Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL VI. 2000., nr. 14 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Sociolingvistica minoritară în Europa

Sociolingvistica minoritară în Europa. Limba occitană vs. statul francez

Marya DuMont

 

„Occitana este un mit pe cale să devină realitate” — astfel rezumă Henri Jeanjean situaţia minorităţii vorbitoare de occitană din Franţa.1 În ciuda unei mişcări la scară mondială, ce are ca scop final modernizarea şi totodată eliminarea divergenţelor inter-personale şi inter-etnice, în vederea asigurării unei eficienţe economice sporite, omniprezenţa mişcărilor minoritare etnice şi lingvistice este izbitoare.2 Este evidentă frecvenţa utilizării limbii ca simbol al etnicităţii. (Allardt 1979, Handler 1988, McDonald 1990, Urla 1993); numărul mare de limbi, însoţit  de o reducere vizibilă a statelor omogene din punct de vedere lingvistic, determină  o prevalenţă la nivel global  a minorităţilor lingvistice, unele dintre acestea fiind tentate să pretindă autonomie, în baza diferenţierii lingvistice. Aşa cum afirmau Inglehart şi Woodward, „limba este destinată să devină temelia unui astfel de clivaj”.(360)

Pe teritoriul geografic al Franţei, în ciuda proiecţiei confortabile a unităţii lingvistice, cel puţin şapte grupuri (alsacian, basc, breton, catalan, corsican, flamand şi occitan) pot  avea pretenţia de a fi legitimaţi ca minorităţi lingvistice şi culturale indigene (vezi figura nr. 1). Monolingvismul francez, extrem de strict, indică drept unică justificare a revendicărilor etnice, în termenii drepturilor recunoscute internaţional, „limba maternă”; nu este surprinzător, ca urmare, că mişcarea occitană a căutat să-şi promoveze revendicările în termenii drepturilor lingvistice. Argumentele aduse în discuţie de Inglehard şi Woodward, arată că Occidentul modern consideră limba drept „cea mai importantă şi singura caracteristică definitorie a naţionalităţilor”(358). La această interpretare  s-au gîndit  şi semnatarii Tratatului de la Versailles, în încercarea lor de a stabili graniţele naţionale pe criterii lingvistice; în mod asemănător, Napoleon a răsplătit „minorităţile favorizate”, acordîndu-le dreptul de a avea state separate (367). Culmea ironiei, aceşti lideri au rămas orbi la diversitatea lingvistică existentă între graniţele ţării lor: principiul  „La France Une et Indivisible” s-a dovedit suficient de puternic încît să umbrească principiile autodeterminării lingvistice.3

 

Figura 1

Schimbările permanente din Europa de Est şi de Vest subliniază importanţa limbii în cadrul sistemelor socio-politice şi totodată pune la grea încercare validitatea modelului statului naţional monolingv. Pe măsură ce statul naţional îşi pierde din forţă, modelul enclavelor etnice, bazate pe identitatea lingvistică, e din ce în ce mai evident. Este de-ajuns să ne gîndim la noile entităţi politice  desprinse din fosta  U.R.S.S.: Uzbekistan, Kazahstan, Tadjikistan şi Turkmenistan, cîteva din statele nou apărute, care şi-au luat numele şi şi-au stabilit  graniţele, în conformitate cu limbile lor distincte. La fel s-a întîmplat şi cu Iugoslavia, „Ţara slavilor din Sud”, care s-a dezintegrat; în cazul ei, divizarea lingvistică şi religioasă a coincis cu o lungă istorie încărcată de ură conducînd la sfîrşitul frămîntat al unei uniuni precare. Şi Cehoslovacia s-a destrămat, în urma unui divorţ relativ amiabil, tot pe baze lingvistice.

Statele naţionale ale Europei de Vest, deşi îşi păstrează  unitatea şi suveranitatea, acordă tot mai multă autonomie regională propriilor minorităţi lingvistice. În acest sens, Elveţia este exemplul cel mai nimerit privind politica sa bine stabilită de autodeterminare şi  autonomie locală limitată: limbile oficiale ale fiecărui canton sînt determinate de proporţia vorbitorilor de retoromană, germană, franceză şi italiană, care trăiesc pe teritoriul său. Spania, al cărei guvern, sub Franco, a reprimat violent minorităţile lingvistice, a acordat ulterior o autonomie regională crescîndă Cataloniei; Italia, răspunzînd pretenţiilor ridicate de populaţia din Nord, a ajuns la concesii asemănătoare.

Cea mai clară detaşare a politicii europene de statul naţional centralizat monolingv este făurirea Comunităţii Economice Europene (Allardt, 25). Succesul acestui forum supranaţional impune, într-o anumită măsură, sacrificarea suveranităţii naţionale în schimbul unor avantaje economice; se desfiinţează modelul statului naţional  prin promovarea exemplului de toleranţă lingvistică faţă de diversitate. CEE pretinde naţiunilor membre să promoveze diversitatea, lingvistică şi de altă natură, şi să pună bazele, prin acceptarea unor compromisuri, unei unităţi  îndeajuns de puternice pentru a funcţiona ca o singură entitate pe piaţa mondială. Problemele de limbă sînt tratate cu mai multă înţelegere decît în trecut: într-adevăr, multe instituţii guvernamentale, academice sau industriale, au compartimente de cercetare dedicate creării managementului documentelor multilingve şi tehnologiilor de analiză pentru CEE, inclusiv redării complete a textelor şi traducerii automate. Monolingvismul nu mai constituie în Europa de azi o precondiţie a unităţii economice. Cu toate acestea, revendicările minorităţilor lingvistice nu ajung pînă la faza de independenţă  sau secesiune. Nu e mai puţin adevărat faptul că statele naţionale vest-europene, îndeosebi Franţa, încearcă o teamă în faţa „balcanizării” Europei; ele susţin că dacă ar fi să se acorde autonomie fiecărei minorităţi  care a pretins să aibă propriul guvern naţional, instabilitatea politică ce ar rezulta din multitudinea de state ar constitui un sol prielnic pentru conflicte continui.

Încercînd să caracterizeze revendicările acestora, Mikesell şi Murphy propun formula comparativă: „r-a-p” (recunoaştere - acces - participare sau dorinţa de „a fi în cadrul” statului actual)  vs. „S-A-I” (Separare - Autonomie - Independenţă, adică dorinţa de „a fi în afara” cadrului statal actual). Aspiraţiile celor mai multe minorităţi lingvistice reprezintă o combinaţie a celor două categorii; revendicările separatiste extreme sînt de obicei provocate de  refuzul unor cereri mai puţin radicale, cum ar fi recunoaşterea. Aspiraţiile occitanilor pot fi astfel desemnate de „r-a-p” vs. „A”: scopul primordial al strădaniilor occitanilor, recunoaşterea oficială din partea statului francez, ar însemna un pas însemnat în stoparea denigrării limbii occitane, despre care se afirmă nu numai că este inferioară francezei, ci chiar că nu este o „adevărată” limbă. Dar accesul la oportunităţile economice, din propriul lor teritoriu, ar putea fi scopul real al mişcării occitane; un grad mai mare de autonomie, afirmă ei, poate fi materializat prin participarea la definirea programei şcolare a educaţiei de stat4, ca şi la presa scrisă şi electronică: astfel de revendicări ce vizează descentralizarea ameninţă însăşi esenţa structurii guvernamentale franceze, dar existenţa statului francez  nu este în pericol. Deşi occitanii trebuie „să supraliciteze”  în afirmarea propriei identităţi, pentru a se face auziţi şi pentru a conferi legitimitate revendicărilor lor în ochii Franţei, obiectivul lor nu este crearea propriului stat delimitat lingvistic şi monolingv. Militînd dinlăuntrul statului francez, occitanii urmăresc descentralizarea şi federalizarea acestuia.5

Crearea autenticităţii

Mişcările minorităţii lingvistice, aşa cum o fac atîtea mişcări politice şi etnice, încearcă să dea un sens caracterului lor inevitabil şi „natural”. O astfel de strategie este îndeosebi îndreptăţită cînd înţelesul primit nu admite diversitatea, trecută sau prezentă. Deşi etnicitatea, după cum susţine Woolard, „nu este un fenomen primordial, ci emergent, care rezultă din interacţiunea fiinţelor sociale într-un context politic şi economic dat.”8 Revendicările minorităţilor etnice reflectă, de fapt, un set complex de tensiuni: naţionalism vs. regionalism, sau centralizare vs. federalism, probleme „culturale” sau folclorice vs. economice, elita intelectuală vs. vorbitorii nativi de clasă inferioară. În analizarea fiecăruia din aceşti factori contextuali din linvistica minoritară, e de abordat „ecologia limbii” a lui Haugen: departe de a fi factori străini de limbă, tensiunile economice şi de alt tip crează la drept vorbind înţelesul limbii în contextul său etno-lingvistic, determinîndu-i vorbitorii, momentul şi adresanţii (Simpson 237). Optica ecologistă a lui Haugen este menită să exprime inadecvarea tendinţelor de a rupe limba de contextul său, de a studia patternul de utilizare şi registrele sale, sau chiar transformările morfemelor, fonemelor şi lexicului, fără luarea în considerare a factorilor „non-lingvistici” înconjurători, cum ar fi cei legaţi de poziţia economică, situarea politică, bilingvismul (sau diglosia) vorbitorilor săi. Aceste tensiuni „non-linvistice” sînt mai cu seamă evidente în cazul occitan care, în ciuda superiorităţii numerice pe care i-o conferă statutul de cea mai mare minoritate lingvistică a Franţei, nu a reuşit să stopeze declinul propriei limbi. Limba, deşi aflată paradoxal într-o traiectorie de atrofiere, a ajuns să semnaleze alte revendicări.

Limba occitană a devenit vectorul prin care se revendică instituirea unui tip anume de relaţii economice, politice şi sociale dintre Occitania şi restul Franţei; ea întruchipează un statut „emblematic”. După cum arată Fishman, limba este un instrument capabil să afecteze o populaţie largă, simbolizînd aşa-zisa „autenticitate”, „unitate” şi „misiune” a mişcării; mişcările de loialitate lingvistică sînt de fapt „în mod firesc, parte a unor mişcări mai largi menite să activeze şi să folosească relaţiile inconştiente limbă-etnicitate pentru a accede la, sau a redistribui puterea economică-tehnică, politică şi cultural-educaţională” (1985, 71-72).6 Deşi este limpede că limba este utilizată în acest scop, pare problematic de acceptat ca occitana să fi fost aleasă ca o ţintă primară a dezbaterii regionale, de vreme ce majoritatea populaţiei occitane nu vorbeşte limba; Occitania, la drept vorbind, ar putea să nu fie chiar atît de diferită lingvistic de nordul Franţei pe cît ar dori s-o prezinte activiştii regionali.7 De altfel, acestei minorităţi lingvistice post-industriale, care îşi clădeşte forţa unificatoare mai degrabă pe subjugarea economică şi pe aspecte extra-lingvistice decît pe o identitate etnică lingvistic „unică”, i s-au dedicat relativ puţine studii. În ciuda faptului că numărul limbilor vorbite în lume este în continuu declin pe măsură ce „saltul global” al economiei mondiale încurajează adoptarea englezei şi a altor limbi de comunicare, chestiunile lingvistice continuă să ocupe un loc central în conflicte de toate mărimile. Identităţile cele mai profunde ale oamenilor sînt înrădăcinate în limbile lor, mărturie, iată, argumentele whorfiene ale lui Shopen şi Williams favorabile păstrării diversităţii lingvistice : „fiecare dialect este un tezaur de sunete, cuvinte şi forme gramaticale ce permit vorbitorilor lor să se identifice pe sine şi valorile lor. Dar fiecare dialect este şi un tezaur de sunete şi forme de la care alte dialecte se împrumută pentru a-şi întări propriile resurse lingvistice…, a dispreţui orice aspect – social sau geografic – al unui dialect înseamnă a dispreţui şi deci a respinge valorile şi înfăptuirile vorbitorilor care utilizează aceste forme”(XIV).

