Editorial

Dacă în paginile numărului de debut ne-am propus doar o succintă incursiune în lumea conceptuală a mult discutatului teritoriu al „autonomiei şi autodeterminării”, fără pretenţia epuizării sau măcar a întregirii subiectului, în paginile numerelor următoare intenţionăm să oferim cititorului român, mai mult sau mai puţin avizat, un tablou cuprinzător, chiar dacă nu complet, al altor teme fierbinţi, prezente în toţi aceşti ani de „tranziţie” în centrul dezbaterilor politice şi academice legate de statutul minorităţilor.

Dezbaterea drepturi individuale/drepturi colective este una clasică. Opţiunea pentru o categorie sau cealaltă nu este numai una filosofică, ci şi una politică, determinată de necesitatea menţinerii echilibrelor şi convenţiilor care facilitează organizarea socială, printre ele, nu în ultimul rînd, statul. Deşi statul naţional central-est european a apărut după primul război mondial ca expresie supremă a dreptului (colectiv) al popoarelor (naţiunilor) la autodeterminare, drept colectiv care a servit ca bază, mai apoi, demantelării imperiilor coloniale, un acelaşi drept colectiv se dovedeşte mult mai dificil de administrat în practică şi deci de codificat, atunci cînd se referă la minorităţi (Vezi „Autonomie şi autodeterminare”, Altera 1/1995).

După căderea Zidului Berlinului, dezbaterea drepturi individuale / drepturi colective a reintrat în actualitate, îndeosebi ca urmare a emergenţei atîtor minorităţi în spaţiul post- totalitar şi a evidenţei că, deşi congelată peste o jumătate de secol, chestiunea minorităţilor (istorice) a rămas nesoluţionată şi fierbinte, în ciuda progresului spectaculos pe linia creării unui sistem tot mai complex şi coerent de protecţie a drepturilor omului (în primul rînd în spaţiul euro-atlantic, la Consiliul Europei şi OSCE).

Sînt de acum de notorietate publică disputele din cadrul unor instituţii europene legate de recunoaşterea sau, dimpotrivă, respingerea drepturilor colective. Izbucnirea războiului din Iugoslavia a privilegiat opinia că recunoaşterea unor drepturi colective ale minorităţilor ar destabiliza sistemul statal continental, uitîndu-se faptul că primele incidente au fost provocate nu de un exces de permisivitate a guvernului central, ci tocmai de refuzul său de a accepta soluţia unei confederaţii. Oricum ar fi, războiul din Iugoslavia s-a soldat cu „lecţii” diametral opuse: pe teren, s-a consfinţit trasarea unor frontiere etnice care privilegiază doctrina drepturilor colective, iar la nivelul instituţiilor şi standardelor europene pînă şi definirea noţiunii de minoritate a fost evitată! (vezi Convenţia-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, elaborată de Consiliul Europei). Nu este scopul acestor note să evalueze posibilele consecinţe pe termen lung ale unei astfel de inconsecvenţe. Ea dovedeşte însă că în sistemul protecţiei minorităţilor factorul politic este, pentru moment, mult mai puternic decît cel moral-juridic, în beneficiul, se speră, al unei evoluţii mai lente şi totodată mai puţin „destabilizatoare”. Deocamdată însă efectul este că în Europa tratamentul intern al minorităţilor istorice variază între limite (mult prea) largi, de la statutul suedezilor din Finlanda, la „absenţa” minorităţilor în Grecia, ceea ce alimentează frustrarea şi lipsa crescîndă de încredere a minorităţilor faţă de sistemul protecţiei internaţionale a drepturilor lor şi le aruncă, în unele cazuri, în braţele unei disperări periculos de iraţionale. În ultimii ani, în România bunăoară, lipsa de progres în negocierile cu puterea centrală a condus la o inevitabilă radicalizare a organismelor reprezentive minoritare.

Studiile din acest volum manifestă rezerve faţă de includerea drepturilor colective printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale fiinţei umane, drepturi, după majoritatea autorilor publicaţi, exclusiv individuale, Interesul acestor articole rezidă tocmai în faptul că autorii lor, deşi consideră aproape unanim că drepturile de grup nu sînt „drepturi ale omului”, susţin cu cel mai mare firesc că există, alături de drepturile individuale, şi drepturi colective (îndeosebi cele care protejează identitatea grupului, drepturi ale minorităţilor), iar protecţia acestora de către stat este o revendicare legitimă a grupurilor. Nuanţa este importantă îndeosebi pentru clarificarea unor dispute dintre grupurile minoritare şi reprezentanţii statului. Foarte adesea, revendicările minorităţilor sînt respinse sub pretextul că, fiind referiri la drepturi colective, realizarea lor nu se susţine în cadrul sistemului de standarde internaţionale, care nu consacră decît drepturile individuale ale „persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale”– Această poziţie, care se prevalează de litera şi nu de spiritul documentelor internaţionale (pînă şi mult criticata Convenţie-Cadru vorbeşte de „protecţia minorităţilor”, pentru a nu menţiona formulările univoce ale Recomandării 1201) este o subtilă negare a legitimităţii drepturilor colective alei unor grupuri. Negînd drepturilor colective caracterul de „drepturi ale omului”, se urmăreşte de fapt negarea existenţei oricăror drepturi colective. Autorii găzduiţi în acest număr, pornind în general de la principiile liberalismului, consideră că numai drepturile individuale sînt drepturi ale omului, dar nu neagă nici o clipă existenţa drepturilor de grup. Astfel se face că în legislaţia unor ţări care manifestă serioase rezerve faţă de existenţa drepturilor colective „ale omului” (SUA, în primul rînd), drepturile colective ale minorităţilor, menite să conserve identitatea acestora, se respectă cu o bună-credinţă exemplară. Acest înţelept sistem de „checks and balances” nu se bucură încă de recunoaştere în mediile oficiale de la noi. Sînt stigmatizate ca „drepturi colective” toate drepturile minorităţilor a căror respectare este refuzată (în ciuda chiar a unor prevederi constituţionale). Nici teoreticienii minorităţilor nu excelează în a distinge între cele două categorii de drepturi şi mai ales în a explora fundamentul lor teoretic. Fixaţia lor de a vedea în toate drepturile minorităţilor drepturi colective, eu ignorarea aproape totală a imenselor resurse de protecţie pe care le conţine şi sistemul drepturilor individuale, face ca foarte adesea poziţia lor filosofică să fie vulnerabilă.

Completată cu studiile numărului viitor, provenite mai ales din zona Europei Centrale şi de Est, imaginea pe care cititorul şi-o va putea face despre acest subiect va fi, sperăm noi, cît de cît edificatoare.

Publicarea unora dintre studiile acestui număr nu ar fi fost posibilă fără concursul unor instituţii ca Johns Hopkins University (SUA), Minority Rights Group (Anglia), Centrul de Informare şi Documentare al Consiliului Europei şi APADOR-CH (România), cărora editorii le aduc şi pe această cale mulţumiri speciale.