transformarea stigmatului în doctrină rasială, cauza Holocaustului? A fost revoluţia antisemită elementul cel mai important al programului nazist pentru simplul motiv de a fi reprezentat elementul ce a permis evitarea unei totale osificării ideologice a partidului?⁸  Pentru unii autorii, precum Lucy Davidowicz, răspunsul este unul afirmativ. Nu doar Hitler sau acoliţii săi, ci întreaga societate germană ar fi luat parte — prin intermediul violenţei şi la adăpostul unui meticulos legalism — la rezolvarea chestiunii evreieşti (Judenfrage).⁹  Singura problemă în cazul acceptării acestei teze o reprezintă confuzia teribilă făcută între antisemitismul secolului 19, marcat de miturile şi idealurile trecutului, şi ideile rasiste ce au stat la baza revoluţiei sociale naziste¹⁰ .

În al Treilea Reich evreul nu a reprezentat singurul element indezirabil şi nici singura victimă. Slavii, populaţiile Sinti şi Roma,¹¹  bolnavii incurabili, homosexualii, criminalii ordinari au reprezentat elemente considerate la rîndul lor străine de corpul naţiunii, al idealei Volkgemeinschaft — femeile germane vor deveni şi ele victime ale regimului odată cu introducerea, în numele aceluiaşi ideal, a programului „Lebensborn”. „Euthanasia programme” cu cele peste 70.000 de victime a reprezentat în anii 1930 o prioritate, în timp ce în primele nouă luni ale războiului mai bine de 2 milioane de prizonieri ruşi, comisari politici, membri ai corpului ofiţeresc şi ai intelighenţiei poloneze au fost exterminaţi fizic în condiţiile în care ideea Soluţiei Finale nu încolţise încă în mintea naziştilor.¹²  Datele prezentate mai sus nu sînt menite a reduce din importanţa antisemitismului şi nici a crea imaginea unei „victimizării competiţionale”. Ele sînt mai curînd menite a indica locul noului antisemitism în cadrul ideologiei rasial-biologice naziste, unul din elemente ce-l disting de antisemitismul de secol 19.

Ideologia rasială ca şi antisemitismul reprezintă în cazul german elemente importate cu succes şi difuzate începînd cu secolul al XVIII-lea. Pînă la începutul secolului XX nimic nu pare însă a indica drept predictibilă aberaţia ce va sta la baza Utopiei Barbare a anilor 1930.¹³  Teutonomania, iniţial o formă de exprimare a specificului naţional, ce insista asupra virtuţilor psihice şi fizice ale germanilor pentru a sublinia superioritatea germanilor faţă de slavi (nobilimea poloneză era vizualizată drept urmaşă a „sarmaţilor barbari”) şi estompa din imaginea hegemonică a francezilor, a latinilor în general, va căpăta noi valenţe abia în anii 1930, cînd prezentarea elementului germanic drept factor civilizator în istorie va argumenta ideea recuceririi teritoriilor locuite anterior în est. Darwinismul social şi ideile lui Francis Galton de îmbunătăţire a rasei umane prin intermediul eugeniei pozitive vor influenţa la rîndul lor ideile moniste ale unui Ernst Hoeckel şi Michael Schallmayer, primii autori ce încep să promoveze în Germania ideea statului responsabil de păstrarea capacităţilor biologice ale populaţiei, dar fără a introduce în discuţie ideea rasei pure sau a eliminării fizice a indivizilor. Pasul de la ideea superiorităţii rasiale a arienilor, promovată de Gobineau la proiectele cu finalitate imediată, supervizate de Himmler, va fi însă făcut de indivizi şi structuri ce rămîn din păcate în afara zonei de interes a multora dintre istorici.

