Multiculturalitatea regiunilor

 

În numărul anterior al revistei Altera a fost prezentată deja o parte a volumelor din seria Studii europene, editată de Societatea Intellect din Marea Britanie. Aparent, aceste volume independente se focusează pe un anumit segment al culturii europene, dar prin complementaritate, totalitatea lor dă o viziune cu totul aparte asupra acesteia. Şirul volumelor scoate în evidenţă atît regionalismele dezvoltate de-a lungul secolelor, cît şi efectele inevitabile ale convieţuirii mai multor culturi în acelaşi spaţiu, multiculturalismul şi interculturalismul, fenomene atît de răspîndite încît se poate vorbi de regulă, şi nu de excepţie.

 

Regionalism in the European Union

 

Redactor: Peter Wagstaff

Autori: Alan Putt Philip, Ullrich Kockel, Peter Wagstaff, Bernard O’Sullivan, Denis Linehan, Theo Stammen, Josef Honauer, Lee Miles, Anna Bull, Dimitrios Christopoulos, Jesús del Río Luelmo, Allan Williams

 

Volumul prezintă regionalismul în unele ţări ale Uniunii Europene, ca studii de caz: Regatul Unit, Irlanda, Franţa, Belgia, Olanda, Germania, Austria, Suedia, Italia*, Grecia, Spania, Portugalia.

În studiul introductiv, Peter Wagstaff atrage atenţia asupra a două fenomene contrarii. Pe de o parte identitatea etnică/regională devine din ce în ce mai puternică (care, dusă la extrem, generează violenţă), pe de altă parte globalizarea economică obligă statele să construiască sisteme suprastatale. Sînt grupări politice care nu acceptă realităţile actuale, încercînd să stopeze ambele fenomene, sau cel puţin forţele centrifuge — cum ar fi cele naţional-(post?)comuniste, dar nu numai. Unele voci din Franţa afirmă că doar reinstaurarea monarhiei franceze ar putea salva această ţară de o Europă federală, dar cuvîntul „federalism” provoacă frisoane şi în tabăra conservatorilor englezi.

Ca exemple pozitive sînt aduse Germania şi Austria (din cadrul Uniunii) şi Elveţia (din afara ei), unde sistemul federal are o lungă istorie; în Franţa, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, Grecia, Regatul Unit şi Irlanda noţiunea federalismului nu-şi are locul în vocabularul politic; în ţările din Scandinavia s-a dezvoltat ceea ce se poate numi mai mult „regionalism interstatal” decît federalism. Numai în Belgia, cu o structură specifică în care se întreţes două culturi şi limbi, s-a aplicat recent acest concept — dar într-un mediu care a rămas instabil.

Noţiunea de stat-naţiune s-a înrădăcinat atît de adînc în ştiinţa politică a secolului XX, încît cele două termene au devit aproape sinonime. Paradigma a format mituri colective, afectînd sistemul de valori al socetăţii.

Paradigma este în schimbare, cu o legătură directă asupra definiţiilor existente. Cuvîntul „regiune” se foloseşte în două sensuri: ca zonă suprastatală (Europa Centrală şi de Est), cu diferenţe cultural-istorice faţă de o altă zonă (Europa de Vest) sau ca zonă substatală (Banat, Dobrogea, Moldova, Muntenia, Transilvania, la rîndul lor şi ele fiind alcătuite de subzone delimitabile clar prin diferenţe culturale, cum ar fi Maramureşul, Ţara Moţilor, Secuimea sau Cîmpia Transilvană). Volumul de faţă operează cu cea de a doua definiţie, pentru relaţia stat-regiune adoptînd modelul centru-periferie. Acest model consideră că centralismul s-a dezvoltat pe seama unor nuclee politice puternice, cum ar fi Londra, Madrid, Lisabona, Roma, Viena, Dublin. Germania, fiind policentrică din Evul Mediu, reprezintă o excepţie. Globalizarea a avut ca efect pierderea sensului de periferie, provinciile cunoscînd o adevărată renaştere prin descoperirea faptului că nu sînt nici provinciale, nici marginale; valorile nu trebuie reduse prin comparaţie cu tendinţele uniformizante ale Centrului. Cu secole după ce Magellan a dovedit că Pămîntul este sferic şi suprafaţa lui nu are un anume centru, un punct de referinţă absolută, şi lumea culturală a devenit sferică, iar teritoriile considerate a fi margini şi-au revendicat drepturile. Bretonii, welşii, bascii, catalanii au redefinit sensul identităţii regionale/naţionale, şi-au reabilitat limba. Se pot opune guvernele acestei mişcări? Au dreptul legal sau moral să o facă? Evident, într-o democraţie nu pot exista condiţii pentru oprimare. Tratarea problemei — respectînd (în mare măsură, dar cu excepţii) normele Uniunii Europene — diferă de la ţară la ţară. Aceste practici sînt prezentate în volumul de faţă.

