Modernitate vs. multiculturalitate în Bucureştii epocii moderne
(1848-1940)

Adrian Majuru

 

Modernitate vs. multiculturalitate. Cea mai interesantă, complexă şi dinamică perioadă de istorie bucureşteană cuprinde în linii mari anii 1848-1948; perioadă în care procesul de modernizare a societăţii româneşti în ansamblu a avut drept pivot oraşul Bucureşti şi implicit variata societate bucureşteană. Interesant, complex şi dinamic. Interesant prin modul în care s-a derulat procesul de modernizare — anume prin mijlocirea unei diversificate populaţii alogene — ; complex, datorită mijloacelor pe care procesul de modernizare şi le-a însuşit pentru a se împlini şi apoi dinamic, din perspectiva timpului relativ scurt în care trăsăturile distincte ale modernismului european s-au împletit cu societatea bucureşteană în particular, şi românească în general.¹

Demersul de faţă încearcă să surprindă aspectele esenţiale ale modernizării societăţii bucureştene din perspectiva populaţiei alogene, aceea care a dinamizat substanţial acest proces de modernizare. Comunităţile alogene, în general elemente urbanizate ca mentalitate, model cultural şi realizare socio-profesională au dat Bucureştiului modern un caracter cosmopolit. Componenţa etnică a acestor elemente de populaţie alogenă era deosebit de variată fapt care a creat cadrul ideal de afirmare a multiculturalismului. Dacă la începutul veacului al XIX-lea limba de salon era greaca, ea este înlocuită treptat cu franceza, familiile burgheze vorbind în afara limbii natale (în funcţie de originea etnică) şi alte limbi la modă sau de circulaţie, precum engleza, germana, italiana şi desigur, româna. Demersul meu se va axa pe prezenţa multiculturalismului în societatea bucureşteană în ansamblu, prezenţă indisolubil legată de procesul de modernizare/europenizare a societăţii bucureştene.

În istoriografia românească, modernizarea societăţii bucureştene a fost un subiect atins tangenţial şi adeseori fragmentar, în cadrul unor lucrări de proporţii mai mari. În afara monografiilor dedicate Bucureştilor de Ionescu Gion, Nicolae Iorga, George Potra, Constantin şi Dinu Giurescu, amintesc o serie de autori care au abordat acest subiect în lucrările lor precum: Keith Hitchins, Neagu Djuvara, Nicolas Nagy-Talavera, Adrian Silvan Ionescu, Ştefan Lemny sau Dan Berindei.

Trecerea de la vechi la nou în societatea bucureşteană este foarte bine evidenţiată în cotidian şi în spaţiul restrîns al vieţii private. Noile obiceiuri la modă, de la vestimentaţie şi cod comportamental la purtarea unui simplu dialog în diferite împrejurări, creează de la bun început un raport de ruptură între cei vechi/bătrînii şi cei noi/tinerii; primii, mai conservativi şi fideli modelului cultural greco-oriental, iar ultimii, foarte dinamici, radicali şi imprevizibili, şi care se servesc de modelul european ca un vîrf de lance îndreptat împotriva vechiului şi în favoarea schimbării mai mult sau mai puţin moderate.²

Bucureştii de la început de veac XIX se desfăşoară asemeni unui uriaş „cumul al contrastelor”, în funcţie de felul în care fiecare familie sau colectivitate înţelegea să facă trecerea de la vechi la nou şi desigur, de posibilităţile pecuniare ale fiecăruia care-şi permitea acest lucru, într-o mai mare sau mai mică măsură. Pentru vizitatorii din afară care nu cunoşteau aceste realităţi foarte bine, Bucureştii păreau ceva izbitor prin alternanţa nearmonizată dintre bogăţie şi lux pe de o parte, sărăcie şi mizerie pe de altă parte.³

În acest contrast se regăseau Asia şi Europa deopotrivă într-o confruntare violentă. În Bucureşti întălneai „palate, cluburi, teatre, modiste şi croitorese, ziare şi echipaje” însă cum „puneai piciorul afară” din oraş, de scufundai „în sălbăticie”.⁴

Cu toate acestea, oraşul pulsa cu repeziciune către schimbare într-o manieră radicală şi cît mai completă, astfel încît, la mijlocul veacului al XIX-lea, vechiul oraş boieresc „să devină în exterior scena parisianismului modern” deşi interiorul, profunzimea structurii sale, să fie în continuare răscolită de o „aspră barbarie” asimilată cu o „nespusă imoralitate” şi multe „alte monstruozităţi”, precum lipsa aproape totală a „seriozităţii vieţii”.⁵

De la bun început se face simţită ruptura dintre formă şi fond, care se manifestă cu toată splendoarea în viaţa cotidiană.⁶

* * *

„Moda apuseană a fost însuşită mai întîi de către femei” — afirmă istoricul Neagu Djuvara — iar odată cu această „însuşire”, întreaga societate aristocratică a Bucureştilor s-a schimbat cu repeziciune. Langeron remarcă uluit în jurnalul său că „pe cît de rapidă pe tot atît de completă” a fost revoluţia societăţii bucureştene: într-un singur an, toate femeile luaseră portul european. Tinerii au început să poarte frac în timp ce bătrînii îşi purtau mai departe barba şi anteriul lung pînă la glezne. Dansul apusean îl înlocuieşte cu rapiditate pe cel de rezonanţă orientală, iar în timpul seratelor şi balurilor, boieroaicele care încep a se ţine după moda de la Paris şi de la Viena, „se întrec în bun gust şi cochetărie” cu elegantele din alte capitale europene.⁷

Această preluare aproape instantanee a modului de viaţă apusean a adus cu sine şi o doză destul de mare de superficialitate, de proastă imitaţie, de stîngăcii, frustrări şi refulări. Societatea oferea un spectacol rar pentru vizitatorii străini. Elemente ale portului vechi erau purtate simultan cu noile vestminte europeneşti.⁸ Amestecul şi diversitatea hainelor este dată atît de aderenţa la nou a tinerei generaţii, găsindu-se astfel într-o singură familie două tipuri de porturi, cît şi de îndemînarea muncitorului valah, care „în nepăsarea şi sărăcia lui” era foarte „ingenios” în a-şi confecţiona propriul port de orăşean.⁹

Preluarea portului nou, european, s-a făcut totuşi cu mare greutate, boierul obişnuit într-un anumit cadru vestimentar, ambiental şi comportamental, se vedea nevoit de împrejurări nu numai istorice, să-şi recompună un alt cadru, diferit organic de modul său de viaţă de pînă atunci. Trebuia să-şi reconstruiască o altă afinitate vestimentară care la rîndul ei determina alte simboluri comportamentale, de la conversaţie la eticheta unui cotidian în continuă şi galopantă schimbare. Astfel de mărturii nu tocmai fericite ne-a lăsat în scurtele sale memorii pictorul secui Miklós Barabás, vizitator al Bucureştilor către 1831-1833.¹⁰

Luxul, înalta etichetă a protipendadei bucureştene, uriaşele cheltuieli pentru a le întreţine, numărul mare al slugilor pentru cele mai mărunte şi nesemnificative munci private erau de asemenea o îmbinare interesantă între vechiul care se păstra fragmentar şi noul care se impunea cu vigoare în toate compartimentele vieţii sociale şi private bucureştene. Această îmbinare a fost surprinsă cu uimire de numeroşi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti, sau simpli călători străini care au traversat Bucureştii sau au locuit o perioadă într-însul.

Eleganţa trăsurilor şi a echipajelor precum şi numărul foarte mare al acestora în comparaţie cu alte oraşe europene, podoabele scumpe ca nelipsite accesorii vestimentare pentru oricare damă ce aspira să fie la modă, sînt prezenţe permanente în jurnalele contemporanilor.¹¹

* * *

Spre deosebire de „mohoreala celorlaltor oraşe din imperiul otoman”, Bucureştii erau cel mai important centru de atracţie din imediata vecinătate a graniţei turceşti. La începutul veacului al XIX -lea, se prezenta ca un centru plin de viaţă, „loc de destindere şi de plăceri”, o adevărată „arenă a hetairelor”, un veritabil „Hilariopolis — oraş la bucuriilor”, avînd un tot mai pronunţat caracter cosmopolit.

Aflat la întretăierea principalelor drumuri comerciale care legau sud-estul european de centrul continentului, apropierea de lumea otomană — uriaşă piaţă de desfacere, urmată de aceea reprezentată de Rusia — şi de vitalitatea economică şi culturală a spaţiului central-european prin care se afla în legătură organică cu Apusul, Bucureştii au absorbit elemente de civilizaţie din toate aceste spaţii de cultură.

Între acestea au predominat în ultimul secol — pe fondul desprinderii politice de Imperiul Otoman — elementele de cultură apuseană şi central-europeană. Cu armatele austriece şi ruseşti au venit în valuri succesive cu finalul veacului al XVIII-lea, negustori, meşteşugari, liberi profesionişti etc. de diferite etnii şi confesiuni, care vor da treptat Bucureştilor o componentă multiculturală.

Pe măsură ce aceste comunităţi se stabilesc şi capătă o identitate culturală distinctă, chiar elitistă în înalta societate bucureşteană, se constituie cu timpul într-un corp social de mijloc, numeros şi omogen ca mentalitate urbană în sens modern.

Lumea bucureşteană era deosebit de pestriţă la mijlocul veacului trecut. Această diversificare socială se regăseşte chiar şi la nivelul mahalalei. Raoul Perrin descrie acest mozaic uman de pe străzile negustoreşti ca fiind „uneori interesant, alteori dezgustător din pricina sărăciei şi a murdăriei. Sînt de toate neamurile: valahi, moldoveni, turci, rumelieni, bulgari, sîrbi, bosniaci, greci, armeni, ruşi, oameni veniţi din Crimeea, Basarabia, Transilvania, unguri, italieni, nemţi şi, mai ales, evrei, rasa aceasta întîlnită pretutindeni şi care, în Orient, se cunoaşte după dezordinea şi murdăria ei cum nu se poate mai neruşinate şi mai revoltătoare.”¹²

De Giers va întîlni în Bucureşti „toate neamurile din Occident şi Orient, în veştmintele cele mai pestriţe” fiind uluit de „varietatea costumelor”.¹³

* * *

Cum se desfăşura viaţa de zi cu zi a unei familii burgheze din Bucureştii începutului de veac XIX ? Care erau preocupările zilnice, private sau publice, a unei familii alogene, cu o cultură urbană bine conturată, pe care o aborda în toate particularităţile ei într-un oraş în curs de modernizare şi de urbanizare?

Putem reconstitui un astfel de ambient familial din experienţa trăită de pictorul secui amintit mai sus, Miklós Barabás. Familia pe care artistul a frecventat-o cel mai mult era aceea a unui spiţer de origine italiană pe nume Raimondi. Întreaga familie „era foarte cultă” căci cele două fete — Cecilia şi Giuseppina — împreună cu mama lor „vorbeau româneşte şi greceşte, care era limba de salon a aristocraţiei române. Vorbeau însă bine şi franţuzeşte, italieneşte şi chiar binişor ungureşte, limbă pe care o învăţaseră de la slujnicile şi doicile lor unguroaice” care veneau din secuime şi erau bine plătite. Cecilia, fiind mezina familiei lua lecţii de pictură de la Barabás, iar Giuseppina „se ocupa de muzică şi cînta foarte bine la pian”.¹⁴

Cercul familiei Raimondi, aflăm prin intermediul memoriilor lui Barabás, era frecventat de familia unui grec „pe nume Breton”, dar care studiase la Paris şi care „vorbea greceşte, franţuzeşte şi româneşte”, pe cînd soţia sa era o unguroaică din Braşov „şi se ocupa cu pictura”. Acest bătrîn medic avea o odaie specială de curăţenie „în care nu se afla decît un scaun de lemn, pe care, venind la prînz de la vizitele sale în oraş, îşi lepădă hainele şi intrînd în pielea goală în a doua odaie, se primenea zilnic în rufărie curată şi alte haine, iar hainele schimbate, sluga sa le purta în curte pe o masă puse la soare, după aceea veneau bătute şi curăţite”.¹⁵

Pornind de la aceste scurte repere, în general existau familii de origine etnică mixtă — dacă nu la prima generaţie, la următoarele aveau loc astfel de schimbări — a căror cultură era foarte bogată şi diversificată, de la cunoaşterea limbilor de circulaţie în Europa la cele folosite curent în Bucureşti (româna şi greaca, ultima înlocuită treptat la începutul veacului XIX cu franceza).