Perioada Marelui Război şi cea imediat următoare vor înregistra primele cazuri de sterilizare, multe dintre ele iniţiative locale şi în absenţa unei baze legale¹⁴  , pentru ca în 1932 Reichstagul să adopte prima lege referitoare la sterilizare. Primul guvern ce va putea pune în aplicare această lege va fi cel ajuns la putere în 1933. Dacă în multe din aceste aspecte Germania nu reprezintă un caz singular în epocă, ascensiunea nazismului şi instrumentalizarea politică a ideologiei rasiale, impunerea soluţiei biologice în rezolvarea unor probleme de natura politică, socială şi uneori economică pot fi identificate ca fiind punctul de plecare al drumului fără întoarcere ce avea să ducă la „Soluţia Finală”.

Identificarea naţiunii cu rasa biologic superioară va duce la iniţierea de măsuri considerate de către mulţi în epocă drept moderne şi, din punct de vedere social, revoluţionare. Înfiinţarea de colonii formate din indivizii selecţionaţi, controlarea ştiinţifică a reproducerii, măsurile de şcolarizare intensivă a celor incluşi în acest program trebuiau să ducă într-un interval de şase sute de ani la crearea utopicei Volkgemeinschaft invocată de Jorg Lanz şi Rudolf Hoes în revista „Ostara” şi de Hitler în a sa Mein Kampf. Singura piedică în reuşita acestui proiect tehnocratic o reprezenta existenţa „duşmanilor interiori”.¹⁵  În 1933 prima lege rasială introdusă de guvernul nazist îi va elimina pe evrei din serviciul public şi le va interzice practicarea anumitor profesii. În 1935 un nou set de legi le va retrage dreptul de a executa serviciul militar iar mai apoi îi va elimina definitiv din corpul politic. Transformaţi din Reichsburger (cetăţeni) în Staatsangehorige (subiecţi ai statului), supuşi oprobiului public prin legea de protejare a Sîngelui şi Onoarei Germane, evreii aveau să reprezinte începînd cu a doua jumătate a deceniului al patrulea nu doar încarnarea răului politic identificat de „Protocoalele bătrînilor Sionului”. Responsabili prin secularizare şi modernizare de alterarea spiritului nordic, ei devin acum şi un agent biologic periculos.¹⁶  Cu alte cuvinte, mitul politic al „Pumnalului înfipt în spate” îşi va găsi un „aliat” ideologic în cel al corupţiei sîngelui şi al conspiraţiei rasiale evreieşti, extrem de popular după publicarea în 1918 a romanului de succes al lui Arthur Dienter „Păcat împotriva sîngelui”.

Pasul cel mai greu de făcut rămînea însă trecerea de la propagandă la eliminarea programată, spaţială şi mai apoi fizică, a duşmanilor naţiunii, elaborarea şi apoi implementarea programului, găsirea soluţiei optime. Departe de a fi omul care să se implice dincolo de luarea deciziilor, Hitler va găsi în instituţiile şi agenţiile statului, în birocraţie şi uneori în armată colaboratori nesperaţi şi de cele mai multe ori voluntari.¹⁷  Transformarea sloganului în categorie ştiinţifică, explicarea tarelor biologice produse în urma industrializării şi modernizării, de care Evreul se făcea direct responsabil, baza tehnică şi armele crimei au fost oferite Partidului de indivizi atraşi mai puţin de ideologie şi mai curînd de reuşita finală, rapidă şi eficientă, a procesului tehnologic. „Criminalul din spatele biroului” (Gotz Aly) marcat de ideea succesului personal, de carierism, oportunitatea de a opera cu „cobaiul uman şi cazul număr”, va fi cel ce va împinge proiectul spre haos şi radicalizare în loc să încerce a-l tempera¹⁸ .

