Cele două naţiuni române
– controverse politice româneşti
între 1865-1872 în spaţiul habsburgic

Steliu Lambru

 

Istoriografia naţional-comunistă ne-a învăţat că istoria României/românilor a fost una, aşa cum partidul şi conducătorul său erau unici. Mai mult decît atît, propagandiştii regimului comunist pretindeau că românii au gîndit la fel timp de 2000 de ani şi au acţionat mereu în virtutea formării statului naţional şi a intereselor naţiunii române. Istoria oficială a poporului român era o sumă de invarianţe (continuitate, latinitate, unitate; după 1989 s-a adăugat şi creştinismul ortodox, care pînă atunci, fusese tratat cu prudenţă), în care logica sa era că sfîrşitul şi stadiul maxim al istoriei naţionale coincideau, fără dubiu, cu instaurarea „democraţiei populare” (tautologie deplină) a P.C.R. Discursul istoric „ortodox” naţional-comunist, demagog, agresiv şi mult mai intolerant decît cel naţionalist clasic, a abandonat şi minimul spirit critic pe care istoria naţionalistă interbelică totuşi l-a menţinut în doze reduse. El a impus norme dure în scrierea istoriei, a inventat mituri naţional-comuniste şi le-a consolidat pe cele moştenite. În concepţia naţional-comunismului, istoria Transilvaniei este o chestiune de viaţă şi de moarte pentru naţiunea română, o istorie eminamente naţională şi înfăptuită de masele populare. În istoria Transilvaniei, ca în întreaga istorie a României, mistificările şi mitificările se ţin lanţ. Astăzi, cu multă greutate, discursul istoric împotriva canonului naţional-comunist se face totuşi auzit. Minciuni prin omisiune, eludări de fapte şi personalităţi incomode, date prezentate sec, exagerări de toate tipurile abundă în ceea ce înţeleg românii că ar însemna istoria. Exemplul mişcării naţionale a românilor din teritoriile din Austro-Ungaria care au intrat în 1918 în componenţa Regatului României, prezentată mereu ca unitară şi eliminîndu-se din ea fragmente întregi şi idei care nu serveau statului naţional român, ilustrează performanţele atinse de discursul naţional-comunist.

Istoriografia naţională statuta că românii din monarhia bicefală s-au opus vehement împotriva Ausgleich-ului de la 1867. Departe de a fi aşa, viaţa politică a românilor din imperiul Habsburgilor s-a adaptat noilor realităţi instituţionale ale noului stat. După felul în care s-au manifestat public şi politic prin liderii lor, în Austro-Ungaria au existat două naţiuni române. Una era ataşată integrării românilor statului dualist şi s-a format în jurul deputaţilor români guvernamentali, aşa-numiţilor deákişti. A doua naţiune română a avut ca ideologie ceea ce vor deveni în 1869 cele două ramuri ale Partidului Naţional Român, Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria (PNRBU) şi Partidul Naţional Român din Transilvania (PNRT). Deşi toţi liderii politici ai românilor militau pentru emanciparea naţiunii române, aceasta¹ era în formă şi conţinut foarte diferită.

Încă înainte de 1867, atunci cînd se preconiza punerea bazelor noului stat confederal² Austro-Ungaria, se coagulează şi cele două viitoare grupări româneşti. La deschiderea lucrărilor Dietei de la Pesta din 1865 se petrece prima confruntare care va adînci divizarea clubul parlamentar român compus din deputaţii Andrei Mocsonyi, George Mocsonyi, Anton Mocsonyi, Alexandru Mocsonyi, Vincenţiu Babeş, Alois Vlad, Sigismund Borlea, Emanoil Gozsdu, Iosif Hodoş, Aurel Maniu, Alexandru Roman şi Ioan Popovici-Desseanu. Disputa are loc între Ferencz Deák şi clubul parlamentar român în privinţa sintagmei „pe temeiul egalităţii”, cuprinsă în mesajul către tron după deschiderea Dietei în 1865. Se convine asupra formulării „dreptatea şi echitatea faţă de toate clasele cetăţenilor statului, fără deosebire de religiune şi limbă”³. Divergenţele se radicalizează şi deputatul Alexandru Mocsonyi, liderul naţionaliştilor, susţine obiecţiile deputaţilor sîrbi, Stratimirovic şi Gozsdu, pentru a se înlocui expresia: „Redă deci, Majestate, înainte de toate, naţiunii maghiare libertatea constituţională” cu expresia: „Redă deci, Majestate, înainte de toate, patriei noastre libertatea constituţională”. Mocsonyi îşi justifică poziţia prin afirmaţia că în Ungaria trăiesc mai multe naţiuni şi nu este just ca acestea să se ascundă sub numele „naţiunea maghiară”. Aceasta poate însemna fie că împăratul se adresează numai naţiunii maghiare (ceea ce înseamnă discriminarea celorlalte naţiuni), fie că întreaga populaţie a Ungariei este maghiară, prin această interpretare putîndu‑se promova deznaţionalizarea celorlalte naţiuni, nemaghiare. Prim-ministrul maghiar, contele Andrássy, refuză să recunoască egalitatea în drepturi a naţiunii române în absenţa unei legi a naţionalităţilor⁴.

A doua confruntare are loc cînd clubul parlamentar român are iniţiativa ca naţiunile Ungariei să fie reprezentate în parlament proporţional cu numărul lor. Liderul liberal Ferencz Deák a argumentat imposibilitatea adoptării sale, considerînd că deputaţii dietali nu reprezintă în Dietă individualităţi etnice, ci ţara întreagă. Constituţia nu a învestit naţionalităţile cu drept de a fi reprezentate, ci doar de a fi reprezentaţi toţi cetăţenii patriei, care sînt toţi membri ai naţiunii politice. Prin urmare, Deák credea că nu se putea fixa dinainte cîţi deputaţi să fie dintr‑o naţie şi cîţi din altă naţie. În plus, la nivelul populaţiei nu se putea fixa numărul membrilor fiecărei naţiuni, deoarece ar fi apărut tensiuni locale, iar, în cazul familiilor mixte de exemplu, dificultăţile erau sporite. Intervenţia lui Deák îi face pe nemulţumiţii Alois Vlad şi Aurel Maniu să plece din clubul deputaţilor români, dominat de naţionalişti, şi împreună cu Sigismund Papp şi George Ivacicovici să formeze gruparea deputaţilor români deákişti (guvernamentali).

Momentul prezentării proiectelor legii de naţionalitate şi al discutării lor a clarificat poziţiile celor două fracţiuni româneşti. După aprinse dispute, votul Dietei în favoarea proiectului legii naţionalităţilor din 1868 (lege care nu s-a aplicat niciodată integral) a provocat părăsirea lucrărilor Dietei de către deputaţii naţionalişti români şi sîrbi. În faţa acestei atitudini de protest, românii deákişti se manifestă cu ostilitate împotriva conaţionalilor lor şi a sîrbilor. George Ivacicovici, deputat deákist, declara: „Cînd viu să protesteze în contra acestei afirmări, nu pot să nu declar totodată că noi nu suntem aici deputaţi naţionali, ci suntem deputaţii ţării. (...) În cercul meu electoral am fost ales din partea concetăţenilor de buze române, bulgare, sârbe, maghiare şi germane, şi ca deputat regnicolar am datorinţa să fac parte din legislaţiune şi să fac aceea ce‑mi stă în putinţă. În celelalte cercuri electorale asemenea, după cum ştiu eu, nu se află numai exclusiv cîte o naţionalitate, ci mai multe, şi dacă acei domni deputaţi vreau să reprezinte exclusiv numai cîte o naţionalitate, le‑aş recomanda să‑şi depună mandatul”⁵. Alt deputat român deákist, Sigismund Papp, ia poziţie dură împotriva plecării naţionaliştilor: „Protestez prin aceasta în contra declaraţiunii făcute (de Alexandru Mocsonyi care anunţa părăsirea Dietei, n.aut.), în numele deputaţilor români, pentru că eu interesele patriei le pun totdeauna deasupra pretensiunilor naţionalităţilor”⁶. Şi Ferencz Deák se arată nemulţumit de acţiunea naţionaliştilor, considerînd că „dacă acei meritaţi domni se girează de reprezentanţi ai nu ştiu ce naţiuni sau naţionalităţi, în privinţa asta aşa cred, că în Ungaria, naţionalităţile, ca atari, nu au reprezentanţi”. Liderul maghiar este nedumerit că „acei meritaţi domni, cari nu voiesc să iee parte, sînt bărbaţi de naţionalitate română, sîrbă sau de alte buze, dar lucrul acesta pe Dietă nu o priveşte. Noi nu întrebăm, care deputat de ce naţionalitate e? Întrebăm numai aceea, e deputat ales în mod legal din partea cercului?”⁷.