Ionescu Gion scria către 1899 despre extraordinara „energie de viaţă a Bucurescilor” şi de înrîurirea „covîrşitoare” a străinilor. Oraşul „mişună de oameni, ţărani, neguţători români şi greci; apoi venetici Ovrei, Arnăuţi, Turci, Nemţi, Unguri, Serbi, Bulgari; şi din cînd în cînd aciolîndu-se pentru totdeauna în Bucuresci” alături de „cîţi-va rătăciţi Francesi şi Italiani.”¹⁶ Cît de impresionant a fost acest proces de emigraţie alogenă în Bucureştii epocii moderne putem cita dintr-un ecou nu prea îndepărtat. Doi ofiţeri de poliţie aminteau în 1923 despre mulţimea de „venetici” care „încep să se acioeze” pe cuprinsul oraşului între care „Ovrei, Arnăuţi, Turci, Nemţi, Unguri, Sîrbi, Bulgari, ba chiar Italieni şi Francezi. Dintre toţi străinii Grecii sînt cei ce caută mai mult Bucureştii”.¹⁷

* * *

Populaţia oraşului a fost mereu în creştere progresivă între 1848-1948. Sporul demografic a fost alimentat de valuri succesive de imigranţi din provincie, apoi din Moldova, Transilvania şi din spaţiul sud-est european. Plasarea Bucureştilor la întretăierea a trei imperii pînă la 1918, i-a asigurat întîietatea economică în regiune, fapt care a atras şi elemente alogene din spaţiul central-european, Rusia şi într-o oarecare măsură din Occident. După 1918, Bucureştii se impun ca un centru urban cu un puternic specific european în regiunea sud-est europeană, fiind în permamenţă un punct de atracţie şi absorbţie pentru populaţiile balcanice.

Cifra globală a populaţiei Bucureştilor s-a găsit întotdeauna în strînsă competiţie cu oraşele din spaţiul sud-est european şi într-o măsură mai redusă cu centrele urbane din centrul Europei. La începutul veacului al XIX-lea, călătorul Batthyány atribuia Bucureştilor o populaţie „mai mare de 80.000”, iar către 1820, consulul prusian Ludwig Kreuchely, nu socotea exagerată cifra de 100.000. Generalul Langeron evalua populaţia Bucureştilor la aceeaşi cifră către 1824 în timp ce consulul rus Iakovenko indica 80.000, nesocotind „pe boieri, negustori şi supuşi străini”. Aceeaşi cifră o indică la 1824 consilierul legaţiei daneze aflat în trecere prin Bucureşti spre Constatinopole, Clausewitz.

Catagrafia din 1831, realizată de armata rusă, arăta că Bucureştii aveau 58.791 locuitori ca populaţie statornică, urmată de 1795 supuşi străini şi „zece pînă la 12 mii de flotanţi”. Noua statistică a Bucureştilor din 1832 dă cifra de 72.595 de locuitori, „dintre care 12 mii de flotanţi şi 45.406 clasa mijlocie”. Pentru anul 1866 ni se dă cifra totală de 121.734 de locuitori pentru ca apoi datele să se schimbe progresiv: pentru 1865 avem 141.754 locuitori; în 1877, 177.302; în 1891, 203.375 locuitori; în 1899, 282.071; în 1916, 381.279; în 1927 avem 472.035 locuitori; în 1930, 631.288; în 1936, 786.929; pentru anul 1941 avem 992.536 locuitori cu refugiaţii din teritoriile pierdute în 1940 şi anul 1948 cu 1.041.807 locuitori.¹⁸

Din aceste date, cît reprezentau alogenii şi care erau aceştia?

Românii olteni şi moldoveni au alimentat continuu în epoca modernă populaţia Bucureştilor, ultimii, îndeosebi după anul 1859 cînd Bucureştii au cîştigat întîietatea asupra Iaşilor.

Românii transilvăneni sînt şi ei o prezenţă permanentă; îndeosebi transilvănenii din Şcheii Braşovului, apoi din părţile Branului (săceleni, bîrsani, moroieni); din zona Făgăraşului şi a Sibiului (ţuţuieni) şi mărgineni. Potrivit unei statistici din 1815 erau numărate 4056 familii iar în 1899, românii ardeleni sînt cuprinşi între cei 38.000 de „supuşi austro-ungari”. Desigur, după 1918, numărul românilor ardeleni care vin în Bucureşti creşte substanţial.

Aromânii, negustori, meseriaşi şi cărăuşi afluiesc spre Bucureşti pe măsură ce habitatul lor se restrînge în Imperiul Otoman în urma confruntărilor dintre turci şi greci pe de o parte, şi bulgari pe de alta. De cele mai multe ori sînt echivalaţi cu grecii, regăsindu-se alături de aceştia în primele statistici moderne. Deşi greaca era limba lor de cultură, ei vorbeau un dialect românesc şi locuiau în Tesalia, Epir şi Macedonia.

Aromânii sînt printre primii „capitalişti” din ţară care fac afaceri cu străinătatea, împrumută statul cu bani, iau în arendă vămile etc. Între cei mai cunoscuţi bancheri şi negustori aromâni amintim pe marele vistiernic Ion Hagi Moscu, marele vornic Ştefan Bellu, baronul Meitani a cărui bancă va suferi un „crah” în 1833, marele bancher şi baron austriac Cristea Sachelarie şi, de ce nu, vestitul negustor cu ridicata Hagi Tudorache care deşi nu ştia să citească şi să scrie, căruţele sale se duceau de două ori pe an la Leipzig. Cel mai numeros val de aromâni a fost cu 1859, şi îndeosebi după 1918 cînd începe colonizarea lor în Dobrogea de sud.¹⁹

În ceea ce îi priveşte pe greci, aceştia se pare — potrivit lui Ionescu Gion — că adorau oraşul lui Bucur: „e un fel de fanatism pentru ei ca să locuiască la Bucureşti sau cel puţin să-l vadă”. Dapontes cînta măreţia Bucureştilor care „a ajuns pînă la Ierusalim, iar belşugul lui s-a vărsat pînă asupra Sfântului Munte”.²⁰

Grecii sînt cei mai numeroşi, cei mai activi, cei mai ambiţioşi pentru această perioadă, alcătuind „o majoritate relativă în sînul lumii negoţului”, deşi se aflau într-un continuu proces de asimilare în veacurile XVIII-XIX.²¹

După 1821 numărul grecilor bucureşteni este în scădere, deşi pe parcursul veacului al XIX-lea şi ulterior, colonia greacă „rămîne destul de puternică şi de avută” avînd şcoală proprie, biserică, tipografie şi ziar.

O consistentă latură socială a Bucureştilor au reprezentat-o slavii de sud, care în perioada modernă s-au aşezat în valuri succesive. Cunoscuţi în epocă cu denumirea generală de „sîrbi”, componenta lor etnică a fost mult mai variată; bulgari, albanezi, sîrbi, bosniaci, croaţi etc. Dintre aceştia menţionăm o serie de comunităţi etnice sud-slave particularizate prin anumite profesiuni şi anume: raguzanii, chiprovicenii, cei din Arnăutchioi şi gabrovenii. Raguzanii, renumiţi negustori, erau la origine un amestec de slavi şi italieni şi proveneau din Raguzza; chiprovicenii veneau din Chiprovăţ şi Cobilovăţ şi erau negustori şi meşteri argintari; cei din Arnăutchioi sau Arbănaşi au fost aşezaţi în Bucureşti pe la 1810-1812 unde au întemeiat o „companie” comercială la care erau afiliaţi mai mulţi slavi de sud şi, în sfîrşit, gabrovenii care veneau din tîrgul bulgăresc Gabrovo. Aceştia erau negustori de postav. Centrul lor comercial era pe actuala stradă Gabroveni, în jurul hanului cu acelaşi nume, astăzi în ruine.

În afară de negoţ şi meşteşuguri, slavii de sud se ocupau cu grădinăritul avînd un „loc special în piaţa mare”, iar alţii erau lăptari. Numărul lor va rămîne constant şi apoi se va diminua prin asimilare îndeosebi după apariţia statelor naţionale în Balcani.

Armenii s-ar părea să fie primii veniţi în spaţiul românesc, fiind atestaţi în 1421 la Cetatea Albă. Pentru Bucureşti sînt o comunitate importantă ca număr şi forţă economică. Emigraţia armenească în Bucureşti a avut două direcţii de penetrare: una dinspre spaţiul otoman asiatic şi al oraşelor balcanice şi cealaltă dinspre Podolia şi oraşele moldovene.

Cea mai veche atestare documentară privitoare la armeni datează din 1649 cînd este menţionat un loc de prăvălie şi de casă care fusese un veac mai devreme în posesia jupîniţei Stanca Elezian. Pentru perioada de care ne ocupăm, colonia armeană „a primit un nou aflux”, îndeosebi între 1880-1920. La începutul veacului al XIX-lea, către 1817-1820, o catagrafie menţiona în mahalaua Podul Mogoşoaia 259 de capi de familie armeni între care — pe profesiuni — erau 17 „tutungii”; 7 cîiugii sau tăietori de tutun în fire foarte subţiri; 13 ibrişingii — negustori de ibrişin; 11 croitori; 9 bogasieri; 7 cafegii; 7 băcani; 7 zarafi; 3 cesornicari; 1 birjar şi 2 droşcari. Statistica din 1831 arată pentru Bucureşti 414 „suflete” de armeni în mahalalele Popa Soare, Mîntuleasa şi Olari. Cea mai mare parte a comunităţii armeneşti din Bucureşti era concentrată pe „Uliţa Armenească” care se păstrează şi astăzi.

Alături de armeni, evreii au reprezentat pentru Bucureştiul modern o comunitate numeroasă, dinamică şi influentă. Cei dintîi sosiţi sunt evreii spanioli, sefarzii — veniţi din ţările din jurul Mediteranei. Prima menţiune documentară a evreilor în Bucureşti este din 1550 din vremea lui Mircea Ciobanul, amintind numele a opt evrei dintre care doi au prăvălie: Isac Rufus şi Habib Amato. La 1810 erau evaluaţi la 10.000 pentru Ţara Românească. „Compania” evreilor de la începutul veacului al XIX-lea, aminteşte 127 nume care pe profesiuni se împărţeau astfel: zarafi; doi giuvaergii; doi argintari; o seamă de „boccegii”; un „lipiţcan”, un „tăetor de carne”; povarnagii; tinichigii; cizmari; croitori; sticlari; ceprăzari, mămulari sau negustori de mărunţişuri; doi „mamelegii” sau telali sau cămătari; un pecetar; un ciubucciu etc.

În prima parte a veacului al XIX-lea numărul evreilor este în creştere. Astfel, la 1824, Clausewitz a indicat pentru Bucureşti cifra de şase mii. În 1839, în evaluările a doi misionari scoţieni, numărul evreilor ar fi fost de şapte mii. Pentru anul 1904, Frederic Dame aprecia numărul evreilor la circa 50.000 dintr-o populaţie totală a oraşului de 290.740 de locuitori, pentru ca în 1956 să se dea cifra de 44.202.

Între ceilalţi alogeni ai Bucureştilor, primii în ce priveşte numărul, sînt ungurii. Numărul acestora a crescut îndeosebi în veacul al XIX-lea; în 1899 numărul „supuşilor austro-ungari” — unde intrau şi românii ardeleni — era de 38.000. Se pare că surplusul de populaţie din secuime a găsit posibilităţi de lucru şi afirmare profesională în Bucureşti.