Reuşita implementării şi funcţionării proiectului genocidal mai ridică o problemă, cea a relaţiei dintre Holocaust, modernitate pe de o parte şi fenomenul totalitar pe de alta. Pentru unii autori — ce văd în Utopia fantezistă încurajată de Himmler forţa intelectuală ce avea să conducă la Holocaust, şi prin aceasta la atingerea scopul final al întregului program politic nazist — rolul jucat de modernitate se reduce exclusiv la aspectul tehnologic, altminteri dispensabil, şi la reuşita implementării rapide a Soluţiei Finale.¹⁹  O astfel de viziune, extrem de superficială, pare a reprezenta o soluţie de compromis şi doar atît timp cît acceptăm faptul că mitul a-istoric aflat la baza noului program rasial se raporta la trecutul ideal, „teutonic”, al secolului trecut, şi nu la crearea în urma revoluţiei social-rasiale a unui viitor ideal pentru comunitatea naţională a „Omului Nou”. Pentru Zigmund Baumann, ca de altfel şi pentru Geof Eley şi Karl Otten, Soluţia Finală reprezintă, prin raţionalitatea tehnică şi aspectul său birocratic-managerial, o paradigmă distructivă a modernităţii.²⁰  Participarea în program şi implementarea strict tehnică a politicii criminale de către individul lipsit de motivaţie ideologică şi radicalism, preocupat de elementul mundan, ferit prin plasarea sa în spatele regimului de responsabilitate şi de contactul direct cu Victima, par a argumenta acest punct de vedere. Teoria ce încearcă explicarea Holocaustului prin intermediul totalitarismului, perfect ilustrată prin intermediul metaforei lagărului, locul în care atît victima cît şi călăul sînt în paralel dezumanizate, pare a fi însă pusă sub semnul întrebării de chiar această participare voluntară la crimă a individului obişnuit, de depersonalizarea, birocratizarea, „sterilizarea crimei”, de faptul că tratarea în termeni pur tehnici a acesteia va asigura „maşinii” aceea autonomie ce nu mai face necesar controlul permanent al statului.²¹  Reprezintă prin urmare Germania un caz aparte datorită căii sale specifice de evoluţie (Sonderweg) sau pericolul genocidului în masă priveşte orice societate în care există o tradiţie revoluţionară de tip iacobin confruntată cu efectul şi totodată beneficiară a industrializării?

Dincolo de perspectivele deschise şi procedeele metodologice oferite cercetătorului, teoriile nu reuşesc totuşi, în special în acest caz particular, să ofere o imagine clară atît timp cît nu pot încorpora diversitatea de aspecte şi numărul uriaş de informaţii şi artefacte. Disputa dintre intenţionalişti şi functionalişti, iniţiată de Tim Masom în interpretarea nazismului şi reluată de Browning în cazul particular al Holocaustului, pare a sugera necesitatea permanentă a întoarcerii spre detaliu.²²  Poate fi privit Holocaustul drept scopul final, urmărit consecvent de Hitler încă din 1920, o obsesie continuă pusă în aplicare odată cu cucerirea teritoriilor din Est, sau el reprezintă mai degrabă rezultatul final al unui proces continuu de radicalizare cumulativă şi neplanificată a unui regim policratic? Selecţia negativă, în timp, a elementelor distructive, singurele capabile să ţină împreună o coaliţie altfel destul de precară, pare a da cîştig de cauză funcţionaliştilor. Drumul spre Auschwitz pare a fi mai curînd unul sinuos, şi asta nu datorită erorilor şi ezitărilor unor subordonaţi, cît căutării permanente a unei soluţii adecvate momentului. Soluţia Finală nu a avut niciodată deplină autonomie, şi de aceea fenomenul uciderii în masă trebuie analizat în permanentă relaţie cu antibolşevismul, apariţia Lebensraum-ului şi întreaga atmosferă creată de război.²³ 