Alegerile dietale din 1869 s-au remarcat prin tensiuni între românii deákişti şi cei naţionalişti. În multe circumscripţii electorale, deákiştii şi naţionaliştii s-au blocat reciproc pentru alegerea deputaţilor. S-a ajuns chiar la ciocniri între alegătorii celor două tabere. Alegerile au fost anulate, la repetarea lor cîştigînd naţionalistul Alexandru Mocsonyi împotriva ministrului apărării, Szende Béla.⁸ După deschiderea sesiunii dietale, la iniţiativa deputaţilor naţionalişti, se propune deputaţilor deákişti concentrarea tuturor într‑un club parlamentar românesc. Alois Vlad şi Iosif Pop sînt pentru propunerea ca un eventual club să activeze doar în „chestiuni curat naţionale” (naţionalitatea şi problema Transilvaniei), Miron Romanul este de acord cu acest club cu condiţia ca el să nu conteste actul dualismului, iar Petru Mihali şi Vasile Jurca, deputaţi deákişti maramureşeni, se pronunţă pentru ca scopul clubului să fie social, un schimb de părere între deputaţi, fără ca acesta să ia decizii în numele tuturor deputaţilor români şi fără a‑i obliga pe toţi la aceleaşi păreri. Cînd Iosif Hodoş le cere deákiştilor ca scopul clubului să fie „de a urmări politica naţională în solidaritate”, aceştia consideră „că la aceasta nu se pot supune”⁹ şi părăsesc convorbirile. În aceste condiţii, naţionaliştii formează un club naţional, boicotat de deákişti şi supranumit „clubul intoleranţilor”. Acesta a avut ca scop „politica naţională în solidaritate”, aşa cum a propus Iosif Hodoş. Nemulţumirile cresc şi printre naţionalişti. În urma acestor nemulţumiri slăbeşte şi solidaritatea cu sîrbii, excelentă în legislatura anterioară. Relatînd formarea clubului naţional, chiar ziarul naţionalist „Albina” constată cu regret că „în sesiunea trecută clubul deputaţilor naţionali s’a constituit fără orice program precis, iar solidaritatea s’a mărginit exclusiv la acel proiect de lege care se numeşte apriat «în cauza naţionalităţilor». Urmarea fu că mulţi deputaţi cu nume românesc, dar cu inimă străină, intrară în club şi puteau intra, că nici un program nu‑i împiedeca (...). Odată intraţi în club acest soiu de oameni urmăreau două tendinţe: de o parte tindeau a sparge solidaritatea, chiar şi în cauză apriat naţională, iar de altă parte îşi dădeau truda ca peste tot să liniştească, să molcomească, să împiedice, să adoarmă mersul lucrurilor naţionale, care se pornise cu o repeziciune nu mare, dar totuşi îmbucurătoare (...). În locul moralei începuse a se încuiba neruşinarea, încât vedeai, ici‑colo, câte‑un biet om (fost naţional) care, în setea prea mare de vreun oficiu gras, nu pregeta a mărturisi în public, cu vorba şi cu peana nişte principii, menite a destrăma naţiunea, a o profana şi a o ruşina, ca astfel să escorteze şi castrele străine (...). Cel ce a primit doctrina: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» a primit întreagă religiunea creştină, căci s’a supus devizei ce o propagă. Întocmai deputaţii naţionali, cei zece dela Dieta din Pesta, când subscriseseră «o politică naţională» şi «solidaritate», au subscris şi primit întregul program al adunării naţionale dela Timişoara care încă are numai scopul acesta. Acest început bun şi devotamentul celora ce ni l‑au creat ne sunt toată garanţa realizării speranţei noastre.”¹⁰ Cele mai importante momente ale anului 1869 a fost înfiinţarea PNRBU şi PNRT.

În disputele de idei politice dintre fracţiunile româneşti în peisajul publicistic, notabilă este prestaţia mai puţin cunoscutului dar nu mai puţin incisivului ziar „Patria”. Editat de consorţiul cu acelaşi nume format din „50 de români”, ziarul a avut în Francisc Virgil Olteanu, Romulus Ulpiu Preda şi Iuliu Popovici pe animatorii săi. Încă de la apariţia sa, la 14/26 septembrie 1871, gazeta românească deákistă a dorit să fie o variantă de atitudine naţională românească faţă de politica guvernului maghiar în general şi faţă de vulcanicele partide naţionaliste româneşti. Românii deákişti mizau mai puţin pe un discurs patriotard şi mai mult pe implicarea mai activă a naţiunii române la creşterea şi dezvoltarea economică a Austro-Ungariei.

„Patria” a militat constant pentru o bună înţelegere a românilor cu maghiarii, şi s‑a dovedit a fi exponentul constituţionalismului şi loialismului românesc faţă de statul maghiar. S-a manifestat constant împotriva liniei politice promovate de cele două partide naţionaliste româneşti şi s-a declarat pentru o politică naţională românescă dar numai alături de naţiunea maghiară. A fost adepta activismului politic; aceasta a apropiat-o de activismul conservatorilor ortodocşi de la Sibiu, grupaţi în jurul mitropolitului ortodox al Transilvaniei Andrei, baron de Şaguna. Principalele idei ale grupului de opinie de la „Patria” se constituiau într-un adevărat program politic, gazeta sprijinindu-i constant pe „deputaţi guvernamentali” români din Dieta de la Pesta. Principiile pe care „Patria” le-a promovat au apărut în primul număr al său. În şapte puncte, „Patria” statuta că:

„1. Va sta totdeauna pe terenul legalităţii, nicicând nu va avea tendinţe separatiste, ci patriotice române deoarece ţara ce o locuim este şi a noastră; declarăm însă că deşi jurnalul nostru va lucra între marginile legalităţii, va combate pentru aceea totdeauna cu arme onorifice toate legile aduse până acuma, sau aducânde în viitor, care după convingerea noastră nu consună cu principiile dreptăţii şi echităţii, şi prin urmare nici cu interesele binepricepute ale poporului român şi ale patriei comune.

2. va solicita ca legea de naţionalitate (...) să se modifice după lipsele poporului nostru şi în consonanţă cu interesele comune ale patriei noastre. (Austro-Ungaria n.aut.)

3. va pretinde ca atât la ministere şi tribunale, cât şi prin comitate, românii, fireşte calificaţi, să fie aplicaţi în proporţie corespunzătoare.

4. va pretinde egalitate şi reciprocitate deplină între confesiunile patriei noastre, fără ca “Patria” să fie foaie confesională.

5. (...) va solicita din capul locului straformarea legii electorale din Transilvania de după legea electorală din Ungaria.

6. va controla şi combate cu obiectivitate toate abuzurile publice.

7. „Patria” în loc de separatism şi înstrăinare va stărui o colaborare între noi românii, apropiere, bună coînţelegere şi înfrăţire a românilor cu celelalte popoare ale patriei noastre între care vieţuim şi voim să murim.”¹¹

Acest program este semnat de Olteanu şi este inclus în editorialul Ce voiesce «Patria». În timp ce „Patria” se situează „pe terenul legalităţii” şi „nu va avea tendinţe separatiste, ci patriotice române”, în programul PNRBU există o ostilitate mascată împotriva guvernului, fără a milita însă pentru încălcarea constituţiei. Faptul că „Patria” aşează în programul său ca prim principiu legalitatea demersului său, semnifică hotărîrea sa de a nu permite manifestarea tendinţelor secesioniste de care erau acuzate partidele naţionaliste.