Colonia germană este a doua ca importanţă, aceasta fiind atestată documentar din veacul al XVI-lea. Pentru anul 1824, Clausewitz indică un număr de 4000, număr care se păstrează şi după al doilea război mondial.²²

Germanii au trăit destul de grupaţi avînd bisericile lor, şcoli confesionale, asociaţii sportive (Turnverein), propriul lor jurnal din 1845 (Bukarester Deutsche Zeitung). Marea lor majoritate erau meseriaşi apreciaţi, liberi profesionişti într-un spaţiu variat de domenii. Ei sunt cei care au introdus în ţară obiceiul de a bea bere, ei construind şi prima fabrică de bere. Le mergea vestea că beau zdravăn fapt care a determinat apariţia unor expresii precum „a luat luleaua neamţului”²³ sau „neamţule beţiv”.²⁴

Albanezii au ocupat un loc aparte în viaţa bucureşteană, ei fiind întotdeauna utilizaţi ca soldaţi în garda personală a domnilor, mercenari în oastea regulată a domnilor precum şi ca păzitori înarmaţi la conace sau domenii domneşti şi boiereşti mai importante.

Cu veacul al XVIII-lea şi prima parte a celui următor, arnăutul este nelipsit din casele mari, însoţind, întotdeauna, în spatele caleştii, pe stăpîn. Funcţia arnăutului legată de calitatea sa etnică albaneză, dispare treptat cu mijlocul veacului al XIX-lea, dar comunitatea albaneză rămîne suficient de dinamică în societatea bucureşteană, prin numeroşii săi negustori, comercianţi şi meşteşugari.

În ceea ce-i priveşte pe turci, numărul lor scade simiţitor în veacul al XIX-lea faţă de veacurile anterioare cînd erau mai numeroşi; realitate cu o importantă implicaţie politică şi economică pentru Ţara Românească.

După 1878, numeroşi vorbitori de limbă şi religie mahomedană au fost aduşi din Dobrogea (îndeosebi din părţile Mangaliei), mai exact 354 de persoane. Erau ţigani mahomedani conduşi de un bulibaşă şi au fos aşezaţi în partea de sud a oraşului, unde, din 1906 a fost transferat şi „mecetul” (lăcaş religios) din estul oraşului. Pentru veacul al XVII-lea au fost menţionaţi şi alţi supuşi otomani ca locuitori ai Bucureştilor: arabi, sirieni sau egipteni precum un Hagi Gheorghe Halepliul (din Alep) care se iscălea în arabă. Numărul lor în perioada modernă trebuie să fi fost nesemnificativ.

Ruşii alcătuiesc în perioada modernă o comunitate în continuă creştere. O primă perioadă a fost aceea a repetatelor războaie ruso-turce care au acoperit şi veacul al XIX-lea ( 1806-1812, 1828-1829 urmat de ocupaţia rusă dintre anii 1830-1834, 1877-1878), însă cel mai important val de emigraţie rusească a fost acela de după 1917 cînd, pe fondul războiului civil din Rusia, numeroşi refugiaţi vor emigra în întreaga Europă şi America. Alături de ruşi vin şi ucraineni, ruteni, cazaci etc.

Încă din 1820 în Bucureşti se conturează o primă colonie de lipoveni „scapeţi” sau „imaculaţii”, care au fugit de persecuţia religioasă la care erau supuşi în Rusia.

Italienii sînt amintiţi în Bucureşti încă din 1632 de trimisul regelui Suediei în drumul său spre Constantinopole, Paul Strassburgh. Colonia italiană din Bucureşti sporeşte cu timpul, recensămîntul din 1889 indicînd 593 italieni care aveau o şcoală a lor şi locuiau pe o stradă unde erau majoritari, stradă care poartă numele de Strada Italiană. În perioada interbelică, comunitatea italiană va ridica o biserică pe magistrala nord-sud a oraşului. Majoritatea italienilor au sosit în cursul secolului al XIX-lea, iar în ceea ce priveşte specializările lor erau specifice profesiunilor naţionale italiene precum mozaicari, zidari, constructori, lucrători în marmură, spiţeri etc.

Comunitatea franceză din Bucureşti a influenţat mult evoluţia culturală a societăţii valahe în general şi bucureştene în particular. Numărul lor sporeşte în veacul al XIX-lea, îndeosebi în perioada 1820-1866. La 1860 sînt atestaţi 285 de francezi pentru ca în 1890 numărul lor să fie de 732. După 1918, comunitatea franceză bucureşteană va ajunge la peste 2000. În ciuda numărului lor redus, influenţa culturii franceze va fi pe măsură: limba franceză va înlocui limba greacă din saloanele mondene bucureştene încă de la începutul veacului XIX, iar modelul francez se va regăsi atît în organizarea instituţională a tînărului stat român mo­dern cît îndeosebi în eforturile societăţii bucureştene de a reconstitui un nou cotidian urban cu specific franţuzesc: restaurante, cafenele, serate, serbări publice, arhitectură, vestimentaţie etc. În afară de negustorie, mulţi francezi au fost liberi profesionişti: profesori, medici, preceptori, secretari, directori de pensioane, bucătari, institutori etc.

Englezii au fost în număr mult mai redus şi s-au ocupat aproape în exclusivitate cu afacerile şi comerţul. Existau şi liberi profesionişti şi multe guvernante. Limba engleză era solicitată în înalta societate bucureşteană; un neamţ pe nume Weber o preda către 1785, iar către 1831, cele două fete ale spiţerului Raimondi o găseau mai frumoasă decît limba maghiară. La începutul veacului XX, redusa colonie englezească îşi va ridica o biserică în Grădina Icoanei, un cămin, iar British Council îşi va deschide o filială înainte de 1939.

Polonezii sau „leşii” au format o altă comunitate, redusă ca număr în Bucureşti. Numărul lor va creşte simţitor în veacul al XIX -lea după anumite perioade de grele încercări pentru poporul polonez: 1815, 1830, 1849, 1860 sau 1939. O mare parte a lor s-au aşeşat pe o axă stradală care de atunci le poartă numele: strada Polonă.

Ţiganii au format o categorie oarecum aparte în societatea bucureşteană. Robi domneşti, mănăstireşti sau boiereşti pînă la mijlocul veacului al XIX-lea, ei au continuat să trăiască atît la marginea spaţiului urban (Colentina, Tei, Plumbuita etc.) cît şi la periferia societăţii. Numărul lor a fost în continuă creştere, catagrafia din 1831 indicînd 3386 ţigani robi boiereşti. În 1860, pictorul francez Lancelot aproxima numărul ţiganilor la 9000.²⁵

Populaţia alogenă a Bucureştilor a fost în epoca modernă deosebit de diversificată etnic, confesional, dar îndeosebi profesional. Această compoziţie heterogenă a Bucureştilor este reprezentată şi în literatura română a cărei traiectorie spre modernitate a fost puternic influenţată de modelele culturale apusene, îndeosebi cel francez şi german.²⁶

* * *

În ce măsură această populaţie de origine alogenă a dat Bucureştilor impulsul necesar pentru trecerea de la vechi la nou? În primul rînd, comerţul bucureştean a fost în veacul al XIX-lea (dar şi în cele anterioare), în mîna comunităţilor alogene îndeosebi greci, armeni, slavi de sud, evrei şi aromâni. Cei veniţi din spaţiul central-european sau din Apus, s-au ocupat doar în plan secundar cu comerţul sau meşteşugurile. Aceste din urmă comunităţi, cu o mentalitate modernă şi urbanizată au constituit şi apoi îmbogăţit clasa de mijloc burgheză, inexistentă în veacul al XVIII-lea. Majoritatea liberi-profesioniştilor sînt germani, austrieci, francezi, italieni, unguri şi apoi greci, armeni, slavi de sud sau aromâni.²⁷

Nicolae Iorga prezenta astfel tabloul social pe profesiuni al Bucureştilor la începutul veacului al XIX-lea. Astfel, pe lîngă doctorii Schaffend, Marco, Rizu, Gheorghiadi, Breton, Constantin Caracaş, Wenert; „hirurgii Kollmeyer, Meschitz-Mesici, Krebs”, mai întîlnim 14 spiţeri printre care şi Raimondi menţionat de pictorul secui Miklós Barabás; frizerul Rosenheim, brutarii Serafim şi Ştefan Babic; legătorul Stroe Neagoe; juvaergiul Eliazar Samdangiul, băcanul Kramer, alţi opt brutari unguri şi doar unul român, argintarii Golea din Făgăraş şi Angelo Sforza Veneţianul; ceasornicarii Jekelius (sas), Fuchs (german) şi Vincenzo Savonier (veneţian); cofetarii Panaioti Gheorghevici din Neoplanta (sîrb) şi Antonio Burelli (veneţian); zugravii Topler, Uhr, Petrovici, Vasile Radu, Nicolae Pabin; muzicanţii unguri (şase la număr), cehi şi braşoveanul Kopony; dascălii Bozenhard (vienez), Vasile Popp, Ladislau Erdeli urmaţi de un „grec din arhipelag, doi unguri, un sîrb şi doi bulgari ortodocşi”. La aceştia se adăugau foarte mulţi negustori, la număr 86: ardeleni, bănăţeni, arvanitohoriţi, macedoneni, vienezi, greci, un triestin, bulgari, albanezi şi un dalmatin. Acestora li s-au adăugat 50 de evrei.

La 1818 negustorii din Bucureşti erau, „în mare parte Greci, dar şi Slavi de peste Dunăre (un Cealîcovici, un Pavlovici), Armeni (Dilanoglu, Avedov, Garabet, Melicovici), Evrei (Abraham de Lion, Isaac Elias Kohen, Moses Zisu, Efraim Nahmias) şi Francezul Marchand”.²⁸

Colonia de francezi bucureşteni a avut numeroşi reprezentanţi de seamă care „s-au amestecat în viaţa Capitalei noastre: colonelul Grammont, adjutant princiar, Henri de Mondoville, vechiu oaspete de un sfert de veac, Xavier Villacrosse, arhitect, al cărui nume s-a păstrat într-un pasagiu, Burgundul Eugene Chatelain, profesor particular, baronul de Coubertin, fost cadet în armata austriacă, un Adolphe de Simond, un sărăcit Kerbelen, Breton”.²⁹ Despre acesta din urmă, Miklós Barabás, care l-a cunoscut între 1831-1833 a spus că era de fapt grec, dar care studiase medicina la Paris şi vorbea foarte bine franceza.

* * *

Pentru a vedea semnificaţia reală a aportului pe care populaţia alogenă l-a avut în dezvoltarea modernă a Bucureştilor, ne vom apropia de un domeniu mai specializat: medicina.

În Bucureşti, „înainte de veacul al XIX-lea nu a existat nici un medic român; cei mai mulţi erau saşi din Transilvania, dar fuseseră şi cîţiva italieni, ba chiar şi francezi (…). Printre orientali, au fost greci care studiaseră în Italia, la Bologna, Sienna, Florenţa, dar mai ales Padova”.³⁰

Aceştia din urmă au luat locul aşa-zişilor „doctori circulatores” din veacurile XV-XVI, care credeau că pot vindeca bolile cu „o mulţime de pietre tămăduitoare” pe care le purtau cu ei. Erau arabi, evrei, italieni, şi „credeau foarte mult în virtutea acestor pietre”. Pentru veacul al XVII-lea, sînt atestaţi Iacob Pilarin (1680-1695), publicist şi doctor de curte, Ioan Comnenul şi Pantaleone „numit cel mare”.

Primul chirurg din Bucureşti atestat a fost francezul Lantier, recomandat lui Brîncoveanu de Ferriol, ambasadorul Franţei la Constantinopol. Între alţi doctori din veacurile al XVIII-lea şi începutul celui următor, amintesc: Bartolomeo Ferrati la 1710, conte italian, doctor personal al lui Constantin Brâncoveanu; Manase Eliad, la 1719; Scarlat Caragea la 1727; Teodorake la 1740; Athanasie Comnen Ipsilante; Photius, medicul personal al lui Constantin Mavrocordat; Petre Depasta; Dumitru Nottara; Dumitru Caracaşi; Dumitru Schina; Sakelarie; Ion Rasty; Petrake Hepites, Ath. Vogoridi, Constantin Iatropolu, Arsaky, Rally şi Constantin Estiotis, şi mulţi alţii.³¹

Între medicii specialişti, avem alte repere. Astfel, primii oftalmologi apar în finalul veacului al XVIII-lea (macedoromânul Tullia care a studiat la Florenţa şi a fost chemat în ţară de Alexandru Mavrocordat), iar dentiştii sunt cu toţii germani şi apar cu 1832.