Este greu de spus de ce Soluţia Finală apare abia în 1941 şi de ce eliminarea fizică a evreilor respinsă în 1940 de Himmler drept „Bolşevică, imposibilă, şi ne-germană” ajunge să ia treptat locul ghetoizării²⁴  şi/sau pe cel al masivei transmutări a populaţiei „nedorite şi excedentare” într-o colonie specială, precum cea menţionată în „Madagascar Plan”, sau în Palestina.²⁵  În fond, înţelegerea istoriei în forma luptei de rasă, faptul că eliminarea evreilor nu a întîlnit aceeaşi opoziţie ca programul euthanasia, ca şi faptul că antisemitismul a reprezentat o constantă a vieţii politice germane, ar fi permis implementarea în orice moment a acesteia. Mai mult, intensificarea permanentă între 1941-1945 a ritmului executării planului criminal, aberant şi contraproductiv complică şi mai mult analizele. Dacă perioada de început a războiului, cu victorile sale şi transformarea lui Hitler într-un „om al destinului”, urmat de întreaga naţiune şi capabil să-şi impună pînă la capăt punctul de vedere şi să desăvîrşească astfel programul politic mulţumeşte pe intenţionalişti, funcţionaliştii insistă în general pe perioada declinului, în care Soluţia Finală apare drept un „război paralel” cu rol în decompensarea înfrîngerilor militare.

Studiile cele mai recente au încercat să găsească un răspuns cu privire la Holocaust focalizîndu-se asupra opiniei publice din Germania şi a transformării imaginii evreului între 1933 şi 1945 în imaginarul colectiv.²⁶  Concluzia finală a acestor studii este mai zguduitoare decît s-ar putea aştepta cineva. Pentru David Bankier implementarea Soluţiei Finale a fost posibilă nu în urma aderării la ideologia aberantă a nazismului. Opoziţia anilor de început, înlocuită în timp de oboseala războiului şi sloganurile propagandei, transformarea evreilor din fiinţe umane în obiecte îndepărtate au transformat societatea germană într-una anesteziată, profund indiferentă la problemele „Celuilalt”. Eforturile regimului de a canaliza violenţa radicală din anii 1930 a S.A.-ului şi Stahlhelm-ului, introducerea ei într-un cadru legal şi mutarea „abatorului” departe de privirile intrigate ale germanului ce nu putea accepta crima în imediata vecinătate, au redus la tăcere orice opoziţie. Soarta evreilor nu mai prezenta după 1941 o preocupare pentru aproape nimeni. Era suficient că eliminarea lor nu mai ameninţa naţiunea cu imaginea barbariei şi a lipsei de civilizaţie. Poporul german „încă plin de sentimentalism idiotic” (Goebels) şi preocupat de soarta „evreului bun personal” (Hitler) va ajunge să accepte în cele din urmă norma. Cei care primeau informaţii în legătură cu „crima din Est” ajungeau cel mai adesea să o respingă prin mecanismul autoprotecţiei psihice creat în atmosfera de mizerie a războiului. Inimaginabilul ca şi frica de a se pronunţa în legătură cu Soluţia Finală vor contribui la „orbirea” individului în aşa măsură încît, nici măcar în faţa evidenţelor irefutabile prezentate de aliaţi imediat după război, cei mai mulţi dintre germani nu vor putea să o perceapă în dimensiunile sale reale²⁷ .

Reticenţa manifestă faţă de aflarea „adevărului” nu mai caracterizează astăzi poziţia Germaniei, considerată pînă nu de mult singura responsabilă pentru instrumentalizarea Soluţiei Finale la problema evreiască, faţă de subiect. Dealtfel, situaţia se prezintă la fel în majoritatea statelor Uniunii Europene unde, cu excepţia cîtorva grupări extremiste, participarea la Holocaust, directă sau indirectă, uneori fie şi doar prin indiferenţa manifestată, începe să fie tot mai adesea recunoscută. Implicate direct sau indirect în derularea evenimentelor, statele din Europa de Est, mai ales cele aflate în timpul războiului în postura de sateliţi ai Germaniei hitleriste, refuză pînă astăzi, în cel mai bun caz manifestă reticenţă faţă de orice discuţie de principiu în marginea Holocaustului, din teama, mai mult sau mai puţin justificată, de a nu se confrunta cu o ‘iminentă culpabilizare’ politică, morală, istorică.

