Autonomie

şi autodeterminare

Minorităţile şi autonomia

în Europa de Est contemporană:

schimbări ale percepţiei internaţionale

Dennis Deletant

Recenta dezintegrare a statelor multinaţionale reprezentate de Uniunea Sovietică, Cehoslovacia şi Iugoslavia a ridicat probleme politice fundamentale asupra naturii statului, asupra suveranităţii, asupra autonomiei şi asupra teritorialităţii, adică a identificării unui popor cu teritoriul pe care îl locuieşte. Catalizatorul acestor dezintegrări a fost exercitarea autodeterminării sau secesiunea unor populaţii minoritare. Recentele acte de autodeterminare şi secesiune din fosta Iugoslavie au ridicat întrebarea dacă ele ar trebui considerate, în anumite condiţii, ca fiind un drept al minorităţilor¹. Ca un răspuns, în unele cazuri, la rapiditatea şi caracterul efectiv al secesiunii, iar în altele la violentă, comunitatea internaţională a fost obligată să reevalueze principiile pe care îşi bazează relaţiile cu statele nou apărute, iar acest proces a antrenat după sine şi o schimbare a atitudinii faţă de drepturile minorităţilor şi de grup.

Disoluţia Iugoslaviei reprezintă un caz în care ideologia pierde în faţa demografiei, a geografiei şi a bestialităţii. Lipsindu-i voinţa de a-şi impune principiile de drept internaţional, între care integritatea teritorială a statelor era considerată ca fiind mai importantă decît dreptul la autodeterminare, comunitatea internaţională, condusă de Naţiunile Unite şi de Comunitatea Europeană, a fost obligată să accepte realitatea secesiunii Sloveniei, Croaţiei, Macedoniei şi a Bosniei-Herţegovina prin recunoaşterea independenţei lor, concedînd astfel că minorităţile cu un teritoriu bine definit şi dispunînd de dreptul la autonomie sînt îndreptăţite la secesiune. Astfel, primatul principiului integrităţii teritoriale asupra dreptului la autodeterminare, afirmat în articolul 10 al Pactului Ligii Naţiunilor şi reafirmat de Carta O. N. U., a fost, în anumite condiţii, abandonat, deşi această schimbare de accent în afacerile

internaţionale trebuie încă să fie codificată în dreptul internaţional.

Prin abandonarea primatului integrităţii teritoriale, comunitatea internaţională a pus sub semnul întrebării acele principii care au călăuzit Puterile Occidentale la înfiinţarea statelor naţionale din Europa de Est la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919. Legitimitatea acestor state avea ca fundament „dreptul” de a forma un stat independent pe baza autodeterminării majorităţii. Chiar dacă, din cauza numărului mare de minorităţi etnice, aceste state puteau fi descrise ca multi-etnice, în aceeaşi măsură ca naţionale. Noilor state le-au fost impuse tratate asupra minorităţilor, dar nu şi mijloace pentru controlul îndeplinirii lor. În ceea ce le privea, noile state au considerat tratatele ca pe o încălcare nedreaptă a suveranităţii lor de a crea coeziunea internă prin integrare naţională şi dominaţia majorităţii, iar dorinţa minorităţilor de a-şi păstra identitatea ca incompatibilă cu aceste scopuri. În practică, exercitarea autodeterminării majorităţii a dus în unele cazuri la subminarea de către grupul etnic cel mai numeros a acelor proceduri democratice în numele cărora fusese invocat principiul autodeter- minării.

Explicaţia acestui paradox se află în înţelegerea diferită în Europa de Vest şi în cea de Est a conceptului de apartenenţă la un stat. În general vorbind, în Europa de Vest accentul fusese pus pe drepturile individului, a căror îndreptăţire era conferită de cetăţenie. Prin cetăţenie se realiza şi identitatea cu statul în cauză. Pe de altă parte, în Europa de Est, apartenenţa etnică sau naţionalitatea determina atribuirea drepturilor. Guvernele şi-au luat sarcina de a crea un stat unitar, uni-naţional, bazat pe naţiunea majoritară în stat. Această ecuaţie a drepturilor de naţionalitate a dezavantajat, după cum era de aşteptat, minorităţile. Poziţia minorităţilor a fost slăbită în continuare de aplicarea politicilor considerate de ele ca fiind discriminatorii. Ca o consecinţă, minorităţile au fost puse în faţa alegerii între asimilare şi emigrare. Cei care le-au refuzat cu încăpăţînare pe amîndouă au fost acuzaţi de lipsă de loialitate faţă de stat.

Concepţia occidentală prin care loialitatea faţă de stat a fost definită în linii mari prin voinţa de a accepta obligaţiile rezultate din cetăţenie, mai degrabă decît relaţionarea loialităţii de apartenenţa naţională practicată în statele din Europa de Est, a fost cea care a guvernat abordarea protecţiei minorităţilor. Cu toate acestea, conceptul legal de drepturi ale minorităţilor rămîne încă să fie stabilit în dreptul internaţional; ca o consecinţă, deşi minorităţile există în fapt, ele nu există şi în drept. Primatul drepturilor individuale ale cetăţeanului este principiul care se află la baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1950) şi a Actului Final de la Helsinki (1975). Aceste instrumente accentuează, prin folosirea formulei „persoane aparţinînd minorităţilor”, că drepturile se acordă şi se protejează individual, şi adoptă concepţia după care indivizii, şi nu grupurile etnice, sînt posesorii drepturilor. Cu alte cuvinte, grupurile sînt considerate a

avea drepturi numai prin delegare din partea membrilor lor. Totuşi, în Declaraţia de Principii asupra Minorităţilor a Naţiunilor Unite (1992), s-au făcut paşi către recunoaşterea drepturilor colective (vezi mai jos).

Practica Naţiunilor Unite a urmat, desigur, pînă de curînd, acest principiu. După 1948, cînd Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, violarea drepturilor individuale de către guverne a fost constant condamnată de către ONU şi considerată ca un motiv legitim de îngrijorare pentru comunitatea internaţională. Nu acelaşi lucru poate fi spus şi despre drepturile minorităţilor sau de grup. Deşi drepturile individuale nu mai erau strict o problemă internă a guvernelor membre ale Naţiunilor Unite, în cele mai multe cazuri, problema drepturilor minorităţilor a rămas, prin invocarea articolului 2.7 din Carta Naţiunilor Unite, care exclude intervenţia în „chestiuni care ţin în mod esenţial de jurisdicţia internă a oricărui stat”, o problemă internă a statelor. În absenţa unei codificări juridice a drepturilor colective şi, în consecinţă, a obligaţiei consfinţită în tratate de respectare a lor, măsurile în sprijinul protecţiei minorităţilor au fost în mare măsură limitate la exprimarea îngrijorării în Comisia O.N.U. pentru Drepturile Omului de la Geneva.

Absenţa unui concept juridic al drepturilor minorităţilor nu înseamnă că protecţia minorităţilor, în anumite domenii ale activităţii umane, cum ar fi cultura, nu a fost consacrată legal. În definirea acestei protecţii, instrumentele internaţionale au acceptat în fapt că există o dimensiune colectivă a drepturilor individuale. Pactul O.N.U. asupra Drepturilor Civile şi Politice (1966) statua în articolul 27:

„În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinînd acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.”

Această formulare a fost extinsă, pentru a cuprinde dreptul de a participa la viaţa socială, economică şi politică şi de a înfiinţa asociaţii ale minorităţilor, în texte care angajează politic, dar nu şi juridic, cel mai elaborat dintre acestea fiind Declaraţia Adunării Naţiunilor Unite din 1 decembrie 1992, al cărei articol 3 afirmă:

„Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale îşi pot exercita drepturile, inclusiv cele proclamate în această declaraţie, în mod individual sau împreună cu alţi membri ai grupului lor, fără nici o discriminare” (s.n.).

Cu toate acestea, primatul integrităţii teritoriale a fost menţinut încă o dată. Articolul 8 statua că:

„Nici o parte a acestei declaraţii nu poate fi interpretată ca permiţînd o activitate contrară scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, inclusiv suveranităţii egale, integrităţii teritoriale şi independenţei politice a statelor”.

Firmarea acestei dimensiuni colective a drepturilor individuale a fost continuată de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Preocuparea CSCE pentru minorităţi îşi are rădăcinile în Actul Final de la Helsinki din 1975². Ca o ironie, la Helsinki campionul protecţiei minorităţilor a fost Iugoslavia. Angajarea în sensul unei acţiuni pozitive în domeniul protecţiei minorităţilor a fost dată de documentul final al Reuniunii de la Viena din ianuarie 1989, cînd statele s-au obligat de a „proteja şi de a crea condiţii pentru promovarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor naţionale de pe teritoriul lor”, dar o discuţie cuprinzătoare şi elaborarea principiilor CSCE nu au avut loc decît după prăbuşirea comunismului. Ca urmare a Conferinţei asupra Dimensiunii Umane din 1990 de la Copenhaga şi Moscova 1991, a Reuniunii la vîrf de la Paris din noiembrie 1990, a Reuniunii experţilor în problemele minorităţilor de la Geneva din iulie 1991, a Conferinţei de la Helsinki din 1992, s-a conturat o declaraţie de principii asupra protecţiei minorităţilor care reprezintă cel mai complet angajament în acest domeniu asumat de comunitatea internaţională. Articolul 2.7 din Carta Naţiunilor Unite a devenit caduc prin acceptarea faptului că problemele privitoare la minorităţile naţionale sînt chestiuni care privesc în mod legitim comunitatea internaţională şi nu constituie exclusiv o afacere internă a statului respectiv. La Conferinţa de la Helsinki a fost creat biroul Înaltului Comisar pentru Minorităţile Naţionale cu mandatul de a „avertiza din vreme” şi, dacă este cazul, „a acţiona la stadiul cel mai timpuriu... în ce priveşte tensiunile legate de problema minorităţilor care au potenţialul de a evolua într-un conflict în zona CSCE...”³.

Acestor principii ale CSCE, oricît de cuprinzătoare ar fi, le lipsesc mijloacele de punere în practică. Ele nu sînt consfinţite printr-un tratat şi nu reprezintă obligaţii juridice. Ele rămîn doar angajamente şi fixează standarde, care, trebuie să admitem, vor merge probabil atît de departe cît vor putea în soluţionarea problemei conceptuale a relaţiei dintre drepturile colective sau de grup şi drepturile individuale. Încercările de a rezolva această chestiune prin consacrarea conceptului juridic de drepturi de grup pentru minorităţi a dat naştere unor probleme. State ca Franţa şi Grecia neagă faptul că ar avea minorităţi şi insistă că drepturile trebuie acordate şi protejate individual, în timp ce altele pun accentul pe drepturile de grup. Guvernul Marii Britanii s-a opus pînă în prezent conceptului juridic de drepturi de grup pentru minorităţi şi susţine în continuare că eforturile pentru întărirea protecţiei drepturilor minorităţilor naţionale ar trebui făcute în contextul drepturilor individuale, elaborate deja în Pactul Internaţional asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale şi a Pactului Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice (1966). Deşi recunoaşte că îndeosebi indivizii aparţinînd grupurilor minoritare pot fi mai vulnerabili la violări ale drepturilor omului, punctul de vedere oficial al Marii Britanii este

acela că elaborarea unor drepturi specifice pentru aceste grupuri ar putea servi la subminarea valorii drepturilor majorităţii. Mai mult, se argumentează că, dacă statele ar aplica minorităţilor lor drepturile omului existente deja în diferite instrumente internaţionale, situaţia acestora s-ar îmbunătăţi.