Cititorii revistei Altera au avut posibilitatea de a cunoaşte multe dintre modelele pozitive din Europa. Trecerea lor în revistă, în cadrul unei recenzii, nu-şi are locul. Totuşi se impune o mică excepţie: cum arată problema regionalizării unei ţări „problematice” din punctul de vedere al respectării normelor Uniunii, Grecia? Autorul studiului respectiv, Dimitrios Christopoulos, este profesor la University of the West of England. Ca atare, vede situaţia atît din interior (ca grec), cît şi din exterior (trăind în Anglia).

Grecia începutului anilor ’80 a fost un stat extrem de centralizat. Declinul economiei a obligat pătura politică să aducă modificări în acest sistem, să acorde drepturi de decizie regiunilor. Implementarea acestor măsuri a avut loc la mijlocul anilor ’90, cu alegerea prefecţilor regionali şi reorganizarea adminstraţiei locale. Deşi nu există o viziune strategică de dezvoltare regională, primele efecte nu au întîrziat: economia greacă a cunoscut o creştere fără precedent faţă de anii anteriori, ca şi GDP-ul, iar inflaţia a scăzut drastic. Această situaţie se explică şi prin creşterea dispoziţiei faţă de iniţiativele locale; birocratismul clientelar, caracteristic Balcanilor, nu mai poate bloca (în aceeaşi măsura ca şi într-un sistem centralizat) procesul dezvoltării. Un promotor puternic, în lipsa unei politici interne clare în acest domeniu, reprezintă politica de descentralizare dezvoltată de Uniunea Europeană.

Volumul poartă un mesaj semnificativ pentru ţările cu aspiraţii la Uniunea Europeană: regionalizarea poate să se dezvolte din multiple motive şi raţiuni, poate avea diferite înfăţişări — un singur lucru însă nu poate: să nu se producă.

 

Language, Community and

the State

Autor: Dennis Ager

 

Acest volum al seriei Studii europene examinează diferitele căi utilizate de lingvişti, politologi şi sociologi în a privi Europa şi limbile acestui continent. Lingviştii tratează limba ca pe un sistem abstract; politologii din punctul de vedere al „armei” prin care se construieşte, se diseminează şi se implementează politica; sociologii examinează limbajul folosit de grupuri sociale, relaţiile limbajului cu atitudinile, legăturile intra- sau extracomunitare.

Capitolele (Abordarea lingvistică a limbilor europene; Limbaj, identitate şi individ; Statul şi limba „oficială”; Limba, statul şi comunitatea regională; Limbajul, statul şi migraţia; Visul armoniei lingvistice) dezbat problematica din toate cele trei unghiuri de vedere, de la trecerea în revistă a celor patru ramuri ale limbilor vorbite ca native în Europa (cea indiano-hittită, caucaziană, uralică şi altaică, specificînd şi caracterul lor intercultural, împrumuturile şi influenţele reciproce), prin efectele politicii statului asupra limbilor (tratînd tendinţele de asimilare, de dominare sau de dezvoltare a diversităţii), pînă la legăturile intrinsece dintre limba folosită de un individ şi locul lui în societate (comunicarea între vorbitorii de diferite limbi, efectele dezvoltării englezei ca lingua franca, manifestările de xenofobie şi de elitism etc.).

Un capitol (Limba, statul şi comunitatea regională) este dedicat comunităţilor politice multilingve, studiile de caz prezentînd, sumar, situaţia din Spania, Franţa (deloc monolingvă, fiind utilizate bretona, basca, catalana, occitana, corsicana, germana şi olandeza — autorul considerînd cazul acestei ţări un exemplu excelent pentru încercările de omogenizare ce durează de două secole, a opresiunii, ignoranţei şi refuzului de a le recunoaşte vreun statut), Marea Britanie, Italia, Grecia, Cehia, Slovacia, Rusia.