Primii spiţeri menţionaţi în Bucureşti sînt un anume Karaian „grec sau macedoromân” şi în 1637, un Giorgio, probabil italian. La începutul veacului al XIX-lea, chirurgii erau aproape toţi germani, fiind atestat şi un francez în 1828, Constant Alphonse Marsille.³²

Primii „moldovalahi” care se întorc din Apus cu diplomă de doctor în medicină apar pe la 1800, „mai întîi un Ştefan Manega, zis Episcopescu, după ce învăţase meseria de farmacist la Craiova”. Ceva mai tîrziu, societatea bucureşteană trăia primul şoc, în 1839, cînd primul fiu de mari boieri, Nicolae Kreţulescu, se întorcea în ţară cu un doctorat în medicină luat la Paris.³³

Drumul fiind astfel deschis, românii ajung să aibă la începutul veacului XX, doctori de mare renume precum fraţii Nicolae şi Mina Minovici.

În anii interbelici, situaţia nu se va schimba foarte mult, meseriile liber profesioniste rămînînd apanajul alogenilor. Avocaţii, medicii, arhitecţii, conducătorii economiei, char şi profesori, pedagogi de toate gradele, rămîn categorii „compuse în bună parte din neromâni” (evrei, saşi, maghiari), iar apoi veneau elemenele românizate „ale vechii negustorimi şi funcţionărimi de origine balcanică” : greci, albanezi, bulgari, sîrbi.³⁴

Cum se prezenta tabloul final al acestei extraordinare varietăţi multiculturale cu mecanisul său social şi economic omogen, îl aflăm în capitolul dedicat Bucureştilor în 1938, de Enciclopedia României:

„Neamurile ce alcătuiesc populaţia Bucureştilor nu sînt reprezentate în egală măsură în toate categoriile profesionale şi nici în toate treptele situaţiei în profesiune. Transporturile şi agricultura (…) sunt de pildă aproape exclusiv româneşti (92%). În instituţiile publice şi în industria alimentară şi prelucrarea tutunului românii sunt proporţional mai numeroşi (89% şi respectiv 80% din totalul populaţiei active). Mai slab sunt reprezentaţi românii în credit şi comerţ (numai 58%, respectiv 60%). Destul de slabi sunt reprezentaţi românii şi în construcţii şi în industria textilă şi manufacturieră (69% şi respectiv 68%). Evreii lucrează cu deosebire în credit, reprezentanţe, agenţii şi comerţ. Deşi reprezintă numai 11,5% din populaţia activă a Capitalei, cîte 28% din populaţia activă în aceste profesiuni se recrutează din rîndul lor. De pe urma faptului că un sfert din populaţia activă de neam evreiesc a Bucureştilor a evitat să-şi declare profesia, cifra aceasta este, probabil, considerabil mai scăzută decît cota reală a evreilor în aceste profesiuni.

Ungurii sunt mai numeroşi în lucrările de construcţii, în industria lemnului, în industria metalurgică (9%, respectiv 7% şi 6%). Germanii se găsesc cu deosebire în exploatarea subsolului, în industria metalurgică şi în credit, reprezentanţe şi agenţii (6% şi respectiv cîte 4% din totalul populaţiei active în aceste profesiuni).

Românii preferă funcţiunile de stat, transporturile şi comerţul: 18% din total populaţiei active româneşti din capitală e angajată în instituţii publice, 13% în transporturi, 10% în comerţ. Restul e distribuit destul de uniform în toate profesiunile. Evreii se găsesc cu deosebire în transporturi (33% din totalul populaţiei active evreieşti) şi în industria textilă şi manufacturieră (14,5%). Ungurii fac parte în mod destul de uniform din toate clasele profesionale, datorită faptului că, fiind aproape numai servitori şi muncitori necalificaţi, sînt reprezentaţi în fiecare categorie de industrie ca muncitori, iar în întreprinderile de comerţ şi în gospodăriile de liberi profesionişti şi de funcţionari publici ca servitori. Aşa, de pildă, 82% din Ungurii ocupaţi în întreprinderi de credit şi comerţ sînt servitori.

Germanii sînt precumpănitori funcţionari şi muncitori calificaţi. Se găsesc, dar, în birourile şi în atelierele industriei şi în întreprinderile bancare. Sînt mai numeroşi în comerţ (12% din Germanii activi din capitală), în instituţiunile publice (11%), în industria metalurgică (10%), şi în industria textilă şi manufacturieră (9%). Nivelul social al Germanilor îl ilustrează faptul că, bunăoară, din cei ce activează în credit şi comerţ, 53% sînt salariaţi, adică funcţionari.”³⁵

O altă statistică inedită asupra perspectivei alogene bucureştene a abordat-o doctorul Nicolae Minovici la 1905. În „Studiul asupra spînzurării”, sinuciderile clasificate după naţionalitate au dat următoarea clasificare: primii erau ungurii cu 48 de cazuri (39 bărbaţi şi 9 femei), urmaţi în ordine de români cu 38 de cazuri (19 şi respectiv 14), români transilvăneni cu 18 cazuri (14,4), israeliţii cu 19 cazuri (17 bărbaţi şi 2 femei), germanii cu 7 cazuri (6 şi 1), ruşii şi albanezii cu un caz, bulgarii cu două cazuri (un bărbat şi o femeie), italienii cu două cazuri şi ţiganii cu trei cazuri. În clasificare se mai află trei cazuri ca necunoscuţi.³⁶

 Clasificarea este completată cu o alta referitoare la profesiuni. Această perspectivă cu totul nouă asupra istoriei bucureştene aduce la lumină şi alte realităţi sociale: un cotidian în continuă transformare care determina adesea inadaptări a căror finalitate era adeseori sinuciderea.³⁷

O radiografie la fel de inedită a societăţii moderne bucureştene este aceea a apariţiei şi diversificării tatuajelor. Acelaşi doctor Nicolae Minovici, face o interesantă clasificare a indivizilor tatuaţi în studiul său final publicat în 1898 şi numit „Tatuajele în România”.³⁸

Cei mai numeroşi erau românii, (54 de indivizi între care două erau femei); urmau grecii (15 indivizi), ungurii (14), germanii (9), macedonenii (7 persoane între care un copil), la fel bulgarii şi ţiganii, cu două persoane provenite din Boemia şi un francez.

 Mai relevantă este clasificarea persoanelor care au tatuat, şi care cunoşteau această artă. În fruntea clasamentului se aflau grecii (40 de persoane), românii (zece persoane), şi apoi ungurii (6), turcii şi macedonenii cîte două, urmaţi de cîte un german, bulgar, rus, arnăut, polonez şi israelit. Aşadar, faţă de 10 români care îşi însuşiseră arta tatuajului, aceasta continua să fie apanajul străinilor (53 de persoane în total la 1898).³⁹

Pentru anul 1914 avem o statistică care abordează mortalitatea şi natalitatea la toate comunităţile etnice bucureştene. În acest an au fost consemnate 432 decese între care 279 îi reprezintă pe români. Urmează austro-ungarii (34), israeliţii (21), ţiganii (16), germanii (8), grecii (7), turcii (4), bulgarii (3), macedonenii şi albanezii cîte două persoane, ruşii, francezii, sîrbii, elveţienii, polonezii, italienii şi armenii cu cîte un deces.⁴⁰

Natalitatea este clasificată pe confesiuni. Desigur, orodocşii conduc cu 8829 naşteri pe anul 1914, urmaţi de mozaici (991 naşteri), catolici ( 401 naşteri), protestanţi (220), armeni (40) şi mahomedani (8).⁴¹

Prostituţia are clasificarea ei. Printre românce, prostituţia cîştigase teren: din totalul de 302 prostituate înregistrate de poliţie la 1914, — nesocotindu-le pe cele care-şi făceau „meseria” clandestin, mult mai numeroase — 282 erau românce. Diferenţa pînă la 302 o formau alogenele: nouă israelite, şase germane sau poloneze, trei sîrbe sau bulgăroaice şi două unguroaice.⁴²

* * *

Comunităţile etnice din Bucureşti au avut pînă la 1948 o serie de instituţii care le reprezentau fidel personalitatea şi trăsăturile culturale, spirituale şi profesionale. Pentru a contura o imagine completă a acestor realităţi voi prezenta pe larg, dinamismul socio-cultural al alogenilor bucureşteni.

Anticariatul, magazinele de antichităţi şi vechituri au fost de la bun început apanajul alogenilor, îndeosebi evrei, armeni, aromâni şi greci. În anii ’30 erau anticariatele Rotner, Tendler Moritz şi Srulovici Moritz (evrei), apoi Jaburov, Eskenazy, Mazliach Gabr., La Ferahian, Nefian (ultimii doi armeni).

Foarte numeroase au fost asociaţiile întemeiate de alogeni. Funcţia lor era variată, în general de întrajutorare, unde rolul femeilor era primordial. Amintesc pentru perioada amintită mai sus — şi la care se vor referi toate informaţiile prezente — următoarele asociaţii: Asociaţia fetelor catolice care „adăpostea şi plasa gratuit fetele sărmane”; Asociaţia Liedertafel pentru „păstrarea credinţei evenghelice”; Asociaţia Rozy care se ocupa cu „ajutorarea şi educaţia culturală pentru tinerii armeni”; Asociaţiile Hebre Soimere HABRIS avînd drept scop „ajutorarea lehuzelor”, Macabi, Marele Orient Român care funcţiona ca societate masonică. Chiar şi Românii seceleni aveau asociaţia lor care urmărea să strîngă „legăturile între românii seceleni din Bucureşti şi toată ţara”.

Comunităţile etnice din Bucureşti deţineau şi propriile lor aziluri de bătrîni sau orfani. Aceste aziluri au fost: Azilul de bătrîni de rit spaniol; azilul Melic Ana „pentru femeile armene bătrîne şi sărace”; două aziluri de bătrîni ale comunităţii evanghelice; un azil confesional israelit; un altul, tot israelit, de bătrîni numit „Elisabeteu”, urmat de un altul pe nume „Hotsch”.

Existau şi cîteva băi publice al căror nume erau de rezonanţă evrească între care amintesc: „Maltzer”, cu cabine şi sală de aburi, şi „Suter”.

La capitolul bănci şi bancheri, în afara băncilor de stat sau particulare cu nume româneşti, dar care aveau un mare număr de funcţionari de origine alogenă, au fost o serie de bănci care păstrau numele bancherilor sau un nume de firmă care trimiteau la etnicitatea proprietarilor: Banca Bercovitz, Bernstein Leon, Crissovelloni, Cobilovici, banca Elveţiană de depozit din România şi banca Elveţiană şi Română, banca Fabre et Hassner, Fessler Zisu, Finkels, Haim Co., Hermes Herescu şi Blumenfeld, Juster Jean, Levy M. Isak, Marmorosch Bank Co. (pe strada Mauriciu Blank 4).

 În 1921 erau indicate şi alte bănci precum: Anglo-Română, Behar Co., Belge pour l’Etranger, Benevisch et Almaleh, Benzal D, British-Roumain Corporation, Clingher, Cohen et Aftalion, Cohen, Elise, Jacques, Banca Comercială Italiană şi Română, Banca Comercială Română-Armeană, Dresdner Bank, Frenckel, Galiaziatos şi Efstathiadis, Iosef Cohen şi Storfer, Jacques Rubinstein, Lazaris A, Paucker Jean, Samuel I, Schwartz şi The Bank of Roumania.

 Se poate observa cît de diversificată era reţeaua bancară bucureşteană, fiind prezente mai toate comunităţile alogene care s-au impus pe deplin în epoca modernă în economia românească. Locul preponderent al grecilor, aromânilor, armenilor din veacul al XVIII-lea, cu primile lor bănci, a fost luat de masiva prezentă evreiască, şi apoi a băncilor occidentale.