În perioada de dinaintea anilor 1970, abordarea Holocaustului de către mediile academice occidentale avea să trezească suspiciuni în primul rînd printre fostele victime ale acestuia. Pentru mulţi dintre supravieţuitori, majoritatea evrei, transformarea tragediei colective în obiect de studiu avea să reprezinte o încercare nefondată de trivializare, popularizare şi distorsionare a oribilei crime, o „desacralizare a memoriei”. Intrarea definitivă a Holocaustului în Istorie, transformarea lui din tabu în subiect de interes general, avea să se producă abia în deceniul următor, în paralel cu acceptarea ideii că aceasta reprezintă garanţia ultimă a faptului că „lecţia” celui de al Treilea Reich nu va fi curînd uitată.²⁸ 

În istoriografia occidentală, reducerea sensibilă a încărcăturii emoţionale a subiectului şi diminuarea, pe fondul mişcărilor studenţeşti din 1968 şi al relaxării relaţiilor cu Uniunea Sovietică, a interesului guvernelor de a estompa adevărul referitor la participarea multora dintre politicienii şi factorii de decizie din R.F.G. la implementarea şi derularea „Soluţiei Finale”, a făcut posibilă dezvoltarea unor noi arii de cercetare în domeniu. La aceasta a contribuit nu doar accesul aproape nelimitat la arhive ci şi replierea în interior şi reevaluarea celui de al Treilea Reich şi a colaboratorilor săi.²⁹ 

În Europa de Est, implicarea permanentă a factorului politic a făcut ca imobilismul să reprezinte caracteristica de bază a studiilor raportate la Holocaust. Înainte de 1989 confiscarea, de către R.D.G. în primul rînd, a tradiţiei proletare, antifasciste, a făcut posibilă stigmatizarea/culpabilizarea Germaniei Occidentale³⁰  şi, în Ungaria, Polonia, România, state satelit sau aflate sub ocupaţie nazistă, a cîtorva politicieni colaboraţionişti, intelectuali catalogaţi drept marginali şi grupări fasciste. În fond, uciderea în masă a evreilor a reprezentat în istoriografia din fostele state comuniste un subiect mai curînd tolerat şi chiar şi atunci tratat de plano drept o problemă strict germană. Dacă în Vest se poate vorbi despre reprimarea instrumentalizată politic a memoriei, în ţările din Est „inexistenţa” acesteia timp de aproape cincizeci de ani pare a constitui principalul obstacol în calea celor interesaţi de subiect.

În linii generale, perioada post-comunistă nu a dus la o îmbunătăţire a situaţiei în acest caz particular. Dispariţia „Cortinei de Fier”, diminuarea interesului pentru războiul rece şi studiul Comunismului, au creat „spaţiul” necesar extinderii studiilor legate de Holocaust şi rolului jucat de regimurile din ţările Europei de Est. O reacţie pozitivă a existat însă mai curînd în mediul academic occidental şi printre istoricii evrei.³¹  Lipsa de detaşare a majorităţii elitelor din fostele ţări comuniste, dispariţia optimismului iniţial şi înlocuirea lui cu panica întreţinută de intelighenţie şi birocraţia de stat³²  au dus nu doar la respingerea dezbaterii şi a noilor perspective asupra Holocaustului ci şi la catalogarea lui drept o invenţie evreiască, menită a stigmatiza şi reduce considerabil din mîndria naţională şi valoarea simbolurilor sale şi aşa îndelung „oprimate”.³³  Negarea Holocaustului şi refuzul exorcizării, limitarea dezbaterii la cazul Germaniei în baza argumentului oferit de absenţa rasismului biologic şi a orientării ideologice antisemite de tip „monomaniacal” specifică naziştilor în celelalte cazuri, victimizarea competiţională a propriei naţiuni şi banalizarea uciderii în masă a evreilor prin intermediul Gulagului, a holocaustului roşu, nu reprezintă nicidecum o soluţie.³⁴  Mai mult, din punct de vedere istoriografic el nu poate duce decît la continuarea izolării, perpetuarea unor stereotipuri şi înţelegerea deformată a fenomenului politic ce a condus la una din cele mai mari monstruozităţi ale secolului XX. q

NOTE

 1. Charles Maier, The Unmasterable Past. History, Holocaust and the German National Identity, (Cambridge, Harvard University Press, 1988), p. 6.