Dacă în cazul regionalismului în Uniunea Europeană ne-am oprit la exemplul Greciei, arătînd că descentralizarea ţării a fost refuzată pînă nu demult, dar totuşi impusă de situaţia economică, să ne oprim din nou la acest stat — pentru a observa complementaritatea seriei Studii Europene — şi să vedem dacă această situaţie are sau nu conexiuni cu existenţa minorităţilor naţionale.

Grecia nu recunoaşte identitatea minorităţilor ca şi comunităţi separate şi nu încurajează menţinerea acestei identităţi. Această „lipsă de entuziasm faţă de diferit” (în formularea lui Dennis Ager) se reflectă şi în nechestionarea oficială a limbii materne. Ultimul recensămînt cu o astfel de întrebare era efectuat în 1951 cînd, din motive determinate de circumstanţe politice, multe persoane nu au dorit să-şi declare identitatea reală. Chiar şi în aceste circumstanţe, 92 mii de persoane s-au declarat a fi vorbitori de limbă turcă, 41 mii macedoneană, 40 mii vlahă, 23 mii albaneză, 19 mii pomerană, 9 mii armeană, 7 mii romanes şi altele. Naţiunea greacă fiind definită prin Constituţie ca ortodoxă, toate comunităţile aparţinînd acestei religii (macedonienii sau vlahii) sînt catalogaţi, prin urmare, greci. Atitudinea naţionalistă se manifestă şi împotriva valorilor autentice greceşti: în 1977 s-a schimbat limba oficială, renunţînd la dialectul popular demotiki în favoarea unei variante artificiale, katharevousa. „Statul trăieşte în frică; frică pentru propria stabilitate, pentru identitatea lui teritorală şi geografică, pentru continuitatea valorilor şi a forţei spirituale proprii. Prin urmare, statul grec consideră că minorităţile sînt duşmani, şi face ca opoziţia lui faţă de ei să fie şi simţită.” Iată de ce nu există în Grecia o viziune strategică de dezvoltare regională, de ce se trăieşte, din punct de vedere economic, la limita posibilităţilor: frica domină raţiunea.

Humour and History

Redactor: Keith Cameron

Autori: Ronald F. Atkinson, Donald Murray, John Wilkins, Susanna Braund, David Trotter, Gareth Roberts, Peter Thomson, Robert W. Witkin, Paul Kline

 

De la problemele serioase ale societăţii şi schimbării de paradigme, seria Studii europene ne călăuzeşte la problemele la fel de serioase ale umorului. Umorul care, după Aristotel, caracterizează doar omenirea, distingîndu-l de lumea animală.

Umorul are aspecte notabile (pentru care a fost şi în preocuparea unor filosofi ca Hobbes, Bergson, Kant şi Schopenhauer; chiar în Biblie apar scene umoristice), în afara faptului că serveşte la crearea unei bune dispoziţii: ridiculizarea şi ironia au fost folosite cu succes ca arme politice, care au schimbat istoria Europei.

Volumul parcurge istoricul umorului, din perioada antică pînă aproape de zilele noastre, pornind de la ideea că umorul nu este altceva, decît oglinda societăţii care îl produce.

În studiul introductiv, Keith Cameron atrage atenţia asupra actualităţii: mass-media — în ciuda declaratei imparţialităţi — influenţează puternic politica, pătrunzînd în subconştient într-un mod subtil. Un editor priceput poate introduce elemente de pathos, de banalizare sau de ridiculizare în aceeaşi informaţie pură. Istoria depinde de modul în care un politician sau altul este perceput. Autorul pune întrebarea: cum ar fi evoluat istoria Marii Britanii dacă Thatcher ar fi fost poreclită nu Doamna de Fier, ci Diplomata Europei? Pentru a diminua efetele manipulării, aceste fenomene trebuie înţelese şi tratate ca atare.

Studiile din volumul Umor şi istorie ne introduc în mecanismele acestei „arme sociale” care, deşi gusturile s-au schimbat, rămîne perenă.