Whorf a demonstrat că vederile „tuturor” despre limbă ca fiind un cod transparent de vorbire despre lucruri este complet inadecvat dacă încercăm să înţelegem ce înseamnă limba atît ca interacţiune individuală, cît şi concept abstract. Cazul occitan este o ilustrare a modului în care „o limbă” poate oferi totul, de la cultura înaltă la ignoranţa demnă de compătimire, de la solidaritate la dominare, de la activism politic la inflexibilitatea modelului de guvernare a statului naţional.

Contextul francez

Ca naţiune şi aşa-zis stat naţional, Franţa s-a arătat ostilă numai faţă de grupurile indigene nevorbitoare de franceză ale căror revendicări către o limbă şi cultură distincte erau percepute ca o ameninţare la adresa unităţii statului francez. Conform lui Esman (1977, 23), în Franţa „etnicitate şi stat sînt sinonome”. Exacerbarea intoleranţei franceze constituie un motiv de îngrijorare pentru mişcările lingvistice minoritare: strict monolingv şi centralizat, guvernul francez s-a arătat hotărît încă din secolul al XVI-lea sub Francisc I să unească Franţa prin dialectul francian vorbit în regiunea capitalei sale nordice. Franţa se apropie de modelul ideal al unui stat structurat hegemonic: „standardul” său lingvistic oficial este privit ca o icoană de claritate, conciziune, eleganţă şi frumuseţe, fiind susţinut şi apărat de instituţii ca Académie Française, ca „întîiul şi cel mai de preţ vlăstar al Accademiei »della Crusca« … fondată de şiretul cardinal Richelieu în 1635 ca parte a politicii sale de centralizare”(Haugen, 10). Mîndria francezilor pentru limba lor este legendară; limbile nefranceze sînt poreclite patois (dialecte locale ţărăneşti), adică expresiv şi cultural inferioare.8 Sauzet notează „deosebita eficacitate a termenului patois: acesta permite să se vorbească despre o altă limbă fără a o identifica şi fără a-i recunoaşte statutul de limbă” (Sauzet, 212). Haarmann a analizat această „ideologie a patois-ului” care a constituit pentru un timp îndelungat baza politicilor lingvistice franceze: pentru asimilarea minorităţilor etnice periferice, francezii se folosesc de „anumite clişee cu privire la limbile regionale” (91), ceea ce rezidă într-un „complex colectiv de inferioritate lingvistică” (92), evident încă şi astăzi (Jacob, 73; Merle, 56). Limba occitană, ale cărei rădăcini sînt cel puţin la fel de vechi şi ilustre ca şi ale francezei, nu a scăpat denigrării: ea a fost multă vreme percepută ca o pronunţare inferioară şi greşită a „adevăratei” franceze, şi ca atare neacademică, ţărănească 9, iar vorbitorii nativi, cîţi vor mai fi fiind, şi-au însuşit această ideologie10.

Limba

Occitana, numită şi oc, langue d’oc, provensal, occitois, patois sau „franceza meridională”, este de fapt o limbă romanică dezvoltată paralel cu vecina sa nordică franceza (la rîndul său dialect al regiunii Île-de-France). Din punct de vedere lingvistic occitana este mai apropiată de spaniolă şi italiană decît de franceză, şi este strîns legată de catalană. De fapt, denumirea de „limbă occitană” este utilizată, e drept cu un anume grad de inacurateţe, pentru a descrie un grup de familii de dialecte: nord-occitana (compusă din limousin /lo lemusin/, auvergnat /l’auvernhàs/ şi provensal alpin) şi sud-occitan (gascon, din Languedoc /lo lengadocian/, şi provensal /lo provençal/).11 Deşi dialectele sînt interinteligibile, încercările de făurire a unei conştiinţe occitane unitare au fost într-o anumită măsură subminate de lipsa unei omogenităţi lingvistice clare.

„Occitania” este ansamblul geografic al vorbitorilor occitani, situaţi în principal în treimea de sud a actualului teritoriu al Franţei (incluzînd şi Val d’Aran din Catalonia, Spania, şi văile alpine învecinate ale Piemontului, Italia), uniţi prin interinteligibilitatea dialectelor lor, ca şi prin atitudinile culturale şi problematica economică comune. Distincţia dintre Sud şi Nord este evidentă de-a lungul istoriei regiunii: Occitania de astăzi constituie frontiera istorică dintre limba de Nord, langue d’Oil şi cea de Sud, langue d’Oc, metonimii pentru cuvîntul „da” în franceză şi occitană. Această convenţie s-a născut încă în 1291 (Brunot, 304); i se atribuie lui Dante popularizarea termenului de „langue d’oc” în a sa De Vulgari Eloquentia (Grillo, 66).

Această graniţă istorică dintre „oc” şi „oil” coincide tocmai cu diferenţierile lingvistice bazate pe distincţiile lingvistice cu semnificant istoric.12 Acest lucru este unanim acceptat, cel puţin în cercurile care admit existenţa limbilor non-franceze pe teritoriul francez; harta minorităţilor etnice coincide cu reprezentările occitane. Această „graniţă” nu are astăzi o existenţă politică reală; ea intersectează mai multe regiuni şi departamente franceze (figura 2), şi orice presimţire de unitate regională crescîndă este înconjurată de suspiciune (Merle, 176).13 Nu mai puţin, există o corelare interesantă între variabilele non-lingvistice şi „graniţe”: frontierele culturale, întrupate în pămînteştile diferenţe de culoare dintre ţiglele acoperişurilor (cenuşii în Nord, roşii în Sud)14 şi bucătăria tradiţională (folosirea untului în Nord, a unturii de gîscă şi uleiului de măsline în Sud), la care se adaugă cantitatea de legume consumate anual şi, mai ales, rata şomajului (figura 3).15 Aceste date alimentează reprezentarea Occitaniei de către activiştii occitani ca un tot organic, în ciuda faptului că regiunea nu a fost nicicînd unificată ca atare, nici chiar în perioada medievală.16 Îndelung stăpînită de diferiţi regi şi duci, inclusiv regi ai Angliei, şi numai parţial salvată de la fărîmiţarea dialectală de forţa unificatoare a limbii d’oc medievale scrise, Occitania ca întreg este cel mai bine definită de elita membrilor societăţii sale care sînt conştienţi de patternul demografic şi transformările lingvistice subtile care se constituie în frontierele sale. Totuşi, harta, aşa cum apare ea astăzi, este efectiv utilizată de naţionaliştii occitani: clar demarcată, regiunea este separată de contextul ei şi reprodusă în forma unui „logo” (figura 4), servind ca „semn pur, nemaiaparţinînd lumii” (Anderson 175). O astfel de trasare a hărţii este manifestarea tendinţei etnice de construire de sine „naturală”, ce nu presupune altă definire în afara autoafirmării (Hobsbawn şi Ranger, 14).

 

Figura 2.

Harta-logo devine o emblemă ce va servi ţeluri naţionaliste: Urla (1993) analizează excelent cazul utilizării hărţii-logo de către bascii spanioli, alături de rezultatele recensămîntului, în afirmarea existenţei patriei, Euzkadi. Utilizarea hărţii conferă o dimensiune istorică de unitate şi modelează conştiinţa occitană într-un teritoriu care se străduieşte încă să  creeze respectiva unitate. Hărţile sînt instrumente puternice: citîndu-l pe Thongchai, vom spune că o hartă este percepută ca o „abstracţie ştiinţifică a realităţii”, reprezentînd „ceva ce există deja obiectiv acolo”17 şi, în consecinţă, poate conferi legitimitate revendicărilor regionaliste. Se cuvine de subliniat că nu este vorba de revendicări de acceptare ca naţiune, scopul fiind obţinerea statutului de regiune autonomă (ecou al ţelurilor federaliste occitane). Comitetul Occitan de Studii şi Acţiune (COEA) combină regionalismul cu apelul la „natural”, definind regiunea ca pe o „unitate organică naturală opusă districtelor administrative artificial create şi coercitive” (Alcouffe ş.a., 101). Trasarea hărţii Occitaniei ca o entitate în sine, „natural” constituită, este un mijloc de a transforma mitul în realitate.

 

Figura 3. Sus, rata şomajului; jos, cantitatea de legume consumate

(părţile mai închise la culoare reprezintă valorile mai ridicate)

 

Figura 4.

Contextul istoric

Istoria limbii occitane este un factor cheie în continua sa luptă cu franceza. Conform tendinţei mişcărilor etno-naţionale de a evoca continuitatea cu un trecut istoric (sau chiar mitic), exagerîndu-i longevitatea şi rădăcinile ilustre pentru a-şi făuri o identitate (Anderson ; Hobsbawn şi Ranger), utilizarea fundamentului lingvistic ca vector al revendicărilor occitane conduce la tentaţia de a „înfrumuseţa” trecutul şi de a supralicita omisiunile istorice franceze. Cu toate acestea limba occitană chiar are o lungă istorie, îngemănată cu politica, religia şi apartenenţa la o arie geografică dată. Restabilirea istoriei occitane şi demonstrarea faptului că ea nu coincide cu istoria Franţei ajută, înainte de orice, la formularea revendicărilor occitane.18 Dar una din barierele de credibilitate ale pretenţiilor occitane rămîne denigrarea de către Franţa a acestei limbi ca „franceză pocită”, a cărei cultură este sărăcăcioasă, neproductivă, provincială, departe de ilustra izbucnire pariziană de cultură şi rafinament. Ca urmare, prezentarea unei versiuni occitane a istoriei este menită să etaleze propriile sale înfăptuiri în plan lingvistic şi cultural. Occitanii împărtăşesc cu irlandezii, welşii, catalanii şi alte minorităţi europene o anumită mîndrie de a se şti moştenitorii unei culturi tradiţionale dăinuind din evul mediu. Această mîndrie pe care Haarmann (40) o numeşte „historische Dimension der ethnischen Identität” (dimensiunea istorică a identităţii etnice), este insuficientă pentru a contracara sentimentul de jenă lingvistică legat de vorbirea unui patois.19

Occitania, locuită fără întrerupere din epoca paleolitică, poartă încă numeroase urme ale primilor locuitori, inclusiv faimoasa peşteră de la Lascaux. Ligurii, un trib din epoca bronzului, sînt primii care au lăsat urme lingvistice, respectiv toponimice care se regăsesc în denumiri actuale (Dupuy 1989, 66). Marsilia de azi (sau Massalia), cel mai vechi oraş locuit continuu al Franţei, a fost întemeiat de fenicieni în jurul anului 600 î.Chr. Cucerirea romană a provinciei Occitane (care a dat numele de Provenţa – de la Provincia Narbonensis – unei părţi a teritoriului) a început de la coloniile lor de la Antibes şi Nissa aproximativ în 120 d.Chr.20 Puternica prezenţă romană din Sud a contribuit la diferenţierea lingvistică dintre Sud şi Nord, acesta din urmă mult influenţat de cultura celtică şi invaziile germanice ale francilor. Lunga perioadă de dominaţie romană care a urmat a cimentat legătura Occitaniei cu lumea mediteraneană atît lingvistic şi cultural, cît şi economic.