 „Patria” a abordat toate chestiunile politice care îi privea pe români. În privinţa controversatei legi a naţionalităţilor din 1868, „Patria” doreşte să modifice această lege în folosul şi în interesul comun al Ungariei. Adversarul „Patriei”, PNRBU cerea elaborarea unei alte legi bazate pe proiectul deputaţilor naţionalişti. Diferenţele sînt sensibile, miza este funcţionarea statului ungar; naţionaliştii şi deákiştii dezvoltă argumente proprii care se încheagă în jurul concepţiilor politice ale liderilor. Cele două naţiuni române au opinii diferite şi faţă de celelalte naţionalităţi ale statului: în timp ce poziţia deákiştilor este pentru o solidaritate patriotică între toate naţiunile, naţionaliştii doresc „solidaritate cu naţiunile patriei de asemenea interes”, prin urmare cu acele naţiuni dispuse să lupte pentru egalitatea deplină în stat a tuturor limbilor vernaculare din monarhie.

Problema autonomiei Transilvaniei a declanşat altă furtună în disputele inter-româneşti. Pretenţiei naţionaliştilor de a se reda autonomia Transilvaniei, gazeta românească de la Pesta i se opune categoric. Singura referire la Transilvania din programul „Patriei” este armonizarea legii sale electorale cu aceea din Ungaria. Naţionaliştii, la fel ca şi în cazul legii naţionalităţilor, mizează pe proiectul de rezoluţie al deputaţilor lor, care prevedea restituirea autonomiei acestei provincii şi anularea unirii cu Ungaria ce a precedat Ausgleich‑ul. Pentru a slăbi dualismul, PNRBU sprijinea orice program care avea în vedere emanciparea naţiunilor din Austro-Ungaria şi care submina prezenţa maghiară la conducerea statului. Astfel se explică sprijinul acordat programului naţional croat pentru o Croaţie autonomă¹². Atitudinea „Patriei” faţă de autonomia Transilvaniei, atît de deplînsă de deputaţii naţionalişti, ca şi în interpretările istoricilor pînă în zilele noastre, a fost singulară şi extrem de interesantă. În articolul „Ce e de făcut?”¹³, redacţia protestează împotriva demersurilor naţionaliste care revendică autonomia Transilvaniei. Argumentele ziarului deákist introduc în discuţie organizarea şi funcţionarea Transilvaniei ca principat autonom în Imperiul Habsburgic. Repetatele cereri ale grupurilor parlamentare naţionaliste de renunţare la unirea din 1867, i se par „Patriei” scandaloase, deoarece legea din 1791 (conform căreia doar nobilii votează) a fost înlocuită cu aceea de la 1848, prin care orice cetăţean poate dobândi dreptul la vot, indiferent de naţionalitatea sa, cu condiţia ca acesta să poată plăti un impozit de 8 florini. Redacţia crede că românilor nu le‑ar fi de folos autonomia, deoarece n‑ar avea majoritatea în Dieta Transilvaniei. Din cele 125 de mandate de deputaţi dietali ai Transilvaniei, 45 ar putea aparţine românilor, restul de 80 revenind ungurilor, secuilor şi saşilor. Prin urmare, cele trei naţiuni ar putea vota legile în conformitate cu interesele lor, fără a lua în considerare „opoziţia” românească — de altfel, aşa cum au şi făcut‑o în tot cursul secolelor anterioare. „Patria” crede că dacă se grupează argumentele în jurul ideii de naţionalitate, românii n‑ar avea nici o şansă de a vota legile convenabile lor în dieta ardeleană. Dimpotrivă, ziarul crede că numai în Ungaria românii se pot manifesta politiceşte mult mai eficient şi fără a construi solidarităţi exclusiv pe baze etnice. Pe de altă parte, nici proiectul de constituţie al dietei sibiene din 1863 nu poate fi luat în discuţie, întrucît nefiind sancţionat de împărat nu are putere juridică, devenind caduc. „Patria” îi avertizează pe naţionalişti că prin autonomia Transilvaniei maghiarii ar avea din nou putere de conducere, pe cînd în parlamentul de la Pesta dezbaterile s‑ar purta în jurul teoriei dreptului în urma cărora legile ar putea fi modificate în interesul românilor. Pentru a se exprima cît mai convingător, „Patria” reproduce pasaje din legislaţia transilvăneană, care ar intra în vigoare în cazul în care Transilvania ar redobîndi autonomia. „Patria” foloseşte extrasele din legislaţia transilvăneană de la 1791 şi 1848, pentru a arăta situaţia generală a românilor din fosta Transilvanie autonomă şi pentru ce luptă naţionaliştii:

„Noha az oláh natio a hazában sem a statusok közé nem számláltatott sem vallások nem a recepta Religiók közül való: mindazonáltal propter Regni emolumentum miglen potialtatnak, az oláh egyházi rendek ehhez tartsák magokat (Deşi naţiunea valahă în patrie nu era inclusă nici în status şi nici religia lor nu făcea parte din religiile recepte, totuşi, pentru folosul domniei, ordinele bisericeşti valahe să respecte aceasta)”.

„Noha az oláh nemzet propter bonum publicum admitáltott ez Hazában; mind azáltal nem vevén eszében állapotjának alacson voltát, némely nemes atyánkfiait impedialták, hogy az ő inepeken ne legyen szabad munkálkodni. Végeztetett azért azok ellen, hogy a magyar nationak ne praescribáljanak. (Deşi naţiunea valahă a fost admisă în această patrie pentru interesul public, cu toate acestea, neţinînd seama de caracterul inferior al condiţiei sale sociale, i‑a împiedicat pe unii concetăţeni de‑ai noştri nobili ca la sărbătorile lor să lucreze. S‑a pronunţat o hotărîre judecătorească ca să nu se poruncească naţiunii maghiare)”.

„Egyéb rendbeli oláhság puskával, tegezzel, karddal, pallossal, és egyéb fegyverekkel eljárni nemerészeljen (Vlahimea făcînd parte din celelalte pături, să nu aibă voie să umble cu puşcă, arc, sabie, paloş şi alte arme)”.

„In omnibus sive ad politiam sive justitiam vele oconomiam administrandam necessariis oficiis utemur indigenis Transylvanis, Hungaris nempe siculis et saxonibus. (În toate cele ce primesc administraţia sau justiţia sau oficiile economice ele vor angaja ardeleni indigeni maghiari, de asemenea secui şi saşi)”

 „Bonis ob defectum prolicum aut notam infidelitatis ad fiscum regium devolvendis bene mertos Transylvanos, Hungaros nempe siculos et Saxones indigenos propensi erimus dignari.(Bunurile care prn stingerea seminţiei sau confiscate din cauza înaltei  trădări, şi care ar reveni fiscului vom porunci ca în viitor să fie atribuite transilvănenilor merituoşi din naţiunea maghiarilor, de asemenea secuilor şi saşilor născuţi în ţară [Transilvania])”¹⁴

Prin aceste pasaje din Constituţiile transilvănene, „Patria” reamintea naţionaliştilor că Transilvania autonomă a pedepsit petiţiile naţionale româneşti începînd cu cel al episcopului greco-catolic Inocenţiu Micu. Redacţiei i se pare „nebunească” ideea redării autonomiei unei ţări în care românii ar putea avea un cuvînt de spus, numai în cazul introducerii votului universal, chestiune în favoarea căreia liderii PNRT şi PNRBU s‑au pronunţat frecvent. Cînd guvernul maghiar iniţiază un „proiect de împăcaţiune” cu naţiunea română (cum a făcut de altfel cu toate naţiunile Ungariei), „Patria” revine la chestiunea autonomiei Transilvaniei: „Mulţi pretind autonomia Transilvaniei după cum aceasta o are Croaţia. (…) amintim numai că pe proiectul de împăcaţiune, chestiunea autonomiei transilvane ar rămîne închisă. Poate fi că maghiarii, secuii şi saşii încă se vor socoti mai tîrziu altfel, şi ei singuri vor cere o formă de autonomie precum aceasta o are Croaţia. (…) Chiar şi împăcaţiunea cu Croaţia are să se ia la revizuit, deşi referinţele Croaţiei nu sînt atît de confuze precum sînt cele din Transilvania”¹⁵

La aceste opinii, reacţia „Albinei” a fost promptă. Ea îi atacă pe ziariştii deákişti calificîndu‑i ca  „oameni depravaţi”, „aceşti corupători ai poporului român”, „priculicii”, „minciuni tendenţioase”, „neputinţă spirituală”, „calomnie obraznică” etc. Francisc Virgil Olteanu îşi apără poziţiile în articolul „«Albinei», ca să ne priceapă”¹⁶, în care foloseşte sintagmele scandalizatoare ale „Albinei” avînd grijă să încheie cu o nota bene prin care se precizează raţiunea conţinutului şi totala desolidarizare de limbajul suburban, care nu‑i aparţine.