Women Voice Men Gender in European Culture

Redactor: Maya Slater

Autori: Barbara Karsky, Marian Hobson, Alison Finch, Naomi Segal, Maya Slater, Elizabeth Maslen, Ann Pasternak Slater, Ann Jefferson, Maroula Joannou, Morag Shiach, Mavis Maclean

 

„Femeia nu a fost niciodată mai conştientă de poziţia sa faţă de bărbat. Problema discriminării sexuale şi prejudecata sexuală ne preocupă acasă, la locul de muncă, peste tot. Sîntem fascinaţi de problemele pe care le au femeile doar pentru că sînt femei. Acest interes domină concepţia de viaţă a multor femei” — începe studiul introductiv al redactoarei, scris la sfîrşitul mileniului doi în capătul vestic al Europei. Că mai spre est acest lucru nu este evident, îl simţim şi noi; cum s-a ajuns la această situaţie, aflăm din acest volum al seriei Studii europene.

Volumul nu prezintă situaţia generală a femeii în diferite epoci, ci se opreşte asupra unor studii de caz caracteristice, începînd cu secolul al XVIII-lea, studii de caz prin care se pot înţelege mentalităţile individuale şi colective ale unor anumite perioade. Studiile analizează operele unor scriitori de mare valoare, cum ar fi André Gide sau Marcel Proust, dar şi produse literare de o calitate mai îndoielnică, însă cu o popularitate şi implicit impact mai mare: romanele poliţiste.

Ultimul studiu, oarecum diferit de celelalte, tratează problema legislaţiei în privinţa relaţiei familiare. Mavis Maclean consideră că „legea familiei este o afacere ciudată”. Dacă luăm interpretarea modernă, familia se defineşte ca un sistem social bazat pe relaţii afective. În aceste condiţii legea înseamnă o încercare de reglementare a ceva ce nu poate fi reglementat. În interpretarea feudală, familia se caracterizează pe relaţii de proprietate. Iar sistemul de proprietate necesita să fie reglementat. Spre exemplu: invizibilitatea paternităţii biologice şi regulile de moştenire au avut ca efect controlul comportamentului feminin. Probleme de proprietate, chiar dacă într-o formă diferită, apar şi azi — în aceste condiţii, relaţia afectivă ca bază a familiei este o concepţie uşor idealistă.

Studiile, deşi variate atît în tematică cît şi în tonalitate, converg spre acelaşi sistem de valori, ce se caracterizează prin oferirea unui tratament echitabil (şi nu egalitarist!) femeilor (şi nu numai). Un sistem de valori care este încă în plină dezvoltare. Cum concluzionează Maya Slater în introducere, „sînt încă multe de spus şi de făcut în acest domeniu”.

 

Policing in Europe Uniform in Diversity

Autori: Bill Tupman, Alison Tupman

 

Se poate pune întrebarea profană: ce caută un studiu referitor la poliţie şi criminalitate într-o serie care pune accent preponderent pe cultură? Răspunsul poate fi o altă întrebare, de această dată retorică. Oare comportamentele delincvenţionale şi răspunsul societăţii la acestea nu sînt elemente ale culturii? Cultura nu este doar filosofie, religie şi artă, cum mulţi tind să o interpreteze; nu doar un Shakespeare caracterizează o cultură, dar şi un Jack Spintecătorul.

Se spune că criminalii se află întotdeauna cu un pas în faţa poliţiştilor. În cazul internaţionalizării relaţiilor din cadrul „breslei”, această maximă pare să fie adevărată. Ca şi armata, poliţia era, pînă nu demult, o forţă internă şi închisă între graniţele ţărilor, timp în care criminalii se volatilizau în spatele frontierelor. Acest paradis al crimei organizate, în care succesul unei „operaţii” depindea de timpul în care se ajungea în ţara vecină, aparţine trecutului. Dar atît criminalitatea, cît şi reculul acestui fenomen, pe lîngă globalizare, au „regionalismele” lor. Volumul seriei Studii europene ne oferă atît acces la date statistice comparative, cît şi, implicit, evidenţierea acestor „regionalisme”.

Ecuaţia pare să fie simplă: mai mulţi poliţişti + mai puţine sesizări + mai multe cazuri rezolvate = situaţie mai aproape de ideal. Practica omoară însă teoria.