Rămîne de asemenea chestiunea garantării faptului ca protecţia drepturilor minorităţilor, aşa cum este definită în declaraţiile CSCE şi în dreptul internaţional, să fie efectivă. Este funcţia legii de a defini şi codifica drepturile minorităţilor şi de a prevedea obligaţia statelor de a acţiona în conformitate cu ele, dar ea nu poate forţa statele să le pună în practică. Rolul organismelor internaţionale cum ar fi Naţiunile Unite, Uniunea Europeană, Consiliul Europei şi CSCE este vital pentru ca problemele etnice care ameninţă stabilitatea unor state din Europa de Est să nu pună în pericol securitatea internaţională prin antrenarea în conflict a statelor vecine. În această privinţă CSCE a făcut paşi pozitivi. La Reuniunea de la Helsinki au fost luate măsuri pentru organizarea anuală a unor reuniuni de evaluare a punerii în practică de către statele membre a obligaţiilor asumate, inclusiv a tratamentului minorităţilor. Prima dintre aceste reuniuni a avut loc la Varşovia în septembrie 1993. Dar, după cum am mai arătat, angajamentele din cadrul CSCE nu constituie obligaţii juridice. Nu există nici acum un mecanism juridic internaţional de impunere a respectării obligaţiilor asumate în domeniul drepturilor omului.

Nu mai puţin, CSCE merită recunoaştere pentru introducerea în discuţia despre protecţia minorităţilor a sugestiei că aceasta ar putea fi obţinută cel mai bine prin acceptarea unor forme de autoguvernare. Raportul Reuniunii la nivel de experţi asupra minorităţilor de la Geneva din iulie 1991 notează rezultatele pozitive obţinute în unele state CSCE în „legislaţia locală şi autonomă, ca şi în autonomia pe baze teritoriale”. Confirmarea acestei abordări noi a problemelor minorităţilor a venit din partea ministrului Afacerilor Externe al Marii Britanii, în discursul său din 15 februarie 1993. Dl. Hurd a spus că responsabilitatea guvernelor de a asigura drepturile civile şi politice ale tuturor cetăţenilor lor ar putea conduce la noi structuri în interiorul statului, inclusiv unele forme de autonomie pentru minorităţi. Garantarea unor drepturi ale minorităţilor, cum ar fi acela că indivizii au dreptul de a nu fi discriminaţi sau asimilaţi, dreptul de a vorbi în limba lor maternă şi de a-şi păstra cultura şi religia, ar putea să nu fie de ajuns. Ar putea fi nevoie de acţiuni pozitive, inclusiv unele forme de împărţire a puterii sau măsuri speciale pentru păstrarea identităţii culturale sau autonomie teritorială acolo unde există anumite regiuni compuse dintr-o singură minoritate⁴.

Au fost făcuţi deja paşi în direcţia acţiunilor pozitive sugerate de dl. Hurd în legătură cu conflictul din fosta Iugoslavie. Convenţia-cadru adoptată la Haga la sfîrşitul conferinţei internaţionale de pace din noiembrie 1991 a stabilit în republicile din fosta Iugoslavie „zone cu statut special” pentru minorităţi,

fiindu-le astfel acordat în mod efectiv dreptul la autoguvernare atît lor, cît şi celor care aparţineau acestor grupuri etnice şi care trăiau în alte zone ale aceleaşi republici⁵. Cu toate acestea, punerea lor în practică a lipsit încă odată, deoarece nici Croaţia, nici Serbia şi nici Slovenia nu au aplicat prevederile referitoare la teritorii. Planul Vance-Owen din octombrie 1992 pentru Bosnia-Herţegovina a resuscitat chestiunea „zonelor cu statut special”. Acceptînd că este imposibil să fie create trei state compuse dintr-o singură minoritate, planul recomanda înfiinţarea unui stat format din zece provincii autonome. S-a căzut de acord că aceste provincii vor conţine ele însele minorităţi şi din acest motiv au fost desemnate în fiecare dintre acestea „zone cu statut special”. Pentru ca planul să dea rezultate, era desigur esenţial consimţămîntul tuturor grupurilor etnice implicate.

Crearea „zonelor cu statut special” pentru protecţia minorităţilor a marcat o nouă cale în instrumentele internaţionale. A fost introdus astfel principiul că în zonele de conflict drepturile minorităţilor pot fi apărate cel mai bine prin acordarea autonomiei teritoriale. Planul Vance-Owen trebuie văzut, cu toate acestea, ca o soluţie a unei probleme particulare şi nu ca un panaceu pentru rezolvarea problemelor minorităţilor. Este de înţeles că grupurile minoritare de pretutindeni au văzut în propunerile planului Vance-Owen un model pentru rezolvarea propriilor lor probleme, dar succesul unor astfel de propuneri rămîne legat de consimţămîntul grupului majoritar. Fără un astfel de consimţămînt, autonomia teritorială, pentru a fi efectivă, trebuie să devină secesiune.

Aceasta ne aduce la încă o schimbare a viziunii comunităţii internaţionale asupra drepturilor minorităţilor. Primatul integrităţii teritoriale asupra dreptului la autodeterminare a fost stabilit în Carta Naţiunilor Unite şi, în accepţiunea acestui principiu, dreptul la autodeterminare a fost refuzat populaţiilor minoritare. Deşi minorităţile au formulat cereri de protejare a intereselor lor în termenii autoguvernării, întrebarea pusă invariabil de acţiunea lor era „Cum pot fi împăcate pretenţiile de autonomie şi autodeterminare cu cele de suveranitate şi integritate teritorială?” Opoziţia faţă de secesiune însemna opoziţie faţă de autodeterminare. Lecţiile trecutului au arătat că acceptarea necondiţionată a principiului autodeterminării se poate dovedi fatală supravieţuirii statelor mici. Argumentele naziste bazate pe „dreptul la autodeterminare” al minorităţilor germane din statele vecine, au reprezentat de fapt o negare a dreptului altor popoare la autodeterminare şi la o existenţă independentă. Minorităţile germane s-au organizat în coloana a cincea şi au servit drept capete de pod pentru expansiunea şi agresiunea germană. Acţiunile sîrbilor bosniaci, se poate argumenta, intră în aceeaşi categorie prin faptul că servesc drept capete de pod pentru expansiunea noului stat sîrb. Totuşi, sîrbii bosniaci au devenit o minoritate ca urmare a recunoaşterii independenţei Bosniei, ea însăşi o expresie

a autodeterminării majorităţii, iar reacţia lor violentă a pus în evidenţă pericolul exercitării dreptului la autodeterminare pe socoteala altora.

Problema legată de recunoaşterea principiului autodeterminării este aceea că ea devine o invitaţie clară la secesiune. Totuşi, autodeterminarea oferă totodată o alegere între secesiune şi participarea minorităţii la viaţa politică din statul gazdă. Unele grupuri minoritare, cum ar fi catalanii sau galezii, şi-au exercitat dreptul la autodeterminare prin referendum şi au optat pentru o formă de autonomie în interiorul statului majorităţii dominante. Secesiunea ridică deseori problema locului în care ar trebui trasate frontierele. Pentru a o preîntîmpina, unii vor fi tentaţi să facă în aşa fel încît noile frontiere să coincidă cu grupurile etnice, iar alţii să facă astfel încît grupurile etnice să se încadreze în limitele frontierelor prin strămutarea celorlalţi. Pentru fiecare majoritate statul existent este o entitate viabilă, iar tendinţele secesioniste ale minorităţii o stratagemă perfidă, interpretată uneori ca un complot menit să ducă la o mai strînsă asociere sau chiar la unificarea cu ţara-mamă vecină. Astfel, apărarea statului-naţiune reprezintă însăşi justificarea pentru care naţionalitatea cea mai puternică poate nega suveranitatea propriilor minorităţi⁶.

Toate argumentele de mai sus împotriva autodeterminării şi a secesiunii au fost puse sub semnul întrebării, după cum a demonstrat Marc Weller, de către recunoaşterea din partea Naţiunilor Unite şi a Comunităţii Europene a Sloveniei, Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina. Această recunoaştere implică faptul că, în anumite condiţii, secesiunea a devenit un drept al minorităţilor. Care sînt aceste condiţii? În cazul fostei Iugoslavii, dreptul la secesiune nu a fost aplicat în general pentru a reorganiza popoarele în unităţi politice care să se potrivească cu distribuţia lor geografică. Acest drept „a fost aplicat doar celor care locuiau într-o regiune ale cărei limite teritoriale au fost anterior definite prin conducere şi administrare autonomă (ex. Slovenia, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina în interiorul unui stat federal cum a fost Iugoslavia). Autodeterminarea nu a fost concepută pentru a fi aplicabilă în cazul acelor enclave teritoriale din interiorul fostelor entităţi federale în care o minoritate forma o majoritate locală” (ex. Kosovo sau Krajna).⁷ Prin adoptarea acestei abordări precaute comunitatea internaţională a recunoscut faptul că, pentru a preveni prăbuşirea sistemului statelor, trebuie impusă o limită logică înmulţirii prin sciziparitate a cererilor secesioniste.

Paradoxal totuşi, principiile care au orientat recunoaşterea de către Naţiunile Unite şi Comunitatea Europeană a republicilor din fosta Iugoslavie ar putea duce la o agravare a situaţiei minorităţilor din unele state. Identificarea protecţiei minorităţilor cu secesiunea este văzută de unele state ca o ameninţare la adresa suveranităţii lor, iar aceasta este probabil să le facă mai puţin dornice să recunoască drepturile minorităţilor. Dacă protecţia drepturilor minorităţilor înseamnă autonomie teritorială, iar autonomia teritorială este considerată ca un pas în direcţia secesiunii, atunci statele nu numai că nu vor dori să extindă drepturile minorităţilor ci, dimpotrivă, ele vor căuta să reimpună caracterul dominant al grupului etnic majoritar.

Recunoaşterea internaţională a Sloveniei, Croaţiei, Bosniei-Herţegovina şi Macedoniei a produs de asemenea un alt principiu: renunţarea la necesitatea de a avea consimţămîntul statului gazdă de care doresc să se desprindă grupurile secesioniste, cu condiţia ca grupul secesionist să organizeze un referendum liber, corect şi, dacă este posibil, desfăşurat sub supraveghere internaţională şi să fi epuizat toate căile de negociere a secesiunii⁸. Ceea ce această recunoaştere nu a stabilit sînt măsurile pe care comunitatea internaţională le poate lua pentru a sprijini afirmarea statalităţii grupului secesionist. Această afirmare poate fi stînjenită de încercarea autorităţii centrale de a împiedica grupul secesionist să exercite autoritate efectivă asupra populaţiei sau a teritoriului său şi, ca urmare, aceasta ar putea determina unele state să se abţină de la recunoaşterea diplomatică a noii entităţi. Acordarea recunoaşterii diplomatice, ca în cazul Bosniei- Herţegovina, nu a valorat cu mult mai mult decît un angajament pe hîrtie de a-i apăra dreptul la independenţă şi întreprinderea de acţiuni de ajutor umanitar din partea Naţiunilor Unite, dar pînă acum Naţiunile Unite au făcut foarte puţin pentru a opri folosirea forţei împotriva noului stat.

Dezintegrarea violentă a Iugoslaviei a adus în actualitate întrebarea dacă este posibil să se găsească un mijloc prin care să poată fi afirmate şi dezvoltate drepturile colective ale unei minorităţi în interiorul frontierelor naţiunii care alcătuieşte statul fără a da naştere la frică, ură sau violenţă şi fără a face recurs la secesiune? O precondiţie a unei soluţii este aceea ca practica „domniei majorităţii”, prin care sînt definite democraţia, legalitatea şi legitimitatea în aceste state, să fie ajustată, ceea ce înseamnă că şi definiţiile şi exemplele de democraţie pe care Vestul încearcă să le împărtăşească Europei de Est trebuie să fie la rîndul lor clarificate.

Cultivarea democraţiei în fostele state comuniste din Europa de Est este considerată în Vest ca fiind cea mai importantă contribuţie a sa la dezvoltarea politică a acestor popoare pînă de curînd supuse. Definită în linii mari ca fiind practica „domniei majorităţii”, democraţia conferă legitimitate, şi, deşi ambele sînt acceptabile în fluidizarea afacerilor politice atunci cînd este vorba de posibilitatea de a schimba guvernele, ele sînt mai puţin aplicabile în situaţiile în care există o stare permanentă de dominaţie a majorităţii. Este cazul relaţiei dintre o minoritate etnică şi majoritate! Termenul „democraţie” a fost interpretat de către guvernele din noile state create în estul Europei în 1918, şi de către succesoarele lor de astăzi, ca însemnînd un stat în care voinţa majorităţii este absolută şi supremă. Dar democraţia are nevoie de stabilitate şi de acceptarea faptului că fiecare cetăţean al statului are drepturi politice egale, indiferent de identitatea sa naţională. Nerespectarea drepturilor minorităţii ar putea din acest motiv să ameninţe stabilitatea statului.

Un guvern cu adevărat democratic nu poate fi naţionalist, deoarece el trebuie să urmărească binele tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de sex, culoare, rasă, credinţă religioasă şi origine etnică. În acelaşi fel, dacă minoritarii nu se consideră pe sine mai întîi cetăţeni şi nu doar membri ai unor grupuri etnice, loialitatea lor faţă de stat poate fi pusă sub semnul îndoielii. Cererile de autonomie provoacă întrebări asupra loialităţii faţă de stat. O guvernare democratică luminată cere respectarea unui contract: respectul faţă de cetăţeni, indiferent de identitatea lor naţională, va determina respectul cetăţenilor faţă de stat. Aceasta nu înseamnă că statul nu trebuie să ia în seamă valorile culturale sau lingvistice: dimpotrivă, acestea trebuie să aibă prioritate. Iar cînd politicile guvernului vor servi în mod inevitabil interesele grupurilor etnice, în special pe cele ale majorităţii, aceasta trebuie să fie o urmare a egalităţii tuturor cetăţenilor, şi nu un privilegiu al grupului celui mai numeros.

Experienţa Europei de Vest arată că domnia legii şi respectarea drepturilor omului sînt esenţiale pentru ca societăţile pluraliste să prospere în mod paşnic. Desigur, statele Europei de Vest sînt mai prospere decît cele din Europa de Est, au frontiere mai sigure şi au scăpat de domnia totalitarismului, instalată în 1945. Dar prin respectarea drepturilor individuale guvernele din Europa de Est pot să îmbunătăţească situaţia minorităţilor. Aceasta ne duce mai departe la întrebarea dacă legitimitatea politică poate fi plasată în afara culturii naţionale a majorităţii. Acest lucru poate fi obţinut doar prin dirijarea naţionalismului majorităţii astfel încît el să îşi depăşească limitele, trecutul egocentric, fundamentul emoţional care derivă din istorie. Chestiunea este de a înăbuşi instinctul atavic de identificare cu un grup tribal, naţionalismul. Acest lucru poate fi făcut doar prin recunoaşterea conştientă a nevoii de a proceda astfel, dar, din nefericire, există o lipsă acută de politicieni care să aibă voinţa de a-şi asuma acest efort intelectual.

Pentru ca relaţiile dintre majoritate şi minoritate să se îmbunătăţească este nevoie să fie create noi atitudini. Cum poate fi înfăptuit acest lucru? În primul rînd trebuie risipite vechile temeri şi prejudecăţi. Temerile şi prejudecăţile interetnice se sprijină pe grijile cauzate de condiţiile economice, pe suspiciunea faţă de statele vecine şi pe intoleranţa faţă de celelalte fiinţe umane. Creşterea şomajului ca urmare a reformei, cuplată cu acordarea unei mai mari autonomii grupurilor minoritare, au provocat teamă în rîndul majorităţii în legătură cu posibilitatea unei discriminări în favoarea minorităţii la acordarea slujbelor. Comunitatea internaţională are aici de jucat un rol important. Este de puţin folos, de exemplu, să îndemni guvernele să dea asigurări că nu vor exista discriminări în acordarea locurilor de muncă dacă nu există nici un nou loc de muncă disponibil. În economiile caracterizate prin penurie, grupul etnic dominant

controlează adesea distribuirea bunurilor. Un ajutor economic de mari proporţii, alocat în mod judicios, astfel încît minorităţile să nu fie dezavantajate, va ajuta la reducerea tensiunilor interetnice din Europa de Est. Dacă populaţia nu este cointeresată, democraţia şi economia de piaţă nu vor supravieţui. Diplomaţia economică, prin încercarea de a egaliza prosperitatea economică, poate duce la o abandonare a exaltării identităţii naţionale, deoarece elitele economice sunt şi ele cointeresate.

Suspiciunea faţă de statele vecine poate fi redusă dacă interesul legitim al vecinilor de a urmări dezvoltarea unei minorităţi naţionale ar fi convertit într-un acord bilateral, similar acordurilor dintre Austria şi Italia asupra Tirolului de Sud şi acordului dintre Anglia şi Irlanda din 1985 care conferă guvernului irlandez (ţara-mamă a minorităţii) locus standi pentru a „transmite punctele de vedere şi propuneri în probleme legate de Irlanda de Nord”. În orice caz, problemele protecţiei minorităţilor pot fi atenuate dacă comunitatea internaţională face paşi în direcţia unui regim transnaţional al drepturilor minorităţilor şi spre o lume multijurisdicţională, la adăpost de monopolul sau controlul naţional. Teama de revanşism va dispare dacă declaraţiile lipsite de tact ale persoanelor de rang guvernamental din ţările vecine, reamintind o epocă în care majoritatea era dominată de către minoritate, vor înceta să se mai facă auzite.

În final, pentru a reduce intoleranţa, guvernele din Europa de Est trebuie să preia conducerea în educarea majorităţilor lor pentru recunoaşterea dreptului minorităţii de a participa la viaţa politică a statului ca un partener egal, dar totuşi distinct. Gradul în care este realizat acest lucru va trasa liniile de demarcaţie din Europa. Doar prin eliminarea intoleranţei poate fi obţinută o democraţie reală. Pervertirea atitudinilor şi a mentalităţilor de către un trecut dictatorial ridică mari obstacole în calea democratizării. Unul dintre aceste obstacole este ideea că relaţia dintre majoritate şi minoritate trebuie să fie una de subordonare şi nu una de cooperare. Prezumţia dreptului înnăscut al majorităţii de a domina minoritatea produce intoleranţă şi există puţine şanse ca această mentalitate să se schimbe atît timp cît propaganda naţionalistă continuă să promoveze această idee. Ideea de dominaţie sau supremaţie exclude principiul drepturilor egale, iar atîta timp cît această idee supravieţuieşte, majoritatea şi minoritatea se polarizează, după cum o arată şi rezultalele alegerilor. Votul pe baze etnice subminează orice sistem democratic, în măsura în care indică faptul că loialitatea faţă de grupul etnic este mult mai importantă decît exprimarea opţiunii politice. Or, tocmai în exprimarea opţiunii politice rezidă ataşamentul cetăţeanului faţă de stat. □

Traducere de Silviu-Ioan Balla

Note

1.     În acest articol se consideră minorităţi grupurile ne-dominante aflate în minoritate numerică într-un stat.

2.     Principiul al VII-lea din Declaraţia de principii asupra relaţiilor dintre statele participante prevede că: „Statele participante pe al căror teritoriu există minorităţi naţionale vor respecta dreptul persoanelor aparţinînd acestor minorităţi la egalitate în faţa legii, le vor acorda posibilitatea să se bucure de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi le vor proteja astfel interesele legitime din această sferă”.

3.     CSCE ODIHR Bulletin, vol. 1, no. 1 (1993).

4.     Rezumat primit din partea Foreign and Commonwealth Office.

5.     Pentru discuţia asupra „zonelor cu statut special” şi a principiului pe care îl introduc în instrumentele internaţionale îi sînt îndatorat lui Martin Rady, „Minority Rights and Self- Determination in Contemporary Eastern Europe”, The Slavonic and East European Review.

6.     Dennis Deletant, „The Rights of Ethnic Minorities in Eastern Europe. Some Considerations”. Emerging Rights with the New Europe, ed. by R. Beddard and D.M. Hill, Southhampton Papers in International Policy, University of Southhampton, 1992, p. 50.

7.     M. Weller, „The International Response to the Dissolution of the Socialist Federal Republic of Yugoslavia”, American Journal of International Law, vol. 86, no. 3 (July 1992), p. 606.

8.     Ibid.