În Bucureştiul interbelic, comunităţile etnice au fost foarte bogat reprezentate şi din perspectivă confesională. Confesiunea romano-catolică era reprezentată de: Arhiepiscopia catolică, Bărăţia, Catedrala catolică Sf.Iosif urmată de o altă biserică catolică pe fosta stradă Cuza Vodă 100; Biserica Italiană, biserica Sfînta Elena şi Sacre Coeur, proprietatea Sanatoriului Francez Saint Vicent de Paul.

Confesiunea greco-catolică avea cîteva biserici pe strada Şcoalelor şi strada Polonă. Confesiunea creştin ortodoxă reprezentînd alte comunităţi etnice era şi ea prezentă prin: o biserică bulgară, una rusească, una armenească, una grecească şi biserica „Dintr-o zi” a albanezilor.

Confesiunile protestante sunt prezente şi ele în întreaga lor varietate: o biserică anglicană, una baptistă, una luterană, două biserici calvine (strada Luterană 8 şi 12, Helvica Confesia) şi o biserică ungurească (baptistă) pe Calea Plevnei. Cele mai numeroase au fost însă sinagogile evreieşti (21 la 1923 şi 25 în 1934) şi templele (8 la 1923 şi 9 în 1934).⁴³

Desigur, o bună parte a acestor centre confesionale erau însoţite de cimitire cum au fost: cimitirul armenesc pentru armenii de rit gregorian, un cimitir calvin reformat, un cimitir evanghelic luteran, unul catolic, unul mahomedan şi trei israelite, între care unul de rit spaniol.

Numeroase erau şi casele de rugăciuni ale comunităţilor confesionale minoritare. Pentru 1934 erau indicate casele de rugăciuni adventiste (trei la număr), două evanghelice („Evanghelia” şi „Casa de adunare a creştinilor evaghelişti”) şi alte cinci israelite între care amintesc pe cele ale rabinilor Ficher, Fridman şi Landman.

Evreii aveau şi o cantină şcolară numită „Ghedalie şi Malke Breyer”; asemenea şi germanii cu „Instrucţiunea Baroneasa de Hirsch”.

În ceea ce priveşte cluburile, doar două comunităţi îşi organizaseră astfel de asociaţii: evreii şi ungurii.

În sistemul sanitar, erau prezenţi evreii prin „Caritasul israelit”, unul al surorilor de caritate (catolic), completat cu sanatoriul Saint Vincent de Paul, urmate de un dispensar Româno-Britanic în Pantelimon. De amintit numărul mare al farmaciilor unde evreii sînt cei mai specializaţi.

Învăţămîntul mediu şi primar era foarte bine reprezentat la nivelul comunităţilor etnice din Bucureşti. Existau grădiniţe, şcoli primare şi licee particulare, institute de fete. La acest din urmă capitol, amintim Institutul de fete Anglican „Speranţa”, urmat de Gimnasiul real al comunităţii evanghelice şi Gimnasiul evreiesc. Mai numeroase erau şcolile particulare: una anglicană, una bulgară, una calvină şi cinci catolice între care una maghiară.

Dintre toate comunităţile etnice doar evreii au organizat sindicate, două la număr, existente la 1934: sindicatul socialist Palestina Poale Sion şi sindicatul Spirtului M. Blank.

Nu intru în demersul de faţă în detaliile economiei bucureştene, cu varietatea fabricilor din cuprinsul oraşului unde alogenii au avut un aport consistent în întemeierea şi organizarea lor. Voi da curs însă societăţilor de tot felul unde aportul alogenilor era preponderent, realitate reflectată şi în numele acestora.

Astfel, în anii ’30 au existat următoarele societăţi, unele dintre ele revenind pe piaţa economică bucureşteană după mai bine de 60 de ani: Bahman Max and Co.; Blau şi Comp.; Bourne and Co.; Bucher Freres; societatea Ceho-Română; Contoirs reunis de commerces; Dreyfus Louis and Co.; Eintracht; societatea Evreiească; Fertrinelli; Fiat; Fraţii Askenazi; Fraţii Wurm; Godrich; Hachette; Halvuz Hames; Instrucţia Goldfarb; International-Harverster-Corporation; Întreprinderile S.Firlderman; Kodak; Kofleris; Kosce Ferdinand and Co.; Krainic Max Fii; Kraukau Alb and Comp. Fii; Kreyter; Lanz; Leipziger Messamt; societatea Macedo-Română; Mischonczicy; Metro Goldwin; Nestle; Oţelul Boehler; Papazol; Porţelanuri Rosenthal; Reich H.; societatea Româno-Africană; societatea Româno-Belgiană; Rudolf Mosse; Schenker; Schomberger şi Grunstein; Schor A.; Siemens, Schukert; Siemens-Reiniger Veifa; Skoda; Stadekerud; societatea Sun Insurance Office Ldt. London; Sulzer and Freres; Telefunken Klang-Film; Thomson-Houston; Tirelli; Voghera G.M.; Wasgshal; Wonder; Zimmer and Comp.⁴⁴

* * *

Toate aceste detalii abordate mai sus reflectă dinamismul social, economic şi implicit cultural pe care un summum de comunităţi etnice, cu o mentalitate urbană, construiesc un cotidian modern, adăugînd fiecare aportul său specific la acest uriaş proces.

Alogenii se regăsesc ancoraţi în toate structurile cotidianului modern bucureştean, structuri a căror apariţie a fost determinată în ultimă instanţă chiar de către ei.

Importul de modernitate ca model instituţional, social, cultural, nu s-a petrecut numai prin preluare şi imitare de către aristocraţia moldo-valahă şi ulterior românească, ci mai degrabă prin permanentizarea unei coexistenţe plurietnice şi a multiculturalităţii în societatea bucureşteană. Fără această coexistenţă, Bucureştii nu ar fi avut trăsăturile unui oraş cosmopolit, european, în anii ’30.

Locuitorii Bucureştilor — fie alogeni sau nu — erau ataşaţi modelului de oraş occidental, ataşare realizată cu rapiditate la începutul veacului al XIX-lea, ceea a determinat construirea unui ambient urban specific modernităţii: o nouă arhitectură; permanentizarea igienei; o nouă vestimentaţie; un nou cod comportamental; alte preocupări cotidiene, individul părăsind mai multe ore pe zi spaţiul privat; o nouă corelare între spaţiul public şi cel intim; o altă dimensiune a intimităţii şi a imaginarului feminin prin permanentizarea flirtului, curtoaziei, atenţiilor de tot felul cu prilejul seratelor particulare; întîlnirile intime sînt transferate din spaţiul privat în cel public, aproape exclusiv în urma apariţiei grădinilor publice, a teraselor, cafenelelor, restaurantelor, teatrelor, iar apoi a cinematografului; toate acestea, la rîndul lor dinamizează strada ca ax principal al spaţiului public în sens modern.

Femeia capătă mai multă libertate devenind aproape egală în spaţiul privat, participînd la decizii şi plasată într-o poziţie tot mai centrală în spaţiul public, unde este admirată, curtată şi supusă atenţiilor.

Raportul dintre centru şi periferie capătă o altă dimensiune. Periferia se transformă dintr-un spaţiu exclusiv marginal, într-unul tranzitoriu; dintr-unul suburban într-unul preurban, unde modernitatea îşi face simţită prezenţa, deşi mai stîngaci, dar modelul centrului devine pentru „periferici” un ax primordial de conduită.

Există o ierarhie urbană pe verticală, un model central în permanentă schimbare şi înnoire, pe care periferia îl prelua şi îl imita adeseori cu succes. În urma acestor schimbări periferia se urbanizează, se modernizează, iar locuitorii regiunilor de margine înglobate în oraş, capătă cu timpul o conştiinţă urbanizată.

Cei care vin „în oraş” respectă pe cît cu putinţă modelele: costumul cu cămaşa albă şi batistă la rever, igiena personală, cenzura manierelor de periferie, limbajul, preocupările noi pentru cinematograf, teatru, studii universitare, biblioteci etc.

       Diversitatea etnică şi multiculturalitatea care au rezistat datorită toleranţei sociale şi confesionale, au fost prezenţe de netăgăduit în Bucureştii epocii moderne, căruie, deşi „acelaşi” dintotdeauna prin trăsătura sa orientală născută cu două sute de ani mai devreme, caracteristicile urbanismului modern i-au dat cealaltă componentă esenţială, cosmopolitismul şi libertatea de a fi şi de a alege.

Vederea unui simplu clişeu fotografic al cotidianului bucureştean de după 1870 să zicem — data poate fi oricare alta — reliefează clar starea de lucruri afirmată pe larg mai sus. Şi pentru a completa această imagine de clişeu fotografic, putem adăuga frescele sociale descrise cu maximă luciditate şi imparţialitate de Cezar Petrescu în romanul „Calea Victoriei”.⁴⁵ q

Note

1. Modernizarea societăţii româneşti a fost abordată în numeroase lucrări de specialitate. În cadrul lor, sînt tratate o serie de aspecte care au însoţit procesul de modernizare a societăţii bucureştene. Între acestea amintesc monografiile redactate de Ionescu Gion, Frederic Dame, Nicolae Iorga, George Potra, Constantin şi Dinu Giurescu sau Dan Berindei. Între lucrările mai speciale amintesc: Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Minerva, Bucureşti; Henry Stahl, Bucureştii ce se duc, Bucureşti, 1935; Victor Bâlciurescu, Bucureşti şi Bucureşteni; George Costescu, Bucureştii Vechiului Regat; Enciclopedia României, vol.II, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938; Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucureşti, 1995; etc.

2. Constantin Giurescu, Istoria Bucureştilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.125. „(…) Procesul de modernizare, de scuturare a hainei constantinopolitane şi de înlocuire a ei prin una apuseană, proces început (…) în anii 1806-1812, e acum în plină desfăşurare. Nu numai femeile, dar şi tineretul adoptă cu entuziasm tot ce vine din Apus; veşminte, mobilier, maniere, fel de a primi. Limba franceză a devenit limba societăţii înalte, înlocuind limba greacă, atât de preţuită în epoca fanarioţilor; ea se aude peste tot în saloane; e întrebuinţată în mod curent în corespondenţa boierimii; Kisselef o întrebuinţează şi în corespondenţa oficială, iar Heliade, în Curierul românesc, care are, începînd din 1833, şi articole în limba franceză. La fel, din acelaşi an, Buletinul oficial. Pe străzile Bucureştilor se întîlnesc tineri îmbrăcaţi după moda Parisului, cu haine turnate pe corp şi vorbind franţuzeşte, cu bătrâni purtând încă îmbrăcămintea largă, în falduri, a Constantinopolului, şi păstrînd pe cap işlicul vast, simbol al rangului şi ighemoniconului.” (idem). Pe de altă parte, simultan cu transformările suferite de societatea bucureşteană în aspectul ei exterior, spaţiul privat intră într-un proces similar de schimbare: „(…) Înăuntru, mobila în stil european a pătruns, la bogătaşi odată cu veacul, însă, cu excepţia salonului, ea va coabita multă vreme cu mobila turcească, măsuţe joase din lemn sculptat, de culori închise, divanuri acoperite cu covoare uşoare pe jos şi pe pereţi.” (Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucureşti, 1995, p.167) Ionescu Gion surprinde în câteva rânduri aceste transformări, nu la multă vreme de la începuturile lor: „(…) Mo­ravurile cele vechi sunt uitate cu o iuţeală fără seamăn; se adoptă când bine, când stângaci, moravuri potrivite sau nepotrivite firii românului. Într-aceste vremuri de nemaivăzută învălmăşeală, în care ruşii, nemţii şi grecii revoluţionari din Paris, mişună pe uliţele Bucureştilor, acum, românul a câştigat acea putere de asimilaţiune care i-a permis să se transforme din cap până în picioare în mai puţin de 75 de ani.” (Ionescu Gion, Istoria Bucurescilor, Stabilimentul Grafic Socecu, Bucuresci, 1898, p. 473.)