 2. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, (Bucureşti: Humanitas, 1997), p. 204. Antisemitismul lui Antonescu şi participarea parţială a unor structuri româneşti la Holocaust ar putea fi înţeleasă mai uşor în paralel cu evoluţia politicilor rasiale în Germania aceleiaşi perioade.

 3. Avem în vedere aici disputa creată în jurul participării regimului Antonescu la Holocaust, mai ales punctele de vedere exprimate de intelectuali marcanţi din România în perioada imediat următoare apariţiei în 1997 a Jurnalului lui Mihail Sebastian. Pentru o rapidă documentare facem trimitere la Suplimentul Sfera nr.1 din iulie-august 1998, la numărul 61 al revistei Sfera Politicii, dedicat disputei Holocaust vs. Gulag şi la articolul lui George Voicu, Reacţia de prestigiu, apărut în numărul 63 al aceleiaşi reviste.

 4. Michael Marrus, op. cit., p. 94.

 5. Vezi mai ales Norman Cohn, Warrant for Genocide: The Myth of the Jewish World-Conspiracy and the „Protocols of the Elders of Zion” (New York 1969),  J.L. Talmon, European History-Seedbed of the Holocaust, Midstream (May 1973) şi Shmuel Ettinger, The Origins of Modern Anti-semitism in The Catastrophe of European Jewry: Antecedents, History, Reflections, Yisrael Gutman and Livia Rothkirschen (edit.), (Jerusalem 1976).

 6. Heinrich August Winkler, Nationalism and nation-state in Germany, The National Question in Europe in Historical Context, Mikulas Teich si Roy Porter (edit.), (Cambridge University Press, 1993), p. 188-191.

 7. Donald L. Niewyk, The Jews in Weimar Republic, (Baton Rouge, 1980), p. 77-80.

 8. George L. Mosse, The Crisis of German Ideology: Intelectual Origins of the Third Reich, (New York, 1964), p. 294-296. Aparent şi mai ales în primii ani după ascensiunea la putere naziştii au fost nevoiţi să renunţe la multe din ideile lor revoluţionare pentru a putea cîştiga sprijinul politic al marilor industriaşi, armatei şi unor segmente întregi ale populaţiei.

 9. Lucy S. Davidovicz, The War against the Jews, 1933-1945 (New York, 1975), p. 4-6 Autoarea susţine ideea conform căreia nazismul nu a făcut altceva decît să revigoreze mai vechi sentimente, prejudecăţi, resentimente existente deja în societatea germană.

 10. Paul L. Rose, Revolutionary Antisemitism in Germany, from Kant to Wagner, (Princeton, 1990).

 11. Michael Burleich si Wolfgang Wipperman, The Racial State: Germany, 1933-1945..., p. 56-57. Activitatea depusă de medici precum Wilhelm Abel şi Robert Ritter în demonstrarea inferiorităţii antropologice şi rasiale a ţiganilor, în explicarea genetică a predispoziţiei la criminalitate şi delicvenţă au contribuit mult mai mult la fundamentarea rasismului. O explicaţie ar consta în faptul că evreii puteau fi identificaţi şi blamaţi mai uşor prin intermediul factorului religios

 12. Christopher R. Browning, Beyond „Intentionalism” and „Functionalism”: A Reassesment of Nazi Policy from 1939 to 1941, in Reevaluating the Third Reich, Thomas Childers şi Jane Caplan (edit), (New York, 1983), p. 214.

 13. Michael Burleich si Wolfgang Wipperman, op. cit., oferă o succintă prezentare a teoriilor rasiale ce au influenţat gîndirea germană şi motivat parţial acţiunile politice ale naziştilor în capitolul al doilea Barbarous Utopias: Racial Ideologies in Germany al lucrării lor.

 14. În 1923 în Zwichau, şeful unei clinici pentru pacienţii cu deficienţe mentale şi-a argumentat decizia prin lipsa banilor datorată crizei financiare şi regimului de austeritate. Decizia acestuia de a elimina o parte din bolnavii incurabili sau aflaţi în stadiu avansat al bolii pentru a putea acoperi cheltuielile necesare pentru ceilalţi pacienţi va înregistra un ecou pozitiv în presa vremii, ce va începe să facă tot mai des apologia eugeniei negative.

 15. Michael Burleich şi Wolfgang Wipperman, op. cit. 28-32 Paul Weindling, Healt, Race, and German Politics Between National Unification and Nazism 1870-1945, (Cambridge, 1989).

 16. David Bankier, The Germans and the Final Solution. Public Opinion under Nazism, (Blackwell Publishers, 1996), p. 42-43.

 17. Gotz Aly, Peter Chroust, Christian Pross, Cleansing the Fatherland. Nazi Medicine and Racial Hygiene, (The John Hopkins University Press, Baltimore and London, 1994) p.2-8.

 18. idem.

 19. Fritz Stern, The politics of Cultural Despair: A study in the Rise of Germanic Ideology, (New York, 1965), p. 5-6 Punct de vedere susţinut şi de Henry A. Turner deşi autorul nu găseşte un răspuns la întrebările legate de funcţionarea economiei, capacitatea de apărare a unui teritoriu uriaş, administrarea lui în absenţa structurilor moderne ale statului. Vezi Henry A. Turner, Fascism and Modernization, in Reappraisals of Fascism, Henry A. Turner (ed.), (New York, 1975).

 20. Zigmund Baumann, Modernity and the Holocaust, (Ithaca: New York, 1989), p. 149-150.

 21. M. Marrus, op. cit., p. 108-109 Vezi şi Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, (New York, 1958), P. 438-447, Karl Dietrich Bracher, The German Dictatorship: The Origins, Structure and Effects of National Socialism, (New York, 1970) şi Raul Hilberg, The Destruction of European Jews, (New York, 1985).

 22. Tim Mason, Intention and Explanation: A current Controversy about the Interpretation of National Socialism, Der „Fuhrerstaat”: Mythos und Realitat, Gerhard Hirschfeld and Lothar Kettenacher (edit.), Stuttgart,1981), p. 21-40 si Cristopher R. Browning, op. cit.

 23. Arno Mayer, Why did the the Heavens Not Darken? The Final Solution in History, (New York, 1988).

 24. Cristopher Browning, op. cit., p. 214-217. Ghetoul nu a reprezentat o etapă pregătitoare în vederea implementării Soluţiei Finale şi în nici un caz una impusă de la centru. Spre deosebire de cazul URSS unde împuşcarea populaţiei ucrainiene în timpul foametei din anii 1930 a fost decisă la Kremlin drept soluţie umanitară, în cazul Germaniei naziste problema a fost lăsată în competenţa autorităţilor locale. Exterminarea prin înfometare sau eliminarea rapidă prin alte metode a reprezentat în acest caz numai una dintre soluţii şi nu cea mai agreată. Ghetoizarea a contribuit însă la luarea deciziei finale şi acceptarea ei prin înlocuirea imaginii stereotipice a evreului bogat cu cea a unei fiinţe umile, flămînde, disperate, subumane.