Încă de la apariţia sa, „Patria” s‑a aflat într‑o polemică dură cu ziarul naţionalist „Albina”, care a apărut între 1868‑1878 la Viena, iar după această dată la Pesta. Disputele „Patriei” cu „Albina”, organul naţionalist, a adus în arena publicistică disputele dintre cele două naţiuni române. În paginile 2‑3 ale numărului inaugural, redacţia guvernamentală răspunde atacului gazetei naţionaliste. Aceasta din urmă — nici nu apucase bine „Patria” să apară — declanşează disputa. Acuzaţiile „Albinei” constau în invective şi reproşuri făcute „Patriei” că ar fi antinaţională şi subvenţionată de guvernul maghiar pentru a‑i destabiliza pe români şi a crea derută. „Patria” neagă acuzaţiile aduse, pe care le consideră arbitrare (cere „Albinei” să‑şi dovedească spusele prin probe) şi prin aluzii: ziarul naţionalist ar fi subvenţionat la rîndul său de familia Mocsonyi, de România şi de Rusia. Aceste „săgeţi” reciproce aveau la bază poziţiile net diferite exprimate de cele două gazete, ca şi personalizarea puternică a direcţiilor politice ale naţionaliştilor şi ale deákiştilor („separatism teritorial” urmărit de România şi Rusia, erau acuzaţiile aduse de „Patria”, şi „politică antinaţională românească” propagată de guvernul maghiar, erau cele ale „Albinei”).

Aceasta se explică prin coalizarea în Dieta de la Pesta a naţionaliştilor români cu opoziţia maghiară exercitată de Partidul Democrat de sorginte paşoptistă al lui Dániel Irányi sau cu deputaţii maghiari socialişti şi social‑democraţi, care împărtăşeau opiniile naţionalităţilor nemaghiare în vederea unei mai largi permisivităţi a acestora în conducerea statului. Apropierea dintre PNRBU şi poziţiile de stînga din Dieta pestană a atras plasarea PNRBU în „stînga extremă” de către ziarele proguvernamentale, nu doar de către „Patria”.

Cît priveşte atitudinea „Patriei” faţă de deputaţii naţionalişti, aceasta este nuanţată. În paginile acesteia este atacat în mod constant Vincenţiu Babeş, considerat principalul vinovat pentru ţinuta PNRBU şi a deputaţilor naţionalişti, calificaţi ca „stîngă extremă” a eşichierului politic. În nr. 45, „Patria“ publică un atac devastator la adresa pasivismului şi a lui Babeş: „Înainte cu vreo trei ani nu se mai auzeau decît imnele pasivismului şi dacă voia cineva pe acele timpuri să devină om mare nu trebuia să facă alta decît să repete mereu deviza faimoasă a pasiviştilor: nimic decît pasivitate, nu ne pasă de interesele naţiunei dacă acestea nu derivă din pasivitate.(…) Astăzi însă, cînd politica activităţii începe a prinde mereu rădăcini între românii transilvăneni, cînd poporul amăgit ajungînd după un trist experiment de patru ani la conştiinţa adevăratelor sale interese părăseşte mereu profeţii cei mincinoşi ai pasivităţii inerte şi sinucigaşe, şi se întoarce cu încredere către activitatea mult hulită şi înjurată, politicul din Hodoniu (aluzie la Babeş, n.aut.) cum poate fi el pasivist? Şi, în adevăr, Babeş peregrinîndu-se prin Transilvania abia a observat semnele noii metamorfoze, cînd s-a şi găsit a anunţa prin monitorul său «Albina» că şi el e — activist (!). Iar în nr. 32 al acestei foi iacă ce zice «providenţialul» bărbat: «Pentru pasivitate şi astăzi stăm, dacă ni se va dovedi că ea există şi e practicabilă la noi». Va să zică: «conducătorul politic» al «Albinei» a luptat mai bine de trei ani de zile pentru pasivitate care nici nu exista şi despre a cărei practicabilitate el însuşi se îndoieşte. La aceste nu mai trebuie conmentariu. Scopul pentru care a militat Babeş e evident. El n-a susţinut pasivitatea pentru că i-ar fi aflat raţiunea şi practica ci pentru că era în modă şi pentru că corifeii acestei direcţiuni politice treceau, in illo tempore, de politicieni mari, dintre care dînsul n-ar fi putut lipsi.” În paginile „Patriei”, deputatul deákist, preotul Alexiu Popescu¹⁷, duce o dură campanie împotriva lui Vincenţiu Babeş. Polemica este alimentată şi de victoria primului în cercul Sasca la alegerile din vara anului 1872. Spre deosebire de alţi deputaţi naţionalişti, Alexandru Mocsonyi se bucură de un tratament mai îngăduitor, însă nici lui nu‑i este iertată prietenia cu Babeş.

Reluînd combaterea pasivismului, „Patria” consideră că acest curent politic este foarte nociv pentru români. În nr. 69 ziarul deákist arată duplicitatea liderilor naţionali transilvăneni în urma adunării de la Alba Iulia din 27 iunie 1872, cînd au declarat neparticiparea la alegerile dietale din 1872: „Dr. Raţiu, Măcelariu şi Nicola — treime politică — în înţelepciunea lor cea înalt politică dederă din nou testament de pauperitate românilor ardeleni coadunaţi la Alba Iulia; dovediră din nou incapabilitatea lor de a figura drept conducători practici în politică; arătară mai odată, că ei, ca «supuşi loiali ai Maiestăţii Sale», şi «oameni constituţionali» nu vreau să ştie nimica, nici de «loialitate» nici de «consituţiune» cu atît mai puţin de «legile sancţionate pentru Ungaria şi Transilvania». Dee ei socoteală înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor despre onestitatea şi loialitatea lor în politică; aceasta nu ne interesează. Dar din punctul de vedere al intereselor noastre vitale româneşti din Transilvania, condamnăm cu toată rezoluţiunea bărbătească apucăturile lor, prin care ei năzuiesc a seduce pre poporul român, a-l face să-şi neglijeze datoriile sale către naţiune, stat, şi constituţie; protestăm în contra năzuinţelor lor de a-l condamna pe popor la nepăsare şi la trîndăvie politică. Pasivitatea funestă, proclamată la anul 1868 la Miercurea, a adus fructele cele mai amare pentru românii din Transilvania. (…) Da, această treime stă în solda inamicilor Ungariei, precum ea a stat şi înainte!”. Iar în nr. 77, „Patria” reia atacurile împotriva pasiviştilor ardeleni, luîndu-l la rînd pe Ilie Măcelariu: „Dar nici n-a înşelat pe poporul credul nimeni atît de cumplit ca tocmai Măcelariu, care în Alba Iulia ca lider şi prim orator, a jurat pasivitate absolută înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Totuşi, el principalul şi executorul ideii de pasivitate în Transilvania, lasă a se candida şi a se alege de deputat în Haţeg pentru Dieta din Pesta. Mai mare abnegare de principii politice şi o contrazicere mai directă decît aceasta n-a văzut lumea română niciodată. A-i aduna pe români la Alba Iulia să voteze pentru a nu alege deputaţi pentru dieta de la Pesta, şi îndată după aceasta, în contra principiului proclamat de a nu se alege totuşi pentru dieta de la Pesta, înseamnă a avea un caracter politic dubios, a nu fi conştient de faptele politice şi a face abuz din încrederea poporului coadunat la Alba Iulia. Sau mai bine înseamnă a seduce şi a înşela pe popor. (…) Măcelariu v-a predicat tot numai minciuni; el însuşi este o mare minciună căci şi-a încălcat principiile. Dar chiar şi aceea este numai o scornitură că el, care astăzi îşi dă aer de «român» mare, ar fi român adevărat. Pînă la anul 1848, acest Măcelariu a fost ungur cu nume unguresc Mészáros, sub absolutismul nemţesc cu trup şi suflet a fost neamţ cu nume nemţesc Fleischhacker, şi iaca acum, după alungarea nemţilor din ţară, ne pomenim că ungurul nostru nemţit s-a prefăcut în român şi şi-a schimbat numele moşilor strămoşilor săi în româneşte: Măcelariu!”. Alături de „Patria”, şi „Telegraful român” îi atacă pe pasivişti arătînd că interesele personale îi îndeamnă să promoveze pasivismul în timp ce se pregătesc febril de alegeri. În schiţa de program naţional pentru alegeri „Caus’a română la 1872” (reprodus şi în coloanele „Patriei”), „Telegraful român”¹⁸ a încercat să-i adune pe toţi românii la politica activismului.

Nici opoziţia maghiară care urmărea desprinderea Ungariei din sistemul dualist nu scapă de critica „Patriei”. Numărul 5 al ziarului condus de Olteanu îi „dedică” opoziţiei editorialul său: „Partida opoziţională şi-a şi desfăcut flamura sa pentru alegerile cele mai de aproape. Ce este scris pe flamura aceasta? Uşor se poate ghici. Ordinul de bătaie este tot acela ce a fost înainte de aceasta cu şase ani. Opoziţiunea într-o proclamaţiune răspîndită prin toată ţara şi acum, cheamă (…) pe toţi cei care «pretind o armată independentă maghiară, pretind încetarea delegaţiunilor, pretind independenţa finanţelor, pretind reforme atît pe teren spiritual cît şi material (…), pretind îndestularea concetăţenilor patriei de orice limbă cu susţinerea integrităţii patriei, le pretind toate acestea la timpul său, alegînd bine modalităţile şi mediul corespunzătoare fără zguduirea şi periclitarea a tot ce astăzi este bun». Va să zică opoziţiunea s-a pus din nou pe terenul cel vast al drepturilor de stat. Ea voieşte a nimici şi ruina dualismul, pe a cărui bază stă astăzi majoritatea importantă a ţării. Terenul pe care a păşit astăzi opoziţiunea nu este nou, deoarece chestiunea dreptului public de stat a fost bătut şi dezbătut de sute şi mii de ori, atît în parlament cît şi în jurnalistica Ungariei (…) Ea totuşi, (…) îşi probează norocul din nou. Şi pentru ca să poată acoperi golătatea programei sale, mai vîrăşte în ea şi un lucru ridicol despre împăcarea naţionalităţilor din Ungaria. Însă şi această împăcare o voieşte «numai la timpul său, alegînd bine modalitatea şi mediul corespunzătoare». Cînd va veni timpul acesta? Care sînt «modalitatea şi mediul» de împăcaţiune? Cum sună în trăsăturile ei fundamentale împăcarea naţionalităţilor? Fireşte, nu se spune nici un cuvînt. Nu, căci opoziţiunei, precum aceasta am intonat-o adeseori, nici prin minte nu i-a pleznit a cugeta serios şi cu sinceritate la împăcarea naţionalităţilor. (…) nici nu poate promite nimica sau dacă poate să ne promită ceva, atunci desigur ne va promite ceeea ce ni s-a promis odată cum că adică pe noi românii, dacă voim a fi împăcaţi şi îndestulaţi, ne va îndruma sa ne luăm toate catrafusele cu noi şi să emigrăm la Bucureşti!”. Două numere mai tîrziu, în nr. 7, „Patria” respinge oferta curtenitoare a publicaţiei opoziţiei „Magyar Polgár”: „Mult se înşeală «Magyar Polgár» dacă este de convingerea că noi ne-am aruncat în braţele opoziţiunii. Doamne fereşte! Aceasta este o închipuire goală, deoarece tot insul care a citit cu atenţie jurnalul şi programul nostru credem că despre toate s-a putut convinge numai despre ceea ce ne spune jurnalulu transilvănean nu. (…) dorim şi pretindem între marginele legii, că susţinîndu-ne integritatea patriei noastre, egalitatea şi fraternitatea tuturor concetăţenilor din Ungaria să nu mai fie frază goală ci să se şi realizeze în adevăratul înţeles al cuvîntului.” Alături de opoziţie, politica dusă de cele două partide naţionaliste româneşti este considerată futilă. În nr. 74, îşi manifestă speranţa ca, în viitor, partidele politice naţionaliste să dispară pur şi simplu: „Dar partidele, oricum s-ar forma ele în viitor, nu pot lua de baza consolidării lor numai chestiuni speciale interne, căci atuncea partidele parlamentare la pertractarea fiecărei obiecţii ar trebui să se descompună şi să se formeze din nou de după natura diferitelor obiecţii. Acesta ar fi un non-sens parlamentar. (…) Dovada spre aceasta este trecutul de 6 ani al naţionalilor. În acest răstimp niciodată nu I-am văzut figurînd ca partidă politică, ci numai ca partidă de «limbă», ceea ce nu există nicăieri în parlamente şi  credem că nici în viitor nu vor putea figura ca «partidă politică independentă» pentru că ei nu se consolidează pe bază de principii generale. (…) Care este deci politica cea mai nenaturală  în Ungaria? Negreşit, politica fracţiunei naţionale. Ea nu este a prezentului dar nici a viitorului. Ea nu se poate elibera din cercul cel îngust al «limbii», «şcolii confesionale» şi al «virilităţii». Şi aşa nu se poate înălţa la misiunea unei «partide politice». O partidă ca aceasta nu foloseşte parlamentului nici ţării. După ea, «partida politică» înseamă atîta cît lucus a non lucendo, şi a nu te ocupa de fel cu politica generală a ţării.”

În analiza societăţii româneşti şi a inferiorităţii românilor, „Patria” pune accent pe dezastrul economic în care se află aceştia. Cauzele pentru care românii sînt puşi în inferioritate în imperiu — motiv pentru care nici nu pot vota — sînt foarte nuanţate în publicaţia lui Olteanu. Exasperată de iniţiativele exclusiv în direcţia naţională ale deputaţilor naţionalişti, „Patria” publică un excelent articol intitulat „Lipsele noastre”, în care sînt analizate originile dezastrului economic în care se află românii. Sunt deplînse absenţa interesului românilor pentru modernizarea economiei şi creşterea bunăstării, ca şi tradiţionalismul exagerat care generează acest tip de atitudine faţă de prosperitatea economică. „Noi nu căutăm a exploata împrejurările nici în politică nici în avere. Căile ferate pentru noi n‑au valoare, industria nici nu voim a o cunoaşte, negustoria are să fie în mîna jidovilor, iar agronomia la noi şi astăzi se află tot acolo unde s‑a aflat cu o sută de ani înainte, în mîna moşilor şi strămoşilor noştri; adică: totul în stare primitivă (...) nici chiar deputaţii români nu se îngrijesc de nimica. Unica lor ştiinţă ce o practică în Dietă se reduce numai la «naţionalitate», dar niciodată n‑am auzit ca atare deputat să fie interesat de atare drum de fier (...). Ales. Mocioni şi Babeşiu sînt acei deputaţi români care pentru linia ferată Timişoara‑Lugoj‑Caransebeş‑Orşova n‑au făcut nici un pas la minister sau în parlament. (...) trebuie să ne întrunim toate puterile pentru a crea între români o clasă de mijloc. Fără aceasta sîntem pierduţi dimpreună cu «naţionalitatea» noastră!”¹⁹

„Patria”, prin programul său publicat în numărul inaugural, s‑a situat fără echivoc pentru solidaritatea dintre naţiunile din Ungaria în interesul „patriei comune”. De aceea, sprijină necondiţionat toate acţiunile politice care duc la conciliere cu maghiarii şi cu guvernul. Nu precupeţeşte nici o laudă, chiar şi la adresa lui Alexandru Mocsonyi, faţă de care se afla pe poziţii diferite din punct de vedere politic. Aceste două chestiuni, principiul constituţional apărat şi promovat cu încăpăţînare de Mocsonyi şi solidaritatea cu maghiarii, îl fac pe deputatul naţionalist să fie privit pozitiv de redacţie. În numărul 76, „Patria” apreciază intenţia şi talentul reformator al lui Mocsonyi, dar regretă că este influenţat de Babeş. „Patria” crede că dacă Mocsonyi s‑ar debarasa de Babeş ar fi foarte util parlamentului, iar utilitatea sa ar creşte dacă n‑ar mai accentua importanţa proiectelor naţionale, pe care publicaţia le consideră excese ale unui om valoros ca Mocsonyi. Dezvinovăţindu‑se de acuzaţiile că s‑ar fi bucurat de înfrîngerea lui Mocsonyi chiar în fieful său de la Lugoj, „Patria” consideră că inconstanţa politică se pedepseşte, satisfacţia ziarului guvernamental fiind una partinică, întrucît în locul deputaţilor naţionalişti românii bănăţeni i‑au votat pe cei deákişti. „Cînd însă talente de ale lui Ales. Mocioni se aliază cu neamicii existenţei statului şi cu oamenii absolutismului, facă bine să ne ierte tot insul, dacă noi ne bucurăm, cînd astfel de bărbaţi capătă votul de neîncredere chiar din părţile acele, unde dînşii mai nainte aveau cel mai mare reazem (...)” îşi încheia „Patria” corespondenţa²⁰ în chestiunea alegerilor dietale din vara lui 1872.

Ţinuta principială a „Patriei” se reflectă şi în disputele pe care le are, nu doar cu naţionaliştii români, ci şi cu acei ziarişti de alte naţionalităţi care nu doresc o bună înţelegere cu poporul român din Ungaria. Este remarcabil la această publicaţie modul cum militează pentru constituţionalism şi loialism, dar cu afirmarea identităţii naţionale şi a drepturilor românilor. Aceste aspecte s‑au materializat prin frecvenţa cu care publicaţia a acordat spaţiu culturii române în paginile sale, în special lucrărilor cu caracter istoric, corifeii Şcolii Ardelene cum ar fi Petru Maior, fiind privilegiaţi. În nr. 7, „Patria” publică recenzia cărţii „Die Union der Walachen in Siebenburgen unter kaiser Leopold I” de Joseph Fiedler, apărută la Viena în 1858. Concluzia recenzentului este că datorită românilor mai există catolicism în Transilvania. Dat fiind că principii medievali transilvăneni au fost majoritar calvini, ei ar fi putut impune Transilvaniei Reforma religioasă. Prin aceste demersuri, „Patria” a dorit formarea şi afirmarea unei românităţi habsburgice în care statalitatea şi integritatea teritorială a Austro-Ungariei a constituit baza doctrinei sale politice. Încă din primul număr, „Patria” a respins cu hotărîre orice apropiere teritorială a românilor din Transilvania şi Ungaria de România, considerînd‑o „separatism”. Pe de altă parte, „Patria” a dus o ofensivă decisă împotriva ziarelor şi publicaţiilor proguvernamentale de limbă germană şi maghiară care intenţionau să determine guvernul să promoveze legi prin care, în opinia „Patriei”, ar fi limitat accesul românilor la viaţa politică. În acest sens este emblematică replica pe care publicaţia românească o dă ziarului de limbă germană din Pesta „Pesther Lloyd”. Acesta publicase un articol unde se manifestase împotriva împăcării româno‑maghiare, ceea ce contravenea programului politic al românilor guvernamentali şi „Patriei”. În articolul „«Pesther Lloyd» şi noi”, „Patria” îşi exprimă regretul pentru poziţia redacţiei germane de la „Pesther Lloyd”, neomiţînd să răspundă pe măsura atitudinii acesteia: „Cam asta este natura tuturor bogaţilor îngîmfaţi, şi ar fi foarte trist chiar pentru viitorul Ungariei dacă toate jurnalele patriotice astfel ar cugeta despre români, care în Ungaria şi Transilvania numără aproape 3 milioane de suflete; ar fi şi mai trist dacă guvernul actual (...), în loc de a preţui tendinţele noastre oneste, şi‑ar bate joc de noi şi de pretenţiile noastre.”²¹ În acelaşi timp, „Patria” militează pentru ca jurnalele româneşti să aibă atitudini mai puţin radicale, pentru a se putea servi drept exemple celor „săseşti şi ungureşti”. Nu sînt iertaţi nici oamenii politici români, care sînt făcuţi responsabili pentru lipsa lor de moderaţie în acţiunile politice şi parlamentare. „Patria” se adresează maghiarilor „patrioţi” pentru ca în interesul „binelui public” să treacă peste obstacole şi să încerce calea împăcării cu românii. Despre aceştia din urmă conchide: „N’avem noi tendinţe separatiste şi periculoase statului; nu, mai vîrtos noi cei de la «Patria», care n‑am încetat niciodată a intona unitatea politică şi teritorială a Ungariei, ci avem tendinţe de cultură populară cu orice preţ. (...) credem că lucrăm nu numai în interesul nostru propriu românesc, ci şi în al patriei noastre comune. Nu sîntem noi pentru aceea agitatori, căci agitatori se numesc cei ce lucră în contra intereselor şi a unităţii teritoriale a statului”. Cu ocazia apelului la reconciliere între români şi maghiari, „Patria” nu pierde ocazia de a-l ataca iarăşi pe Vincenţiu Babeş pentru inconsecvenţa sa politică. Îi reaminteşte deputatului naţionalist argumentaţia sa pentru pasivism în contradicţie cu poziţiile sale activiste. „Patria” se simte lezată de poziţiile activiste ale lui Babeş din „Albina”, pe care le consideră ale sale. O altă revoltă anti‑Babeş se produce atunci când acesta adoptă opiniile lui Mocsonyi despre „înfrăţirea româno‑maghiară”, deoarece în timpul alegerilor dietale Babeş s‑a pronunţat constant împotriva principiilor „Patriei” şi a colaborării cu maghiarii. Avînd în vedere că „Albina” (ziarul în care Babeş îşi exprimă dorinţa de apropiere de maghiari) nu era o propagatoare a ideii de „înfrăţire”, brusca schimbare de optică a lui Babeş este privită de „Patria” ca „fariseism”. Tonul iritat al ziarului deákist este motivat de adoptarea de către adversarii politici a propriilor principii, fără ca aceştia să indice sursa de inspiraţie; de aceea refuză celor pe care i‑a criticat dreptul de a folosi obiective pe care doar redacţia „Patriei” le‑a promovat efectiv.

De la critici severe nu este cruţat nici guvernul. Redacţia este revoltată de tergiversarea guvernului în politica de integrare a Transilvaniei în Ungaria. În nr. 79 „Patria” publică un aspru rechizitoriu la adresa guvernului pentru întîrzierea începerii uniformizării legilor pe tot teritoriul Ungariei: „Peste tot, Ardealul se află astăzi într-un haos nemaivăzut, nemaipomenit; este şi astăzi în faptă deosebit de Ungaria. (…) Deşi recunoaştem că guvernul nostru şi legislaţiunea Ungariei de la 1867 încoace a fost împovărat (…), totuşi credem, nici guvernul nici legislaţiunea nu se pot scuza destul pentru delăsările şi neglijenţele sale faţă de organizarea treburilor interne ale Transilvaniei. (…) lumea aşteaptă atît de la guvern cît şi de la legislaţiune o acţiune grabnică, raţională şi salutară cu privire la asimilarea instituţiilor transilvane cu ale ungurenilor. Acestea nu pot rămîne şi mai departe tot aşa. (…) Întîrzierea şi neglijenţa ar fi un păcat strigător la cer, iar organizarea fundamentală a Transilvaniei ar însemna atîta cît a realiza întru toate uniunea sancţionată şi egalitatea proclamată. (…) Românii, care mai înainte erau şi sînt încă aprigi apărători ai uniunii, alte rezultate politice şi  sociale au aşteptat de la sancţionarea uniunii. Ceilalţi care neîntrerupt au luptat contra Ungariei, văzînd că anormalităţile de mai înainte în loc de a se casa cu totul se mai îngrămădesc, întrebuinţează această împrejurare ca de o armă puternică şi primejdioasă în contra legii sancţionate şi întărîtă poporul de a nu recunoaşte uniunea, ceea ce pe noi ne poate aduce într-o situaţie foarte fatală. Pe cînd dacă uniunea sancţionată vă arăta rezultate favorabile chiar nici aceşti români nu vor fi străini de către totala unire a Transilvaniei cu Ungaria.”

Ţinta loviturilor „Patriei” a fost cu predilecţie orice manifestare a naţionaliştilor, indiferent că ei au fost români, sîrbi sau slovaci. Ziarul a condamnat explicit orice manifestare suspectă de separatism teritorial. În nr.89 a fost publicat pe prima pagină un articol de la congresul de separare a Bisericii române de cea sîrbă, foarte detaliat, în care a urmărit fiecare dezbatere. „Patria” şi‑a exprimat revolta faţă de extremismul sîrbesc, care nu a acceptat ca reprezentantul împăratului Franz Josef să ia parte la congres. Fiind considerată o flagrantă violare a legii, care prevedea că la lucrările Bisericilor din imperiu ce nu aveau un statut de funcţionare sancţionat de împărat era necesară prezenţa unui reprezentant al monarhului, trimisul Curţii imperiale a decis dizolvarea congresului. În faţa neglijării prevederilor legale, „Patria” îi atacă atît pe liderii naţionalişti sîrbi că se amestecă în Biserica română, „partida ultra‑demagogă a lui Miletics”, cît şi pe români pentru că le permit naţionaliştilor sîrbi ingerinţe în chestiunile interne ale Bisericii române. „Patria” afirmă, în conformitate cu prevederile legii, că reprezentantul împăratului nu poate participa la dezbaterile Sinodului ortodox român întrucît Biserica română funcţiona pe baza Statutului Organic (1868), sancţionat de împărat, operă a mitropolitului Andrei Şaguna. Prin urmare, articolul cere, în numele întregii redacţii, ca „oameni scrîntiţi ca Miletics” să fie îndepărtaţi din anturajul deputaţilor români.

Alegerile dietale din vara anului 1872 au însemnat un eşec pentru naţionalişti. Alexandru Mocsonyi pierde mandatul de deputat chiar la Lugoj, fieful său, fiind ales Szende Béla, contracandidatul său din urmă cu trei ani. Presa guvernamentală şi deputaţii deákişti au salutat înfrîngerea PNRBU şi a întregii familii Mocsonyi. Ziarul deákist „Pesti Napló” scria: „Deodată cu strălucita învingere (victorie, n.aut.) a guvernului în capitală, în aceeaşi zi a urmat căderea clicei naţionale a mocioniştilor. (...) Toţi matadorii aşa zisei clice naţionale au căzut. Marile judeţ a ales numai deákişti. (...) Cei aleşi sunt adicţi necondiţionali ai ideii statului maghiar. Şi dacă undeva, apoi aici este identică reuşita partidului deákist cu cultul adevăratului patriotism”. Iar „Reform” adăuga: „Unde şi când s’a mai pomenit, ca o naţiune să‑şi renege un partid astfel, cum şi‑a renegat întreaga Ungarie această opoziţie? Nu mai revoluţiunea şi despotismul cade astfel. (...) Românii bănăţeni au dovedit acum în mod strălucit, că lor nu le trebuie «Daco‑România», ci Ungaria”²². Iar „Patria” nota, în nr. 76, pe marginea alegerii a 10 deputaţi deákişti şi a 9 naţionalişti: „Următoarele comitate cu populaţiune română n-au ales nici un deputat român: Timişoara, Satu Mare, Ugocia, Crasna, Cenad, Békés. Dacă românii alegeau vreo doi şi în aceste comitate şi dacă ardelenii şi-ar fi pus  toată puterea lor pentru activitate, românii în Dieta Ungariei puteau fi reprezentaţi de 50 de deputaţi; o sumă atît de respectabilă încît, sîntem convinşi, că aceştia cu puteri unite uşor ar fi putut face ca ranele usturătoare ale poporului român să se vindece spre binele nostru şi spre al patriei noastre comune. Avem însă nefericirea că şi acei puţini cîţi avem, sînt despărţiţi în două tabere, iar ardelenii şi-au pierdut chiar capul în confuzia ce au preparat-o ei înşişi pentru sine.”

Activitatea politică a românilor din Austro-Ungaria este un capitol tratat încă numai din punctul de vedere al politicii pasiviste şi al oamenilor politici ai partidelor naţionaliste. Scopul este de a „demonstra” că românii s-au opus din răsputeri participării la viaţa politică a statului dualist, şi că ei ar fi „aşteptat” unirea cu România spre a se putea afirma deplin politiceşte. Că românii nu s-au comportat astfel, reiese din activitatea pe care au depus-o deputaţii români din parlamentul de la Pesta şi politica dusă de deákiştii români. În 1881, pentru a contracara noul PNR (format prin fuziunea PNRT cu PNRBU), mitropolitul ortodox Miron Roman — mergînd pe linia predecesorului său Andrei Şaguna — a înfiinţat Partidul Constituţional Român, iar în 1884, împreună cu deputatul dr. Iosif Gall va pune bazele Partidului Moderat Român. Astfel, cele două naţiuni române s-au manifestat ca organisme politice independente, cu opţiuni politice diferite asupra viitorului Austro-Ungariei. Iar dacő una dintre cele două naţiuni române a încercat s-o suprime pe cealaltă şi dacă Transilvania este în componenţa României după 1918, acestea nu sînt rodul unei logici a istoriei naţionale, ci doar rodul acţiunii fortuitului şi a istorismului.q

NOTE

1. Noţiunea de „naţionalism” are o vastă bibliografie. În limba română au apărut lucrările lui Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism, cea a lui Eric J. Hobsbawm cu acelaşi titlu şi cartea lui Guy Hernet. Folosesc aici termenii de „naţionalism” şi „naţionalist” cu sensul de „mişcare naţională” sau „adept al mişcării naţionale”. Naţionalismul în Transilvania a fost analizat de Keith Hitchins într-o serie de lucrări consacrate istoriei României şi Transilvaniei: Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania 1700-1868, Cluj-Napoca, 1987; Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania 1848-1873, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995; The Rumanians of Transylvania and Constitutional Experiment in the Habsburg Monarchy 1860‑1865; Studii privind istoria modernă a Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj, 1970; The Rumanians of Transylvania and the Ausgleich 1865‑1869, Bratislava, 1971; Cultură şi naţionalitate în Transilvania, Ed. Dacia, Cluj, 1972; International Aspects of the Romanian National Movement in Hungary 1867‑1895; Corespondenţa lui I. Raţiu cu G. Bariţiu (1861‑1892), Ed. Dacia, Cluj, 1970.

2. Aurel C. Popovici considera că Austro-Ungaria, aşa cum era ea în 1906 cînd scria el, era o confederaţie. Vezi Stat şi naţiune. Statale Unite ale Austriei Mari, 1939, 1998.

3. Teodor Botiş, Monografia familiei Mocioni, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1939, p.113.

4. Ibidem, pp.114‑116.

5. Teodor V. Păcăţian, Cartea de de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol. IV, Sibiu, 1906, pp.764-773.

6. Ibidem.

7. Ibidem.

8. Nervozitatea electorală a anului 1869 este relatată de Aurel E. Peteanu în studiul Din galeria marilor figuri ale Banatului. Dr. Alexandru de Mocsonyi 1841-1909, vol. IV, Lugoj, 1934, şi lucrările deja citate ale lui Teodor Botiş şi Teodor V. Păcăţian.

9. „Albina”, Nr.43‑44/1869.

10.  T. Păcăţian, op.cit., vol.V, 1909, p.407.

11. „Patria”, 14 sept./2 oct. 1871, Anul I, nr.1, Pesta.

12. Vezi Aurel E. Peteanu, op. cit., p. 20

13. „Patria”, 23 ian./4 feb. 1872, nr.8.

14. Ibidem. Textele din limba latină sînt ultimele două din Diploma leopoldină din 1691.

15. Idem, nr. 80.

16. „Patria”, 6/18 feb. 1872, nr.14.

17. În nr. 81 din 21 iul./2 aug., în „Patria” este reluată o scrisoare a lui Alexiu Popescu, asesor consistorial, publicată în numărul anterior, în care acesta îi acuză pe Babeş şi Mocsonyi de neplata datoriilor către dieceza ortodoxă a Aradului şi Caransebeşului. După despărţirea ierarhiei româneşti de cea sîrbească, primei îi revenea suma de 300.000 de florini, din care 220.000 au fost viraţi în obligaţii ale familiei Mocsonyi. Astfel, organul guvernamental va fi cel care va da publicităţii un fapt care peste doi ani va genera un scandal imens, după preluarea ştirii de ziarele naţionaliste „Federaţiunea” nr.5, 29 dec.1873/17 ian.1874, şi „Telegraful Român” nr.3, anul XXII, 10/22 ian.1874. În urma unei corespondenţe trimise din Arad către ziarul „Osten” din Viena, ca şi a numeroaselor neîmpliniri personale din legislatura 1872‑1875, Alexandru Mocsonyi îşi depune mandatul de deputat dietal: „Chiar în şedinţa ce se ţine pe cînd scriem aceste şiruri, deputatul naţional domnul Dr. Alexandru Mocsonyi îşi depuse mandatul” (din „Federaţiunea” nr.26‑27, 19 apr. 1874). În ce a constat acest scandal? Reproducem corespondenţa din Arad aşa cum a făcut‑o „Telegraful român” (organ de presă naţionalist şi clerical, fondat de Andrei Şaguna) citat anterior: „Despre fondul comun bisericesc al diecezei Aradului şi Caransebeşului v‑a împărtăşit deja corespondentul din Caransebeş că cu acela nu s‑a manipulatu sincer şi că s‑au împrumutat sume considerabile la persoane insolvente. Acum mi se raportează în modul cel mai autentic şi probat prin un registru acuratu că din menţionatul fond bisericesc s‑au dat împrumut nu mai puţin decît 200.000 florini: două sute de mii de florini în monedă convenţională la fam. Mocioni şi că această sumă colosală nu s‑a resolvit nici pînă în ziua de astăzi şi că nici interesele nu s‑au plătit. Era un timp cînd domnii Mocioneşti se gerau de cei mai înflăcăraţi patrioţi români, deşi nouă nici atunci nu ne era cunoscut din ceea ce s‑a ridicat peste nivelul obişnuit. De vreo cîţiva ani însă, domnii Mocioneşti au lăsat politica naţională a românilor cursului său şi s‑au retras la ocupaţiunile lor private. De aceea noi nu ştim aduce alt motiv pentru care anumitul fond să facă acestei familii un presentu cu 200.000 fl. Omul sărac îşi trage de la gură bucătura şi sacrifică dinarul său bisericii, şi acum acesta să vină în buzunarul neguţătorului şi proprietarului avut? Aceasta ar fi o nedreptate strigătoare la cer. Se ştie în ce mizerie se află ţăranul român şi în genere ţăranul aparţinînd el oricărei naţionalităţi. Dacă are lipsă de 5 fl. trebuie (…) să plătească interese cu patru părţi mai mult. Cu cei 200.000 fl. care se află la Mocioneşti s‑ar putea face 200 de case mici de păstrare pentru ţărani care ar revărsa în sute de comune binecuvîntare, ar stîrpi uzura cea neumană şi ar oferi sărmanului ţăran în timpuri de lipsă un ajutor momentan, pe cînd de prezentul din aceşti 200.000 fl. numai o singură familie trage folos. Noi pretindem deci energic reluarea sumelor ce se află la Mocioneşti şi vom reveni la aceasta pînă atunci, pînă cînd acestei favoruri nemaiauzite a omului avut pe contul intereselor şi trebuinţelor poporului i se va pune capăt.” Teodor Botiş, în monografia sa despre familia bănăţeană se situează de partea lui Mocsonyi, încercînd să ascundă situaţia foarte delicată a familiei, şi explicînd acest scandal cu argumente preluate din ziarul naţionalist „Albina”, care evident, avea un puternic parti‑pris, fiind sprijinit financiar de familia Mocsonyi: „Familia Mocioni împrumutase în 30 Martie 1854, cu prilejul cumpărării domeniului Bulci, suma de 135.000 fl. monedă convenţională, din «Fondurile naţionale sîrbeşti», în condiţiile prescrise de guvernul ţării, adică cu 6%. În cursul lunii Iulie 1871, făcîndu‑se lichidarea cu Sîrbii, delegaţii celor două mitropolii conveniră ca partea ce avea s’o primească biserica română din fondurile naţionale sîrbeşti, în sumă de 300.000 florini, să se plătească, 250.000 florini în obligaţiuni private; iar 50.000 fl. jumătate în obligaţiuni de stat, jumătate în numerar. Venind vorba despre obligaţiunile familiei Mocioni, Antoniu Mocioni, membru în delegaţia română, a cerut ca obligaţiunile familiei sale să rămînă la fondurile sîrbeşti, tocmai pentru a evita dificultăţile ce s’ar putea ivi prin trecerea lor în administrarea bisericii române. În Noemvrie 1872, făcîndu‑se selecţionarea şi primirea obligaţiunilor şi Antoniu Mocioni lipsind din delegaţie, ceilalţi membri: episcopul Ivacicovici, V. Babeş şi Iulian Ianulescu, cerură obligaţiile familiei Mocioni, drept pe cele mai sigure. Aşa ajunseră «mocioneştii» debitorii Fondurilor noastre bisericeşti” (Botiş, op.cit., p.256). Autorul simte nevoia să adauge la un moment dat că „Adevărul în privinţa acestui împrumut, care în scurt timp s’a plătit pînă la ultimul ban, e următorul”. Probabil că s‑ar fi plătit, însă e straniu că abia după izbucnirea scandalului în presă s‑a lămurit chestiunea.

18. Vezi „Telegraful român”, nr. 47-48, anul XX, 11-23 iun. 1872 şi 15-27 iun. 1872.

19. „Patria”, 30 iun./12 iul. 1872, Anul II, nr.72. Spre deosebire de deputaţii naţionalişti Mocsonyi şi Babeş care nu au exprimat nici o opinie, deputaţii deákişti Sigismund Papp şi George Ivacicovici au o prestaţie remarcabilă.

20. „Patria”, 9/21 iul. 1872, Anul II, nr.76.

21. „Patria”, 7/18 august, Anul II, nr.87.

22. Cf. Teodor Botiş, op.cit., pp.250‑251.

*

Steliu Lambru (n.1969), absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul  Universităţii din Bucureşti. MA în istorie din 1998. Specializat în istorie modernă universală (1780-1918) şi în istoria modernă a Transilvaniei (1780-1919), a participat la mai multe conferinţe de istorie din ţară şi din străinătate. A publicat recenzii şi articole în reviste de profil din ţară.