3. Acest aspect este menţionat de toţi călătorii străini care au trecut sau au locuit temporar în Bucureşti: „(…)În Bucureşti se văd colibe din cele mai păcătoase lângă palate în stilul cel mai modern şi lângă biserici în stil bizantin; cea mai amarnică sărăcie… lângă luxul cel mai triumfător; Asia şi Europa par a se atinge în acest oraş.(…)”. (Helmuth von Moltke, noiembrie 1835, cit. Constantin Giurescu, op.cit.,p.126) „(…) Ceea ce sare în ochii străinului la Bucureşti este curioasa deosebire între locuinţe. Închipuiţi-vă câteva dintre cele mai prăpădite magherniţe ale noastre, iar în mijlocul lor palate strălucite, fără nici un fel de clădiri care să facă tranziţia; când un aspect de sat, când unul de capitală: iată ceea ce sunt Bucureştii. Dughenele cele mai dărăpănate se proptesc de casele cele mai frumoase: ieşi dintr-o casă ce aminteşte palatele din Paris şi Viena, ca să dai peste o cocioabă din lemn, să mergi pe străzi podite ca vai de capul lor cu bârne, iar noroiul sau praful îţi ajung până deasupra gleznei. (…) La Bucureşti, nu se merge pe jos, se merge numai cu trăsura, picioarele fiind un lux: trăsurile, dimpotrivă, fac parte din ceea ce este necesar. Fără glumă: trăsura este singurul mijloc de a ieşi din îngrozitoarele grămezi de noroi, iarna şi din praful adunat vara; pe deasupra, trăsura e semn că eşti un om de treabă.” (Saint Marc Girradin, 1836, cit. Neagu Djuvara, op.cit., p.166-167)

4. Constantin C. Giurescu, op. cit.,p. 126.

5. M. A. Ritter von Zerbioni und Spasetti, cit. Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, 1939, Bucureşti, p.296.

6. Problematica deosebit de complexă a „formei fără fond”, este o realitate determinată de transformările pe care societatea bucureşteană le-a suferit în sinuosul său drum către modernitate; care reprezintă aportul populaţiei alogene în această permanentă confruntare dintre formă şi fond, fiind sensibil predominant în favoarea „formei”. Ei erau de fapt cei care îi dădeau conţinutul, ca susţinători ai „noului”, a europenizării unui spaţiu social şi cultural pierdut de Europa din veacul al XV-lea. Nicolae Iorga face o detaliată prezentare a acestui proces, lăsînd să se înţeleagă consistentul aport al variatelor comunităţi minoritare bucureştene: „(…) În toate părţile se deschideau, (…) grădinile de vară, ca acea grădină Warenberg sau a Căstrişoaii, luată în întreprindere pe rând de Polonul Pruczynsky, de conaţionalul său, noul cofetar Fialkowski, care a avut noroc, şi, în sfârşit, de Românul Marinescu. Lângă casele Bălăceanu, cântau lăutarii la «Grădina de Lipsca». (…) Pe rând veniau în Capitala munteană prestigidatori ca «profesorul Buren», teatre de maimuţe din Viena, circuri vestite, ca Pazziani-Smolinski şi Beranek, cântăreţi cunoscuţi: Kossewski, Fols, Maria Petri, Terschak, tânărul violonist W. Humpel, sosit atunci din Constatinopol, «profesorul» Eduard Rasimi, cu gimnasticii englesi, şi Berger, cu «seradele spirituale», fel de fel de trupe străine. Lumea de rând, care «bisuia», (…) avea petrecerea serbărilor oficiale, în care, (…) se făceau jocuri acrobatice, arbori de cocagnia şi un «mare foc de artificii», pe când lumea bună avea represintaţiile celor trei teatre, ale operei şi ale «celebrităţilor» străine, cari uneori, ca Buren, aduceau respectuos «la cunoştinţa d-lor boieri că poate da seara, la domiciliul persoanelor ce doresc, represintaţii de una sau de alta din materiile curioase cu care se ocupă». Teatrul Fontin întemeiază un «Tivoli» la Grădina cu cai în 1856. Sânt berării, ca a lui K. Roth, «restaurante italiene şi parisiene», cu antreprenori străini din străinătate sau Evrei din ţară, cafenele vienese, ca «zum Mohren» a lui Schedwitz, cofetării occidentale, ca a lui Gh. Dertmann. Se clădesc oteluri mari, în stil apusean, ca acel «Hotel de France», care a rămas pînă în zilele noastre, «Hotel zur Stadt Wien» al lui Horaczek, «Hotel de Londres», Otel St.-Petersburg. Elegantele se coafează la friserii, ca M-me Wagner «aus Wien», se îmbracă la modiste vienese, ca Amalia Eckerbach sau «demoazel Maria, directriţă de marşanderie»; sânt parfumerii, ca a Madalenei Marcovici în Hanul Villacrosse şi grădinării de lux ca a lui Balmain. Croitori nemţi: Klenk, Singer, Frank, care lucrează şi vinde, după prospectul său însuşi, «pantaloni neglije» şi «mănuşi de Jacman», servesc pe eleganţi. Mănuşer străin e şi un Schakowski. Casele în stil nou se clădesc de arhitecţi francezi, ca Iuliu Villacrosse şi Tillaye Montresor, Gackstatter dau lecţii de musică (…). Fotografii Wilhelmina Dorner, Binder, «ŕ la galerie vitrée» (Hotel de France), August Frederic Hock, dau clienţilor «daghereotipii». Doctor Turner a deschis băi nemţeşti la Sf. Elefterie, pe cînd «Oberdoktorul» Hatschek de la Telega întemeiază un institut de hidroterapie la Câmpina. Se anunţă prin ziare Max Alexander, «optic din Bavaria». Avocatul Neugeboren, German, avocatul Atanasiu, Grec născut în România, unde se întoarce, se oferă pentru apărarea în procese după legile cele nouă. Librăriile C.A.Rosetti-Winterhalter, Danielopol şi Ioanid, apoi Venţel Socec vând şi cărţi străine (…). Pentru nevoi mai materiale s’a deschis băcănia Wilhelm Thuringer, magazinul de vinuri de la Massenza. Marcovici din Podul Mogoşoaii vinde lucruri scumpe şi fine, obiecte de artă. «Neguţătorul de Viena», represintat şi prin D.Barbulovici, apare. Ba găseşti şi un «Magazin Anglais».” (Nicolae Iorga, op. cit., pp. 290-293.)

7. Rapiditatea cu care elementele cotidianului modern s-a ancorat în oraşul Bucureşti a uluit adeseori pe observatorii contemporani. Însă ceea ce le-a produs o mare mirare a fost luxul uneori lipsit de rafinament cu care protipendada Bucureştilor se înconjura cu fiece prilej, de la simpla plimbare cu trăsura, chiar la cumpărăturile cotidiene, la recepţiile oficiale şi balurile private. Alături de acest lux era constatată o mare superficialitate, legată de lipsa de cultură a unei mari părţi a tinerelor generaţii, îndeosebi feminine. Cum s-au derulat aceste transformări sociale şi cotidiene aflăm şi din rîndurile călătorilor Langeron şi Laurençon citaţi de istoricul Neagu Djuvara: „(…) De pretutindeni au sosit, în cele două capitale, negustori de mode, croitorese, croitori, iar prăvăliile de la Viena şi de la Paris au scăpat de toate vechiturile, care (…) au apărut noi-nouţe şi au fost plătite foarte scump. Curând s-a văzut şi mobilă, ceva mai veche, adusă de la Viena cu mare cheltuială. Trăsurile care, mai înainte, arătau ca nişte birje vechi din Viena, au fost înlocuite cu trăsuri şi caleşti elegante. Casele s-au umplut de servitori străini, de bucătari francezi şi, prin saloane şi iatacuri, nu s-a mai vorbit decât franţuzeşte. (…) Dansul a trecut şi el printr-o revoluţie. Dansurile naţionale au fost interzise sau, măcar, dispreţuite. Lumea a învăţat dansurile poloneze, englezeşti, valsurile, dansurile franţuzeşti şi, cum doamnele acestea au mare aplecare pentru tot ce au ele chef să înveţe, au ajuns, într-un singur an, să danseze minunat; când am sosit noi (…) nu ştiau nici să meargă. (Langeron, 1806-1812, cit. Neagu Djuvara, op. cit. ,p.102) „(…)Rămâi uluit văzând cât de mult se cheltuieşte pe toalete şi cât de mare este luxul lor, care, cu singuranţă, în multe privinţe, îl întrece pe cel al doamnelor din cele mai mari capitale, căci diamantele şi rochiile de caşmir sânt podoabele lor obişnuite. Moda de la Paris este urmată cu sfinţenie, iar croitoresele venite din străinătate nu stau degeaba. (…) Este păcat că sexul frumos, înzestrat în ţara aceasta cu o fire atât de plăcută şi cu forme atât de fermecătoare, nu primeşte nici una din binefacerile educaţiei.” (Laurençon, Nouvelles observations sur la Valachie, cit. ibidem, p. 103.)

       8. „(…) Societatea din Iaşi, ca şi cea din Bucureşti, oferea un spectacol rar: bărbaţii purtau haine lungi, bărbi lungi, pe cap aveau o căciulă numită calpac, asemănător cu toca magistraţilor de pe la noi, cu turbanul sau cu scufiţa umplută cu câlţi purtată de copiii noştri; erau îmbrăcaţi cu stofe din cele mai scumpe, încălţaţi cu papuci turceşti, în sfârşit, arătau ca nişte orientali; erau însă cu toţii oameni aleşi prin învăţătura şi purtările lor europeneşti, cei mai mulţi vorbeau o franţuzească desăvârşită şi cu expresii din cele mai frumoase; doar în felul de a umbla mai aveau ceva din gravitatea plictisitoare a turcilor, lucru ce nu-i prindea deloc, într-un salon, alături de doamne; ca să nu pară geloşi — şi ca să facă pe europenii civilizaţi, lăsau, împotriva voinţei şi obişnuinţei lor, o libertate fără margini scumpelor lor jumătăţi, care le supunea fruntea la grele încercări: doamnele urmau moda cea nouă de la Paris şi Viena, atât în îmbrăcăminte, care nu mai avea nimic asiatic, cât şi când era vorba să-şi mobileze somptuoasele lor apartamente. Arătau ca nişte cuconiţe elegante, cu purtările lor ce se întâlneau pe vremuri la curtea Franţei (…).” (Generalul conte de Rochechouart, cit. Neagu Djuvara, op. cit., pp.103-104.)

       9. Asupra preluării elementului vestimentar european, călătorii străini au lăsat numreroase mărturii: „(…) După inegalitate cel mai izbitor pentru un străin, la Iaşi şi la Bucureşti, este amestecul şi diversitatea hainelor. Unii bărbaţi au păstrat portul oriental; alţii umblă îmbrăcaţi europeneşte; iar aceste două porturi pot fi văzute în aceeaşi familie; tatăl este îmbrăcat boiereşte, fiul franţuzeşte; (…) nu am văzut pe nimeni sub patruzeci de ani să poarte hainele orientale. Femeile însă, de multă vreme, se îmbracă toate europeneşte.” (Saint Marc-Girardin, Souvenirs de voyages et d’etudes, cit., ibidem, pp.105-106) Pe de altă parte, „în nepăsarea şi sărăcia lui, muncitorul valah ia un turban de la turc, un calpac de la grec, o opincă de la armean, un brâu de la bulgar sau de la cel venit din Crimeea, un pantalon de la albanez, încât amestecul acesta ciudat este, pentru un european, un specatcol mult mai atrăgător decât bietele noastre carnavaluri.” (Raoul Perrin, cit. Ibidem, p. 168.)