Cei mai mulţi poliţişti pe cap de locuitor sînt în Irlanda de Nord, Franţa, Grecia, Portugalia şi Italia; cei mai puţini în Danemarca, Suedia şi Finlanda. La prima vedere explicabil: unde criminalitatea este mai ridicată, e nevoie de mai mulţi poliţişti pentru a o stopa. Rata criminalităţii bulversează însă explicaţia: cea mai ridicată rată este în Suedia şi Danemarca, cea mai scăzută în Spania, Grecia, Italia, Irlanda de Nord! E timpul să renunţăm la stereotipii care ne sugerează să ne temem pentru siguranţa genţilor şi buzunarelor mai mult în Italia decît în Suedia, şi să considerăm că siguranţa e garantată, totuşi, de numărul poliţiştilor? Mai ales că procentul crimelor soluţionate este unul dintre cele mai joase în Suedia şi Danemarca... Dar atunci, din ce motiv are populaţia daneză o mai mare încredere în poliţişti decît orice altă populaţie din Uniunea Europeană? Paradoxul are rădăcini culturale. Fără să intrăm în detalii, trebuie ştiut că în Scandinavia, bunul cetăţean se prezintă la poliţie ori de cîte ori se consideră victima unei crime; în alte regiuni nu se reclamă un mic furt din poşetă, oricum nu s-ar putea prinde făptaşul. Mentalităţile faţă de criminalitate şi faţă de obligaţii către societate (cum ar fi dilema de a reclama sau nu la poliţie o persoană care pescuieşte într-un loc interzis) sînt atît de diferite, încît tratarea simplistă a unor cifre statistice induc în eroare.

Volumul analizează poliţiile europene sub diverse aspecte: cel al componenţei civile, al subordonării faţă de instituţii civile, al relaţiei cu alte instituţii cu roluri complementare — tot ceea ce poate interesa publicul cititor într-o ţară unde poliţia necesită o reformă instituţională.

 

The New Russia

Redactor: Michael Purgslove

Autori: Roger Cockrell, John Murray, Sally Dalton-Brown, Peter Scorer, Steven Webber, Tanya Webber, Michael Purgslove, Rosalind Marsh, David Braund, Derek Hunns

 

Rusia nouă este o excepţie de la regulă din cadrul seriei Studii Europene, care, de obicei, îşi axează un volum pe o anumită temă, prezentîndu-l în diferite spaţii geografice (în principal din cadrul Uniunii Europene) şi diferite perioade istorice. Excepţia însă se impune, şi nici nu sînt necesare explicaţii. Acest volum practic nu face altceva, decît le completează pe celelalte, adăugîndu-le analize referitoare la Rusia.

Inginerii memoriei umane: retrospectiva culturii sovietice; Presa rusă astăzi; Literatura lucrativă: premiul scriitorilor în Rusia; Biserica Ortodoxă Rusă între 1991-1994; Continuitate şi schimbare în şcolile din Rusia; O minoritate silenţioasă: surzii din Rusia după 1991; Femei, politică şi societate în Rusia şi fosta Uniune Sovietică post-comunistă; Istorie şi politică în chestiunea abhază: gînduri din depărtare; Rusia şi NATO — iată titlurile capitolelor, după care se poate forma o idee asupra întregului volum, editat prima dată cu ocazia aniversării a trei ani de la colapsul Uniunii Sovietice (noua ediţie a fost completată). Trei ani caracterizaţi prin fragmentare şi haos. Prin urmare, autorii studiilor pot fi acuzaţi că nu au aşteptat să se „aşeze” lucrurile, au descris o stare fluidă, de perpetuă modificare. Dar starea fluidă — îndrăgită de comunişti şi nazişti — persistă şi astăzi, şi se pare că devine o caracteristică a situaţiei din Rusia. Incertitudinea devine o constantă, iar în această harababură, fotografia unui anumit moment este indispensabilă.

 

Totalitatea seriei Studii europene, editată de Societatea Intellect din Marea Britanie, prin diversitatea şi complementaritatea celor 13 volume (aproape 1500 de pagini) apărute pînă în momentul de faţă, constituie o introducere pentru neofiţi, dar oferă amănunte avansaţilor. Şi cum nimeni nu poate fi expert în toate — de la politica regională în Scoţia pînă la fenomenele naţionaliste în mişcarea feministă din Rusia — este o serie de succes şi de apreciat ca atare de mediile academice.

István Haller