Strămoşul medieval al limbii occitane, îndeobşte cunoscut sub numele de limba provensală sau langue d’oc21, a fost primul dialect literar cult din teritoriul cuprins astăzi de Franţa. Acesta, ca şi dialectul francian (strămoşul francezei moderne), provine din latina vulgară transmisă de soldaţii şi negustorii romani populaţiilor locale.  Potrivit Enciclopediei Occitane, provensala a fost de fapt prima limbă romanică ivită din amestecul limbilor latină cu graiurile „barbare”; cel mai vechi text în langue d’oc care s-a păstrat datează cu certitudine din secolul al X-lea, iar acel Donat provençal din secolul al XII-lea este prima gramatică a unei limbi europene moderne (Dupuy 79). Cei mai renumiţi ambasadori ai limbii occitane au fost trubadurii, menestreli rătăcitori creatori de poezie lirică şi canso, cei care au inventat şi răspîndit ideea iubirii curteneşti.22 Deşi Occitania era compusă din numeroase entităţi feudale mici (Grillo 66), langue d’oc a beneficiat în epoca medievală de o ortografie comună şi a servit admirabil ca limbă a filozofiei, ştiinţei, dreptului şi artelor, ca şi drept dialect cotidian al vorbitorilor săi (Merle 40). Folosirea ei a continuat pînă în secolul al XIV-lea, iar declinul care i-a urmat este strîns legat de evoluţia puterii regale şi a statului francez.

Catarii: mit şi realitate

Înclinaţia activiştilor etnici de a atribui o mare importanţă unei întîmplări istorice, care devine emblematică în lupta lor împotriva unei structuri dominante („mitul fondator”, în termenii lui Malinowski), avertizează împotriva atribuirii unei semnificaţii ultime unui astfel de incident. Totuşi, chiar şi lucrările franceze (cum ar fi Histoire de la langue française a lui Brunot) scot în evidenţă evenimentele care au constituit o răscruce în procesul subjugării limbii occitane şi al începerii declinului său: cruciadele albigenze şi actul de la Villers-Cotteręts. Ultimul, în special, „figureaza la loc de cinste în istoriografia occitană contemporană” (Grillo, 67).

Erezia catară (sau albigenză) reuşise să atragă adepţi din toate straturile societăţii, inclusiv din marea nobilime, fiind tolerată chiar şi de cei care nu-i îmbrăţişau învăţăturile.23 Totuşi, ea a oferit regelui Ludovic al VIII-lea pretextul de a smulge jurăminte de fidelitate de la puternicii comiţi de Toulouse şi să-şi adauge coroanei din Île-de-France teritoriile acestora.24 Erezia a fost mai apoi înăbuşită printr-un pogrom egalat în istoria Franţei numai de sîngeroasele Guerres de religion (războaie religioase). Nobilii nord-francezi, la instigarea papei Inocenţiu al III-lea, (speriat de influenţa crescîndă a unei religii antiinstituţionale) şi a comitelui Raymond al V-lea, au pornit patru cruciade între 1179 şi capturarea în 1244 de către Inchiziţia toulousană a fortăreţei Montségur.25 Sub conducerea lui Simon de Montfort, născut în Nord, sate întregi au fost prădate sau incendiate în timpul perioadei respective şi mulţi au trebuit să ia calea băjeniei spre Pirinei. Printre cei ce se împotriveau s-au aflat şi mulţi trubaduri faimoşi, ca Peire Cardenal şi Guilhem Figuèira, a căror poezie de rezistenţă este citată ca un exemplu al legăturii ce dăinuie între occitanism şi scriere (Dupuy 30-131).

Se cuvine notat că istoricii occitanişti, cum ar fi Dupuy, sînt acuzaţi de căutarea intenţionată în textele rămase din perioada medievală a semnelor ce ilustrează conştiinţa naţională, şi îndeosebi rezistenţa faţă de stăpînirea franceză. Spre pildă, frecvent citata formulare a comitelui Raymond al VI-lea de Toulouse, care îi numea pe cei care luptaseră alături de el împotriva francezilor „homines nostre idiome” (oameni de limba noastră).26 Sînt de netăgăduit însă efectele pe care cruciadele le-au avut împotriva ereziei: prin pacea de la Meauc, cea mai mare parte a Occitaniei a fost anexată regatului Franţei. Brunot, un lingvist şi istoric francez, susţine că „actele de violenţă din cruciadele Albigense (sic) au dus la stingerea civilizaţiei meridionale în prima jumătate a secolului al XIII-lea; poeţii au emigrat sau au fost siliţi să tacă, şi, începînd cu secolul al XIV-lea, dialectele lor, părăsite de scriitori, par să fi pierdut pentru totdeauna rangul de limbi literare” (309). Dupuy susţine că declinul producţiei literare în langue d’oc poate fi atribuit lipsei de libertate morală şi intelectuală de sub stăpînirea franceză (131).

Reverberaţiile Inchiziţiei şi capturarea teritoriului occitan de către coroana franceză sînt încă resimţite de occitani şi exploatate în sensul dorit de ei. Este foarte la îndemînă să vezi în pogromul împotriva ereticilor albigenzi o caracteristică emblematică a intoleranţei şi rapacităţii Franţei; identificîndu-se cu cei care au rezistat, occitanii de azi îşi aleg ca simbol crucea comiţilor de Toulouse (vezi figura 5). Episodul a ajutat şi la crearea unui stereotip: occitanii, prin refuzul de se supune şi curajul în faţa iminentei anihilări, au contribuit la „mitologia modernă a rezistenţei lui homme d’oc la autoritatea centrală”.27 Pe de altă parte, cercetătorii francezi caută să prezinte respectivul episod într-o lumină diferită, eludînd elementele de cucerire şi punînd accentul asupra inevitabilităţii unificării Franţei: „istoria Franţei este mereu prezentată ca un soi de marş forţat al statului naţiune de-a lungul secolelor către un punct final înscris în chiar ordinea lucrurilor: Republica una şi indivizibilă (Barelli ş.a., 45).28 Harta publicată de National Geographic Society în 1989 şi intitulată „Franţa istorică: evoluţia unei naţiuni” este o ilustrare excelentă a acceptării unei viziuni privind concentrarea teritorială şi administrativă a Franţei ce atribuie mare parte din unificarea ariei geografice actuale lui Carol cel Mare şi perioadei secolelor al VIII-lea şi al IX-lea. Cu excepţia „îndărătnicei Bretagne”, practic toate regiunile Franţei sînt colorate într-un mod ce ilustrează apartenenţa la coroana franceză (cu excepţia invaziei engleze). O lucrare mai recentă, Montaillou, a lui Le Roy Ladurie, o îngrijită (dacă nu exagerat de ambiţioasă) reconstrucţie a vieţii unui sat medieval, pe baza notelor Inchiziţiei lui Montfort, păcătuieşte prin aceea că îi prezintă pe locuitorii unui cătun din Pirinei ca pe un fel de francezi timpurii (deşi admite că vorbeau occitana) cînd de fapt au fost făcuţi francezi cu forţa abia după  înfrîngerea lor.

 

Figura 5.

 

Centralizare şi pierderea limbii

Deşi Occitania a fost anexată teritoriului coroanei Franţei în secolul al XV-lea (mai puţin ţinuturile stăpînite de englezi), limba franceză nu a înlocuit occitana. Francisc I este cel care prin Edictul de la Villers-Cotteręts din 1539 a făcut din franceză limbă oficială a guvernului şi a documentelor de drept, înlocuind latina, ca şi cele aproximativ 30 de dialecte celtice şi romanice locale vorbite de majoritatea populaţiei (Wardhaugh). Acest act a deschis calea asocierii limbii franceze cu privilegiile şi puterea, căci burghezia, nobilii şi curtenii au optat deopotrivă pentru franceză, limba regelui şi a guvernării (Merle 41); limba franceză a devenit şi limba culturii elitei occitane aducînd expresii de politesse în vocabularul occitan (Brunot, 372). Cu toate acestea, l’Ancien Regime nu a investit prea mult efort în întărirea acestui edict (Wardhaugh, 101). Politica oficială, cel puţin cea a primilor conducători Capeţieni ai Occitaniei, permitea traducerea documentelor la nivel local, ceea ce dovedeşte că puterea regală nu ambiţiona să-şi impună propria limbă (Brunot, 370). Uzurparea franceză a demarat încet, urmînd căile negoţului şi, la fel ca în cazul trecerii de la „tu” la „vous”, a contribuit la separarea straturilor de jos de cele de sus ale societăţii (Brown & Gilman). Întocmai ca şi în cazul celor apropiaţi de împăraţii romani, elita, primii în adoptarea formei protocolare „V”, identificaţi mai pe urmă afectiv cu bunăstarea şi privilegiul, limba franceză a început uzurparea teritoriului limbii occitane graţie legăturii sale cu puterea şi eleganţa. Curtenii dornici să dobîndească favorurile coroanei din Île-de-France au ales să vorbească franceza; burghezia, întreprinzătorii şi clasa născîndă a funcţionarilor guvernamentali au descoperit că bilingvismul francez este în interesul lor. În acel moment, franceza s-a identificat cu bunăstarea şi elitele.29

Legislaţia limbii

La nivel guvernamental oficial, exterminarea limbii occitane nu a căpătat caracter sistematic decît odată cu Revoluţia Franceză: naşterea triadei liberté, égalité, fraternité a coincis în mod paradoxal cu decesul toleranţei  şi opţiunii lingvistice libere în Franţa. Faptul că în 1789 mai mult de jumătate din populaţia Franţei nu vorbea franceza (Grau, 19), atestă că în realitate, de la unificare, dialectul francian cîştigase relativ puţin teren în faţa dialectelor locale. Decretul din 8 Pluviôse anul II a fost primul document oficial interzicînd folosirea oricărei alte limbi în afara franceze, chiar şi în comunicarea privată (Jeanjean, 27). Raportul din 1790 al Abatelui Grégoire, intitulat „Sur la nécessité et les moyens d’anéantir les patois et d’universaliser l’usage de la langue française“  (Despre necesitatea şi căile de suprimare a dialectelor şi de universalizare a folosirii limbii franceze), exprimă limpede aspiraţiile iacobine şi începutul unui intens program statal de reformă a educaţiei ţintind să înfăptuiască egalitatea lingvistică prin omogenizare. Pe baza Legii Deixonne, în intervalul din 1794 pînă în 1951, dialectele „patois“ nu puteau fi vorbite în şcoli decît în cazul în care era absolut necesar pentru învăţarea francezei. Metodele educaţionale erau menite să sădească în studenţi viziunea franceză asupra limbii minoritare: un „simbol“ infamant, adesea o opincă ţărănească, era atîrnată de gîtul elevilor care erau prinşi vorbind patois. Cel ce purta un astfel de simbol nu putea scăpa de el decît dacă, la rîndul său, prindea un alt elev vorbind patois, iar acela ce nu scăpa de simbol pînă la sfîrşitul orelor era pedepsit să rămînă la şcoală pînă tîrziu, scriind propoziţii ce denunţau propria sa limbă.31 Această metodă de învăţare, documentată în regiuni periferice ale Franţei pînă în timpul celui de al doilea război mondial, inducea vorbitorilor de limbi occitane un profund simţ al ruşinii. Recrutările militare forţate introduse din 1875 au constituit un alt element de politică guvernamentală, contribuind la declinul limbii occitane. Franceza a fost consacrată ca unic mijloc de comunicare în armată, iar recrutării în sine i s-a atribuit o dimensiune de patriotism naţional menit să umbrească partizanatul regional (Wardhaugh, 103).