10. Miklós Barabás a lăsat în scurtul său jurnal bucureştean unele descrieri amănunţite asupra trecerii de la vechi la nou în vestimentaţie şi obiceiuri cotidiene, trecere nu tocmai uşoară pentru generaţiile adulte, marcate de un stil care se prăbuşea cu repeziciune în desuetudine. „(…) Această epocă era foarte curioasă la Bucureşti, unde lumea voind a se linguşi pe lângă muscali, a început să se lase de obiceiurile turceşti, imitând şi preluând pe cele europene. Hainele turceşti erau purtate de boierime şi de slugile ei, arnăuţi, pe când ţăranii şi-au păstrat portul strămoşesc, tot aşa ca şi cea mai mare parte a femeilor, însă cocoanele din înalta aristocraţie purtau mai toate rochie după moda franceză. Tinerimea fireşte îşi schimbă mai uşor portul decât oamenii mai în vârstă, cari obişnuiţi cu hainele turceşti, se lăsau numai cu încetul de ele, luând în locul turbanului o şapcă asemănătoare şepcii ofiţerilor ruşi, în loc de nădragii largi turceşti, pantaloni şi în locul papucilor galbeni cizme negre. Obedeanu, un prieten al meu, care ajunsese să poarte pantaloni, cizme şi şapcă în urma îndemnului prietenilor săi, voind să se modernizeze cu totul şi-a comandat un frac din stofa cea mai fină, iar cilindru i-am comandat eu din Sibiu, de la renumitul Bayer. Îmbrăcându-se apoi de probă cu jobenul pe cap, s’a simţit atât de străin în costumul acesta modern în faţa oglinzii, încât a trântit cilindrul la pământ şi nu s-a putut îndupleca să-l poarte, aşa că l-a dăruit tot unui prieten mai puţin conservativ. (…) Tot modei europene a căzut jertfă şi barba frumoasă neagră a lui Cantacuzeno, cu care eram bine. Acest boier avea un cap de o rară frumuseţe şi mă durea sufletul, când a trebuit să-şi rază barba, care nu se potrivea deloc cu costumul său francez. Aparţinând şi el înaltei aristocraţii române, se cerea să imiteze moda europeană şi deoarece casa sa era frecventată şi de generalii ruşi, şi-a aranjat-o cu mobile moderne, căci portul european nu prea se potrivea cu divanele turceşti late, pe cari oamenii se aşterneau fără papuci. Vizitându-l odată după această metamorfoză, de abea mi-am putut reţine râsul intrând în odaia lui, unde am văzut vre-o zece boieri fumând din nişte ciubucuri lungi, însă şezând fiecare turceşte lângă câte un scaun pe jos, dar cu jobenul pe cap şi cu aripile fracului tăvălite pe duşumelele odăii! Cantacuzeno însuş şedea pe canapea, însă celorlalţi boieri le venea mai bine să stea pe pământ cu picioarele încrucişate după moda veche şi fiindcă pe atunci nici turbanul nu se lua de pe cap, uitaseră să-şi ia jobenul. Această scenă era aşa de ridicolă, încât ar fi meritat să o desenez.” (Andrei Verres, Pictorul Barabás şi Românii, Cultura Naţională, Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare, seria III, tomul IV, M.E.M. 8, Bucureşti, 1930, pp. 379-381.)

11. Luxul strălucitor contrasta izbitor cu sărăcia din imediata vecinătate. Călătorul străin observa în primul rînd această discrepanţă violentă în ambientul arhitectural şi spaţiul cotidianului bucureştean din veacul al XIX-lea îndeosebi: „(…) Cel dintâi lucru ce m-a izbit uitându-mă pe stradă a fost mulţimea de echipaje strălucitoare, care alergau în toate părţile sau aşteptau în faţa porţilor. Erau noi şi frumoase datorită lacului şi podoabelor aurite. Era ceva cu totul nou pentru mine care, de multă vreme, nu mai văzusem decât câte o arouba trecând din când în când pe străzile din Pera. Boierilor le place nespus de mult să-şi arate obiectele acestea, pe care dau sume foarte mari; căci nu sânt decât de fudulie, după un an sau doi se hârbuiesc, şi trebuie daţi alţi bani, pe altele noi. (…) Deşertăciunea acestor boieri este atât de mare, încât nu se pot împiedica să nu-şi arate luxul, chiar şi în timp de ciumă.” (Robert Walsh, 1820, cit. Neagu Djuvara, op. cit., p.111) Afirmaţiile reverendului Walsh sînt confirmate de ungurul Sándor Veress care a scris despre plimbările protipendadei în grădina Cişmigiului şi faptul că aceste ieşiri aveau ca scop principal „arătarea de sine, cu toate că aici nu se poate intra cu trăsuri. Astfel, dacă pe aleile cele mai frumoase abia se văd câteva persoane, pe partea stângă a aleii principale se aşază pe scaune doamnele şi în faţa lor îmbulzeala este atât de mare încât cu greu se poate circula.” (Lajos Demény, Sándor Verres despre Bucureştiul de altădată, volumul In Honorem Paul Cernovodeanu, Editura Kriterion, Bucureşti, p. 405) Boierii valahi „trăiesc într-un lux şi într-o bogăţie care cu greu pot fi depăşite în vreuna din capitalele Europei. Balurile şi petrecerile date de ei, cu rochiile şi pietrele scumpe pe care le poartă soţiile lor, întrec orice închipuire.” (Sir Robert Ker Porter, cit. Neagu Djuvara, op.cit., p.111) Pe de altă parte, în Bucureşti este observat şi un alt inedit obicei, uluitor pentru europenii care l-au aflat şi descris: „(…)Vă daţi seama că, într-o ţară în care oamenii folosesc trăsurile în loc să-şi folosească picioarele, aceiaşi oameni folosesc slugile în loc să-şi folosească braţele. Nimeni nu are mai puţin de şase-şapte slugi, bărbaţi şi femei, şi aceasta doar în casele cele mai modeste. La boierii bogaţi, numărul slugilor este aproape nesfârşit.”(Saint Marc Girardin, ibidem, pp.176-177.)

12. Neagu Djuvara, op. cit., p.168.

13. Ibidem, p.174.

14. Andrei Verres, op. cit., p.376.

15. Ibidem, p.383.

16. Ionescu Gion, op. cit., p. 80.

17. Dimitrie Bogdan, Aurel Ghinea, Călăuza Drumeţului, Imprimeria Fundaţiei Culturale Principele Carol, Bucureşti, 1923, p. 5.

18. Constantin Giurescu, op. cit., p. 266.

19. Ibidem, pp. 267-268.

20. Ionescu Gion, op. cit., p. 80-82.

21. Neagu Djuvara, op. cit., p.182.

22. Constantin Giurescu, op. cit., p.272.

23. Neagu Djuvara, op. cit., p.179.

24. Miklós Barabás în Andrei Verres, op.cit., p.381. „(…) Bucureştenii sânt obişnuiţi a învinui pentru orice lucru prost pe «Neamţul» aşa că dacă din întâmplare vreun român în haine europene s’a lovit de vreun alt român ori l’a supărat întru ceva, primea răspunsul: Neamţule beţiv! Acest titlu deriva desigur din motivul că vinul fiind foarte ieftin, adică doi creiţari ocaua, meşteşugarii nemţi abuzând de el umblau beţi prin oraş (…).”

25. Constantin Giurescu, op. cit., pp. 272-274. În veacul al XIX-lea, „structura etnică a Bucureştilor (…) suferă prefaceri radicale. (…) Recensământul din Decembrie 1830 mai deosebeşte o clasă a boierilor, o clasă de mijloc, partea duhovnicească, ovrei şi slugi. La 1864 Statutul extinde şi în Muntenia hotărârea din 1859 a Adunării ad-hoc a Moldovei de a desfiinţa «privilegiile». După aceasta începe regruparea structurii sociale şi a Bucureştilor după criteriul liberal al avuţiei şi al instrucţiei. Se conturează pături sociale noi: a latifundiarilor, a conducătorilor politici, a liber-profesioniştior, a funcţionarilor. Funcţiunea economică devine aproape exclusiv străină, trecând pe seama elementelor aduse în ţară de schimbarea spre apus a orientării economice a ţării: a Evreilor, a Germanilor şi a Ungurilor imigraţi din Austria. Pătura socială a meşteşugarilor şi negustorilor de stil oriental din epoca precedentă se dizolvă: o parte din Greci, Sârbi, Bulgari, Albanezi, se repatriază, (…) o altă parte din ei se asimilează Românilor şi constituie împreună pătura conducătoare politică şi funcţionărimea noului stat român. Cei ce rămân în meserii şi negoţ: Români şi Evrei spanioli sânt covârşiţi de valul gros al meşteşugarilor, comercianţilor şi oamenilor de afaceri imigraţi din Austria, la care se adaugă imigranţi în număr mai mic din Rusia, Germania, Franţa şi Italia. Comparaţia între datele recensămintelor de la 1830 şi de la 1878 învederează această transformare. La întâia dintre aceste date, Bucureştii cu o populaţie de aproximativ 70 000 de locuitori, numărau 1795 „sudiţi” străini (dintre care 1226 Austrieci, 236 Ruşi şi unii şi alţii desigur, în mare parte, Evrei din Galiţia, 158 Prusieni, 94 Englezi, 80 Francezi) şi 2301 Ovrei, 563 capi de familie. După 47 de ani, din cele 62 000 de gospodării ale Bucureştilor (178.000 suflete) aproape o treime era sub protecţiune străină (17.500). Numărul covârşitor îl alcătuiau gospodăriile de supuşi Austrieci (11.400), Ruşi (2000), Eleni (1400), Turci (650). Germanii nu cifrau decât 750 de familii, Francezii 400, Italienii 200, Englezii 75. Numărul Evreilor (pământeni, austrieci şi ruşi) poate fi cunoscut din repartiţia după confesiune: era de 21.000. Slugile şi agricultorii, destul de numeroşi încă în Capitală, sunt de neam român.” (Enciclopedia României, vol II, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, pp.556-557.)

26. Monica Spiridon, On the borders of mighty empires: Bucharest, the city of merging paradigms, manuscris. „(…) Bucharest has always been de facto a cosmopolitan town, host to writers of very diverse ethnic origins-Romania citizens as well as foreign residents. In Bucharest one can trace the beginnings of several modern literatures of the Balkans. From the 19^th century, in the city existed a massive south-of-the-Danube Diaspora, Greek, Albanian and Bulgarian, which led to mutual knowledge, multilingualism and cosmopolitanism.(Papacostea-Danielopolu; Siupiur). Replacing the Slavic relay, the spiritual area of Bucharest mediated the penetration of Western Europeanism in the Balkans. The inter-literary relations were direct, unmediated by translations, the Romanian language being well known by the foreign resident writers. Thus, Bucharest gradually assumed a catalytic role in the modeling of the Southeast European intellectuality. At the beginnning, the relations were predominantly institutional-linked mainly to the process of printing and book distribution-and then improved, giving birth to some distinct intellectual tipologies. This assertion is valid for the immigrant Bulgarian intellectuals, for the teachers of the Greek academies from Bucharest, or for the first generation of writers of the Albanian Renaissance. Among consequences we can enumerate the sharpening of the identity perceptions: Me — The Other, which evolve in unpredictable directions, as well as unusual intensity of the sensitivity of the Romanian intellectuals towards models of the most varied origins.(Karnoouh; Zub) Under these circumstances of maximum speculative receptivity, the processing and assimilation of paradigms create however delicate practical problems.”

27. Enciclopedia României, op. cit., pp. 556-557.

28. Nicolae Iorga, op. cit., pp. 206-207.

29. Ibidem, p. 261.

30. Neagu Djuvara, op. cit., p. 200.

31. Ionescu Gion, op. cit., p. 653-665.

32. Neagu Djuvara, op. cit., pp. 202-204.

33. Ibidem, pp. 201-202.

34. Enciclopedia României, op. cit., p. 556-557.

35. Ibidem, p.558.

36. Dr. Nicolae Minovici, Studiu asupra spânzurărei, Atelierele Grafice I. V. Socecu, Bucuresci, 1904. Doctorul Nicolae Minovici a acordat acestei clasificări următoarele comentarii: „(…) Ungurii sunt aci aceia care, ca naţionalitate, dau spânzurărei contingentul cel mai mare şi la care adăugând şi numerul de 18 Români Transilvăneni avem un total de 66 care întrece cu numerul Românilor. Acest fapt se datoreşte poate şi împrejurărei că în Ungaria pedeapsa cu spânzurarea există şi astăzi. Numerul Românilor în raport cu străinii este foarte mic; din statistica noastră se vede că din 136 de spânzuraţi avem 33 Români şi 103 Străini, adică a patra parte din totalul spânzuraţilor îl formează Românii. (…) Afară de aceasta, pe când în celelalte ţări, spânzurarea se întâmplă foarte des pe la ţară, la noi, din contră e foarte rară. (…) Din contră, la noi, oraşele ne dau numerul cel mai mare de spânzuraţi. În ele găsim pe toţi acei indivizi care, lipsiţi de mijloace pentru susţinerea vieţii, şi-au ales ca fel de sinucidere spânzurarea. Însuşi oraşele le oferă adesea causele determinante ale spânzurărei.” (pp. 26-27.)