 25. Leni Yahil, Madagascar-Phantom of a solution for the Jewish Question, Jews and Non-Jews in Eastern Europe, George Mosse si Bela Vago (edit.), (New York, 1974), p. 319-332. Am amintit deja faptul că în acelaşi timp regimul eliminase fizic pe mulţi dintre cei consideraţi indezirabili.

 26. Daniel J. Goldhagen, Hitler‘s Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust, (New York, 1996) este cea mai recentă şi controversată carte în acest sens şi o încercare de a analiza Holocaustul dintr-o perspectivă asemănătoare celei folosite de Jan Kershaw, Popular Opinion and Political Dissent in the Third Reich: Bavaria 1933-1945, (Oxford, 1983) în analizarea percepţiei întregii politici naziste la nivelul maselor.

 27. David Bankier, Op. cit., p.27-35, 85-99, 113-131.

 28. Michael R. Marrus, Reflections on the Historiography of the Holocaust, Journal of Modern History, nr. 66 (Martie 1994), p. 116. Am putea spune că intrarea acesteia în circuitul de valori al statelor democratice este definitivă şi totodată eficientă dacă avem în vedere reacţia promptă a Occidentului faţă de succesul politic al FPO şi al lui Haider în Austria.

 29. Michael Burleich şi Wolfgang Wipperman, The Racial State: Germany, 1933-1945 (New York, 1991), p. 12-13. Declanşarea Războiului Rece şi transformarea URSS în principalul pericol pentru democraţiile occidentale, combinată cu nevoia stringentă de a prezenta RFG-ul drept un partener viabil şi de încredere în cadrul NATO, au impus în mod automat diminuarea importanţei denazificării şi a studiilor legate de „Germania lui Hitler”.

 30. A. Dorpalen, German History in Marxist perspective (London, 1985).

 31. Interesul, deloc subit al istoriografiei din Vest pentru acest subiect, nu are în vedere doar examenul de conştiinţă politică şi morală pe care Estul trebuie să-l parcurgă în mod necesar în drumul către democraţie. Ca şi în cazul altor subiecte, focalizarea asupra elementelor considerate pînă nu demult drept marginale şi insignifiante pare a fi mai mult decît necesară în elaborarea marilor paradigme. Vezi articolul lui Tim Mason, Whatever Happened to „Fascism”, Reevaluating the Third Reich, Thomas Childers and Jane Caplan (edit), (New York 1993).

 32. Pentru o analiză teoretică a mecanismului cu ajutorul căruia aceasta reuşeste să controleze opinia publică şi să influenţeze cultura politică vezi Yves Lecerf şi Edouard Parker, Les Dictatures d‘Intellighentias, (Presses Universitaire de France, Paris 1987).

 33. Vladimir Tismăneanu, Fantasmele Salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă, (Iaşi: Polirom 1999), p. 113-120. Autorul oferă o excelentă analiză a spaţiului politic Est European post 1989 în care reificarea şi recriminarea „evreului”, în paralel cu fetişizarea istoriei naţionale, sacralizarea unor figuri şi negarea „trecutului urît” joacă un rol esenţial în structurarea unei părţi a spectrului politic.

 34. ibid., p. 120-136. În Franţa post-belică subiectul a fost privit cu aproape aceiaşi reticenţă pînă de curînd şi din aproape aceleaşi motive. Vezi în acest sens Stanley Hoffman, Decline or Renewal ? France since the 1930s, (New York: The Viking Press,1974), p. 26-44. Vezi şi studiul publicat de Susan Zucotti, The Holocaust, the French and the Jews, (New York: Basic Books, 1993) în legătură cu negarea Holocaustului în Franţa lui Mitterand.

*

Mihai CHIOVEANU (1968, Bucureşti) este absolvent al Facultatii de Istorie, Universitatea Bucureşti, specializarea Istorie modernă românească (1997). În prezent, student la Central European University Budapesta, Facultatea de istorie. A publicat studii în revista Viaţa Românească, ICS, Revista de Istorie a Facultatii din Bucureşti.