Astăzi, unica limbă oficială a Franţei este limba franceză: toate documentele guvernamentale, toate procedurile legale, întreaga publicitate32 este obligatoriu să fie în franceză; occitana, alături de alte limbi minoritare, şi-a cîştigat dreptul de a fi prezentă, într-o proporţie minoră, în programele de radio şi televiziune de stat şi în educaţia publică (Barelli ş.a.).

Starea actuală a limbii occitane

Occitanii, cea mai importantă minoritate lingvistică a Franţei, beneficiază în lupta sa pentru recunoaştere de mărimea sa: 11 milioane de locuitori, aproape Ľ din totalul Frantei. Cu toate acestea, după al doilea război mondial, vorbitorii monolingvi de occitană s-au regăsit numai în cele mai izolate arii agricole; astăzi sînt foarte puţini copiii care învaţă occitana ca primă limbă. Tot din rîndul populaţiei Occitaniei de azi fac parte şi imigranţii de dată recentă, sau pieds noirs, cărora le lipseşte legătura cu ţinutul, ca şi sentimentul trecutului ilustru, şi ca urmare vădesc puţin, sau de loc, interes pentru limba occitană.33 În ciuda datelor din studiul comparativ al lui Allardt privind minorităţile europene, creşterea relativă a populaţiei (76) este modestă, iar Alcouffe şi alţii, în analiza lor demografică, confirmă că relativa creştere se datorează numărului important de imigranţi, ceea ce nu conduce la păstrarea limbii. 34

Cine sînt vorbitorii de occitană? Nu există date statistice ferme la îndemînă în Franţa, deoarece recensămîntul de stat, sub pretextul protejării intimităţii, refuză să ia cunoştinţă de existenţa minorităţilor lingvistice. Pe de altă parte, există tendinţa ca lumea să-şi decline orice competenţă în limba occitană, în special în situaţia unui interviu (Jacob, 73; Merle, 56), ceea ce dovedeşte succesul de netăgăduit al limbii franceze, autoimpusă ca modul bun şi potrivit de a vorbi. Totuşi, numeroase estimări concură în a aprecia că din cei 11 milioane de rezidenţi, 7 milioane înţeleg occitana, iar 2 milioane o vorbesc cu regularitate.35

În ciuda eforturilor depuse pentru păstrarea ei, limba occitană arată multe din caracteristicile unei limbi în declin: bilingvism, prevalenţa vorbitorilor nativi vîrstnici, puţin educaţi, provenind din zona rurală, frecvente împrumuturi din limba dominantă, absenţa standardizării şi sfera limitată de folosire.36 Dincolo de legislaţie, şi alţi factori au jucat un rol important în declinul lingvistic: dezvoltarea reţelelor de comunicaţie (controlate de stat) a introdus limba franceză în fiecare cămin cu mai mult succes chiar decît orice tehnici educative. Urbanizarea a contribuit şi ea la accelerarea vitezei de răspîndire a limbii franceze: o treime din populaţia de azi a Occitaniei trăieşte în oraşe şi mari metropole, care au o lungă istorie în rolul de contact între occitană şi franceză. Schimbarea de populaţie poate fi atribuită atît imigrării muncitorilor străini şi a celor provenind din Nord, cît şi abandonării de către comunitate a modului de viaţă rural, bazat pe agricultură. Dincolo de transplantarea limbii franceze, urbanizarea a promovat şi răspîndirea atitudinilor franceze faţă de limbă (Dupuy, 39). Mişcarea spre oraş, concomitent cu schimbarea ocupaţiilor, marchează şi abandonarea zonelor în care occitana se bucura de o largă varietate de registre.37 „Paralel cu francizarea oraşelor”, subliniază Merle, pe drept cuvînt (31), „destrămarea societăţilor mici atrage după sine degradarea utilizării limbii, pierderea sentimentului identităţii. Contraofensiva intelectuală rămîne neputincioasă: pentru o ca cultură să trăiască este nevoie ca limba ei să fie percepută ca firească, nicidecum inferioară.”

Diglosia

Actualele eforturi în direcţia păstrării limbii au ca ţel exclusiv menţinerea bilingvismului franco-occitan, căruia i se potriveşte denumirea mai exactă de diglosie. Urmînd formularea lui Ferguson (1959), franceza este limba „înaltă”, occitana este „de jos” şi, ca atare, cea din urmă este folosită în comunicarea privată, în cadrul căminului, la piaţă (Ferguson, 234-236). În privinţa identificării occitanei cu diferitele paliere ale muncii, ea este caracteristică muncii manuale, bărbaţilor, agriculturii, existenţei rurale, generaţiei vîrstnice.38 După cum notează Sauzet, diglosia franco-occitană se manifestă în trei moduri tipice: specializarea funcţionării fiecărei limbi, valorizarea lor inegală, în fine, substituirea tot mai accentuată a occitanei de către franceză.39

„Francitana”

În general, s-a acordat puţină atenţie studierii fenomenului „francitan”, adică „accentului meridional” sau formei specifice de franceză vorbită de occitani. Sauzet a ridicat o chestiune incitantă, afirmînd că „francitana” ar putea fi mai mult decît un simplu accent regional, legîndu-i de fapt pe non-occitanofoni de limbă (228). Învăţarea ritmului, a sintaxei şi a lexicului occitan poate face din stăpînirea occitanei o „redobîndire”. Mai departe, Sauzet situează relaţia occitană/franceză în tipologia conflictelor lingvistice a lui Kloss, potrivit căreia limbile care împărtăşesc un acelaşi pedigree, ca occitana şi franceza, tind să dezvolte un „bilingvism diglosic”. Limba „de jos” se menţine ca „patois” (grai) multe generaţii după ce forma sa „pură” va fi ieşit din uz. Merle şi alţi autori occitani au menţionat această tendinţă, sugerînd că „francitana” ar putea, într-o bună zi, să ia la purtare încălţările occitanei, ca urmare a contextului eforturilor etno-lingvistice (50); ceea ce înseamnă că „francitana” ar putea deveni vectorul aspiraţiilor occitane, constituind o bază mai autentică a proclamării unei identităţi distincte. În timp ce viitorul limbii occitane rămîne ameninţat, omniprezenţa „francitanei” nu poate fi nicidecum trecută cu vederea. Modelele de vorbire ale occitanilor de astăzi vădesc o formă diferită de franceză, iar examinarea acestui fenomen lingvistic s-ar putea dovedi mai folositoare decît a occitanei însăşi, atît în termeni de schimbare a diglosiei, cît şi ai formelor de exprimare a prestigiului. Cum observă Weinrich, vorbitorii în căutare de prestigiu îndeobşte asociat cu limbi considerate „înalte” sînt constrînşi la un grad suficient de stăpînire a acestora pentru a depăşi realitatea că limba pe care o vorbesc nu este limba lor maternă.40 Potrivit acestei viziuni, „francitana” poate fi privită ca un indicator atît în încercarea de a stăpîni limba franceză, cît şi în aceea de a păstra modul de vorbire specific occitan, fapt ce poate fi pus în relaţie cu o continuă îngustare a orizontului economic, inclusiv în Occitania „vorbitoare de franceză”.41

Cei care activează în favoarea limbii occitane sînt conştienţi de situaţia ei diglosică, aceasta putînd fi comparabilă cu cele descrise de Blom & Gumperz referitor la Norvegia. Ei nu caută înlocuirea limbii franceze printr-un monolingvism occitan; rezistenţa lor la tendinţele centraliste franceze se oglindeşte în respingerea „miturilor socio-filozofice — Weltanschaungen — ale monolingvismului” prin care monolingvismul este pus în relaţie cu libertatea, universalismul şi raţionalismul (Fishman, 1985, 445). În locul deşartei căutări a întoarcerii idilice la Utopia pre-franceză, occitanii caută „ambilingvismul” (Stephens, XXVII), cu alte cuvinte, abilitatea de a alege liber, în orice situaţie,  între franceză şi occitană, fără teama că lumea ar putea zice „aşa ceva nu dă bine” şi fără a fi cuprins de sentimentul ruşinii („honte”) care însoţeşte mărturia occitanofonilor de azi (Merle, 42).

Privarea de drepturi economice

Cercetările înterprinse de Woolard (1989) în Catolonia spaniolă avertizează împotriva confundării dominaţiei lingvistice instituţionale şi juridice cu manifestările de prestigiu „atitudinale”, aşa cum au fost descrise mai sus; totuşi cazul occitan confirmă modelul, dealtfel larg răspîndit, al prestigiului perceput ca o corelare atît cu aprobarea guvernamentală, cît şi cu avantajul economic. Socio-lingviştii susţin că acest al doilea factor, beneficiul economic, stă în spatele majorităţii mişcărilor de activism lingvistic minoritar. Inglehart şi Woodward au argumentat că probabilitatea conflictelor de sorginte lingvistică într-un anume stat este legată atît de nivelul de dezvoltare economică şi politică a ţării, cît şi de gradul în care apartenenţa la un grup minoritar blochează mobilitatea socială. În cazul occitan privarea de drepturi economice şi limitarea mobilităţii sociale sînt factori ce influenţează decisiv declinul lingvistic.43 Politica statului francez a avut, dincolo de orice dubiu, un impact semnificativ asupra declinului limbii occitane, a prestigiului său, dar nu i se poate totuşi atribui responsabilitatea totală a acestui fenomen (cum pretind unii occitanişti). Studierea de către Brun a pieselor populare din secolul al XVIII-lea demonstrează existenţa unei stratificări timpurii a limbajului, în funcţie de apartenenţa de clasă.44 Christina Bratt Paulston face, în cadrul unei comparaţii între occitană şi catalană, o subliniere a elementului economic: Occitania aşteaptă de la Paris investiţii, locuri de muncă, oportunităţi comerciale, contribuind la valorizarea francezei ca limbă a oportunităţilor economice şi a dezvoltării.45 Dimpotrivă, capitala Cataloniei, Barcelona, este teatrul unui succes economic considerabil: acest „al doilea oraş al Spaniei” nu încetează să atragă, către centrele sale industriale, imigranţi din alte regiuni. Subordonarea Cataloniei faţă de statul spaniol, mai puţin centralizat, rămîne una politică, nu economică. La nivel local, progresul economic favorizează limba catalană în competiţia cu castiliana. S-ar putea argumenta că poziţia economică favorabilă a Cataloniei în relaţia cu statul naţional spaniol a contribuit semnificativ, sau a determinat chiar, atît prestigiul înalt al catalanei, cît şi succesul provinciei în înfăptuirea autonomiei regionale. Inglehart şi Woodward explică activismul lingvistic catalan prin instrumentarea împotrivirii faţă de scurgerea resurselor sale considerabile destinate susţinerii unui îndepărtat guvern castilian. În concluzie, este limpede că limba catalană este la rîndul ei dependentă de circumstanţele economice şi aşteptările celor care o vorbesc.