37. Ţinînd cont că majoritatea liber profesioniştilor, a comercianţilor şi meşteşugarilor specializaţi aparţin în mare majoritate populaţiei alogene, putem reconstitui din perspectiva profesiunilor, clasificarea celor care s-au spînzurat în primii ani ai veacului nostru în Bucureşti. Deşi doctorul Nicolae Minovici susţinea că un astfel de tip de clasificare nu este semnificativ deoarece profesiunile „nu sunt întru nimic cause determinante în mărirea numerului spânzuraţilor”, numărul cel mai mare fiind al acelora fără profesiuni specializate, acest clasament publicat în 1904 poate reconstitui structura socială marginală a bucureştenilor şi în ce măsură această pătură socială numeroasă, în drumul său către modernizare ca mentalitate îndeosebi, a făcut faţă cu uşurinţă schimbărilor. Clasificarea este următoarea: „Fără profesiune (23 din care 18 bărbaţi şi 5 femei); servitori (8 bărbaţi şi 11 femei); menageră (11 femei); cismari (10 bărbaţi); muncitori (9); funcţionari şi tâmplari câte 7 persoane; brutari (4); zugravi şi birjari câte trei persoane; rentieri, cântăreţi, zidari, cojocari şi fierari câte două persoane; cerşetori, samsari şi ipsosari (un bărbat şi o femeie); dogari, căruţaşi, sacagii, bragagii, medici, pălărieri, friseri, caretaşi, bucătari, institutori, şcolari, lampagii, zodiaşi, croitori şi tocilari, câte o singură persoană.” (Ibidem, pp.24-25.)

38. Doctorul Nicolae Minovici s-a născut la Rîmnicu Sărat, pe 23 octombrie 1868. După absolvirea facultăţii de medicină, ajunge într-o primă fază preparator în laboratorul de chimie al fostului său liceu în 1891 unde va şi profesa între 1896-1899. În 1898, după susţinerea tezei de doctorat va deveni medic legist al Tribunalului Ilfov, în 1899, precum şi profesor de medicină legală la Şcoala de ştiinţe de stat. În 1901 îl găsim la Berlin unde lucrează la Institutul de anatomie patologică, iar în 1902 la Paris, unde urmează cursuri de psihiatrie medico-legală şi antropologie. În 1915 va deveni conferenţiar după ce înfiinţase împreună cu o serie de colegi serviciul Salvării. Cu 1932 va prelua catedra de medicină legală din Bucureşti (după o activitate bogată la Cluj după 1919, unde înfiinţează un Institut de medicină legală şi predă cursuri de medicină legală). Fundează revista de medicină legală (1936) după ce a reuşit să determine înfiinţarea Spitalului de urgenţă în 1934. Între 1937-1939 activează ca preşedinte al colegiului medicilor din judeţul Ilfov, iar apoi ca preşedinte al Colegiilor medicilor din România. Ulterior este numit primar în sectorul III Albastru şi apoi al comunei suburbane Băneasa. Este creatorul muzeului de artă populară „vila cu clopoţei” care îi poartă numele. Între lucrările de specialitate mai importante amintesc: Tatuajurile în România (1898); Pericolul social al practicării ocultismului; Hereditatea în criminologie; Neomalthusianismul, etc.

39. Şi acest capitol este însoţit de o clasificare pe profesiuni a purtătorilor de tatuaje la începutul veacului în Bucureşti. Pe de altă parte, docotorul Nicolae Minovici oferă într-o clasificare separată, perspectiva delictelor, a doua „profesiune” a unora dintre purtătorii de tatuaje. Cele două particularităţi cu o importantă semnificaţie socială, completează informaţiile prezentate deja despre spaţiul marginal bucureştean, acel areal tranzitoriu dintre urban şi rural. După profesiuni, purtătorii de tatuaje sînt astfel clasificaţi: primii sînt muncitori (30 persoane); servitori (I9, între care 2 femei); vizitii şi plugari (10); militari (7); precupeţi (6); cismari şi mecanici cîte cinci; măcelari patru persoane; trei croitori, doi zidari şi un desenator. Alţii 14 (între care două femei şi un copil) erau fără profesie. Din totalul celor 116 indivizi tatuaţi (cercetaţi la 1898), 85 au comis delicte după cum urmează: Cei mai numeroşi au fost încadraţi la delictul furt (36 persoane între care o femeie); omor (6 persoane); rănire (8, între care o femeie); vagabondaj (11 persoane); escrocherie (8, între care un copil); contrabandă (5); ultragiu şi atentat la bunele moravuri, cîte două persoane pentru fiecare categorie şi tîlhărie, două persoane. (Nicolae Minovici, Tatuajele în România, Stabilimentul Grafic I.V.Socecu, Bucuresci, 1898, pp. 137-139.)

40. Doctorul C. Gh. Orleanu, Dare de seamă asupra igienei, stărei sanitare precum şi asupra mersului serviciului sanitar al capitalei pe anul 1914, Institutul Grafic Universala, Bucuresci, 1915, p 40.

41. Aceste informaţii sînt completate cu alte două tabele pe religii privind nupţialitatea şi mortalitatea pe anul 1914. În primul caz, datele sînt următoarele: ortodocşii cu 2563 căsătorii contractate urmaţi de mozaici cu 382, catolici 176, protestanţi 71, armeni 16 şi mahomedani una. Cele 8114 decese înregistrate pe anul 1914, au fost clasificate confesional astfel: ortodocşii cu 6792 decese, mozaicii cu 723, catolicii cu 482, protestanţii cu 180, armenii cu 23 şi mahomedanii cu 17 decese. Mai sunt înregistrate 21 decese încadrate la religii necunoscute. Confruntînd cifrele natalităţii şi mortalităţii pe anul 1914, s-a calculat un excedent de 2375 de născuţi. Pe confesiuni situaţia s-a prezentat astfel: în timp ce unele confesiuni înregistrau un excedent important de născuţi precum ortodocşii 2107, mozaicii 268, protestanţii 40 şi armenii 17 născuţi, alte religii se aflau în deficit la acest capitol precum catolicii cu 27 naşteri şi mahomedanii cu 9 naşteri. (Ibidem, pp. 107-111.)

42. Ibidem, p.70.

43. Dimitrie Bogdan, Aurel Ghinea, op. cit., pp. 19-21.

44. Bucureşti — ghid oficial, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, Bucureşti, 1934, pp.14-100.

45. Prezentarea făcută de Cezar Petrescu, într-un stil mai mult sau mai puţin literar, este foarte sugestivă pentru a putea observa o atentă radiografie a modernizării societăţii bucureştene din perspectiva unui personaj nu numai literar, ci chiar a autorului însuşi, drept pentru care o redau în întregime: „(…) Ca să ne înţelegi, trebuie să înţelegi farmecul acestui Bucureşti, aşa cum se afla înainte de pospăiala lui modernizare şi de occidentalizare. Bucureştii cei mai apropiaţi de Orient decât de Apus. Acel din gravurile lui Raffet şi Bouquet, cu cişmelele de la Filaret, unde Dinu Păturică, eroul lui Nicolae Filimon, ciocoiul cel nou, cumpără pentru postelnicul Andronache Tuzluc, ciocoiul cel vechi, apă boierească de un taler pe zi, încărcată la socoteală cu doi… Ca să înţelegi oamenii şi stările de acum trebuie să te întorci în vremea lui Caragea şi a lui Alexandru Constantin Moruz — acolo se află rădăcinile stărilor de azi, acolo năravurile şi tradiţia, tot ce-i bun şi ce-i rău, ce ne-a dat viaţă şi ce ne-a pierdut. Occidentalizarea e numai lustru; a schimbat doar podul Mogoşoaei în Calea Victoriei... Încolo? Fă o asemănare între ce a fost şi ce este! Atunci cânta un calemgiu serenade cherei Duduca. Chera duduca există încă, numai serenada sună altfel şi nu mai este cântată de un taraf sub geam. Există şi kiramelele Arghira, Rozalina, Kalmuca, numai că se numesc Dolly, Renee, Mary sau Nina. Şi bucatele cu cheltuială: chiabapurile, iahniile şi plachiile, crapii umpluţi cu stafide şi coconari, paporniţa cu anason de Chio, chiar tămâiosul e tot de Drăgăşani… Iar tarafurile de ţigani, după care aleargă la hale şi la Băneasa cheflii snobi în zori de zi, tarafurile acelea nu atrag oare juneţea ostenită de jazz-band-uri, de banjo şi de havaiane, tocmai fiindcă în larma ţambalagiilor se prelungesc metarhanelele şi tumbelehelurile în jurul cărora se aduna toată gura-cască a mahalalelor, în ziua când se îmbrăca un nou boier, şi în poarta curţii domneşti başi-bulucbaşa striga numele şi rangul boieriei? (…) În el nimic nu e nou… Totul a mai fost. Numai faţa oamenilor e mai vulgară şi plăcerile lor mai lacome. Încolo? În sala de bal a domniţei Ralu, la Cişmeaua Roşie, protipendada juca menuet, cracoviană, cotilonul, valsul şi ecoseul; la mahala gloata se mulţumea cu pristoleanca, chindia şi zoralia. La ceaiurile dansante şi la balurile de binefacere, nepoţii şi strănepoţii slugilor lor de atunci dansează foxtrot, shimmy, tango şi nu mai ştiu eu ce… Muzica de pe estradă e africană, americană, englezească, argentiniană, cubană; danţul şi-a schimbat ritmul; dar numai un lucru n-a putut fi schimbat: cei care dansează acum sânt nepoţii şi strănepoţii argaţilor care atunci dănţuiau chindia şi pristoleanca… Ne învârtim în aceeaşi lume; doar că unii coboară şi alţii se înalţă; doar că şi unii şi ceilalţi şi-au schimbat chipul şi portul… (…) În locul Marghioalei, nevasta serdarului Dumitrache Bogdănescu de la teatrul de scânduri înălţat la curtea banului Manolache Brâncoveanu, joacă la Naţional, ori la Teatrul Mic sau la Regina Maria actriţe care au poate mai mult talent, dar au mai puţin stil. În locul spectatorilor, veliţi boieri cu bărbile albe, îmbrăcaţi în antereu de suvai alb cu vărguliţe de fir, cu fermenea cu buhur ca paiul grâului şi cu giubea de zuf albastru, vremea a adus în fotoliile de orchestră şi în loji spectatori mai puţin veliţi, în smoching şi în jachetă, cu mustăţile rase şi cu chelie, iar la scară, în loc să aştepte butcile şi carâtele, aşteaptă Rollsurile, Buickurile şi Packardurile. Aceştia sânt însă strănepoţii acelora. Ciocoi vechi sau ciocoi noi. Ceva din sângele morţilor a trecut în arterele viilor… (…) Dar năravurile sânt tot acele şi sub numele nou, oamenii tot aceiaşi… Pe domnii care vorbesc despre occidentalizarea capitalei îi poftesc într-o zi de paradă pe Calea Victoriei. Atunci când măhălălile desfundate revarsă gloata să caşte gura la defilările filmate de Serviciul geografic al armatei. În norodul asudat şi ghiontindu-se, ca şi soldaţii bătând talpa în asfalt, recunoşti strănepoţii norodului care se îmbulzea în jurul palatului domnesc cu pridvoare largi, unde voievodul se întindea pe divan să-şi bea cafeaua şi să-şi sugă ciubucul. (…) Această aşa-zisă capitală, această aşa-zisă cetate fără nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi, fără un ieri, fără un mâine.(…) E un oraş de «ce-am avut şi ce-am pierdut!».” (Cezar Petrescu, Calea Victoriei, Editura Minerva, Bucureşti,1982, pp. 58-60.)

*

Adrian MAJURU este licenţiat al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, MA din 1998 cu lucrarea Regele Carol al II-lea: mitul omului politic vs. miturile României „veşnice”. A publicat studii şi articole în revistele 22, Magazin istoric şi A Hét. În prezent este istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti.