Multiculturalitatea, lumini şi umbre

Adrian Marino

 

Problema „multiculturalităţii” este, în acelaşi timp, simplă şi complicată. Simplă şi chiar foarte simplă, dacă precizăm cu claritate sensul cuvintelor şi ne eliberăm de prejudecăţi ideologice şi naţionaliste. Complicată, dacă folosim această noţiune în polemici ideologico-şovine interminabile, pe un fond de naţionalism etnicist ireductibil. Iar aceasta, orice s-ar spune, corespunde doar mentalităţii naţionaliste tipice secolului 19 şi nu sfîrşitului de secol 20. O perioadă în care problema integrării europene, şi, deci, a determinărilor etnice, a tradiţiilor culturale şi chiar concepţia suveranităţii naţionale suferă transformări, unele importante. N-ar trebui să uităm o clipă, în toate definiţiile despre culturalitate, legislaţia europeană actuală în acest domeniu. Inclusiv articolul 20, paragraful 2, din actuala Constituţie a României: „dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”. Este evident că acest principiu se aplică şi legilor referitoare la minorităţile naţionale şi la protecţia drepturilor şi datoriilor lor constituţionale.

Să ne lămurim, mai întîi, ce se înţelege, în mod riguros, legitim, prin „multiculturalitate”. Ea presupune, în primul rînd, recunoaşterea, fără nici o rezervă sau limitare, a realităţii pluralismului şi varietăţii culturale. Pe scurt: a identităţii culturale a oricăror minorităţi. În al doilea rînd, respingerea categorică a principiului asimilaţionismului. În acelaşi timp, contestarea prejudecăţii curente referitoare la superioritatea identităţii culturale a majorităţii naţionale asupra identităţii culturale a minorităţii etnice. Deplina egalitate culturală devine o consecinţă şi o necesitate firească a coexistenţei etnice.

Trebuie, în acelaşi timp, bine disociat între „multiculturalitate”, care reprezintă o realitate obiectivă, de fapt, şi „interculturalitate”, care reprezintă, incontestabil, un pas mai departe. Etnocentrismul este depăşit. Se pune accentul pe interdependenţă, recunoaşterea reciprocă de valori, influenţa şi îmbogăţirea în dublu sens, depăşirea oricărui izolaţionism, respectul diferenţierilor, cultivarea unui spirit de dialog, comunicare şi colaborare între diferitele culturi naţionale existente pe teritoriul unui stat. Unii observatori obiectivi din rîndurile unor minorităţi naţionale, au făcut, în mod salutar, această distincţie strict necesară.¹ 

Revenind la „multiculturalism”, nu este necesar un foarte acut spirit de observaţie pentru a reţine două interpretări, în parte paralele, în parte contradictorii. Şi, orice s-ar spune, aceasta din urmă în opoziţie directă cu mentalitatea europeană (inclusiv instituţionalizată şi legiferată) de la sfîrşitul secolului 20. După o accepţie — trebuie recunoscut deschis — larg răspîndită, „multiculturalismul” este interpretat doar în sens pur defensiv, închis. Dacă s-ar putea, chiar autarhic. Altfel spus, „multiculturalismul” devine un scop în sine, izolaţionist, refractar sau ostil — în fapt, dacă nu şi declarat — oricăror relaţii „interculturale” reale. Dacă „multiculturalismul” este gîndit de unii doar ca o formă de protecţie strict etnică, nu ezităm să declarăm o astfel de interpretare ca perimată, sterilă şi la limită, chiar anti-modernă. Ca să nu folosim cuvinte compromise precum „reacţionară” sau „şovin-naţionalistă”. Sîntem primii care s-o recunoaştem şi s-o subliniem cu tărie: cultura oricărei specificităţi etnice trebuie apărată, conservată, stimulată. Dar dacă ne limităm doar la conservarea „naţionalistă”, fără nici o altă preocupare, este cazul să amintim că liberalii secolului 19, inclusiv maghiari, considerau naţionalitatea doar un simplu „accident etnografic” şi nimic mai mult. Supralicitarea, exclusivismul şi izolaţionismul etnic erau excluse. Este de mirare că unii teoreticieni, inclusivi unguri, inclusiv ideologi, nu-şi amintesc şi de concepţia marelui liberal maghiar L. Kossuth, care a folosit, spre sfîrşitul vieţii, chiar această formulă: „accident enografic”.²  Principiile democratice, liberale, ale drepturilor omului şi celelate depăşesc, trec cu mult dincolo de aceste „accidente etnografice”. Dogmatizarea şi mitizarea lor sînt excluse. Ele sînt, evident, realităţi incontestabile. Doar că nu putem rămîne la infinit — minoritari sau majoritari — limitaţi doar la acest stadiu depăşit şi anchilozat de gîndire. Cine este adeptul exclusiv al stadiului naţionalist de gîndire, în înţelesul strict defensiv, izolaţionist, autarhic etc., are toate şansele să alunece spre intoleranţă etnică şi, cu atît mai grav, spre şovinism. Iar acesta este un izvor de detestabile şi periculoase conflicte etnice, oricare le-ar fi motivaţia. Să nu se supere nimeni, români şi maghiari: nu se mai poate gîndi, la sfîrşitul secolului 20, în termeni naţionalişti, uneori exaltaţi şi restrictivi, specifici secolului 19. Atunci această ideologie era fecundă şi pozitivă. Azi, ea este depăşită şi negativă. De ce?

Recunoaştem, din nou, că tradiţiile minorităţilor naţionale trebuie respectate şi apărate. Dar ne putem limita, la infinit, doar la acest obiectiv strict defensiv? În unele împrejurări, recunoaştem din nou şi fără nici o ezitare, că apărarea, chiar energică, este necesară. Ea este impusă de diferite momente istorice. Tranzitorii. Totuşi, conservarea identităţii culturale naţionale reprezintă, azi, indiscutabil, doar un mijloc şi nu un scop unic, definitiv şi de neînlocuit. De considerat doar ca un cadru defensiv şi nu ca un obiect exclusivist. A te preocupa numai de conservarea etnicului şi a ignora sau a te dezinteresa total şi de rezultatele creatoare ale dezvoltării libere a culturii minorităţilor naţionale reprezintă o poziţie limitată, îngustă, ca să nu spunem retrogradă. Se invocă mereu, şi pe drept cuvînt, valorile europene, între care şi „individualismul”. Or, acesta, în ordinea culturală, stimulează şi impune primatul creaţiei individuale — evident totdeauna de o anume origine şi tradiţie etnică — asupra valorilor etnice colective, nediferenţiate, care ignoră diferenţierile şi ierarhizările calitative, bine individualizate. Mai mult, şi pe drept cuvînt, „conform reţetei liberale general acceptate, conflictele de natură politică generate de separatismul şi exclusivismul etnic pot şi trebui anihilate în comunitatea politică superioară a naţiunii”.³  Recunoaşterea şi, mai ales, punerea în aplicare a acestui principiu esenţial, incontestabil, este plin de consecinţe. El se loveşte, totuşi, de o serie de obstacole. Intrăm într-o zonă unde luciditatea şi lipsa, mai ales, a prejudecăţilor, este extrem de importantă. Chiar decisivă.

Unii raţionează astfel: deocamdată să ne apărăm „naţionalitatea”. Să lăsăm selecţia valorilor pentru mai tîrziu. Se uită însă faptul că dacă „naţionalitatea” trebuie, bineînţeles, apărată şi justificată cu toate argumentele legitime, nimic şi nimeni nu o apără mai bine decît exponenţii săi de valoare. Respectiv, personalităţile naţionalităţii în cauză, spiritele sale cu adevărat creatoare, de prestigiu şi deci convingătoare. Un principiu aproape permanent ignorat de o categorie de „naţionalişti” (şi aş începe, în primul rînd cu naţionaliştii şi şovinii români, dar nu numai) care folosesc ideea naţională doar în vederea unor cariere politico-sociale strict personale. Neavînd calităţi individuale, ci doar foarte multă infatuare şi ambiţie, ei se proclamă unicii apărători ai inflexibilei „naţionalităţi” („noi sîntem români”, „noi sîntem maghiari”). Fără a dovedi, în realitate, în plus, nici o calitate personală, intrinsecă, profesională. Ca să nu mai vorbim, cultural-creatoare. Această categorie, foarte răspîndită, exploatează politicianist şi individualist, „multiculturalismul”, cu o bună doză de ipocrizie şi carierism. Nu putem fi de acord, în nici un caz, cu o astfel de interpretare abuzivă, a unui principiu, în esenţă, cum nu se poate mai legitim şi mai generos.

Să luăm un exemplu de cea mai strictă actualitate transilvană. Înmulţirea universităţilor de stat româneşti, în diferite centre fără tradiţie culturală academică reală. Deşi lipsa de cadre, într-adevăr calificate, competente, este cît se poate de evidentă, asistăm la improvizaţii. La multiplicarea pe bandă rulantă a unor mediocrităţi evidente. În acelaşi timp se pune întrebarea: nu aceeaşi primejdie pîndeşte şi viitoarele universităţi maghiare, fie particulare, fie de stat, al cărui principiu şi legitimitate nu le punem în nici un caz în discuţie. Dacă intelectualitatea română pseudo-„universitară” este adesea improvizată, mediocră, nu aceeaşi mediocritate pîndeşte şi viitoarele cadre „universitare” maghiare? Este suficientă simpla apartenenţă etnică pentru a face un bun profesor universitar? Evident, nu. Or, această problemă, extrem de reală şi acută, este foarte rar adusă în discuţie. Fiindcă „deranjează” pe foarte mulţi veleitari români sau maghiari, în căutare de poziţii sociale cît mai înalte şi comode.

O serie de publicaţii recente se apropie, din fericire, foarte mult, de adevăr. Fie cînd revendică clarificarea conceptuală strict necesară, fie cînd demistifică unele formule aparent moderne. În realitate, la fel de naţionaliste precum au fost cele din secolul trecut.

Unii cercetători competenţi, cîştigaţi definitiv cauzei „multiculturalismului”, îşi pun nu mai puţin întrebarea: „Cîţi dintre ei (adepţii acestei concepţii — n.n.) puteau defini, de fapt, ce înseamnă «multiculturalitate»”.⁴  Respectul şi simpatia pentru alteritatea etnică, pentru garantarea „realei egalităţi a şanselor” este, repetăm, în afară de orice discuţie. Doar că spiritul critic nu trebuie să lipsească. Clarificarea noţiunilor de bază reprezintă o necesitate imperioasă în orice împrejurare. Din care cauză, unii universitari maghiari îşi dau seama, cu luciditate, că nu există, doacamdată, cel puţin pentru toate proiectele universitare în curs, „cadre suficiente”.⁵  Iar în lipsa acestor „cadre”, „multiculturalismul” devine mai curînd un simplu slogan politic, propagandistic. Mai mult. Dacă se doreşte, în spirit european, bineînţeles, „mai puţină statalitate şi mai multă iniţiativă individuală”⁶ , de ce acest principiu nu ar fi valabil şi în cultură? Inclusiv în domeniul universitar? Dacă elogiem — şi pe drept cuvînt — tipul de cultură occidental, care are în centrul său „respectul faţă de individ mai ales”,⁷  de ce intelectualul, omul de cultură, indiferent de rădăcinile sale istorice şi etnice, n-ar trage toate consecinţele acestei realităţi şi calităţi obiective? Căci dilema profundă, esenţială, rămîne următoarea: „etnicitate” (colectivă, nediferenţiată) sau „individualitate” (diferenţiată, calitativă)?

Au deci perfectă dreptate cei ce preconizează o astfel de apreciere şi educaţie începînd încă din şcoală. Ea trebuie să cultive, în primul rînd, „multiculturalitatea”, „prezentarea comunităţilor naţionale în convergenţă cu majoritatea”. Nu izolaţionismul. Pe bună dreptate se subliniază şi faptul — capital la nivelul relaţiilor interumane şi interetnice — că o astfel de orientare este necesară „spre a evita crearea complexelor de superioritate, respectiv de inferioritate”.⁸  Oricine priveşte însă cu realism esenţa unor conflicte, ajunge inevitabil la această explicaţie. „Infatuarea” românească, stridentă şi agresivă, este egalată de o „infatuare” maghiară, nu mai puţin evidentă şi activă. Folosim, după cum se vede, eufemisme, fără a intra în amănunte şi a da exemple precise. O etnie nu este superioară altei etnii prin simpla sa existenţă sau atestare istorică. Dar unii indivizi, aparţinînd unei etnii, sînt sau pot fi superiori unii altora. Datorită exclusiv unor vocaţii şi calităţi personale. „Numai personalitatea este bine suprem” (Goethe).

Trebuie renunţat, în acelaşi timp, şi la ideologizarea (alt eufemism) unor date istorice. Unele discutabile. Se afirmă, de pildă, că tradiţia „Europei Centrale” ar fi încă foarte puternică în Transilvania şi deci că revenirea la această tradiţie ar constitui cea mai bună garanţie a prezervării şi cultivării „multiculturalităţii”. Doar că, dacă nimeni nu contestă existenţa istorică a unei tradiţii „central-europene”, aceasta, după decenii de nivelare comunistă, aproape că nu mai există în Transilvania. Ea a devenit, de fapt, un mit istoric şi nimic mai mult. Observatori lucizi şi fără prejudecăţi nu ezită să sublinieze această evidenţă. Din moştenirea habsburgică „nu a mai rămas aproape nimic concret”.⁹  Forţa civilizatoare a vechii „Mitteleurope”¹⁰  este azi — regretabil sau nu — aproape o iluzie.

Dacă lucrurile stau astfel — şi ele stau astfel fără îndoială — toate soluţiile propuse pentru protejarea „multiculturalităţii” Transilvaniei („autonomie”, „federalizare”, „devoluţie” etc.) devin, după nu puţini observatori, irealizabile şi nerealiste. Mai întîi datorită faptului că nimic nu justifică, în cele mai multe cazuri, superioritatea actuală a acestei provincii asupra restului României, pe care ar scoate-o salutar din „balcanism” şi „subdezvoltare” şi ar integra-o civilizaţiei şi culturii „Europei Centrale”. Nivelarea comunistă a devenit, din nefericire, o tristă realitate. Iar invocarea rezultatului votului din 1996, care ar indica o conştiinţă civică ardeleană mai ridicată, nu este deloc concludent. Deoarece nu există nici o certitudine că el se va repeta şi în anul 2000. Eventualitate puţin probabilă. Există, în plus, şi destule spirite şovine româneşti care fac următorul proces de intenţie soluţiei „devoluţiei”. Ea s-ar desfăşura, într-o astfel de ipoteză polemică, în două etape. În prima, se transferă asupra unui guvern regional, autonomist, ardelean, o parte a atribuţiilor guvernului român central. După modelul recent, de pildă englez, cînd Scoţiei i s-a recunoscut un guvern regional şi o largă autonomie provincială. Într-o a doua fază (repetăm: pur ipotetică, speculativă), acelaşi guvern autonom transilvan ar proceda, tot prin „devoluţie”, la o apropiere de o formaţie federală statală central-europeană. Speculaţii răuvoitoare, fireşte. Dar ele exprimă o anume stare de spirit a unor naţionalişti români, care combat pe adepţii intransigenţi ai autonomiei Transilvaniei, definită cu un nou termen, anglo-saxon, „devoluţie”. Mai puţin controversat, ca să nu spunem impropriu, precum „autonomie” sau „federalizare”.

Dacă este foarte adevărat că „Europa Centrală” este azi doar o amintire îndepărtată, parţială, fragmentară, întreţinută doar de o parte a vechii generaţii ardelene sau un mit pur ideologic al unei categorii restrînse de intelectuali, nu este mai puţin adevărat că anumite particularităţi regionale, totuşi există. Pentru un observator al anilor ’70, de pildă, cînd a început procesul ceauşist de strămutare, în Ardeal, a unor mase de moldoveni, pentru „românii din zonă (din Transilvania — n.n.)... noţiunea de cetăţean român era secundară în raport cu cea de ardelean”.¹¹  Pentru noi înşine, „regăţean”, mai precis ieşean, adus de împrejurări pur biografice, după o lungă perioadă de detenţie, la Cluj, impresia cea mai puternică a fost de „regionalism”. Mai precis, de „provincialism”. Căci marele şi tristul adevăr, riguros istoric, este următorul: Transilvania a fost şi a rămas, din nefericire, o „provincie eternă”. Sub habsburgi, apoi în perioada dualismului, Transilvania a fost şi a rămas o provincie de graniţă, la marginea unui imperiu. Oarecum, în sensul simbolic al fortăreţei din Il deserto dei Tartari de Dino Buzzati. După Unire, deci după 1918, ea a rămas tot o provincie, centrul de putere deplasîndu-se la Bucureşti. Iar provincia — oricare şi oriunde ar fi ea — are o serie de particularităţi negative. Dintre acestea am nota, deocamdată, doar două: 1. existenţa şi superioritatea ierarhiilor şi a valorilor strict locale, regionale, asupra celor centrale, naţionale; 2. existenţa, eficacitatea şi superioritatea sistemelor sociale locale de relaţii (legături de familie, clanuri locale, partide de „nepoţi” etc.), asupra sistemelor de relaţii extinse şi funcţionale la scară naţională. „Regăţeanul”, mai ales dacă era funcţionar, este sau era considerat oarecum, un corp străin, un fel de „străin”. Dacă nu un indezirabil. În orice caz, destul de greu de asimilat, distinct. Delimitat în mod tacit de restul populaţiei transilvane.

În aceste condiţii generatoare de controverse, a apărut singura soluţie logică, obiectivă şi legitimă: nu ideea de autonomie, ci de largă descentralizare administrativă şi financiară. Ea a fost formulată cu claritate, încă din 1931, de Romulus Boilă. Idei asemănătoare avea de altfel şi Gh. Bariţ, încă în 1865. Ea se impune, cu atît mai mult în perioada actuală, ca o alternativă, ca să nu spunem ripostă, la centralismul excesiv al statului actual. Sînt destule indicii care dovedesc răspîndirea şi acceptarea, pe scară largă, a acestei idei. „Descentralizarea şi autonomia locală sînt condiţii obligatorii ale realizării unui stat democratic, adaptat la cerinţele contemporane”.¹²  Sau: „un grad de descentralizare a vieţii sociale cu cît mai ridicat cu atît mai bine”.¹³  În acest sens se pronunţă şi Rezoluţia 232 (1992) cu privire la autonomie, minorităţi, naţionalism şi Uniunea Europeană.¹⁴  Consensul pare să se stabilească în jurul acestei soluţii: „Rezolvarea problemelor României, inclusiv ale Transilvaniei, nu constă, cel puţin în momentul de faţă, într-o opţiune federalistă minunată teoretic şi imposibilă pragmatic, ci într-un proces de descentralizare reală a administraţiei”. Cum s-a şi observat de altfel: doar descentralizarea reală poate înlocui sistemul centralist, considerat de actuala clasă politică doar ca „pe un fel de armă secretă ce poate asigura continuitatea la putere”. În acelaşi timp — aspect deloc neglijabil — soluţia federalistă „ar provoca noi probleme, ba chiar şi tensiuni şi situaţii explozive, inclusiv prin exploatarea demagogică a subiectului de către partidele şi grupările «patriotice»”.¹⁵  Bineînţeles, româneşti-şovine, în primul rînd.

Opusul centralizării excesive şi abuzive nu este federalismul sau „devoluţia” (noţiunea n-a pătruns nici pe departe în conştiinţa politică românească, iar definiţia sa rămîne încă aproximativă), ci descentralizarea. O descentralizare aplicată riguros şi în mod egal pe întreg teritoriul României: şi în Moldova şi în Covasna şi la Călăraşi etc. etc. În zona transilvană, „multiculturalitatea” ar fi efectiv realizabilă doar prin descentralizarea admninistrativă şi financiară radicală, la toate nivelele şi în toate instituţiile vieţii sociale şi culturale. Dar în cadrul statului român unitar, efectiv şi sistematic descentralizat, cu o largă şi consecvent aplicată autonomie locală, respectiv autoadministraţie locală. Existenţa sa — o recunosc şi unii maghiari lucizi¹⁶  — nu poate fi însă pusă în discuţie, sub nici o formă, în această etapă a istoriei europene. q

NOTE

1. Andrei Roth, Interculturalitate şi multiculturalitate, în: Naţionalism sau democratism? (Tîrgu-Mureş, Editura Pro Europa, 1999), p. 241.

2. L. Kossuh, Souvenirs et Ecrits de mon exil. Période de la guerre d’Italie. (Paris, Plon, 1880), p. XI (Avant-Propos).

3. Gusztáv Molnár, Problema transilvană, în Problema transilvană, Gabriel Andreescu, Gusztáv Molnár (ed.) (Iaşi, Polirom, 1999), p. 17, 25.

4. Gabriel Andreescu, Lentoarea conceptelor, viteza evenimentelor, în: Problema transilvană, p. 196, 197.

5. Andrei Roth, op. cit., p. 266.

6. Gusztáv Molnár, Problema transilvană în noul context politic, în: Problema transilvană, p. 177.

7. Antonela Capelle-Pogăcean, Chestiunea transilvană şi dimensiunea etnică, în: Problema transilvană, p. 128.

8. Victor Neumann, Educaţia inter- şi multiculturală prin intermediul manualului de istorie, în: Studii istorice româno-maghiare. Volum editat de Lucian Nastasă (Iaşi, Fundaţia Academică „A.D.Xenopol”, 1999), p. 273, 275.

9. Sorin Mitu, Iluzii şi realităţi transilvane, în: Problema transilvană, p. 76.

10. Cf. Miklós Bakk, România şi Europa Centrală (două compromisuri istorice), în: Problema transilvană, p. 57.

11. Renate Weber, Translvania, evoluţie sau devoluţie, în: Problema transilvană, p. 99.

12. Sorin Mitu, op.cit., p. 77.

13. Gabriel Andreescu, De la „problema transilvană” la „problema europeană”, în: Problema transilvană, p. 45.

14. Cf. Renate Weber, op.cit., p. 85.

15. Liviu Antonesei, Un studiu foarte incitant. Cîteva paranteze la „Problema transilvană”, în: Problema transilvană, p. 138, 139, 142.

16. De ex., Andrei Roth, op. cit., p. 259. 

*

Adrian MARINO este doctor în litere, laureat al premiului Herder, membru într-o serie de asociaţii internaţionale de literatură comparată şi de critică literară, autor a numeroase lucrări, studii şi articole publicate în ţară şi peste hotare, printre care Opera lui Alexandru Macedonski (1967), Dicţionar de idei literare (1973), Carnete europene (1976), Pentru Europa. Integrarea României (1995), Revenirea în Europa (1996).