Combaterea diglosiei

O parte importantă a eforturilor de revitalizare lingvistică din Occitania urmăresc revalorizarea limbii locale îndemnîndu-i pe occitani, în termenii unui proverb local, „fleuris oů tu habites” (înfloreşte unde trăieşti).46 O altă formulă cu acelaşi sens este „Volèm Viure al Paďs” (Vrem să trăim la noi în ţară).47  Mai mult decît un nume al unei de-acum defuncte organizaţii occitaniste, acest slogan conţine esenţa revendicărilor occitane de azi: Occitania şi limba sa ar trebui să ofere întregul evantai de oportunităţi prezente în alte zone ale Franţei. Tineretul  nu ar trebui să mai fie constrîns să-şi mai perfecţioneze franceza şi să emigreze la Paris pentru a urma o carieră bănoasă de succes. Occitania ar trebui să nu mai însemne doar vacanţă, destindere într-o zonă înapoiată, cît ar fi ea de pitorească.

Revalorizarea limbii occitane înseamnă înainte de orice (la nevoie, un astfel de proiect socio-lingvistic poate fi înfăptuit conştient) schimbarea mentalităţii oamenilor cu privire la utilizarea sa într-o gamă largă de interacţiuni. Exemplul invocat de Urla pentru a ilustra „propaganda” în favoarea limbii basce, în contextul unui festival local, demonstrează realitatea unor astfel de eforturi în proiectele minorităţilor lingvistice. Existenţa unui studiu stabilind că basca este relativ puţin vorbită în afara căminului a determinat pe şcolarii basci să participe la acest festival agitînd pancarde care îndemnau la utilizarea limbii materne şi public, cu ocazia sărbătorilor (832-833). Chiar dacă se poate argumenta că folosirea unei limbi minoritare în contexte intelectuale literare şi oficiale are un impact mai mare decît folosirea ei în public cu ocazii festive, este de netăgăduit că expansiunea limbii în afara ariei de folosire uzuală constituie un pas înainte în afirmarea viabilităţii ei.

Catalanii, la rîndul lor, au căutat să-şi revalorizeze limba, deşi campania lor nu a atins nicicînd proporţiile epice ale Occitaniei. Dealtfel, catalanii beneficiază din plin de poziţia lor economică semnificativă în cadrul statului spaniol: unitatea lor politică medievală şi puterea economică şi politică datorată legăturilor strînse cu zona mediteraneană, au asigurat limbii catalane o continuă stare de confort lingvistic (Woolard). Odată cu industrializarea din secolul al XVIII-lea catalana a dobîndit noi valenţe, translatînd de la Renaixença culturală şi lingvistică la mobilizarea comunitară adusă de catalanism (Paulston, 49). În fine, spre deosebire de occitană, catalana este proprie în egală măsură burgheziei şi claselor muncitoare (Paulston, 51).

Occitanii au învăţat din experienţa vecinilor lor sudici: pentru a atinge idealul „existenţei întregi” a Occitaniei şi pentru a înlocui diglosia cu ambi- sau bilingvismul, ei caută să promoveze descentralizarea şi redistribuirea oportunităţilor economice. Desigur, toate campaniile continuă să fie iniţiate în numele limbii occitane: explicaţia ar fi, potrivit lui Castan, că limba este singura „posesiune” occitană care nu poate fi anexată de nici un centru extern şi, prin aceasta, asigură autonomia întregii mişcări occitane.48 Occitana fiind, deci, o „posesiune” urmează că adevăraţii săi proprietari sînt puţinii vorbitori autohtoni care mai există. Paradoxal, cînd soarta occitanei a rămas în mîinile lor, ei n-au ezitat să-şi abandoneze patois-ul în schimbul avantajelor oferite de franceză (vezi mai jos A cui este limba?).

Standardizarea şi mişcările occitane

Revendicările occitane, inclusiv cele lingvistice, par lipsite de soluţii reale, încercările de a crea o limbă occitană standardizată pot fi puse pe seama schimbării accentului şi scopurilor mişcărilor occitaniste. Una din acestea, poate cea mai faimoasă şi timpurie, a fost iniţiată de binecunoscutul autor Frédéric Mistral al cărui poem „Mirèilha”, compus în dialectul său matern provensal, fusese distins în 1905 cu Premiul Nobel pentru literatură. Împreună cu un grup de intelectuali cunoscuţi sub numele de Félibrige, Mistral propusese standardizarea limbii occitane, plecînd de la dialectul ei provensal. Preocuparea grupului Félibrige pentru omagierea purităţii şi a trecutului exprima convingerea că „graiurile străzii, corupte şi siluite de franceză, nu pot constitui modelul lingvistic adecvat poeziei, care este de căutat în altă parte, la ţară”.49 Ca urmare, membrii grupului s-au angajat în remodelarea limbii, purificînd-o de termenii „francizaţi”, înlocuiţi cu forme „mai vechi şi mai curate” (Grillo 71). Badone confirmă, în comparaţia pe care o face între Handler şi McDonald, tendinţa minorităţilor lingvistice „de a face impermeabile hotarele care le separă de restul societăţii prin purificarea limbii” (811). O asemenea activitate s-ar putea numi în termenii de azi „poliţie lingvistică”; în acest sens gruparea Félibrige păcătuia şi ea de aceeaşi rigiditate pe care la rîndu-i i-o reproşa guvernului francez.50 Gruparea Félibrige a fost acuzată cel mai adesea de paseism deorece  ambiţiona să păstreze, din turnul de fildeş al intelectualismului, înapoierea pitorească a Occitaniei, căutînd în tradiţiile folclorice o forţă capabilă să o unifice. De altminteri, refuzul lor de a se  solidariza cu revolta din 1907 a viticultorilor este emblematic pentru intelectualismul folcloric al grupului şi totala sa lipsă de legătură cu aspiraţiile politice şi economice ale poporului de al cărui rusticism era atît de mîndru: „Mistral a fost primul care s-a identificat cu ambivalenţa politică şi culturală ce  afectează şi azi mişcarea occitană, fiind de altfel şi prima sa victimă” (Jacob, 87).51 După cum va reieşi mai jos din capitolul A cui este limba?, această schismă între elitele active în mişcarea occitană şi vorbitorii nativi de clasă inferioară continuă şi în prezent să fie unul din conflictele interne esenţiale.

Un alt efort de standardizare a avut loc după cel de-al doilea război mondial, luînd ca model dialectul din Languedoc; ca şi în cazul tentativei grupului Félibrige, această nouă iniţiativă a reuşit să înfrîngă loialitatea dialectală doar în cazul cîtorva intelectuali urbani ale căror legături cu regiunea erau mai mult simbolice sau politice decît cotidiene şi autentice. A urmat apoi un torent de alte standardizări, suferind mai toate de aceeaşi prăpastie de netrecut dintre intelectualii care doreau standardizarea şi păstrarea occitanei şi ţăranii al căror scop final era mult mai concret şi pragmatic. Ortografia introdusă de grupul Félibrige se mai foloseşte şi azi, mai cu seamă în regiunea Provensală, dar occitana actuală tinde să prefere modelul bazat pe dialectul din Languedoc al lucrării Gramatica Occitana a lui Loís Alibèrt.52 Sistemul acestuia, bazat pe regulile şi derivaţiile latine ale langue d’oc-ului istoric, este suficient de universal pentru a permite exprimarea în oricare din dialectele occitane şi adoptarea de neologisme autohtone.53 Grafia lui Alibèrt are virtutea de a unifica dialectele disparate ale occitanei; graţie ei pot fi sistematizate convenţiile de transcriere, iar scrierea modernă îşi păstrează rădăcinile istorice şi chiar prestigiul precedentului medieval (Merle 202).54 În termenii saussurieni, normele lui Alibèrt permit atît comunicarea sincronică, pe tot cuprinsul Occitaniei, cît şi comunicarea diacronică, legată de originile culturii occitane (Merle 203). Chiar dacă grafia lui Alibèrt este departe de a fi universal dominantă, activiştii occitani de azi au renunţat în mare parte la obsesia de a da limbii occitane un standard unic, preferînd alternativa în care fiecare regiune îşi păstrează propriul dialect, subliniind profundele conexiuni lingvistice dintre ele.55

Educaţia

Educaţia se bucură de un loc central în mişcările lingvistice occitane, dar ea nu se mai limitează la predarea dialectelor locale, deşi acesta rămîne un scop primordial, ci îmbrăţişează studiul altor dialecte şi limbi provenind din acelaşi areal istoric, între ele catalana (Blanchet 15). Se remarcă în consecinţă, puternica dimensiune istorică a limbii occitane, unitatea fundamentală a dialectelor sale şi similaritatea cu celelalte limbi romanice, subliniindu-se uşurinţa de a le înţelege. Diversitatea dialectelor occitane şi deosebirea lor de catalană sînt mai degrabă superficiale, în ciuda acestui fapt numeroase studii socio-lingvistice consacrate proximităţii lingvistice (fonetice, morfemice sau lexicale) demonstrează că apropierea dintre limbi nu influenţează decisiv înţelegerea dintre ele (Blom şi Gumperz despre norvegiană, Wolff despre idiomurile nigeriene). Cînd unei limbi „străine” i se conferă prestigiu (sau cel puţin respect) de către aceia care nu sînt vorbitorii săi nativi, este mai probabil ca respectiva limbă să fie percepută ca mai apropiată de limba proprie. Mai mult chiar, activiştii occitani sugerează ca predarea limbilor în şcoală să aibă loc în contextul cultural respectiv, prin sublinierea unicităţii tradiţiilor regionale, fără a înlocui identitatea franceză. Pentru a consacra însă validitatea limbii lor, cu toată lipsa de standardizare şi numărul mare de dialecte, occitanii trebuie în primul rînd să se elibereze de ideologia franceză a patois-lui şi să creeze un nou model pentru cadrul de definire a limbii.

Legea Deixonne, care permite predarea limbilor minoritare în şcolile franceze, este destul de vagă, occitana de exemplu fiind accesibilă în funcţie de activismul local. Studiul comparativ al lui Charles referitor la predarea bascei şi a occitanei în departamentul Pyrénées-Atlantique dezvăluie o mare disparitate în favoarea celei dintîi, pe care autorul o atribuie relativei forţe a activismului organizaţiilor etnice. Mişcările basce beneficiază substanţial de pe urma prezenţei dincolo de frontiera spaniolă a regiunii autonome Euskadi; sînt la îndemînă emisiunile de televiziune, stadiile de formare a profesorilor, publicaţiile de limbă bască şi prezenţa în Franţa, cu prilejul a numeroase celebrări a unor importante mulţimi din regiunea bască (Charles 322). În contrast, occitanii sînt încă supuşi autodenigrării lingvistice, preferînd franceza propriei lor limbi, ca o cheie a succesului economic şi fiind, prin urmare, mult mai puţin fermi în a solicita asigurarea educaţiei bilingve. Charles concluzionează că învăţarea limbii nu este pendinte de accesul la educaţie publică: dacă occitanii ar fi cu adevărat perseverenţi şi motivaţi în a-şi învăţa limba, activismul lor nu ar rămîne fără răsplată. Această remarcă readuce la suprafaţă problema diglosiei. Ce i-ar putea motiva pe occitani să-şi prefere propria limbă limbii franceze? Citim în Lafont şi în alte scrieri occitane că „diglosia este privită ca o funcţie a relaţiilor dintre un centru dominant („Franţa”) şi o periferie subordonată („Occitania”), pe care cea dintîi a transformat-o într-o colonie internă”; această teorie a centrului şi periferiei le oferă occitaniştilor ocazia să „combine problemele de limbă şi cultură cu cele politice şi economice” (Grillo 80-81).

Economia centrului şi periferiei

Revenind la figura 3, reiese că în lucrarea sa Pour l’Occitanie, Alcouffe şi alţii prezintă, referitor la profilul demografic al Occitaniei, argumente care susţin în mod convingător validitatea teoriei lui Hechter (1975) privind colonialismul intern, cînd etnicitatea este teatrul unei experienţe colective de subjugare economică (Grillo, 82; Jeanjean, 37; Allardt, 19, 37).56 La fel ca în multe alte regiuni periferice, şi economia Occitaniei suferă în comparaţia cu centrul naţional. Grillo consideră (81) că subdezvoltarea nu este o stare, ci un proces; regiunile periferice sînt făcute dependente prin acţiunile  centrului capitalist. Robert Lafont (1967-1971), pornind de la principiile lui Hechter aplicate contextului francez, explică exploatarea prin detaşarea şi dezinteresul guvernului. Imaginea asociată Occitaniei, ca „rezervă de zone de aer liber, ţinut al muncii manuale, zonă de vacanţă şi retragere la pensie pentru nord-europeni”, este confirmată de rata înaltă de şomaj, tendinţa de emigrare a tineretului cu nimic inferioară imigrării celor ajunşi la pensie (Alcouffe şi alţii, 47). La aceasta se adaugă cronica subutilizare a forţei de muncă, crizele agricole, dezindustrializarea, exodul populaţiei, sufocarea coastei turistice sub impactul speculaţiilor de proprietăţi, urbanizarea scăpată de sub control şi, din acest motiv, modelul negativ al schimbării populaţiei rurale, tot atîtea feţe ale sentimentului occitan al deposedării.57 Alcouffe şi alţii confirmă statutul „ex-centric” al economiei occitane; comerţul intern lipseşte aproape de tot, iar datele SNCF indică prevalenţa exporturilor către Paris şi regiunile nordice (70).58

Reacţiile la această periferizare economică sînt multiple. Potrivit lui Paulstone, generaţia foarte tînără este monolingvă franceză, iar „populaţia adultă este în mod conştient tranziţională, încurajîndu-şi copiii să părăsească regiunea pentru a găsi de lucru, şi, în această perspectivă, crescîndu-i ca vorbitori monolingvi francezi”.59 Paulstone pretinde că occitana este ameninţată cu stingerea ca urmare a unei schimbări drastice în economie. Acest tip de schimbări confirmă analiza lui Gal pentru care schimbarea lingvistică este „o redistribuire motivată social a variantelor sincronice ale unor vorbitori şi medii sociale diferite” (17) urmate apoi de reevaluări generaţionale ale relaţiei dintre limbă, grupuri sociale şi prestigiu relativ (154).

Totuşi, aceste schimbări nu sînt legice, după cum o arată creşterea numărului de calandretas (şcoli semiprivate de limbă occitană, după modelul basc al ikastola) şi numărul crescînd al participanţilor la cursurile pentru adulţi.60 Sauzet şi Maurand sînt de acord că învăţarea occitanei nu poate fi privită numai ca un handicap economic; tinerii sînt în căutarea unui nou echilibru diglosic care este abia la început (Maurand,1981 în Grillo, 80).61 Occitana ar putea să scape declinului dacă, printr-un concurs de împrejurări, generaţia tînără va fi motivată să o îmbrăţişeze din raţiuni de prestigiu social sau economic.

Occitana: simbol al unui stil de viaţă

Ce i-ar putea atrage pe tinerii occitani să înveţe o limbă cvasi defunctă? În ciuda dorinţei reprezentanţilor mişcărilor occitane de a resuscita romantismul grupului félibrean, unele din elementele lor sînt condamnabile ca neautentice, chiar dacă mai reuşesc să-şi atragă adepţi. Prin respingerea urbanismului (şi a „etosului bazat pe capitalism, consumatorism şi stilul de viaţă rupt de natură”; Badone, 809) limba occitană este identificată cu aspectele pozitive ale existenţei non-urbane. Este vorba poate de un sentimentalism à la Rousseau, preamărind miturile vieţii „naturale”, a întoarcerii la rădăcini, a refacerii contactului cu pămîntul şi, în cele din urmă, de restabilirea unui mod de viaţă campagnard, bazat pe renaşterea relaţiilor interumane (Jeanjean, 152; Merle, 156).62 Aceasta din urmă este de fapt o deosebire culturală evidentă între Nord şi Sud: clima însorită mediteraneană permite petrecerea timpului în aer liber şi are ca efect relaţii mai intense cu prietenii şi chiar cu străinii.63 Privite cu un ochi critic, anumite aspecte ale acestei întoarceri la tradiţie sînt la fel de suspecte ca şi paseismul félibrean: Merle afirmă „sîntem în căutarea tradiţiei non-raţionale ca antidot la modul de a fi modern, urban şi tehnic” (157). Cît de autentică poate fi această „întoarcere la tradiţie” şi cît de mult este ea o obiectivizare sau imitare a lui „vrai paysan” (McDonald în Badone, 807)? Occitana rămîne să fie identificată cu unele trăsături ca rurală, non-capitalistă, antitehnologică, la care „adevăraţii” occitanofoni rurali nu doresc să fie asociaţi. Aceste tendinţe subliniază înlocuirea revendicărilor lingvistice cu altele, ce ţin de opţiunea pentru un anume stil de viaţă, ceea ce conduce la adîncirea diferenţierii, cel puţin în plan conceptual, dintre vorbitorii urbani intelectuali de franceză şi „adevăraţii” occitani (Jacob, 72).

A cui este limba?

Dihotomia dintre vorbitorii nativi de clasă inferioară şi elită (burghezie academică, autori, poeţi) care se străduieşte să revigoreze limba minorităţii, se manifestă în multiple contexte, europene sau nu (Fishman, 1985, p.72, Smith, Woolard, McDonald).  Acest fenomen larg răspîndit ar putea fi atribuit  perspectivei oferite de educaţie prin care vorbitorii se agaţă de starea lor de inferioritate lingvistică, pe care anterior fie o ignorau, fie o considerau imuabilă. Pentru ţăranul mediu, franceza este limba puterii economice, limba ambiţioasei burghezii urbane şi a generaţiei tinere care, încă şi azi, trebuie să plece în Nord pentru a găsi de lucru. El îi dispreţuieşte pe intelectuali şi pe poeţi pentru că încearcă să păstreze frumuseţea pitorească a ţinutului şi limba în detrimentul dezvoltării şi modernizării. Chiar dacă este evident că occitaniştii de azi sînt într-o mică măsură favorabili acestui paseism, moştenirea grupului Félibrige continuă să fie prezentă.

Elita liderilor mişcării pare uneori a domina mulţimea mai puţin avantajată care-i urmează. Unii teoreticieni ai conflictelor lingvistice îi acuză pe aceşti lideri de lipsă de autenticitate, chiar de simularea activismului în propriul lor beneficiu. Inglehart şi Woodword susţin că multe din conflictele lingvistice sînt, dacă nu create, cel puţin exacerbate de indivizi ambiţioşi, preocupaţi de propria lor carieră: o asemenea abordare neglijează voinţa „maselor” de vorbitori, considerînd că un lider carismatic este capabil să creeze o mişcare minoritară „sau cel puţin să-i confere audienţă şi susţinere” (360, 370-71, 373). Conform argumentaţiei lui Woolard, dacă nu se acordă suficientă atenţie activităţii liderilor, există riscul să rămînă neelucidat motivul pentru care „masele sînt convinse că interesele lor se identifică cu ale elitei politice” (7). Faptul că mişcarea occitană nu a reuşit să atingă anvergura mişcărilor similare din Catalonia şi Ţara Bascilor s-ar putea datora inabilităţii liderilor săi de a depăşi aspiraţiile din turnul de fildeş şi de a aduce în discuţie chestiuni cu adevărat relevante pentru toţi occitanii.

Revendicări ce unesc

Paradoxal, deşi muncitorii şi ţăranii occitanofoni constituie seva limbii, eforturile s-au concentrat în primul rînd în direcţia apărării limbii decît a apărării acestora (Merle, 79). Cum conştiinţa occitanei a izvorît din îngrijorări privind folclorul şi limba şi a devenit sensibilă la inechităţile economice care au provocat devalorizarea limbii (vezi „ecologia limbii” a lui Haugen), cererile intelectualilor şi ale ţăranilor devin tot mai asemănătoare. Contextul economic al luptei pentru afirmarea limbii occitane a stat pentru multă vreme în centrul preocupărilor ţărăneşti; eşecul lui Mistral de a-i uni, în secolul al XIX-lea, pe partizanii folclorici ai „drepturilor lingvistice” cu ţăranii preocupaţi de grijile regionale, simbolizate de cruciala revoltă din 1907 a viticultorilor, a consfinţit sfîrşitul susţinerii populare a mişcării Félibrige. Începînd cu conflictul din Algeria, mişcările occitane au căutat să includă în lupta lor pentru recunoaştere culturală şi lingvistică factori noi, politici şi economici, meniţi să atragă un mai larg suport popular (Jacob, 63). În schimb, Institutul de Studii Occitane (IEO), unul din cele mai mari grupuri occitaniste de azi, şi-a manifestat solidaritatea cu minerii grevişti de la Decazeville din 1961-62, înfruntînd astfel concret realităţile economice şi sociale ale poporului occitan (Alcouffe şi alţii, 99). Prin aceasta occitanii angajaţi în apărarea culturii lor au recunoscut în cele din urmă necesitatea de a lega revirimentul cultural de creşterea forţei politice şi economice (Merle, 129). În 1989, IEO a organizat o reuniune occitano-catalană pe teme economice. La fel ca festivalurile de folclor care contribuie la întărirea coeziunii comunităţii, reuniunea în cauză „a contribuit la rapidul transfer al înţelegerii reciproce în plan economic” (Jeanjean, 185). „Tot mai adesea occitanii se arată atraşi de stabilirea de relaţii economice dincolo de frontiera franceză: Uniunea Europeană oferă cadrul supranaţional care, prin ocolirea structurilor naţionale, permite stabilirea de legături cu alte grupuri minoritare regionale din Europa” (Badone, 814). Uniunea Europeană, aşa cum reiese din cele menţionate mai sus, este produsul direct al tendinţei omniprezente în Europa de a lăuda beneficiile regionalismului în contrast cu centralismul statelor naţionale. Din această perspectivă, Franţa rămîne, în multe privinţe, cel mai formidabil bastion al centralismului dogmatic şi al monolingvismului; chiar şi în Uniunea Europeană ea continuă să respingă renunţarea la atributele suveranităţii. Cererile occitane de autonomie regională şi un mai mare control asupra propriilor resurse concordă cu actualele teorii privind „federalizarea Europei”. Care să fie echilibrul de dorit între tot mai accentuata separare lingvistică şi creşterea unităţii supranaţionale, bazată pe alianţe economice şi de alt tip? Atît înapoierea economică cît şi declinul limbii occitane sînt puse pe seama sistemului centralizat al guvernării franceze. Cerînd dreptul de a vorbi şi preda occitana, activiştii cer de fapt să se accepte principiul conform căruia monolingvismul nu este singurul model pentru edificarea unei statalităţi de succes. Ca atare, limba devine instrumentul altor revendicări: cererile nu se mai îndreaptă numai spre controlul mijloacelor de producţie locale, ci ţintesc crearea unei multipolarităţi de centre şi dreptul de a stabili autoguvernări limitate. Propunînd un sistem de guvern federal, ele contribuie de fapt la înmugurirea unei retorici a compromisului.

Crearea unei identităţi occitane reclamă angajamentul unor forţe centripete: ţăranul şi elita, cetăţeanul din Languedoc şi cel din Provenţa, cel aflat în căutarea şanselor economice şi cel ce caută păstrarea culturii, fiind necesară linia de unire dintre ei. Acordînd prioritate revalorizării limbii în conexiune cu oportunităţile economice şi pledînd pentru dreptul de a trăi şi munci acasă, intelectualitatea occitană se îndreaptă spre idealul unităţii în diversitate. Deşi nu există precedente pentru revalorizarea unei limbi prin creşterea puterii economice, cu atît mai puţin în contextul statului francez, descentralizarea economică poate elibera Occitania de statutul ei de colonie, devenind mijlocul cel mai plauzibil de a stopa adînc înrădăcinata denigrare a limbii occitane. Scriitorii occitani, preocupaţi acum de elaborarea strategiilor economice, încetează să-şi mai susţină cauza doar în termeni socio-lingvistici: încorporînd neliniştea autentică a celor ce vor să trăiască în propria lor ţară, retorica activismului trece dincolo de hotarele drepturilor lingvistice. q

REFERINŢE

Franţa şi Occitania:

Alcouffe, Alain, Pierre Lagarde and Robert Lafont: Pour l'Occitanie. Toulouse: Privat, 1979.

Alibèrt, Loís: Gramatica occitana segon los parlars lengadocians. Scanned by J. Lafita, HTML translation by Jean-François Blanc. Online, World Wide Web. http://www.geocities.com/CapitolHill/2057/introali.html 7/1/96, 8:29 pm.

Amiras, Repères occitans séries: L'identité a encore frappé. Aix-en-Provence: Edisud, 1982-1990.

Barelli, Yves: L'espérance occitane. Paris: Éditions Entente, 1980.

Blanc, Jean-François: e-mail communications with the author.

Jean-Francois.BLANC@ANTONY.CSIT/DITT/ETUDES.RP-RORER.rp.fr

Blanchet, Philippe, éd.: Actes des colloques de Fleury et Maiano, Nos Langues et l'Unité de l'Europe. Louvain-la-Neuve: Peeters, 1992.

Boutet, Josianme et Geneviève Vermes, dir.: France, Pays Multilingue (tome 1: Les langues en France, un enjeu historique et social; tome 2: Pratiques des langues en France). Paris: Éditions l'Harmattan, 1987.

Brunot, Ferdinand: Histoire de la Langue Française des Origines à Nos Jours,Tome 1 (de l'époque latine à la Renaissance). Paris: Librairie Armand Colin, 1966.

Castan, Felix-Marcel: Manifeste multi-culturel et anti-régionaliste. Montauban: Cocagne, 1984.

Charles, Jean: Basque et Occitan à l'école dans les Pyrénées-Atlantiques, in Sanguin, André-Louis, ed.: Les minorités ethniques en Europe. Paris: L'Harmattan, 1993, pages 317-323.

Dinguirard, Jean-Claude, Ętre ethnolinguistique, en Gascogne, aujourd'hui... in Alvarez-Pereyre, Frank, Ethnolinguistique. Paris: SELAF, 1981, pages 69-79.

Ewert, Alfred: The French Language (2nd ed.) London: Faber & Faber Limited, 1943.

Gaillabaud, Lucien: À l'origine de la recherche des limites des parlers d'oc et d'oďl, in Sanguin, André-Louis, ed.: Les minorités ethniques en Europe. Paris:

L'Harmattan, 1993, pages 119-123.

Gourgaud, Yves: Anthologie de l'écrit occitan. Roure: Saint Julien Chapteuil: Centre culturel occitan, Édicions dau Roure, 1983.

Grau, Richard: Les langues et les cultures minoritaires en France. Québec: Documentation du Conseil de la Langue Française, 1985.

Jacob, James Edwin: The Basques and Occitans of France: a comparative study in ethnic militancy. Ann Arbor, MI: Univ. Microfilms International, 1980.

Jeanjean, Henri: De l'utopie au pragmatisme? : le mouvement occitan, 1976-1990. Perpinya: Llibres del Trabucaire, 1992.

Lauriston, Thierry de: La France et dix siècles d'Art et d'Histoire en Europe, poster. Paris: Imprimerie Lazare-Ferry, 1981.

Le Guide du Routard Provence - Côte d'Azur - Corse. Paris: Hachette, 1993.

Le Roy Ladurie, Emmanuel: Montaillou. Paris: Gallimard, 1975.

Maurand, Georges: "Situation linguistique d'une communauté en domaine occitan," in Tabouret-Keller, Andrée (ed.): "Regional Languages in France" International Journal of the Sociology of Language, 1981, no. 29, pages 99-119.

Merle, René: Culture occitane, per avancar. Paris: Éditions Sociales, 1977.

Rigouste, Jean: Ieu parle occitan de Jean Rigouste. Auvernha: ParLem I.E.O., 1985.

Sauzet, P: L'occitan: Langue immolée, in Vermes, Geneviève, dir.: Vingt-cinq communautés linguistique en France (tome 1). Paris: L'Harmattan, 1988, pages 208-260.

Sicre, Claude: Vive l'Americke! Paris: Publisud / Montauban: Adda 82, 1988.

Tabouret-Keller, Andrée (ed.): Regional Languages in France in International Journal of the Sociology of Language, 1981, no. 29.

Van Den Bossche, Matias: e-mail communications with the author. vdb@lptl.jussieu.fr

Vermes, Geneviève, dir.: Vingt-cinq communautés linguistique en France (tome 1). Paris: L'Harmattan, 1988.

 

Studii comparative şi teoretice:

Allardt, Erik: Implications of the ethnic revival in modern, industrialized society: a comparative study of the ling. min. in W. Eur. Helsinki: Societas scientiarum Fennica, 1979.

Anderson, Benedict: Imagined Communities. New York: Verso, 1991.

Badone, Ellen: The construction of national identity in Brittany and Quebec. American Ethnologist vol. 19 no. 4, 1992, pages 806-817.

Blom, J-P and JJ Gumperz: Social meaning in linguistic structure: Code-switching in Norway (1972) in Gumperz and Hymes (eds.), Directions in Sociolinguistics, pages 407-434.

Brown, R. and A. Gilman: The Pronouns of Power and Solidarity (1960) in Giglioli, Pier Paolo, ed.: Language and Social Context. New York: Penguin Books, 1972, pages 252-282.

Esman, Milton J., ed.: Ethnic Conflict in the Western World. London: Cornell University Press, 1977.

Ferguson, Charles A.: Diglossia, (1959) in Giglioli, Pier Paolo, ed.: Language and Social Context. New York: Penguin Books, 1972, pages 232-251.

Fishman, Joshua A.: Language and ethnicity in minority sociolinguistic perspective. Avon, England: Clevedon / Philadelphia: Multilingual matters, Ltd., 1989.

Fishman, Joshua A.: The rise and fall of the ethnic revival (co-ed.) Berlin: Mounton Publishers, 1985.

Gal, Susan: Codeswitching and Consciousness in the European Periphery. American Ethnologist 14: 637-53.

Gal, Susan: Language Shift. New York: Academic Press, Inc., Language, Thought and Culture series, 1979.

Giglioli, Pier Paolo, ed.: Language and Social Context. New York: Penguin Books, 1972.

Grillo, R.D.: Dominant Languages. Cambridge University Press, 1989.

Haarmann, Harald. Language in ethnicity: a view of basic ecological relations. N.Y.: Mouton de Gruyter, 1986.

Handler, Richard: Nationalism and the Politics of Culture in Quebec. Madison: U. of Wisconsin Press, 1988.

Handler, Richard: Tradition, genuine or spurious, in Journal of American Folklore. 1984, vol. 97, pages 273-290.

Haugen, Einer: Language Conflict and Language Planning: The Case of Modern Norwegian. Cambridge: Harvard University Press, 1966.

Hobsbawm, Eric and T. Ranger: The Invention of Tradition. Cambridge: Cambridge University Press, 1983.

Inglehart & Woodward, Language Conflicts and Political Community (1967) in Giglioli, Pier Paolo, ed.: Language and Social Context. New York: Penguin Books, 1972, pages 358-377.

Leclerc, Jacques: Langue et Société. Québec: Mondia Éditeurs, 1986. Pathgologie Linguistique et Réveil des Minorités, pages 177-195.

Lieberson, Stanley: Language diversity and language contact. Stanford: Stanford University Press, 1981.

McDonald, Maryon: We Are Not French! New York: Routledge, 1990.

Mikesell, Marvin and Alexander B. Murphy: A Framework for Comparative Study of Minority-Group Aspirations, in Annals of the Association of American Geographers, Vol. 81, 1991, pages 581-604.

Minority languages today (a selection from the papers read at the 1st International Conference on Minority Languages). Edinburgh: Edinburgh University Press, 1981.

Murphy, Alexander B: The Regional Dynamics of Language Differentiation in Belgium. Chicago: University of Chicago Press, 1988.

O'Barr, William: The Study of Language and Politics, in Language and Politics, W.M. O'Barr and J.F. O'Barr, eds. The Hague: Mouton, 1976, pages 1-27.

Paulston, Christina Bratt: Catalan and Occitan: comparative test cases for a theory of language maintenance and shift, in International journal of the sociology of language — The Hague, no. 63, 1987, pages 31-62.

Rosaldo, Renato: From the Door of His Tent: The Fieldworker and the Inquisitor, in Clifford and Marcus, eds., Writing Culture. California: U of C Press, 1986, pages 77-97.

Sanguin, André-Louis, ed.: Les minorités ethniques en Europe. Paris: L'Harmattan, 1993.

Simpson, J.M.Y: The Challenge of Minority Languages, in Minority languages today (a selection from the papers read at the 1st Int'l Conference on Minority Languages). Edinburgh: Edinburgh University Press, 1981, pages 235-241.

Shopen, T. and J. Williams, ed.: Standards and Dialects in English. Cambridge, Mass.: Winthrop Publishers, 1980.

Smith, Anthony: Nationalism, Ethnic Separatism and the Intelligentsia, in National Separatism, Colin H. Williams ed. Vancouver: University of British Columbia Press, 1982, pages 20-24.

Stephens, Meic: Linguistic Minorities in Western Europe. Llandysul, Wales: Gomer Press, 1976.

Urla, Jacqueline: Cultural politics in an age of statistics: numbers, nations, and the making of Basque identity. American Ethnologist vol. 20 no. 4, 1993, pages 818-843.

Wardhaugh, Ronald: Languages in Competition. Oxford: Basil Blackwell Ltd., 1987

Whorf, Benjamin Lee: Language, Thought, and Reality, John Carroll, ed. Cambridge: The MIT Press, 1956 (1995).

Wolff, Hans: Intelligibility and Inter-Ethnic Attitudes, in Dell Hymes, ed.: Language in Culture and Society. New York, Evanston and London: Harper & Row, 1964, pages 440-445.

Woolard, Kathryn: Double Talk. Stanford: Stanford University Press, 1989.

Woolard, Kathryn: Language variation and cultural hegemony. American Ethnologist, 1985, vol. 12, pages 738-748.

NOTE

1. Jeanjean, 204; toate traducerile îmi aparţin.

2. Cf. Parsons (1975), citat în Fishman, pagina 449): Diferenţele etnolingvistice sînt iraţionale şi irelevante şi, prin urmare, ele vor dispărea cu siguranţă. Ele n-au sens, sînt vase goale în procesul vieţii moderne.

3. Visul lui Napoleon de a unifica Franţa este cu atît mai ironic cu cît ne gîndim la originea lui corsicană.

4. (...) De la Revoluţia din 1789 toţi elevii din Franţa studiază aceleaşi manuale şi subiecte, pe tot teritoriul ţării.

5. Ameninţarea venită din partea occitanilor şi a altor regionalişti (non-) francezi este, într-un fel, mai gravă decît  violenţa revendicărilor bascilor: luptînd pentru Separare şi Independenţă, bascii menţin modelul guvernamental al statului monolingv.

6. Cf. Inglehrat şi Woodward, 370; O’Barr.

7. Allardt  remarcă (13) frecvenţa acestui curent în rîndul minorităţilor lingvistice militante, cum este cazul bascilor spanioli.

8. Definiţia termenului patois, dată de Richelet în 1680 (Barelli ş.a.,46), este: „Sorte de langage grossier, d’un lieu particulier  et qui est diffèrent de celui dont parlent les honnętes gens”.

9. Cu toate că termenul „paysan” comportă o conotaţie supărătoare în limba uzuală, l-am ales datorită sugestiei  de autentică raportare la un mediu rural, la sat, opuse fiindu-i falsele urbanităţi care ar avea obligaţia de a salva limba.

10. Iată declaraţia lui Jeanjean (97): „Les occitanophones  naturels vivent en occitan, par leur langue et leurs attitudes, mais, le plus souvent, ils se sentent Français... Les occitanistes ont souvent essayé de les convaincre qu’ils étaient Occitans avant d’ętre Français et l’ont fait, comme il m’a été dit : avec toute cette brutalité, ce caractère  hautain, pédagogue, savant, universitaire.”

11. Denumirile şi zonele acestor dialecte sînt variat divizate şi moştenesc la fel de multe apelative  ca occitana, dacă nu mai multe; acesta este modelul cel mai des întîlnit al diviziunii (Dupuy):

12. O astfel de „tendinţă este de a menţine vocalele latine precum şi  consoanele intervocalice intacte, şi de a renunţa la consoanele finale”(Ewert 7) şi „le maintien de a libre non précédé d’une palatale” (Brunot, 304).

13. Această lipsă de flexibilitate a termenului „occitanité” este confirmată de Jean-François Blanc, militant occitan şi angajat al radioului.

14. Dupuy, 11 şi 43-44.

15. Alcouffe ş.a., 17.

16. Lutte Occitane (LO) merge pînă acolo încît susţine existenţa unei naţionalităţi occitane care n-a avut niciodată parte de propria ei naţiune (Alcouffe ş.a.,105).

17. Thougckai, Siam Mapped, 110 (citat în Anderson).

18. La revendication, termen des întîlnit în scrierile occitane şi ale altor minorităţi, este definit în Dictionnaire Robert et Collins drept revendicare sau pretenţie; el presupune un sens al acţiunii şi al îndreptăţirii.

19. Această tendinţă e documentată de Eckert (1983: 295, citat în Paulston).

20. Ewert, 4 şi Dupuy.

21. A doua dintre acestea este preferată în cercurile occitaniste de azi, căci „Provensala reaminteşte de accentul pus de Félibrige pe zona provensală, ignorînd restul Occitaniei; alte alternative includ la lengua romana sau chiar limousin.

22. Castan (1984, pagina 28) oferă o interpretare unică, diferită, a iubirii curtenitoare, arătînd că ea este prima revoluţie anti-clericală din Occitania: în loc să respecte recomandările Bisericii, bărbaţii şi femeile au ales să trăiască iubirea umană.

23. Aceasta este interpretată de occitanişti ca o reflecţie a toleranţei occitane, chiar dacă este vorba despre chestiuni delicate precum religia.

24. „L’unification se continue à l’occasion des représailles contre l’hérésie albigeoise qui permettent à Louis VIII, avec l’aide de Simon de Montfort, de contrôler le Comté de Toulouse” (Lauriston, sublinierea mea.)

25. În mod semnificativ, mulţi occitani percep erezia ca un pretext ce i-a servit regelui Franţei în anexarea regiunii Toulouse (Merle, 1977, 40).

26. Grillon, 67, din Martel în Armengaud şi Lafont 1979; 325, 402.

27. Jacob, 63. Această mitologie este de asemenea evidentă în cîteva personaje literare faimoase: Cyrano de Bergerac împreună cu regimentul său erau recunoscuţi pentru curajul extraordinar, chiar nebunesc, cu care refuzau să urmeze ordinele primite de la centrul (parizian) de comandă.

28. În optica lucrării americane Manifest Destiny, aceasta este o temă des întîlnită, care vizează construirea unei naţiuni (Anderson).

29. Grillo a observat procesul social, economic şi politic (69).

30. Ceea ce e bine să menţionăm, nu a prea avut un efect real asupra predării limbilor minoritare (Barelli ş.a.,80).

31. Sistemul american guvernamental de instituţii şcolare cu internate chiar şi pentru nativii americani a recurs la tehnici similare, cu rezultate similare.

32. Un recent articol de lege specifică eliminarea termenilor englezeşti, sau proveniţi din orice altă limbă diferită de franceză, din televiziune, radio sau din presa scrisă; aceasta este o dovadă a extremismului atins de monolingvismul oficial francez.

33. Mişcarea occitană a demonstrat o toleranţă care îi lipseşte statului francez, inclusiv în problema rasismului şi a emigrării; totuşi, este important de remarcat faptul că Marsilia, cel mai mare oraş occitan, a acordat mai mult de 50% din voturile sale partidului ultranaţionalist al lui Jean-Marie Le Pen.

34. Alcouffe ş.a., capitolele I şi II, La démographie des régions occitanes (21P48) şi Populaţia activă şi încadrarea în muncă (49P639).          

35. Grau (1985) 22; Wardhaugh (1987) 98 şi 104.

36. Amiras (1990), 37 şi următorul; Wardhaugh, 19-20; Simpson (1981) în Wardhaugh.

37. Urbanizarea este identificată şi cu forţele omogene ale modernităţii, incluzînd aici larga răspîndire a englezei ca limbă internaţională. În opinia lui Moltke Moe (1909): „Naţionalitatea reprezintă personalitatea individului. Personalitatea şi cultura merg împreună precum trupul şi sufletul. Fără personalitate - individuală şi naţională - nu există cultură” (citat în Haugen, 279).

38. Merle, 62; Grillo, 79; Maurand; Sauzet, 225.

39. „La nature diglossique des relations de l’occitan et du français se manifeste à travers trois grandes classes de faits: la spécialisation des fonctions de chaque langue, l’inégale valorisation de chacune d’elles, le processus en cours de substitution de l’occitan par le français” (Sauzet,224).

40. Citat în Woolard, pagina 93.

41. Studiile următoare pot confirma teza potrivit căreia francitana joacă un rol mai autentic în constituirea identităţii occitane decît în ce priveşte limba ca atare.

42. Asta nu scuză denigrarea francezei, aşa cum afirmă Robert Escarpit în prefaţa la Barelli ş.a. (9): „C’est par sa langue qu’un peuple se respecte, męme si c’est par une autre langue qu’il accède au droit et à la liberté.”

43. „Seul l’intéręt économique explique que des communautés abandonnent leur langue pour une autre  qu’elles jugent plus rentable” (Leclerc, 179).

44. Citat în Grillo, 68.

45. „Dar tocmai educaţia naţională liberă ... a devenit ... agentul major în saltul limbii. Motivaţia a fost economică; economia, în principal agricolă, nu putea concura cu Nordul industrializat” (Paulston, 45).

46. Destul de ciudat, acest proverb este dat numai în franceză.

47. Concentrarea asupra dreptului de a munci şi trăi în ţara lor apare des în scrierile occitane; vezi Alcouffe ş.a.,100.

48. „La racine linguistique, la langue d’Oc, ne peut ętre annexée par aucun centre extérieur; elle assure  au mouvement occitan son principe autonome.” Castan, Principes d’action, din 15 august 1979, 27.

49. Mistral 1906: 120, citat în Grillo,71.

50. Primele încercări de standardizare ale grupului Félibrean au avut ca rezultat un protocol scris, care a rămas şi azi ca singurul sistem recunoscut de Universităţile din Nice şi Aix-en-Provence.

51. În viziunea lui Merle (88), Félibrige a ajuns să adopte şi să reproducă normele clasei dominante: „La stérilisation de la voix urbaine et populaire par le félibrige a contribué à ce désintęret du mouvement ouvrier”.

52. Mulţi membri ai grupului de ştiri „list-oc@cict.fr”, militanţi occitani, susţin acest sistem.

53. „Occitana se poate dezvolta în conformitate cu principiile sale de dezvoltare” (Sauzet, 241).

54. Grillo merge pînă într-acolo încît să vadă în grafia alibertină un mijloc de rezolvare a problemelor intelectuale şi politice.

55. „On réfuse l’idée que l’occitan se norme comme le français, qu’il s’académise” (Sauzet, 235):

56. Occitania poate fi cel mai bun exemplu în ce priveşte colonialismul intern afirmat de Hechter (23).

57. Jeanjean, 37; Barelli ş.a., 49, 53; Merle, 122.

58. Occitaniştii, precum Jeanjean, văd seminţele „colonialismului economic” de azi în zorii relaţiilor franco-occitane, pentru că resursele occitane au fost utilizate, cu concursul marii burghezii locale, pentru a finanţa stilul de viaţă luxos al centrului parizian (35).

59. (Eckert 1980: 1059) în Paulston (46); totuşi, vorbirea lor francitană ridică unele întrebări provocatoare: poate fi ea considerată franceză din moment ce atît parizienii cît şi occitanii privesc orice abatere de la franceza standard cu un oarecare dezgust?

60. Pentru o hartă ce schiţează calandretas (aproape 20), vezi Matias Van Den Bossche, pagina de Web http://bambi.lptl.jussieu.fr/users/vanDenBossche/oc/calandretas.htm

61. Maurand 1981„Les jeunes se font une gloire de parler patois à leur tour”; Sauzet, 242, „Apprendre l’occitan ce n’est donc pas seulement faire perdre la diglossie mais entrer dans une culture large, forte et ouverte”.

62. Astfel de asocieri comportă o asemănare izbitoare cu cele identificate de McDonald în ce priveşte militantismul breton (citat în Badone, 807).

63. Mărturia lui Van Den Bossche şi a lui Blanc, doi emigranţi occitani stabiliţi la Paris, confirmă importanţa diferenţelor culturale dintre Occitania şi Franţa de Nord, în domeniul relaţiilor individuale. Odată sosiţi la Paris —, amîndoi s-au simţit într-o ţară străină şi fiecare din ei a realizat că diferenţa este datorată unui alt sistem referenţial decît cel occitan. Experienţa lor, aceea că schisma culturală este reală, i-a determinat să reînveţe occitana, pentru a se conecta şi mai puternic la moştenirea lor specifică (E-mail către autor: Blanc, 5/28/96; Van Den Bossche, 5/29/96).

Traducere de Smaranda Enache

 

*

Marya DUMONT este absolventă a Universităţii Sorbona, obţinînd masteratul la Universitatea din Chicago (1996). Este autoare a numeroaselor studii în domeniul antropologiei lingvistice şi a sociolingvisticii, publicate în reviste de specialitate.

 

Marya DuMont, Minority Sociolinguistics in Europe: The Occitan Language vs. the French State, teză de masterat la Universitatea din Chicago. Publicat cu permisiunea autorarei.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006